În afara legii

Șoferul de taxi pirat

În Statele Unite, activitatea de taxi se desfășoară de obicei în detrimentul celor săraci și al minorităților, în două moduri – în calitate de consumatori și în calitate de producători. În calitate de consumatori, chinul lor este bine demonstrat de „taxi-bancurile” etnice și de stânjeneala și subterfugiile la care recurg negrii, încercând să ia un taxi, tentativă soldată adesea cu un eșec. Motivele nu sunt greu de imaginat. Prețurile curselor de taxi sunt fixate prin lege și sunt aceleași, indiferent de destinația călătoriei. Totuși, unele destinații sunt mai periculoase decât altele, iar șoferii ezită să servească acele zone unde locuiesc de obicei săracii și minoritățile. Deci, atunci când au de ales, șoferii de taxi vor selecta clienții pe baza statutului lor economic sau a culorii pielii.

Este important să înțelegem că, dată fiind proporția diferită a criminalității, numai controlul guvernamental al prețului curselor de taxi duce la această situație. În absența unui astfel de control, prețul pentru cursele periculoase ar putea fi astfel fixat încât să compenseze șoferii de taxi pentru riscul mai mare implicat de acestea. Dacă s-ar face acest lucru, negrii ar trebui să plătească mai mult pentru un taxi, dacă nu sub forma prețului mai mare pe kilometru, atunci sub forma unor taxiuri mai vechi sau de calitate mai scăzută. Dar cel puțin ei ar putea fi siguri că vor obține serviciile unui taxi atunci când au nevoie. În sistemul actual, ei nici măcar nu au de ales.

Imposibilitatea de a obține un taxi nu este un inconvenient neînsemnat pentru consumatorul negru sărac, deși mulți membri ai clasei albe mijlocii pot avea o altă părere. Planurile și rutele transportului public (cu autobuzul, troleibuzul sau trenul) au fost proiectate și construite cu 50-75 de ani în urmă. Pe vremea aceea, liniile de transport se aflau, de obicei, în proprietatea unor concernuri private, al căror profit și succes depindeau de consumatorii lor. Ele au fost proiectate special pentru a satisface nevoile clientului. În multe cazuri, aceste linii de transport nu sunt potrivite pentru nevoile comunității din zilele noastre. (Liniile de tranzit se află astăzi în proprietate publică și, prin urmare, le lipsește stimulentul pentru a fi adaptate la cerințele consumatorilor. Dacă ei refuză să folosească un anumit traseu de tranzit, și acesta devine neprofitabil, autoritatea publică compensează pur și simplu diferența din veniturile provenite din impozite.) Prin urmare, locuitorii orașului trebuie să aleagă între un drum rapid către casă cu taxiul sau unul lung, indirect și cu opriri, cu transportul public. Acest lucru este adevărat mai ales pentru săraci și grupurile de minorități, cărora le lipsește puterea politică de a influența autoritățile din domeniul transportului public sau deciziile de construire a unor linii noi.

Accesul restrâns la taxiuri în zonele unde transportul public este inadecvat este adesea mai mult decât neplăcut. Dacă, de exemplu, este vorba despre o problemă de sănătate, taxiul este un substitut excelent și ieftin pentru o ambulanță. Dar, de obicei, în cartierele sărace, al căror transport public este inadecvat și ai căror locuitori nu­-și pot permite să aibă automobile particulare, este dificil să găsești un taxi.

În sistemul actual, săracii suferă și în calitate de producători. De exemplu, în New York City, guvernul cere ca toate taxiurile să fie autorizate. Licențele (medalioanele) sunt în număr strict limitat – astfel încât au ajuns să fie vândute pentru suma de 30 000 de dolari. Prețul variază în funcție de faptul că taxiul este individual sau face parte dintr-un parc de automobile. Aceasta împiedică, pur și simplu, pe cei săraci să intre în domeniu ca proprietari. Ce s-ar fi întâmplat cu eroul Horatio Alger dacă ar fi avut nevoie de 30 000 de dolari, înainte de a putea fi lustragiu sau vânzător de ziare?

Cu câțiva ani în urmă, drept răspuns la limitările la care erau supuși, atât în calitate de consumatori, cât și de producători, săracii și grupurile minoritare au început să intre în branșa taxiurilor, într-o tradiție americană respectabilă în timp, datând încă din perioada Războiului Revoluționar din 1776 – nesupunerea în fața legii. Pur și simplu, ei și-au dotat mașinile uzate cu aparate de taxat, cu lumini speciale și semne și le-au declarat taxiuri. În aceste taxiuri „pirat”, ei cutreierau străzile din zonele de ghetou, ocolite de taximetriștii deținători de licență, și au început să-și câștige un trai onest, deși ilegal. Succesul lor inițial de a evita pedeapsa cuvenită în legile existente s-a datorat probabil următorilor doi factori: teama poliției să s-ar porni o „revoltă” în ghetou dacă aceste taxiuri ar fi fost hărțuite, precum și faptul că „pirații” lucrau numai în interiorul ghetoului și deci nu luau clienții taxiurilor autorizate.

Totuși, aceste vremuri idilice nu aveau să dureze prea mult. Șoferii taxiurilor „pirat”, stimulați, probabil, de succesul din ghetouri, au început să se aventureze în afara lor. Dacă înainte vreme, șoferii taxiurilor autorizate îi priviseră pe pirați cu suspiciune, acum ei au început să manifeste o ostilitate fățișă. Și pe bună dreptate. În acest moment, lobby-ul taximetriștilor din New York a reușit să constrângă consiliul municipal la adoptarea unei reglementări care să permită creșterea prețului curselor de taxi. Numărul clienților s-a micșorat vertiginos, iar efectul imediat a fost scăderea semnificativă a venitului șoferilor de taxi autorizați. Era evident că mulți dintre foștii lor clienți foloseau, mai nou, taxiuri pirat. În aceste împrejurări, fiind iritați, șoferii de taxiuri autorizate au început să atace și să ardă taxiurile pirat, iar pirații le-au răspuns în același mod. După câteva săpămâni violente, s-a ajuns la un compromis. Galbenul, culoarea tradițională a taxiurilor, urma să fie rezervată taxiurilor autorizate. Pirații erau nevoiți să folosească alte culori. De asemenea, a fost discutată o schiță de plan pentru autorizarea taxiurilor pirat.

Ce se va întâmpla pe viitor în această ramură de activitate din New York City? Dacă se menține politica dominantă a „consensului liberal”, așa cum se întâmplă de obicei în probleme de acest gen, se va ajunge la unele compromisuri cu pirații și ei vor fi determinați să se supună reglementărilor comisiei de profil. Poate că li se va acorda o autorizare restrânsă, din respect pentru taxiurile galbene. Dacă acest lucru se va întâmpla, sistemul ca rămâne același ca în prezent – o situație asemănătoare celei a unei bande de tâlhari care permite câtorva membri noi să li se alăture. Dar tâlhăria nu va fi oprită, nici victimele nu vor primi un ajutor substanțial. Să presupunem că, așa cum suna unul din planuri, sunt create 5 000 de noi autorizații. Acest lucru ar putea fi de un oarecare folos, și anume prin faptul că vor fi taxiuri suplimentare, potențial disponibile pentru negri. În acest fel, deși negrii vor rămâne cetățeni de mâna a doua, s-ar putea ca ei să găsească mai ușor un taxi. Dar, în mod paradoxal, această concesie făcută nevoii mai mari de taxiuri va descuraja viitoarele cereri de îmbunătățire. Ea va permite comisiei de reglementare a activității taxiurilor să pozeze în emitentă de autorizații, liberală și generoasă, doar pe baza actelor ei de „generozitate” în autorizarea taxiurilor pirat (deși din 1939 nu a mai acordat nici măcar o singură autorizație în plus).

Ca producători și întreprinzători, poziția săracilor ar putea să se îmbunătățească oarecum, pentru că un număr de 5 000 de autorizații suplimentare ar putea duce la scăderea prețului de cumpărare a unui medalion. Totuși, există posibilitatea ca prețul de cumpărare să crească după acordarea celor 5 000 de autorizații. Aceasta deoarece ar putea lua sfârșit măcar incertitudinea care, în prezent, menține scăzută valoarea unui medalion. Dacă acest lucru se întâmplă, valoarea medalioanelor va rămâne ridicată, iar poziția săracilor nu se va fi îmbunătățit în nici un fel.

Nu! O soluție adecvată pentru criza taxiurilor nu este aceea de a coopta mișcarea șoferilor de taxi pirați prin oferta de a-i introduce în sistem, ci mai degrabă distrugerea acelui sistem al autorizațiilor restrictive de taxi.

În termenii funcționării zilnice a pieței, aceasta ar însemna că orice șofer calificat, care posedă un permis de conducere valabil, ar putea folosi orice vehicul care a trecut testul de autorizare, pentru a exercita activitatea de taxi pe orice stradă aleasă împreună cu clientul, în schimbul oricărui preț reciproc acceptat. Piața taxiurilor din New York City ar funcționa atunci, în mare măsură, în același mod în care lucrează ricșele din Hong Kong. Sau, pentru a alege un exemplu mai puțin exotic, piața taxiurilor ar funcționa în mare măsură în același mod cu piața de baby-sitting – depinzând în întregime de înțelegerea reciprocă și consensul între părțile contractante.

Astfel, problemele de taxi ale săracilor și membrilor grupurilor minoritare vor fi rezolvate repede. Cei care locuiesc în zone cu o rată ridicată a criminalității ar putea oferi șoferilor de taxi o sumă mai mare. Deși faptul de a fi obligați să plătească această sumă este deplorabil, ei nu ar mai fi cetățeni de mâna a doua, cel puțin în privința obținerii unui taxi. Singura soluție reală și durabilă a acestei probleme, totuși, este reducerea ratei înalte a criminalității din zonele de ghetou, care ar fi răspunzătoare pentru prețul mai ridicat. În prezent totuși, oamenilor care trăiesc în aceste zone nu ar trebui să le fie interzis să parcurgă etapele necesare pentru a obține un serviciu de taxi adecvat.

Oamenii săraci ar beneficia în calitate de producători, înființându-și propriile afaceri. Desigur, ar trebui să-și cumpere o mașină, dar bariera artificială și insurmontabilă a celor 30 000 de dolari ar fi îndepărtată.

Există totuși obiecții care ar fi ridicate față de o piață liberă în domeniul taxiurilor:

(1) „O piață liberă ar duce la haos și anarhie dacă s-ar elimina medalioanele. Taxiurile ar inunda orașul și ar slăbi capacitatea oricărui șofer de taxi de a-și câștiga traiul. Așa că șoferii ar părăsi această activitate în număr mare, și ar rămâne mult mai puține taxiuri disponibile decât ar fi necesar. Fără medalioane pentru a reglementa numărul taxiurilor, publicul ar fi prins între două alternative nesatisfăcătoare.”

Răspunsul este următorul: chiar dacă, inițial, mulți s-ar grăbi să intre în branșă, iar piața ar fi încărcată, numai câțiva șoferi ar părăsi domeniul. De aceea, numărul de taxiuri nu s-ar schimba neregulat de la o îngrozitoare supraofertă la nici unul, și înapoi. Mai mult decât atât, șoferii care ar tinde să părăsească ramura ar fi cei ineficienți, care câștigă puțin, sau cei care au perspective mai bune în alte ramuri. Plecând, ei ar permite ca veniturile celor rămași să crească și, în acest fel, domeniul s-ar stabiliza. La urma urmelor, nimeni nu câștigă o poliță de asigurare împotriva posibilității de a fi prea puțini sau prea mulți avocați, medici sau lustragii, fixând o limită superioară arbitrară a numărului de oameni care pot intra în aceste ocupații. Noi depindem de forțele ofertei și cererii. Când sunt prea mulți lucrători într-un domeniu, salariile relative scad, iar unii vor fi încurajați să intre în alte ocupații; când aceștia sunt prea puțini, salariile și numărul noilor ocupanți cresc.

(2) Argumentul că autorizarea protejează publicul care călătorește cu taxiul este unul dintre cele mai nesincere argumente folosite în favoarea medalioanelor. Este similar cu cel folosit de psihiatri, care se străduiesc să ne „apere” de grupurile de întâlnire și de alții care le afectează veniturile lor, cu cel folosit de sindicaliștii puri ca niște crini albi, care „protejează” publicul prin menținerea negrilor calificați în afara anumitor ocupații, sau cu cel folosit de doctorii care ne „protejează”, refuzând să ofere autorizații medicale medicilor străini calificați. Astăzi, puțini oameni sunt păcăliți de aceste argumente. În mod sigur, testul special pentru autorizare pe care trebuie să-l treacă șoferii și inspecțiile tehnice sunt suficiente pentru a asigura calitatea șoferilor și a mașinilor.

(3) „Medalionul nu ar avea nici o valoare dacă ar exista un număr nelimitat de taxiuri. Aceasta ar fi nedrept pentru toți cei care au investit mii de dolari pentru a-și cumpăra licențele.”

Am putea arunca puțină lumină asupra acestui argument, meditând la o scurtă poveste:

Un senior războinic a dat permisiunea unui grup de hoți să jefuiască toți trecătorii. Pentru acest drept, seniorul a cerut fiecărui hoț o taxă de 2 500 de dolari. Apoi, oamenii au desființat sistemul.

Cine ar trebui să suporte costul a ceea ce s-a dovedit a fi o investiție neprofitabilă din partea hoților? Dacă alegerea ar fi limitată la seniorul războinic și hoți, am putea spune: „Împărțiți pierderea între voi”. Dacă ar trebui să alegem între ei, i-am putea favoriza pe tâlhari, pe baza faptului că ei reprezentau o amenințare mai mică decât lordul, și poate pentru că la început plătiseră din banii câștigați cinstit. Dar în nici un caz nu am sprijini un plan în care călătorii, care au avut multă vreme de suferit, să fie obligați să-i despăgubească pe hoți, pentru că aceștia din urmă și-au pierdut privilegiul de a-i jefui!

În același mod, nu ar trebui acceptat argumentul că publicul care folosește taxiurile, și care a avut mult de suferit, ar trebui să-i compenseze pe proprietari pentru medalioanele deja cumpărate, devenite fără valoare. Dacă s-ar ajunge vreodată la a avea de ales între porprietarii de medalioane și cei care acordă medalioane (politicienii), publicul ar trebui, probabil, să-i favorizeze pe proprietari, pe baza faptului că aceștia reprezintă un pericol mai mic pentru ei și poate că, inițial, au plătit medalioanele cu bani câștigați cinstit. Fondurile personale ale politicienilor, sau fondurile din proprietățile lor, ar trebui folosite pentru a despăgubi proprietarii de medalioane. Un senior războinic este un senior războinic. Efectuarea plății din fonduri publice ar duce doar la o penalizare suplimentară a publicului. Dacă banii nu sunt înaintați din fondurile personale ale politicienilor, atunci proprietarii medalioanelor trebuie să suporte pierderea. Când se achiziționează un permis care permite jefuirea publicului, cel care îl cumpără trebuie să accepte riscurile ce însoțesc investiția lui.

Speculantul de bilete

Dicționarul Webster definește „speculantul” ca pe cineva care „cumpără și vinde în scopul de a realiza profituri rapide”, iar „specula” ca „înșelăciune, deposedare, jefuire”. Ultima definiție este folosită de public în semn de ostilitate față de cei care vând bilete la negru.

Este ușor de înțeles motivul acestei condamnări. Să ne imaginăm un iubitor al teatrului, sau un fan al sportului, care sosește înainte de marele eveniment și descoperă, consternat, că trebuie să plătească 50 de dolari pentru un loc de 10 dolari. El crede că aceste prețuri scandaloase sunt cerute de speculanți, care cumpără bilete la prețuri normale și apoi le păstrează în mod deliberat, până când oamenii sunt atât de disperați, încât par dispuși să plătească orice preț li se cere. Totuși, o analiză economică va arăta că este nedrept să-l condamnăm pe speculantul de bilete.

De ce există specula? O condiție sine qua non a vânzării la negru, absolut necesară pentru existența acesteia, este un număr fix, invariabil de bilete. Dacă oferta ar putea crește o dată cu creșterea cererii, vânzătorul de bilete la negru ar fi eliminat cu totul. De ce ar mai cumpăra cineva de la acesta, dacă și-ar putea procura bilete de la casă la prețul afișat?

O a doua condiție necesară este menționarea, pe bilet, a unui anumit preț. Dacă pe preț nu ar apărea un preț specificat, vânzarea la negru, prin definiție, nu ar putea avea loc. Să ne gândim la niște acțiuni cumpărate și vândute la Bursa de valori din New York, pe care nu este tipărit nici un preț. Indiferent cât de multe ar fi cumpărate, cât de mult timp ar fi păstrate sau cât de mare ar fi prețul la care sunt vândute din nou – ele nu pot fi „vândute la negru”.

De ce tipăresc teatrele și stadioanele prețul pe bilete? De ce nu permit să fie vândute la orice preț va propune piața, așa cum se vinde grâul la bursa de mărfuri din Chicago sau acțiunile la bursa de valori? Dacă s-ar proceda în acest mod, vânzarea la negru ar fi eliminată. Poate că publicul consideră prețurile tipărite pe bilete ca un mare avantaj; poate că acestea îi ajută pe oameni să-și calculeze bugetul, să-și planifice vacanțele etc. Oricare ar fi motivul, oamenii trebuie să prefere ca prețurile să fie specificate. Dacă nu ar avea această preferință, managerii și producătorii ar găsi că este în interesul lor să nu o facă. Deci, a doua condiție necesară pentru vânzarea la negru există prin cerere populară.

A treia condiție care trebuie să fie prezentă este ca prețul de pe bilet, ales prin management, să fie mai scăzut decât „prețul de echilibrare al pieței” (prețul la care numărul de bilete pe care oamenii vor să le cumpere este egal cu numărul de locuri disponibile).

Prețurile specificate mai mici decât prețul de echilibrare al pieței sunt o invitație deschisă la vânzarea la negru. Aceasta deoarece, pentru un preț mai mic, numărul clienților dornici să cumpere bilete este mai mare decât cel al biletelor disponibile. Acest dezechilibru pune în mișcare forțe care tind să-l corecteze. Cumpărătorii aspiranți tind să-și întețească eforturile de a obține bilete. Unii dintre ei devin dispuși să plătească mai mult decât prețul tipărit pe bilet. Prețurile cresc, iar dezechilibrul inițial este corectat, prețurile mai mari determinând o scădere a cererii.

De ce oare managerii teatrelor și cei ai stadioanelor își fixează prețurile sub prețul de echilibrare al pieței? În primul rând, pentru că prețurile scăzute invită o mare audiență. Cozile lungi de oameni care doresc să intre într-o sală de spectacol sau într-un stadion constituie o reclamă gratuită. Cu alte cuvinte, managementul alege prețuri mai mici pentru a economisi bani pe care ar trebui să-i plătească pentru reclamă. Pe lângă aceasta, managerii se feresc să ridice prețurile de pe bilete – chiar dacă nu le-ar fi prea greu să le vândă pentru un eveniment sportiv deosebit sau pentru un film special – de frica unei reacții negative a spectatorilor. Mulți oameni au sentimentul că există un preț „cinstit” pentru un bilet de cinema, iar managerii răspund acestui sentiment. De aceea, chiar dacă ar putea cere prețuri mai mari decât cele obișnuite pentru un film ca Nașul, directorii aleg să nu o facă. Ei știu că mulți oameni ar refuza să vină în continuare la sala lor, având sentimentul că managerii au „profitat” de public cu ocazia rulării acestui film foarte popular. Există și alte câteva motivații, mai puțin stringente, pentru a menține prețurile fixate sub nivelele de echilibru. Luate împreună, ele asigură continuarea acestei politici a prețurilor – a treia condiție necesară pentru vânzarea la negru.

Cercetând mai de îndeaproape funcția pozitivă îndeplinită de speculantul de bilete, s-a arătat că, atunci când prețurile biletelor sunt fixate sub nivelul de echilibru, există mai mulți clienți decât bilete. Problema devine una de împărțire a unor bilete insuficiente între numeroșii doritori. Vânzătorul la negru își joacă rolul tocmai în rezolvarea acestei probleme.

Să presupunem că, în timpul campionatului de baseball, prețul unui bilet mediu este de 5 dolari și stadionul este umplut la capacitatea lui de 20 000 de locuri pentru fiecare meci. Cu toate acestea, 30 000 de oameni vor bilete pentru „marele joc” de la sfârșitul sezonului. Cum vor fi distribuite sau raționalizate cele 20 000 de bilete celor 30 000 de oameni care vor să le cumpere? Care zece mii din cei treizeci de mii de aspiranți vor trebui să renunțe la meci?

Cele două metode fundamentale de raționalizare a bunurilor care se găsesc în cantitate insuficientă au fost denumite de economiști „raționalizare bazată pe preț” și „raționalizare fără a folosi prețul”. În primul caz, prețurilor li se permite să crească. Aceasta, în opinia noastră, este singurul mod cinstit de a raționaliza o marfă atunci când cererea depășește oferta. În exemplul de mai sus, prețul mediu al unui bilet ar putea crește până la 9 dolari, dacă acesta este prețul la care vor mai fi numai 20 000 de oameni dornici și gata să cumpere cele 20 000 de bilete. Procedura specifică, prin care are loc această creștere de 4 dolari a prețului mediu al unui bilet, este variabilă. Speculanților de bilete li s-ar putea permite să cumpere toate biletele și să le revândă la prețul de 9 dolari biletul. Sau li s-ar putea permite să cumpere 2 000 de bilete, celelalte 18 000 fiind vândute la prețul tipărit de 5 dolari. Ei ar putea vinde cele 2 000 de bilete cu 45 de dolari bucata, și aceasta ar avea drept rezultat tot un preț mediu de 9 dolari pe bilet. Deși vânzătorilor de bilete la negru li s-ar reproșa prețurile „scandalos de mari”, prețurile ar fi, de fapt, rezultatul unei simple aritmetici. Pentru că, dacă este necesar un preț mediu de 9 dolari pentru a reduce cererea de bilete la cele 20 000 disponibile și dacă 18 000 din ele sunt vândute cu 5 dolari bucata, atunci restul de 2 000 trebuie vândute cu 45 de dolari fiecare.

În raționalizarea care nu se bazează pe preț, prețurilor nu li se permite să crească pentru a reduce cererea la nivelul ofertei disponibile. Sunt folosite alte tehnici pentru a obține același rezultat. Managerul poate distribui bilete pe baza principiului primul venit – primul servit sau poate utiliza alte tipuri de favoritism în scopul de a restrânge piața: nepotismul (vânzarea biletelor numai rudelor sau prietenilor), rasismul (a le vinde numai anumitor grupuri rasiale), sexismul (a le vinde numai bărbaților). Anumite grupuri de vârstă pot fi selectate, în timp ce tuturor celorlalte le va fi interzis accesul, pot fi acordate privilegii speciale doar veteranilor de război ori membrilor anumitor partide. Toate aceste tehnici de raționalizare care nu se bazează pe prețuri sunt discriminatorii și favorizează, în mod arbitrar, unele grupuri în detrimentul altora.

Să analizăm o metodă tipică de genul primul venit – primul servit (PVPS), deoarece acesta este tipul de sistem cel mai larg utilizat și cel considerat de obicei „corect”. Deși vânzarea biletelor a fost programată pentru ora 10 a.m. a zilei în care are loc evenimentul, clienții plini de speranță se așază la coadă în fața casei de bilete cu mult timp înainte. Unii se alătură rândului la răsăritul soarelui; alții, chiar în noaptea de dinainte. PVPS este deci discriminatorie față de cei care consideră statul la coadă extrem de neplăcut, față de cei care nu își pot lua o zi liberă pentru a sta la rând sau față de cei care nu își pot permite să angajeze servitori sau șoferi care să stea la coadă în locul lor.

Oare raționalizarea pe baza prețului, și deci specula cu bilete, îi favorizează pe cei bogați? La această întrebare trebuie să dăm un răspuns echivoc. Dintr-un punct de vedere, specula cu bilete ajută clasa de jos și pe cea mijlocie și îi lovește pe bogați. Dacă presupunem că în rândurile clasei cu cel mai scăzut venit se află mai mulți oameni care sunt șomeri sau angajați parțial, ei au timpul și ocazia să aștepte la coadă. Chiar dacă ar fi angajați, ei nu pierd la fel de mult ca și ceilalți când își iau liber de la serviciu. Pentru acești oameni cu puține opțiuni, vânzarea la negru a biletelor oferă un serviciu și ocazia unei afaceri. Nu există un alt domeniu în care o persoană săracă să-și poată începe propria afacere cu atât de puțin capital. În cazul descris mai sus, nu este nevoie decât de 50 de dolari pentru a cumpăra zece bilete a câte 5 dolari. Când și dacă acestea sunt revândute cu 45 de dolari fiecare, este obținut un profit de 400 de dolari.

Membrii clasei mijlocii sunt și ei ajutați, pentru că este mai puțin probabil ca acești oameni să aibă timp disponibil să aștepte la coadă pentru bilete. Pentru ei este mai scump (în sensul de venituri pierdute) să își ia liber de la serviciu decât pentru un membru al clasei de jos. Este mai prudent, pentru un membru al clasei mijlocii, să-și cumpere un bilet de la speculant cu 45 de dolari, decât să aștepte la coadă și să piardă o sumă mult mai mare, pe care ar fi câștigat-o dacă se ducea la lucru. Pe scurt, vânzarea biletelor la negru le permite oamenilor cu cele mai mici venituri să servească drept agenți plătiți ai celor din clasa mijlocie, care sunt prea ocupați pentru a aștepta la coadă pentru bilete ieftine.

Oamenii bogați au servitori care pot aștepta la cozi lungi în locul lor și, prin urmare, nu au nevoie de speculanți. Într-un caz totuși, vânzătorul de bilete la negru îl poate ajuta chiar și pe cel bogat – atunci când speculantul, care este un specialist, poate face treaba pentru o sumă mai mică decât l-ar costa pe bogat dacă ar utiliza un servitor pentru același lucru. (Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că speculația cu bilete poate aduce tuturor avantaje. Piața nu este o junglă unde oamenii pot avea avantaje numai în detrimentul altora. Schimbul voluntar este modelul tipic de acțiune în care ambele părți au avantaje.) Dacă profitul cuvenit speculantului este mai mic decât l-ar costa pe bogat să folosească un servitor, el poate cumpăra biletul direct de la speculant, renunțând la intermediarul servitor și economisind diferența de bani.

Dintr-o altă perspectivă totuși, raționalizarea pe bază de preț și vânzarea biletelor la negru îi avantajează pe bogați, deoarece pentru ei va fi mai ușor să cumpere biletele la prețul ridicat al pieței, în timp ce pentru restul publicului acest lucru este dificil sau imposibil. În orice caz însă, aceasta este esența economiei monetare și ea trebuie acceptată, atâta timp cât dorim să obținem avantajele pe care numai un astfel de sistem le poate oferi.

În capitolul privind importatorul, economia monetară este apărată, deoarece ea ne permite să ne specializăm și să beneficiem de diviziunea muncii. Imaginați-vă calitatea vieții și șansele de supraviețuire, dacă fiecare dintre noi ar fi restrâns la ceea ce poate produce el singur. Perspectiva este înfricoșătoare. Viețile noastre depind de schimbul cu semenii noștri, și majoritatea, dacă nu toți oamenii care trăiesc în zilele noastre, ar pieri dacă sistemul monetar ar cădea.

Gradul în care noi nu permitem banilor să raționalizeze bunuri, gradul în care nu îngăduim bogaților să obțină o parte mai mare din bunurile societății în mod proporțional cu cheltuiala lor monetară reprezintă gradul în care acceptăm deteriorarea sistemului monetar. Desigur, este incorect să permitem bogaților să obțină o parte mai mare de bunuri și servicii, în măsura în care mulți dintre ei și-au adunat averile nu prin intermediul pieței, ci datorită ajutorului guvernamental. Cu toate acestea, eliminarea sistemului monetar în scopul de a ne debarasa de averile adunate ilicit ar fi similară cu aruncarea copilului o dată cu apa în care a fost spălat. Soluția este confiscarea directă a bogăției obținute pe căi necinstite.

Când bogăția este câștigată cinstit, nu este nimic nepotrivit în faptul de a putea primi o parte mai mare de bunuri și servicii, iar acest lucru este esențial pentru menținerea sistemului monetar. Speculantul, facilitând raționalizarea biletelor pe baza prețului, este eficient în a-i ajuta pe bogați să obțină răsplata eforturilor lor.

Polițistul necinstit

Eroul din Serpico, o carte și un film de succes, este un polițist renegat, cu barbă și hippy, care refuză să se supună codului nerostit al polițiștilor. „Nu te întoarce împotriva colegilor tăi ofițeri.” Așa cum spune Serpico: „Singurul jurământ pe care l-am făcut vreodată a fost de a impune legea – și nu se spunea că împotriva tuturor, cu excepția celorlalți polițiști”.

Povestea urmărește evoluția lui Serpico, începând cu ambiția lui din copilărie de a fi un bun ofițer de poliție. Ea dezvăluie naivitatea lui inițială în privința corupției în cadrul poliției, încercările lui solitare și lipsite de succes de a trezi interesul comandanților pentru această situație, disprețul și ura pe care le încearcă Serpico în mâinile colegilor lui și deziluzia lui finală. Pe parcursul întregii povești, prezumțiile făcute despre „băieții buni” și „băieții răi” sunt evidente. Băieții buni sunt reprezentați de Frank Serpico și de unul sau doi polițiști care i-au oferit un ajutor limitat în încercările lui de a face dreptate și de a-i pedepsi pe corupți. Băieții răi sunt polițiștii care iau mită și cei care îi apără pe aceștia de acuzare. Tocmai acest punct de vedere trebuie pus sub semnul întrebării.

Serpico și jocurile de noroc

Un rol important în povestea lui Serpico este jucat de un plic în care se află 300 de dolari. El l-a primit printr-un mesager de la cineva cunoscut doar sub numele de „Jewish Max”, un mare jucător. După multe încercări, Serpico nu reușește să trezească interesul nici unui ofițer superior de-al lui asupra acestei încercări de mituire.

De ce încerca „Jewish Max” să ofere bani și cadouri unui Serpico care nu dorea acest lucru? „Jewish Max”, furnizorul de servicii voluntare (de joc) pentru adulți care consimt, era una dintre victimele urmărite de Serpico și de alți polițiști „onești” din brigada anti-jocuri de noroc! Intenția lor era aceea de a hărțui, urmări, prinde și răpi (încarcera) pe toți cei implicați. Publicului i se spune că o comportare violentă agresivă din partea ofițerilor este necesară pentru că jocurile de noroc sunt ilegale, iar datoria lor este de a sprijini legea. Dar și cel mai rău călău nazist dintr-un lagăr de concentrare ar putea aduce acest argument în propria lui apărare.

Într-un alt incident, o mamă din ghetou i se plânge lui Serpico că fiul ei a fost atras într-o operațiune ilegală legată de jocuri. Lui Serpico i se cere să distrugă operațiunea. Nu poate exista o opoziție prea mare față de încercarea de a proteja un copil de o activitate care i-ar putea fi dăunătoare. Totuși, împiedicarea unei activități legitime pentru adulți, pe motiv că un copil a fost implicat, este în mod clar discutabilă. Într-un caz ca acesta, soluția constă nu în eliminarea activității, ci în împiedicarea copilului de a participa. Sexul, băutura sau șofatul nu trebuie interzise pe motivul că aceste activități sunt periculoase sau le pot dăuna copiilor.

Serpico agent anti-narcotice

În cele din urmă, Serpico este rănit în timp ce încerca să intre în apartamentul unui traficant de droguri, deși datoria lui, pentru care a depus jurământ, este să apere drepturile cetățenilor. Explicația, desigur, este aceea că vânzarea drogurilor este interzisă de lege și, deși a jurat să apere drepturile indivizilor, Serpico a jurat de asemenea să sprijine legea. În această împrejurare, ca și în altele, când cele două se află în contradicție, el o alege pe ultima. Însăși participarea lui în brigada anti-narcotice demonstrează loialitatea lui față de lege, care este mai presus de orice altceva.

Dar interzicerea vânzării de narcotice duce, invariabil, la creșterea prețului de cumpărare, făcând dificilă obținerea drogului de către dependenți. În consecință, ei trebuie să comită delicte din ce în ce mai mari pentru a obține banii necesari. Interzicerea vânzării de narcotice, deci, pune cetățenii în pericol. A impune această interdicție, așa cum face Serpico, înseamnă a da mai multă importanță apărării legii decât apărării cetățenilor.

Serpico și chiulitul

Dat fiind faptul că ceea ce trebuie să facă un polițist este dăunător pentru public în general, rezultă că, cu cât un polițist este mai puțin activ, cu atât el va fi mai puțin dăunător pentru public. Majoritatea polițiștilor, simțind probabil acest lucru, acționează pentru a salva publicul de la ceva rău, adică își evită îndatoririle.

În loc să se agite, amestecându-se în drepturile oamenilor, mulți polițiști aleg o ieșire onorabilă – chiulitul. A chiuli (dormind în vreun loc retras în timpul orelor de serviciu) era o situație care îl înfuria pe Serpico. În cea mai bună tradiție a omului plin de importanță care insistă să conducă viețile altora, Serpico se încăpățâna să fie afară pe străzi la orice oră, oprind o prostituată ici, asaltând un jucător colo, hărțuind peste tot traficanții de droguri.

Desigur, este imposibil să negăm că Serpico era și o forță a binelui. La urma urmelor, el vâna violatori, tâlhari, hoți, ucigași și scandalagii. Mai mult decât atât, își îndeplinea îndatoririle într-un mod extrem de imaginativ. Deghizat în evreu tradițional, în hippy, în măcelar, în om de afaceri, în dependent de droguri, el bântuia pe străzile orașului și îi descoperea secretele așa cum nici unul dintre colegii lui polițiști – îmbrăcați în costume, cravate, balozaide, pantofi negri și ciorapi albi – nu putea să o facă. Dar măsura în care Serpico era capabil să realizeze aceste lucruri era aceeași cu măsura în care era dispus să iasă în afara legii și ordinii.

Să luăm cazul unui tânăr violator. Serpico a oprit un viol aflat în plină desfășurare, în ciuda opoziției partenerului său polițist, care a refuzat să investigheze zgomotele ciudate, pe motiv că aveau loc în afara zonei unde el și Serpico trebuiau să patruleze. Fără să-i pese de un asemenea raționament, Serpico a ținut morțiș să afle ce se petrece. El a reușit să-l prindă numai pe unul din cei trei violatori. După ce l-a adus la sediu, Serpico a fost deziluzionat de tratamentul brutal (și ineficient) care i-a fost aplicat violatorului. Când prizonierul era pe punctul de a fi transferat în altă parte, Serpico i-a adus o cafea și i-a vorbit cu blândețe timp de câteva minute. El a reușit să descopere numele celorlalți doi complici, folosindu-se de o persuasiune temperată.

Apoi, Serpico a dat peste modelul deplin al birocrației din biroul de poliție. El i-a localizat pe complici, dar în momentul când l-a sunat pe șeful lui administrativ pentru a-i raporta unde se găsesc aceștia, i s-a spus că detectivul căruia i s-a repartizat cazul este în vacanță. Ofițerul comandant a insistat ca Serpico să nu-i aresteze pe complici, deși Serpico îi supraveghea din cabina telefonică. Din nou, Serpico nu a respectat ordinul legal al ofițerului lui comandant, și i-a arestat pe cei doi. (Când i-a adus la secție, comandantul furios i-a spus că arestarea nu va fi considerată meritul lui – un sfârșit potrivit al acestei povești.)

Împrejurări precum cele prezentate au făcut din Serpico un erou permanent și au adus cărții și filmului o mare popularitate. Dar această expunere ilustrează, de asemenea, contradicția fundamentală a personajului Serpico. Atacurile lui asupra prostituatelor, a jucătorilor de noroc și a vânzătorilor de droguri – cu toții angajați în acte voluntare între adulți care consimt reciproc – dezvăluie devotamentul lui absolut față de lege. Visul lui din copilărie de a deveni polițist, să ne aducem aminte, era legat de sprijinirea legii. Totuși, în cazul violatorului, Serpico face o faptă bună numai pentru că este dispus să încalce legea. Iar același principiu de acțiune este prezent în fiecare caz în care comportarea lui poate fi considerată eroică.

Dacă analizăm lupta lui Serpico împotriva celorlalți polițiști, a celor „normali” (cei pe care el îi consideră corupți), descoperim două tipuri de polițiști. Există, pe de o parte, cei care refuză să hărțuiască adulți care consimt să se angajeze în activități voluntare, deși ilegale, și care acceptă bani de la cei prinși în astfel de activități; și există, pe de altă parte, cei care cer bani de la acești indivizi, pentru a le permite să se angajeze în astfel de activități.

În primul exemplu, presupunând că activitățile în cauză sunt legitime, chiar dacă interzise de lege, pare perfect potrivit să se accepte bani pentru a îngădui să petreacă. Acceptarea unor bani nu poate fi deosebită, din punct de vedere logic, de acceptarea unui cadou, iar simpla acceptare a unui cadou nu este ilegitimă.

Totuși, unii adoptă o poziție contrară, afirmând că nu pot fi făcute excepții nici măcar în cazul unor legi prost concepute; că „simplii” indivizi nu trebuie să fie liberi de a alege, ci trebuie doar să respecte legea. A permite încălcarea legii este în mod necesar ceva rău, atât în sine, cât și pentru că, luat ca precedent, duce la haos.

Dar este dificil să fim de acord că încălcarea legii este, în mod necesar, ceva rău. Într-adevăr, dacă procesul de la Nürnberg ne-a învățat ceva, este tocmai punctul de vedere diametral opus celui de mai sus. Lecția procesului este aceea că unele legi sunt rele în sine, iar a le respecta este greșit. Este la fel de dificil de înțeles noțiunea potrivit căreia încălcarea selectivă a legii stabilește un precedent care duce, în cele din urmă, la haos. Singurul precedent pe care îl stabilește o astfel de acțiune este acela că legile nelegitime nu trebuie respectate. Aceasta nu implică haos și crime arbitrare, ci implică moralitate. Dacă un astfel de precedent ar fi fost stabilit cu fermitate pe vremea când naziștii au ajuns la putere, gardienii din lagărele de concentrare ar fi refuzat, poate, să se supună ordinelor legale de a asasina victime lipsite de apărare.

În sfârșit, noțiunea că nici un „simplu” individ nu ar trebui să fie liber să aleagă ce lege va respecta este un nonsens. Nu există decât „simpli” indivizi.

În concluzie, din moment ce încălcarea legii poate fi legitimă uneori, polițiștii care o permit acționează, câteodată, întru totul adecvat. Atacurile lui Serpico la adresa unor astfel de ofițeri au fost, prin urmare, foarte nejustificate.

Să examinăm acum al doilea tip de ofițeri de poliție condamnați de Serpico – cei care nu permiteau activități ilegale sau acceptau bani atunci când le erau oferiți, ci cereau plată de la cetățeni. Dicționarul numește aceasta a extorca, adică „a lua ceva prin forță sau constrângere; a stoarce prin forță fizică, prin violență și amenințări, prin folosirea greșită a autorității sau prin orice mijloace ilegale; a lua bani de la cineva, așa cum cuceritorii iau dări de la cei învinși”. Extorcarea este, de obicei, considerată demnă de dispreț, ceea ce constituie o apreciere acceptabilă. Totuși, acest lucru înseamnă, oare, o aprobare a atacurilor lui Serpico la adresa polițiștilor implicați în extorcare? Nu, pentru că rolul lui Serpico era încă și mai rău decât extorcarea! Să luăm în considerare patru moduri diferite în care un polițist poate reacționa la o comportare ilegală, dar perfect morală. El poate fie: (1) să o ignore; (2) să accepte bani pentru a o ignora; (3) să ceară bani pentru a o ignora (extorcare) sau (4) să îi pună capăt.

Dintre cele patru reacții posibile, ultima este cea mai puțin dezirabilă, pentru că numai ea interzice, în mod absolut, o activitate morală – doar pentru că, întâmplător, este ilegală.

Dacă Serpico ar fi fost un gardian dintr-un lagăr de concentrare nazist, el ar fi considerat că este de datoria lui să respecte ordinele de a tortura prizonierii – la fel ca toți ceilalți care iau „legea și ordinea” drept o valoare supremă. Dacă el și-ar fi menținut poziția în mod consecvent, ar fi simțit de asemenea că este de datoria lui să stârpească „corupția” din lagăr, denunțându-i pe colegii lui ofițeri care: (1) refuzau să execute ordinele; (2) refuzau să execute ordinele și acceptau plată de la prizonieri sau (3) refuzau să execute ordinele și cereau plată (extorcare). Ce-i drept, este imoral să extorchezi bani de la prizonieri pentru a nu-i tortura; dar, în mod sigur, este mai răunu le iei banii și, în schimb, să execuți ordinele și să-i torturezi.

Scris de
Walter Block
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins