Introducere – Teorie și istorie

1. Dualismul metodologic

Omul muritor nu știe cum ar putea fi perceput de către o inteligență superumană universul și tot ceea ce conține el. Poate că o astfel de minte elevată este în poziția de a elabora o interpretare monistă și comprehensivă a tuturor fenomenelor. Omul – până în prezent, cel puțin – a ratat lamentabil în tentativele sale de a trece peste prăpastia pe care o vede căscându-se între minte și materie, între călăreț și cal, între zidar și piatră. Ar fi absurd să considerăm acest eșec o demonstrație suficientă a temeiniciei unei filosofii dualiste. Tot ceea ce putem infera de aici este că știința – cel puțin deocamdată – trebuie să adopte o abordare dualistă, nu atât ca explicație filosofică, ci ca instrument metodologic.

Dualismul metodologic se abține de la orice afirmație privitoare la esențe și constructe metafizice. Nu face decât să țină cont de faptul că nu știm cum anume sunt afectate gândurile umane, ideile și judecățile de valoare de către evenimentele exterioare – fizice, chimice și fiziologice. Această ignoranță împarte domeniul cunoașterii în două arii separate, domeniul evenimentelor externe, numit de obicei natură, și domeniul gândirii și acțiunii umane.

Epocile trecute s-au aplecat asupra chestiunii dintr-o perspectivă morală sau religioasă. Monismul materialist a fost respins ca incompatibil cu dualismul creștin al Creatorului față de creație și al sufletului nemuritor față de trupul muritor. Determinismul a fost respins ca incompatibil cu principiile fundamentale atât ale moralității, cât și ale codului penal. Cele mai multe lucruri susținute în aceste controverse pentru a sprijini respectivele dogme erau neesențiale și sunt irelevante din punctul de vedere metodologic al zilelor noastre. Determiniștii nu au făcut mult mai mult decât să-și repete teza la nesfârșit, fără să încerce să o fundamenteze. Nedeterminiștii au negat afirmațiile adversarilor dar nu au fost capabili să le țintească punctele slabe. Lungile dezbateri nu au fost de mare ajutor.

Află despre seminarul Teorie și istorie.

Relevanța controversei s-a schimbat atunci când a intrat în scenă noua știință a economiei. Partidele politice, care respingeau cu pasiune toate concluziile practice la care duceau inevitabil rezultatele gândirii economice, dar care erau incapabile să aducă vreo obiecție pertinentă contra adevărului și corectitudinii lor, au mutat argumentația în domeniile epistemologiei și metodologiei. Ele au proclamat că metodele experimentale ale științelor naturale sunt singurul mod adecvat de cercetare și că inducția pornind de la experiențele senzoriale este singurul mod legitim de gândire științifică. Se comportau ca și cum nu auziseră niciodată despre problemele logice ridicate de inducție. Orice altceva decât experimentarea sau inducția era în ochii lor metafizică, un termen pe care îl foloseau ca sinonim pentru nonsens.

2. Teoria economică și metafizica

Științele acțiunii umane pornesc de la faptul că omul urmărește intenționat către scopuri pe care le-a ales. Aceasta este anume ceea ce toate felurile de pozitivism, behaviorism și panfizicalism vor fie să nege fățiș, fie să treacă sub tăcere. Dar ar fi pur și simplu o prostie să negi faptul că omul se comportă vădit ca și cum ar urmări într-adevăr anumite scopuri precise. Astfel, negarea intenționalității în atitudinile omului poate fi susținută doar dacă se presupune că alegerea, atât a scopurilor, cât și a mijloacelor, este doar o aparență și că acțiunea umană este în ultimă instanță determinată de evenimente fiziologice care pot fi descrise complet cu terminologia fizicii și chimiei.

Chiar și cei mai fanatici adepți ai sectei „Științei Unificate” ezită să expună fără ambiguități o formulare atât de directă a tezei lor fundamentale. Au motive bune pentru această reticență. Atât timp cât nu este descoperită o relație precisă între idei și evenimentele fizice și chimice în urma cărora ideile ar apărea ca o consecință regulată, teza pozitivistă rămâne un postulat epistemologic derivat nu din experiențele obținute științific, ci dintr-o perspectivă metafizică asupra lumii.

Pozitiviștii ne spun că într-o bună zi o nouă disciplină științifică va emerge pentru a le împlini promisiunile și a descrie cu lux de amănunte procesele fizice și chimice care produc anumite idei în corpul uman. Să nu ne contrăm azi asupra unor asemenea chestiuni viitoare. Dar este evident că o astfel de afirmație metafizică nu poate invalida nicicum rezultatele rațiunii discursive a științelor acțiunii umane. Pozitiviștilor, din motive emoționale, nu le plac concluziile pe care omul ce acționează trebuie să le tragă cu necesitate din învățămintele științei economice. Cum nu sunt în stare să găsească nici un defect fie în argumentația științei economice, fie în inferențele derivate din ea, recurg la scheme metafizice pentru a discredita fundamentele epistemologice și abordarea metodologică a științei economice.

Nu e nimic rău în metafizică. Omul nu se poate lipsi de ea. Pozitiviștii sunt într-o lamentabilă eroare când folosesc termenul „metafizică” pentru a spune „nonsens”. Însă nici o afirmație metafizică nu trebuie să contrazică niciunul dintre rezultatele rațiunii discursive. Metafizica nu este știință, iar apelul la noțiuni metafizice este inutil în contextul unei examinări logice a problemelor științifice. Acest lucru este valabil și în cazul metafizicii pozitivismului, pe care susținătorii au numit-o antimetafizică.

3. Regularitate și predicție

Epistemologic, trăsătura distinctivă a ceea ce numim natură constă în regularitatea verificabilă și inevitabilă a concatenării și succesiunii de fenomene. Pe de altă parte, trăsătura distinctivă a ceea ce numim sfera umană a istoriei sau, mai bine zis, domeniul acțiunii umane este absența unei astfel de regularități care să se manifeste universal. În condiții identice, pietrele reacționează la aceiași stimuli în același fel; putem învăța ceva despre aceste modele regulate de reacție și ne putem folosi de această cunoaștere pentru a ne îndrepta acțiunea spre anumite scopuri. Faptul că clasificăm obiectele naturale și că dăm nume acestor clase este un rezultat al acestei cunoașteri. O piatră este un lucru care reacționează într-un mod anume. Oamenii reacționează la aceiași stimuli în moduri diferite, iar același om – la momente diferite – poate reacționa în moduri diferite față de comportamentul său trecut sau viitor. Este imposibil să grupăm oamenii în clase ale căror membri să reacționeze întotdeauna în același fel.

Asta nu înseamnă că acțiunile umane viitoare sunt total impredictibile. Ele pot fi anticipate, într-un anume mod și într-o anume măsură. Dar metodele aplicate în astfel de anticipări, și orizontul lor, sunt cu totul diferite din punct de vedere logic și epistemologic de cele aplicate în anticiparea evenimentelor naturale, și de orizontul lor.

4. Conceptul de lege a naturii

Experiența este întotdeauna experiența întâmplărilor trecute. Se referă la ceea ce a fost și nu mai este, la evenimente care s-au dus pentru totdeauna în trecerea timpului.

Înțelegerea regularității în concatenarea și succesiunea multor fenomene nu afectează această raportare a constatării la ceva care s-a petrecut odată în trecut, la un anume loc și moment, și în circumstanțele care existau atunci și acolo. Cunoașterea regularității se referă, de asemenea, exclusiv la evenimente trecute. Maximul a ceea ce putem învăța din experiență este: în toate cazurile observate în trecut a existat o regularitate verificabilă.

Încă din vremuri imemoriale, toți oamenii din toate rasele și civilizațiile au luat ca pe un dat faptul că regularitatea observată în trecut se va manifesta și în viitor. Categoria cauzalității și ideea că evenimentele naturale vor urma în viitor același model pe care l-au urmat în trecut, ambele sunt principii fundamentale atât ale gândirii umane, cât și ale și acțiunii umane. Civilizația noastră materială este produsul comportamentului ghidat de ele. Orice îndoială privind validitatea lor în sfera acțiunii umane trecute este risipită de rezultatele proiectării tehnologice. Istoria ne învață fără putință de tăgadă că înaintașii noștri și noi înșine până în acest moment am acționat înțelept adoptându-le. Este sunt adevărate în sensul pe care pragmatismul îl atașează conceptului de adevăr. Funcționează sau, mai precis, au funcționat în trecut.

Lăsând deoparte problema cauzalității, cu implicațiile ei metafizice, trebuie să observăm că științele naturale sunt bazate cu totul pe asumpția că există o înlănțuire regulată a fenomenelor în domeniul pe care-l investighează. Ele nu caută doar o înlănțuire frecventă ci o regularitate care a existat fără excepție în toate cazurile observate în trecut și se așteaptă să existe în același mod în toate cazurile care vor fi observate în viitor. Acolo unde descoperă doar o înlănțuire frecventă – așa cum este adesea cazul în biologie, de exemplu – ele presupun că doar inadecvarea metodelor noastre de cercetare este cea care ne împiedică temporar să descoperim regularitatea strictă.

Cele două concepte de înlănțuire, invariabilă și frecventă, nu trebuie confundate. Referindu-se la înlănțuirea invariabilă, oamenii consideră că nici o deviație a înlănțuirii de la modelul regulat – legea – nu a fost observată și că sunt siguri, atât de siguri cât pot fi oamenii despre orice, că nu este posibil ca o astfel de deviație să se întâmple vreodată. Cea mai bună elucidare a ideii de regularitate inexorabilă în concatenarea fenomenelor naturale este oferită de conceptul miracolelor. Un fapt miraculos este ceva care pur și simplu nu se poate întâmpla în cursul normal al evenimentelor așa cum le cunoaștem, pentru că legile naturii nu îl pot explica. Dacă, totuși, apariția unui astfel de eveniment este raportată, sunt oferite două interpretări diferite, care însă cad perfect de acord că legile naturii sunt inexorabile. Credinciosul spune: „Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla în cursul normal al evenimentelor. S-a întâmplat doar pentru că Domnul are puterea să acționeze fără a fi constrâns de legile naturii. Este un eveniment incomprehensibil și inexplicabil pentru mintea umană, este un mister, un miracol.” Raționaliștii spun: „Nu se putea întâmpla și deci nu s-a întâmplat. Cei care îl raportează sunt fie mincinoși, fie victime ale iluziei.” Dacă ideea de legi ale naturii nu ar fi însemnat regularitate inexorabilă ci doar conexiune frecventă, noțiunea de miracol nu ar fi fost niciodată concepută. S-ar fi spus pur si simplu: A este frecvent urmat de B, dar în unele cazuri acest efect nu și-a făcut apariția.

Nimeni nu spune că pietrele aruncate în aer la un unghi de 45 de grade vor cădea frecvent la sol sau că un mădular uman pierdut prin accident nu crește frecvent la loc. Toată gândirea și toate acțiunile noastre sunt ghidate de cunoașterea faptului în astfel de cazuri nu avem repetiția frecventă a aceleiași înlănțuiri, ci repetiția regulată.

5. Limitele cunoașterii umane

Cunoașterea umană este condiționată de puterea minții umane și de lărgimea sferei în care obiectele provoacă senzații umane. Poate că există în univers lucruri pe care simțurile noastre nu le pot percepe și relații pe care mințile noastre nu le pot cuprinde. Ar putea să mai existe, în afara orbitei pe care noi o numim univers, sisteme de lucruri despre care nu putem învăța nimic pentru că, deocamdată, nici un semn al existenței lor nu poate penetra în sfera noastră într-un mod care să ne modifice simțurile. Se poate și ca regularitatea pe care o observăm în concatenarea fenomenelor naturale să nu fie eternă ci doar trecătoare, că există doar în etapa prezentă (care ar putea dura milioane de ani) a istoriei universului și ar putea într-o zi să fie înlocuită cu un alt aranjament.

Acest gând și altele similare îl pot face pe un om de știință conștiincios să fie cât se poate de precaut în formularea rezultatelor studiilor sale. Este de datoria filosofului să fie chiar mai reținut când lucrează cu categoriile a priori ale cauzalității și cu regularitatea fenomenelor naturale.

Formele și categoriile a priori ale gândirii și rațiunii umane nu pot fi urmărite înapoi spre ceva pentru care să se poată spune că ele reprezintă concluzia logic necesară. Este contradictoriu să ne așteptăm ca logica să ne fie de vreun folos pentru demonstrarea corectitudinii sau validității principiilor fundamentale ale logicii. Tot ceea ce se poate spune despre ele este că negarea corectitudinii sau validității lor apare minții umane ca un nonsens și că gândirea, ghidată de ele, a dus către moduri de acțiune încununate cu succes.

Scepticismul lui Hume a fost reacția la un postulat de absolută certitudine care nu va putea fi niciodată atins de om. Aveau dreptate acei mistici care au observat că nimic în afară de revelație nu-i poate da omului certitudinea perfectă. Căutările științifice ale omului nu pot merge dincolo de limitele trasate de insuficiența simțurilor omului și de îngustimea minții sale. Nu se poate oferi o demonstrație deductivă a principiului cauzalității și a inferenței logice din inducția imperfectă; nu putem decât să apelăm la afirmația nu mai puțin nedemonstrabilă că există o regularitate strictă a înlănțuirii tuturor fenomenelor naturale. Dacă nu ne-am putea referi la această uniformitate, toate afirmațiile științelor naturale ar fi doar niște generalizări pripite.

6. Regularitate și alegere

Principalul aspect al acțiunii umane este că în privința ei nu există o astfel de regularitate în concatenarea fenomenelor. Nu este o slăbiciune a științelor acțiunii umane că nu au reușit să descopere modelele deterministe de tip stimul-răspuns. Ceea ce nu există nu poate fi descoperit.

Dacă nu ar exista regularitate în natură, ar fi imposibil să afirmi orice în legătură cu comportamentul claselor de obiecte. Ar trebui studiate cazurile individuale și combinat ceea ce s-a învățat din ele într-o relatare istorică.

Să presupunem, de dragul argumentului, că toate calitățile fizice pe care le numim constante sunt de fapt în continuă schimbare și că doar inadecvarea metodelor noastre de cercetare ne împiedică să ne dăm seama de aceste schimbări lente. Nu ținem cont de ele pentru că nu au o influență perceptibilă asupra condițiilor noastre și nu afectează într-un mod observabil rezultatul acțiunilor noastre. Prin urmare, am putea spune că aceste cantități stabilite de către științele naturale experimentale pot fi considerate rezonabil ca fiind constante, din moment ce rămân neschimbate pentru o perioadă de timp care depășește cu mult epocile pentru care am putea noi avea de gând să ne asigurăm.

Dar nu este permisibil să argumentăm într-un mod similar cu privire la cantitățile pe care le observăm în domeniul acțiunii umane. Aceste cantități sunt vădit variabile. Schimbările care au loc în privința lor afectează pur și simplu rezultatul acțiunilor noastre. Fiecare cantitate pe care o putem observa este un eveniment istoric, un fapt care nu poate fi descris complet fără specificarea timpului și punctului geografic.

Econometricianul nu este capabil să infirme acest fapt, ceea ce îi lasă gândirea în aer. Nu poate refuza să admită că nu există „constante comportamentale”. Și totuși vrea să introducă unele numere, alese arbitrar pe baza unor fapte istorice, drept „constante comportamentale necunoscute”. Singura scuză pe care o avansează este că ipotezele sale „afirmă doar că aceste numere necunoscute rămân rezonabil de constante de-a lungul unor ani”.[1] Însă, dacă încă mai suntem într-o astfel de perioadă de presupusă constanță a unui număr precis sau dacă deja a survenit o schimbare a numărului, acest lucru se poate stabili abia mai târziu. În retrospectivă s-ar putea spune, chiar dacă doar în cazuri rare, că într-o anumită perioadă (mai degrabă scurtă) a existat un raport aproximativ stabil – pe care econometricianul alege să-l numească un raport „rezonabil” de constant – între valorile numerice a doi factori. Dar acest lucru este fundamental diferit de constantele fizicii. Este afirmarea unui fapt istoric, nu o constantă la care se poate apela pentru încercarea de a prezice evenimente viitoare.

Lăsând la o parte pentru moment orice referire la voința umană sau la liberul arbitru, am putea spune: entitățile nonumane reacționează după modele regulate; omul alege. Omul alege mai întâi scopurile ultime și apoi mijloacele cu care să le atingă. Aceste acte ale alegerii sunt determinate de gânduri și idei despre care, cel puțin la acest moment, științele naturale nu știu cum să ne dea nici o informație.

În tratamentul matematic al fizicii, distincția dintre constante și variabile are sens; este esențială în fiecare caz de calcul tehnologic. În economie nu există relații constante între diferitele magnitudini. Prin urmare, toate datele verificabile sunt variabile sau – ceea ce înseamnă același lucru – date istorice. Economiștii matematici repetă că tragedia teoriei economice matematice constă în faptul că sunt multe variabile. Adevărul este că sunt numai variabile și nici o constantă. Este lipsit de sens să vorbim de variabile acolo unde nu există invariabile.

7. Mijloace și scopuri

A alege înseamnă a selecta unul dintre două sau mai multe moduri posibile de conduită și a renunța la alternative. Oricând o ființă umană este în situația în care i se oferă diferite moduri de comportament care se exclud reciproc, ea alege. Astfel, viața înseamnă o succesiune nesfârșită de acte de alegere. Acțiunea este conduită direcționată de alegeri.

Actele mentale care determină conținutul unei alegeri se referă fie la scopurile ultime, fie la mijloacele de a atinge scopurile ultime. Primele sunt numite judecăți de valoare. Ultimele sunt decizii tehnice derivate din propoziții factuale.

În sensul strict al termenului, omul care acționează țintește doar către scopul ultim, spre atingerea unei stări a lucrurilor care îl avantajează mai mult decât alternativele. Filosofii și economiștii descriu acest fapt de netăgăduit declarând că omul preferă ceea ce-l face mai fericit în detrimentul a ceea ce-l face mai puțin fericit, că omul caută fericirea.[2] Fericirea – în sensul pur formal în care folosește teoria etică acest termen – este singurul țel ultim și toate celelalte lucruri și situații căutate nu sunt decât mijloacele către realizarea supremului țel ultim. Se obișnuiește, totuși, să fie folosit un mod mai puțin precis de exprimare prin atribuirea numelui de scopuri ultime tuturor acelor mijloace care sunt capabile să producă satisfacție direct și imediat.

Trăsătura caracteristică a scopurilor finale este că depind cu totul de judecata subiectivă și personală a fiecărui individ, judecată care nu poate fi examinată, măsurată și cu atât mai puțin corectată de către nici o altă persoană. Fiecare individ este singurul și ultimul arbitru în chestiuni legate de propria sa satisfacție și fericire.

Cum această concepție fundamentală este adesea considerată incompatibilă cu doctrina creștină, ar putea fi potrivit să dăm pentru adevărul ei exemple din istoria timpurie a credinței creștine. Martirii au refuzat, pentru a câștiga mântuirea și fericirea veșnică, ceea ce alții considerau a fi delicii supreme. Ei nu au dat atenție celor bine intenționați care îi îndemnau să-și salveze viețile închinându-se la statuia divinului împărat, ci au ales să moară pentru cauza lor, în loc să-și păstreze viețile renunțând la fericirea veșnică în rai. Ce argumente putea aduce un om care voia să-și convingă seamănul să renunțe la martiraj? Putea să sape la fundația credinței sale în mesajul Scripturilor și în interpretarea lui de către Biserică. Aceasta ar fi fost o tentativă de a șubrezi încrederea creștinului în eficacitatea religiei sale de a atinge mântuirea și fericirea. Dacă dădea greș, alte argumente nu ajutau cu nimic, pentru că mai rămânea doar decizia între două țeluri ultime, alegerea între fericirea veșnică și veșnica osândă. Martirajul apărea ca un mijloc pentru atingerea unui scop care asigura, în opinia martirului, suprema și veșnica fericire.

Imediat ce oamenii ajung să se întrebe și să examineze un scop, ei nu-l mai privesc ca pe un scop, ci lucrează cu el ca mijloc pentru atingerea unui scop și mai înalt. Scopul ultim e dincolo de orice examinare rațională. Toate celelalte scopuri sunt provizorii. Ele se transformă în mijloace imediat ce sunt puse în balanță cu alte scopuri și mijloace.

Mijloacele sunt judecate și apreciate în funcție de capacitatea lor de a produce anumite efecte. Dacă judecățile de valoare sunt personale, subiective și finale, judecățile despre mijloace sunt esențialmente inferențe trase din propoziții factuale privitoare la puterea mijloacelor de a produce anume efecte. Pot exista disensiuni și dispute între oameni despre puterea unui mijloc de a produce un anumit efect. Pentru evaluarea scopurilor ultime nu este disponibil un etalon interpersonal.

Alegerea mijloacelor este o problemă tehnică, s-ar putea spune, termenul „tehnică” fiind luat în sensul cel mai larg. Alegerea scopurilor ultime este o chestiune personală, subiectivă, individuală. Alegerea mijloacelor este o chestiune de rațiune, alegerea scopurilor ultime este o chestiune de suflet și de voință.

*

Traducere de Tudor Smirna.

Note:

  1. Vezi Cowles Commision for Research in Economics, Report for Period, January 1, 1948-June 30, 1949 (University of Chicago), p. 7.
  2. Nu este nevoie să respingem din nou argumentele avansate de mai bine de două milenii contra principiilor eudemonismului, hedonismului și utilitarismului. Pentru o expunere a caracterului formal și subiectiv al conceptelor de „plăcere” și „durere”, așa cum sunt folosite în contextul acestor doctrine, vezi Mises, Acțiunea umană, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2018, pp. {14-15} și Ludwig Feuerbach, Eudämonismus, in Sämmtliche Werke, ed. Bolin and Jodl (Stuttgart, 1907), 10, 230-93. Bineînțeles, cei care nu recunosc altă „fericire” decât cea oferită de orgasm, alcool etc. continuă să repete aceleași vechi erori și distorsiuni.
Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins