7. Împotriva socialismului educațional

7. Împotriva socialismului educațional

Copiii din școli cad sub influența a tot felul de curente nesănătoase, observa undeva Părintele Arhim. Sofronie Saharov, și este înfiorător de greu să le stai împotrivă.

Așezarea educației exclusiv în sfera ordinii proprietății private este primul semn de afinitate semnificativă cu liberalismul. Nici virtutea, nici spiritualitatea și nici comunitatea bazate pe liberă alegere, autodeterminare și convingere nu sunt compatibile cu actualele sisteme de învățământ, în care preocuparea centrală este reeducarea și dresarea tinerilor prin metodele experimentale ale ingineriei sociale. După M. N. Rothbard, învățământul de stat obligatoriu are origini protestante, în consonanță cu ideea de moarte a virtuții, ba chiar a acțiunii umane, în absența liberului arbitru. Mii de oameni sunt obligați să-și petreacă cei mai impresionabili ani ai vieții în școli publice sau școli autorizate de stat care sunt tot mai adesea veritabile laboratoare de deprindere a viciului, corupției și a delicvenței juvenile, penitenciare cu program redus unde, în cel mai „bun” caz, sunt reeducați în sensul preconizat explicit de către specialiștii agresiunii instituționalizate. De-a lungul timpului, din duhul depersonalizant al protestantismului, au putut evolua și mai evoluează reeducări de multe tipuri: național-etatiste, comuniste, masonice, „New Age”, ba chiar și „liberale” – în viziunea unui liberalism schizofrenic, contradictoriu, care-și surpa astfel propria bază: axioma non-agresiunii. Cei mai competitivi pretendenți la acapararea sistemului de învățământ de stat nu sunt, previzibil, adepții vreunui „altruism prost înțeles” („să recurgem la puțină coerciție spre ‘binele’ lor”) ci specialiști în utilizarea școlii publice ca instrument de inculcare în rândul maselor a obedienței iraționale față de aparatul de stat.

Perspective de reformare orwelliană a „învățământului”: 1) eficientizarea directă a sistemului de reeducare, prin vouchere după rețeta economistului M. Friedman, în care statul rămâne finanțatorul și artizanul principal al sistemului de dresură; 2) transformarea „școlii” într-un sistem concentraționar mai feroce (și poate mai global) în urma unei prealabile implozii birocratice, eventual deliberat favorizate de virtuozii tiraniei, după adagiul „order out of chaos”, în versiune Mordor.

Traducere de Sorin Cucerai *

Până acum câțiva ani, puține erau instituțiile americane care să fie considerate mai sacre – în special de către socialiști – decât învățământul public. Devotamentul față de această instituție i-a cuprins chiar și pe acei americani din perioada de început a Statelor Unite – precum jeffersonienii sau jacksonienii – care erau liberali în aproape toate celelalte privințe **. În anii noștri, învățământul public a ajuns să fie considerat un ingredient esențial al democrației – un spațiu al fraternității și un adversar al elitismului și al separaționismului din viața publică americană. Școala publică a devenit întruparea presupusului drept al fiecărui copil la educație, fiind salutată ca un creuzet al înțelegerii și al armoniei între oamenii din toate clasele sociale care, încă de la o vârstă fragedă, se văd stând unul lângă altul, alături de toți vecinii lor.

Împreună cu răspândirea educației publice s-au dezvoltat și legile privind obligativitatea învățământului, prin care toți copiii de până la o anumită vârstă – și această vârstă a continuat și continuă să crească – erau forțați să urmeze fie o școală publică, fie una privată acreditată de către aparatul de stat. Spre deosebire de perioada timpurie, când o proporție relativ mică a populației urma și cursurile învățământului secundar, astăzi întreaga masă a populației a fost obligată de către guvern să își petreacă cea mai mare parte din anii cei mai impresionabili ai vieții în instituții publice. Am fi putut analiza cu ușurință legile privind obligativitatea învățământului în capitolul nostru referitor la servitutea involuntară; nu este oare această instituție un foarte dezvoltat sistem de încarcerare? În anii noștri, Paul Goodman și alți critici ai sistemului educațional au denunțat cu hotărâre învățământul public – și, într-o mai mică măsură, și apendicele său privat – prezentându-l ca pe un vast sistem penitenciar pentru tineretul națiunii, un sistem prin care nenumărate milioane de copii nedoritori și inadaptabili sunt târâți în structura de învățământ a statului. Se prea poate ca tactica Noii Stângi de a da buzna în licee strigând „Evadați!” să fi fost absurdă și ineficientă, dar cu siguranță că ea exprima un mare adevăr legat de sistemul de învățământ. Pentru că dacă târâm întreg tineretul în vaste închisori, sub pretextul „educației”, cu profesori și administratori pe post de paznici și gardieni, de ce nu ne-am aștepta să obținem nefericire, nemulțumire, alienare și revoltă din partea populației tinere? Singura surpriză ar trebui să fie aceea că rebeliunea a izbucnit atât de târziu. Acum însă a devenit tot mai recunoscut faptul că ceva este profund în neregulă cu instituția cu care America se mândrește cel mai mult; că, mai ales în zonele urbane, școlile publice s-au transformat într-o cloacă a delicvenței, a furturilor și a consumului de droguri, și că nici un fel de educație autentică nu se poate obține prin pervertirea minților și a sufletelor copiilor[1].

Unul din motivele care explică această tiranie față de tineretul națiunii îl constituie altruismul prost orientat al clasei de mijloc instruite. Membrii acestei clase simțeau că muncitorii, sau „clasa de jos”, ar fi trebuit să aibă șansa de a se bucura de învățământul pe care clasa mijlocie îl apreciază atât de mult. Iar dacă muncitorii sau copiii lor sunt atât de ignoranți, încât să respingă această șansă uriașă oferită lor, atunci trebuie, nu-i așa, să recurgem la puțină coerciție – „spre binele lor”, desigur.

O eroare crucială comisă de acești adoratori din clasa mijlocie a învățământului public stă în confuzia dintre învățământul formal și educație în general. Educația este un proces de învățare care se desfășoară întreaga viață, nu numai în școli, ci și în toate celelalte sfere ale vieții. Când copilul se joacă, sau își ascultă părinții sau prietenii, sau citește ziarul, sau muncește, el se educă. Învățământul formal reprezintă numai o mică parte din procesul educațional; el este cu adevărat potrivit numai pentru subiectele de studiu formale, în particular pentru subiectele mai avansate și mai sistematice. Materiile elementare – scrisul, cititul, socotitul și corolarele lor – pot fi cu ușurință învățate acasă și în afara școlii.

Mai mult, una dintre marile glorii ale umanității stă în diversitatea sa, în faptul că fiecare individ este unic, cu abilități, interese și aptitudini unice. A-i obliga să se înscrie în sistemul formal de învățământ pe acei copii care nu au nici aptitudini și nici interes pentru acest domeniu constituie o pervertire criminală a minților și a sufletelor copiilor. Paul Goodman este cel care a afirmat cu tărie că celor mai mulți dintre copii le-ar fi mai bine dacă li s-ar îngădui să lucreze de la o vârstă fragedă, și astfel să învețe o meserie și să înceapă să facă acele lucruri pentru care sunt cei mai potriviți. America s-a ridicat datorită cetățenilor și conducătorilor ei, dintre care mulți nu au primit deloc – sau aproape deloc – o educație formală; ideea că cineva trebuie să obțină mai întâi o diplomă de bacalaureat înainte de a putea să muncească și să trăiască în „lumea reală” este o absurditate a vremurilor noastre. Aboliți legile privind obligativitatea învățământului, dați-le înapoi copiilor propriile lor capete și vom redeveni o națiune mai productivă, mai interesată de ceea ce facem, mai creativă și mai fericită. Mulți dintre cei care s-au opus cu argumente inteligente și de substanță Noii Stângi și rebeliunii tinerilor au arătat că nemulțumirea acestora și divorțul lor de realitate se explică, în cea mai mare parte, prin perioada tot mai lungă pe care tinerii sunt obligați să o petreacă în școli, într-un spațiu al dependenței și al iresponsabilității. Desigur că lucrurile așa stau, dar cine este de vină pentru aceasta? Fără îndoială că vina aparține sistemului de învățământ ca atare, și în particular legilor privind obligativitatea învățământului, care prelungesc la nesfârșit ciclul de instrucție – inițial până la nivel de liceu, acum până la nivel de colegiu și în curând poate până la nivel de doctorat. Obligativitatea învățământului de masă este cea care creează atât nemulțumirea, cât și acel zid, tot mai înalt și mai gros, pus între tineri și „lumea reală”. La nici o altă națiune și în nici o altă epocă nu a fost împinsă mai departe această manie a învățământului de masă.

Este remarcabil faptul că vechea dreaptă liberală și Noua Stângă au ajuns, din perspective foarte diferite și folosind retorici foarte diferite, la percepții similare ale naturii despotice a învățământului de masă. Astfel, Albert Jay Nock, marele teoretician al individualismului din anii ’20 și ’30 ai secolului XX, a denunțat sistemul educațional pentru că obligă masele „needucabile” să urmeze o formă sau alta de învățământ, din pricina unei vane credințe egalitariste în capacitatea identică a tuturor copiilor de a fi educați. În loc ca sistemul să îi atragă pe acei copii care au aptitudinile și abilitățile necesare pentru a merge la școală, el îi obligă pe toți copiii să se înscrie în școli – și asta, se presupune, spre binele lor; iar rezultatul este denaturarea vieților acelor copii care nu au aptitudini școlare și ruinarea învățământului adecvat pentru cei cu adevărat educabili. Nock i-a criticat de asemenea cu subtilitate și pe acei conservatori care se opuneau „educației progresiste” sub motiv că aceasta coboară standardele educaționale învățându-i pe tineri cum să conducă un automobil, cum să împletească coșuri sau cum să își aleagă dentistul. Nock a arătat că, dacă obligi să intre în sistemul de învățământ o întreagă masă de copii care nu pot absorbi educația clasică, atunci trebuie să reorientezi educația în direcția învățământului vocațional, care convine cel mai mult celui mai mare număr de elevi. Defectul fundamental nu este reprezentat de educația progresistă, ci de tendința către învățământul universal; educația progresistă a fost un răspuns de circumstanță dat acestei probleme[2].

Pe de altă parte, critici ai învățământului aparținând Noii Stângi, intelectuali precum John McDermott sau Paul Goodman, acuză clasa mijlocie că i-ar fi obligat pe copiii muncitorilor, dintre care mulți aveau aptitudini și valori complet diferite, să se integreze într-un sistem al învățământului public conceput după tiparul clasei mijlocii. Este limpede că, deși fiecare dintre acești critici favorizează o clasă sau alta, un sistem educațional sau altul, substanța criticii lor rămâne aceeași: că întreaga masă a copiilor este târâtă într-o instituție pentru care nu au nici aptitudini și nici vreun interes deosebit.

Într-adevăr, dacă privim la istoria opțiunii pentru învățământul public și obligatoriu, atât în America, cât și în alte țări, vom descoperi că la originea acestei opțiuni se află nu atât altruismul prost orientat, cât o încercare conștientă de a obliga masa populației să intre în acel tipar dorit de cercurile conducătoare. Minoritățile recalcitrante trebuiau introduse cu forța în tiparul majoritar; tuturor cetățenilor trebuia să li se inculce virtuțile civice – mai ales, și în primul rând, virtutea supunerii față de aparatul de stat. Într-adevăr, dacă masa populației trebuie educată în școli guvernamentale, cum ar putea aceste școli să nu devină un puternic instrument menit să inculce obediența față de autoritățile statului? Martin Luther, un lider al primei mișcări în favoarea educației obligatorii de stat, și-a prezentat pledoaria în faimoasa sa scrisoare din 1524 adresată conducătorilor Germaniei:

Dragi conducători…susțin că autoritățile civile sunt obligate să îi constrângă pe oameni să își trimită copiii la școală…Dacă guvernul îi poate constrânge pe acei cetățeni care sunt apți pentru serviciul militar să poarte spada și flinta, să suie metereze și să îndeplinească alte obligații militare pe timp de război, cu atât mai mult are dreptul să îi trimită la școală pe copiii cetățenilor, pentru că în acest caz ne războim cu diavolul însuși, al cărui obiectiv secret îl constituie ruinarea cetăților și principatelor noastre…[3]

Astfel, pentru Luther, școlile de stat reprezentau un instrument indispensabil în „războiul cu diavolul”, altfel spus cu catolicii, cu evreii, cu necredincioșii și cu sectele protestante concurente. Un admirator modern al lui Luther și al educației obligatorii remarca faptul că „valoarea permanentă și pozitivă a pronunciamentului lui Luther din 1524 constă…în strânsa legătură pe care a stabilit-o, pentru Germania protestantă, între religia națională și obligațiile educaționale ale indivizilor și ale statului. Fără îndoială că astfel s-a creat acea sănătoasă opinie publică ce a făcut ca principiul învățământului obligatoriu să fie ușor de acceptat în Prusia, cu mult mai devreme decât în Anglia.”[4]

Celălalt mare întemeietor al protestantismului, Calvin, a fost nu mai puțin zelos în promovarea învățământului public de masă, și aceasta din rațiuni similare. Nu este, de aceea, deloc surprinzător faptul că cel mai vechi sistem de învățământ obligatoriu din America a fost creat de către puritanii calviniști din Massachussetts Bay, dornici să implanteze în Lumea Nouă absolutista teocrație calvinistă. În iunie 1642, la numai un an după ce colonia din Massachussetts Bay și-a dat sieși primul set de legi, ea crea primul sistem al educației obligatorii din lumea vorbitoare de limbă engleză. Legea declara:

De vreme ce buna educație a copiilor este în interesul și în beneficiul oricărei comunități, și dat fiind că mulți părinți și proprietari sunt prea indulgenți și își neglijează obligațiile de acest fel, se ordonă ca oameni de vază din fiecare oraș…să vegheze cu vigilență asupra vecinilor lor pentru ca, mai întâi, nici unul dintre aceștia să nu dea dovadă de atâta barbarie cu privire la familiile lor, încât să nu se străduiască să își instruiască, ei înșiși sau cu ajutorul altora, copiii și ucenicii…[5]

Cinci ani mai târziu, Massachussetts Bay a instituit sistemul școlilor publice.

Astfel, încă de la începutul istoriei Americii, dorința de a modela, de a instrui și de a aduce la ascultare masa populației a reprezentat principalul imbold dindărătul instituirii învățământului public. În perioada colonială, învățământul public era folosit ca un instrument de suprimare a disidenței religioase, dar și pentru a inculca supușilor recalcitranți virtuțile supunerii față de stat. E tipic, de exemplu, că în perioada în care au căutat să îi suprime pe quakeri, statele Massachussetts și Connecticut au interzis acestei secte disprețuite să își înființeze propriile școli. Iar Connecticut-ul, într-o vană încercare de a suprima mișcarea „New Light”, a interzis acestei secte, în 1742, să își deschidă vreo școală. În caz contrar, susțineau autoritățile din Connecticut, adepții New Light „ar putea tinde să îi formeze pe tineri după principii și practici greșite, și să producă dezordini ce pot avea consecințe fatale pentru pacea publică și prosperitatea acestei colonii”[6]. Nu este deloc o coincidență faptul că singura colonie cu adevărat liberă din Noua Anglie – Rhode Island – a fost și singura colonie din această zonă lipsită de școli publice.

După obținerea independenței, argumentul în favoarea învățământului public și obligatoriu a rămas în esență același. Astfel, Archibald D. Murphey, întemeietorul sistemului școlilor publice din Carolina de Nord, a pledat în favoarea unor astfel de școli în următorii termeni:

toți copiii vor fi instruiți în ele…În aceste școli vor trebui să fie inculcate principiile moralității și ale religiei, și să se formeze obișnuința subordonării și a supunerii…Părinții lor nu știu cum să îi instruiască…Statul, în căldura și solicitudinea sa față de bunăstarea lor, trebuie să-și asume responsabilitatea acestor copii și să-i aducă în școli, unde mințile lor pot fi luminate, iar inimile lor se pot obișnui cu virtutea.[7]

Una dintre utilizările cele mai obișnuite ale învățământului public obligatoriu a fost aceea de a oprima și de a mutila minoritățile etnice și lingvistice, sau popoarele colonizate: de a le forța să își abandoneze propria limbă și cultură în numele limbii și a culturii grupurilor conducătoare. Națiunea engleză în Irlanda și în Quebec, națiunile din centrul și estul Europei, sau din Asia – cu toate și-au târât minoritățile naționale în școli publice aflate sub autoritatea conducătorilor lor. Dorința popoarelor oprimate de a-și salva limba și moștenirea culturală de arma școlilor publice, mânuită de către opresorii lor, a reprezentat unul dintre cele mai puternice stimulente în favoarea nemulțumirii și a rebeliunii. Ludwig von Mises, marele promotor liberal al doctrinei laissez-faire, scria că, în țările mixte din punct de vedere lingvistic,

…aderența continuă la o politică a educației obligatorii este în întregime incompatibilă cu eforturile de a stabili o pace durabilă…

Problema stabilirii limbii care să reprezinte baza instrucției capătă o importanță crucială. O decizie într-un sens sau altul poate determina, peste ani, naționalitatea unei întregi zone geografice. Școala îi poate înstrăina pe copii de naționalitatea căreia îi aparțineau părinții lor și poate fi folosită ca mijloc de a oprima naționalități întregi. Cine controlează școlile are puterea de a face rău altor naționalități și de a aduce beneficii alei sale.

Mai mult, arată Mises, coerciția inerentă în principiul potrivit căruia într-un stat trebuie să conducă o singură națiune face imposibilă rezolvarea problemei prin dreptul acordat formal fiecărui părinte de a-și trimite copilul la o școală în care se predă în limba naționalității din care face parte.

Unui individ îi este adesea imposibil să își declare deschis naționalitatea, pentru că există riscul ca astfel să își piardă mijloacele de subzistență. Într-un sistem intervenționist, declararea deschisă a naționalității l-ar putea costa pe respectivul individ pierderea clienților de altă naționalitate, sau pierderea slujbei la un patron de naționalitate diferită…A lăsa părinților dreptul de a alege școala la care doresc să își trimită copiii înseamnă a-i expune tuturor formelor imaginabile de coerciție politică. În toate zonele mixte din punct de vedere etnic, școala reprezintă un premiu politic de cea mai mare importanță. Ea nu poate fi lipsită de caracterul său politic atât timp cât rămâne o instituție publică și obligatorie. De fapt, nu există decât o singură soluție la această problemă: statul, guvernul, legile nu trebuie să se preocupe în nici un fel de învățământ sau de educație. Fondurile publice nu trebuie folosite pentru astfel de scopuri. Educarea și instruirea tinerilor trebuie lăsate în întregime în seama părinților și a asociațiilor sau a instituțiilor private.[8]

De fapt, unul dintre principalele imbolduri ale legiunii de „reformatori ai educației” din America de la jumătatea secolului XIX, care au creat sistemul modern al școlilor publice, l-a constituit tocmai intenția de a folosi acest sistem pentru a mutila cultura și limba valurilor de imigranți care soseau în Statele Unite, pentru a face din toți aceștia, în cuvintele reformatorului Samuel Lewis, „un singur popor”. Dorința majorității anglo-saxone de a-i dresa, canaliza și restructura pe imigranți, și în particular de a strivi sistemul catolic al școlilor parohiale, este cea care a oferit principalul imbold pentru „reforma” educațională. Noua Stângă, care a criticat sistemul contemporan al școlilor publice, arătând că el mutilează mințile copiilor din ghetouri, nu face decât să perceapă scopul însuși al acestui sistem mult prețuit – și încă de multă vreme – de către elita conducătoare a școlilor publice – de către oameni ca Horace Mann, Henry Barnard și Calvin Stowe. Mann și Barnard, de pildă, sunt cei care au pledat pentru folosirea școlilor ca instrumente de îndoctrinare împotriva „bandocrației” („mobocracy”) mișcării jacksoniene. Iar Stowe, autor al unui tratat admirativ la adresa sistemului prusac al învățământului obligatoriu (sistem al cărui prim inspirator a fost Martin Luther), este cel care a scris despre școli în termeni inconfundabil luterani și militari:

Dacă, în ceea ce privește siguranța publică, este drept ca un guvern să își oblige cetățenii să îndeplinească sarcini militare atunci când țara este invadată, guvernul este, din același motiv, autorizat să își oblige cetățenii să ofere educație copiilor lor…Un om nu are dreptul să pună în pericol statul, împovărându-l cu o familie cu copii ignoranți și vicioși, după cum nu are dreptul să adăpostească spionii unei armate invadatoare.[9]

Patruzeci de ani mai târziu, Newton Bateman, un educator de frunte, vorbea despre „dreptul de domeniu eminent” al statului asupra „minților, sufletelor și trupurilor” copiilor națiunii. Educația, spunea el, „nu poate fi lăsată pe seama capriciilor și contingențelor specifice indivizilor…”[10]

Cea mai ambițioasă încercare a partizanilor învățământului public de a-și maximiza controlul asupra copiilor americani a avut loc în Oregon, la începutul anilor 1920. Statul Oregon, nemulțumit până și de existența școlilor private acreditate de stat, a promulgat, la 7 noiembrie 1922, o lege prin care interzicea școlile private și îi obliga pe toți copiii să urmeze școli publice. Această lege a reprezentat apogeul visului reformatorilor educaționali. În fine, toți copiii puteau fi obligați să se supună tiparului „democratic” al educației uniforme oferite de către autoritățile statului. Din fericire, legea a fost declarată neconstituțională de către Curtea Supremă a Statelor Unite, în 1925 (Pierce versus Society of Sisters, 1 iunie 1925). Curtea Supremă a declarat că, în realitate, „copilul nu este o simplă creatură a statului” și a afirmat că legea votată de statul Oregon contravenea „teoriei fundamentale a libertății, pe care se întemeiază toate guvernele acestei Uniuni”. Fanaticii învățământului public nu au mai încercat de atunci să meargă atât de departe. Dar este foarte instructiv să înțelegem care erau forțele care au încercat să interzică învățământul privat în statul Oregon. Pentru că vârful de lance al adepților legii nu a fost, așa cum ne-am aștepta, grupul educatorilor și al intelectualilor socialiști, sau progresiști; vârful de lance a fost Ku Klux Klan-ul, pe atunci puternic în statele din nord, dornic să distrugă sistemul catolic al școlilor parohiale și să îi oblige pe toți copiii catolicilor și ai imigranților să se înscrie în școlile publice neo-protestante și „americanizante”. Klan-ul – și asta e interesant de notat – opina că o astfel de lege era necesară pentru „prezervarea instituțiilor libere”. Merită să medităm asupra faptului că mult lăudatul sistem „progresist” și „democratic” al învățământului public i-a avut drept cei mai arzători suporteri pe niște fanatici care au apărut ca un produs secundar al vieții americane, pe niște indivizi hotărâți să elimine diversitatea și varietatea din America[11].

Uniformitate sau diversitate?

Deși, astăzi, adepții învățământului public nu mai merg atât de departe ca și Ku Klux Klan-ul, este important să înțelegem faptul că natura însăși a acestui sistem pretinde impunerea uniformității și eliminarea diversității și a individualității din procesul educativ.

Este în natura oricărei birocrații guvernamentale să trăiască după un set de reguli și să impună aceste reguli într-o manieră uniformă și brutală. Dacă nu s-ar întâmpla astfel, și dacă birocratul ar trebui să decidă ad hoc în fiecare caz individual, el ar fi atunci acuzat – și pe bună dreptate – că nu tratează fiecare cetățean într-o manieră uniformă și egală. Birocratul ar fi acuzat de discriminare și de creare de privilegii. Mai mult, din punct de vedere administrativ, este mai avantajos pentru birocrat să impună legi uniforme în domeniul său de autoritate. Spre deosebire de afacerile private, orientate către profit, birocrația guvernamentală nu este interesată nici să fie eficientă, nici să își servească clienții cât mai bine cu putință. Neavând nevoie să facă profit și fiind apărat de posibilitatea de a suferi pierderi, birocratul nu ia în considerare dorințele și cererile clienților săi. Principalul său interes este acela de „a nu face valuri”, interes pe care și-l atinge aplicând în mod nepărtinitor un set uniform de reguli, oricât de puțin aplicabil ar fi acesta la un caz dat.

În ceea ce îl privește, birocratul din învățământul public are de făcut față unei sumedenii de decizii cruciale și controversate atunci când trebuie să hotărască modelul învățământului formal în jurisdicția sa. El trebuie să decidă: Cum ar trebui să fie acest învățământ? Tradițional sau progresist? Antreprenorial sau socialist? Concurențial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Religios sau laic? Să includă educația sexuală sau nu? Să pună accentul pe artele liberale, sau să fie unul vocațional? Problema este că, oricare ar fi hotărârea sa – și chiar dacă ar decide în conformitate cu dorința majorității – va rămâne întotdeauna un număr important de părinți și de copii care vor fi complet lipsiți de tipul de educație pe care îl doresc. Dacă decizia va fi luată în favoarea disciplinei tradiționale, părinții cu o gândire mai progresistă vor pierde – și vice versa; iar acest lucru este adevărat cu privire la toate celelalte decizii. Cu cât educația publică devine mai extinsă, cu atât mai lipsiți vor fi părinții și copiii de educația pe care o consideră necesară. Cu cât educația publică devine mai extinsă, cu atât uniformitatea brutală va elimina mai mult dorințele și nevoile indivizilor și ale minorităților.

În consecință, cu cât este mai mare sfera educației publice (restrângându-se astfel sfera educației private), cu atât mai intens și mai amplu va fi conflictul din viața socială. Dacă există o singură agenție care trebuie să decidă dacă învățământul include sau nu educația sexuală, dacă el trebuie să fie tradițional sau progresist, integrat sau segregat ș.a.m.d., atunci obținerea controlului asupra guvernului și împiedicarea adversarilor de a accede la putere devin extrem de importante. Astfel, în domeniul educației – ca și în orice alt domeniu – cu cât deciziile guvernamentale le vor înlocui mai mult pe cele private, cu atât diferitele grupări se vor grăbi să sară fiecare la gâtul celeilalte, într-o încercare disperată de a face ca o singură decizie și numai una să aibă putere de lege în fiecare domeniu vital al existenței.

Comparați frustrările și conflictul social intens inerente sferei deciziilor guvernamentale cu starea de lucruri de pe piața liberă. Dacă educația ar fi strict privată, atunci fiecare grup de părinți ar putea patrona propriul său tip de școală. S-ar ivi o sumedenie de școli diverse, pentru a răspunde structurii variate a cererilor educaționale ale părinților și copiilor. Unele școli ar fi tradiționale, altele progresiste. De fapt, școlile ar acoperi întregul spectru, de la cele foarte tradiționale la cele foarte progresiste; unele școli ar experimenta educația egalitaristă, fără note, iar altele ar pune accentul pe învățarea riguroasă a materiilor, utilizând sistemul concurențial al notelor; unele școli ar fi laice, altele ar promova diferite crezuri religioase; unele ar fi liberale, accentuând virtuțile liberei întreprinderi, iar altele ar favoriza diferite tipuri de socialism.

Să privim, de exemplu, la structura actuală a industriei de cărți și de reviste, ținând cont de faptul că atât cărțile, cât și revistele reprezintă o formă de educație extrem de importantă. Piața revistelor, fiind în linii mari una liberă, conține toate tipurile de reviste potrivite unei largi varietăți a gusturilor și a cererilor consumatorilor: există reviste cu acoperire națională, reviste de interes general; există reviste socialiste, conservatoare sau de tot felul de orientări ideologice; există publicații academice specializate; și există nenumărate reviste dedicate intereselor speciale și hobby-urilor precum bridge-ul, șahul, audițiile hi-fi, etc. Piața cărților are o structură similară: există cărți de largă circulație, cărți specializate, cărți care promovează tot soiul de ideologii. Aboliți școlile publice, și piața liberă, variată și diversificată a revistelor și a cărților va fi completată de o „piață a școlilor". Prin contrast, dacă ar exista câte o singură revistă pentru fiecare oraș sau stat, gândiți-vă la bătăliile și conflictele care ar lua naștere. Cum ar trebui să fie respectiva revistă? Liberală, conservatoare, sau socialistă? Cât spațiu ar trebui să dedice beletristicii și cât bridge-ului, etc.? Presiunile și conflictele ar fi intense și nici o soluție nu ar fi satisfăcătoare, pentru că orice decizie i-ar priva pe nenumărați oameni de satisfacerea dorințelor și a nevoilor lor. Așadar, ceea ce susțin liberalii nu este atât de strigător la cer pe cât ar părea la prima vedere; ceea ce susțin ei este un sistem educațional la fel de liber și de diversificat ca și acela al majorității celorlalte mijloace educaționale din ziua de astăzi.

Întorcându-ne la publicațiile educaționale, ce părere am avea despre propunerea ca guvernul federal, sau guvernul unui stat, să folosească banii contribuabililor pentru a pune la punct o rețea națională de reviste sau de ziare, după care să îi oblige pe toți oamenii sau pe toți copiii să citească aceste ziare sau reviste? Mai mult, ce am crede dacă guvernul ar interzice toate celelalte ziare și reviste, sau cel puțin ar interzice acele ziare și reviste care nu ar satisface anumite „standarde” fixate de o comisie guvernamentală cu privire la lucrurile pe care copiii ar trebui să le citească? Fără îndoială că o astfel de propunere ar fi primită cu oroare în întreaga țară; totuși, acesta este exact tipul de regim pe care guvernul l-a impus în școli. O presă publică obligatorie ar fi considerată, pe drept cuvânt, un atentat la adresa libertății fundamentale a presei; dar libertatea educațională nu este oare cel puțin la fel de importantă ca și libertatea presei? Nu sunt oare ambele – atât libertatea presei, cât și cea a educației – mijloace vitale pentru informarea și educarea publicului, pentru libera cercetare și pentru căutarea adevărului? De fapt, suprimarea învățământului liber ar trebui privită cu și mai multă indignare decât suprimarea libertății presei, pentru că în acest caz sunt implicate într-o manieră mult mai directă mințile plăpânde și neformate ale copiilor.

Este uimitor faptul că cel puțin unii dintre avocații învățământului public au recunoscut analogia dintre învățământ și presă – și au încercat să impună în acest din urmă domeniu aceleași idei pe care le promovau în domeniul educației. Astfel, prin anii 1780-1790, în lumea politică din Boston era proeminent un grup arhi-federalist, intitulat „Essex Junto”, compus din comercianți și avocați de frunte care proveneau din ținutul Essex, statul Massachussetts. Acest grup pleda cu tărie pentru extinderea învățământului public, astfel încât tinerii „să fie învățați să se subordoneze așa cum se cuvine”. Un membru al acestui grup, Stephen Higginson, declara deschis că „oamenii trebuie învățați să aibă încredere în conducători și să îi privească reverențios”. Întru totul consecvent acestei logici, un alt comerciant de frunte din Essex și teoretician al grupului, Jonathan Jackson, observând că presa reprezintă o formă de educație la fel de importantă ca și învățământul formal, denunța presa liberă pentru că este cu necesitate supusă cititorilor ei, care o patronează, și pleda în favoarea unui ziar aflat în proprietatea statului, care să fie independent de cititori și astfel să le poată inculca acestora adevăratele virtuți cetățenești[12].

Profesorul E. G. West a oferit la rândul său o analogie instructivă între oferta de învățământ și cea de hrană – industria alimentară având cu siguranță, pentru copii, ca și pentru adulți, o importanță cel puțin la fel de mare ca și industria învățământului. În cuvintele lui West,

protecția copilului față de înfometare sau față de malnutriție este, desigur, cel puțin la fel de importantă ca și protecția față de ignoranță. Este totuși dificil să ne imaginăm vreun guvern care, în dorința sa de a-i vedea pe copii îmbrăcați și hrăniți la anumite standarde minimale, ar emite legi cu privire la alimentația obligatorie și universală, sau care ar lua măsuri de creștere a taxelor și a impozitelor pentru a oferi copiilor hrană „gratuit”, în magazinele sau în bucătăriile publice ale autorităților locale. Este încă și mai greu să ne imaginăm că majoritatea oamenilor va accepta fără să crâcnească un astfel de sistem, mai ales atunci când acesta ar fi într-atât de dezvoltat, încât, din rațiuni „administrative”, părinții ar fi arondați acelor magazine care se întâmplă să fie mai aproape de locuințele lor…Totuși, oricât de stranii ar părea asemenea măsuri ipotetice atunci când este vorba despre aprovizionarea cu alimente sau cu îmbrăcăminte, ele sunt tipice pentru sistemul…educației de stat…[13]

Mai mulți gânditori liberali – atât de la stânga, cât și de la dreapta spectrului – au criticat tranșant natura totalitară a învățământului public obligatoriu. Astfel, criticul britanic Herbert Read, un liberal de stânga, scria că:

Omenirea este în mod natural diferențiată în mai multe tipuri, iar a obliga toate aceste tipuri să intre în același tipar conduce în mod inevitabil la distorsiuni și la represiune. Școlile ar trebui să fie de mai multe tipuri, să utilizeze metode diferite și să își modeleze oferta în funcție de diversele dispoziții umane. S-ar putea argumenta că până și un stat totalitar ar trebui să recunoască acest principiu, dar adevărul este că diferențierea reprezintă un proces organic, care ține de asocierile spontane și variate dintre indivizi pentru atingerea unor scopuri particulare…Întreaga structură a educației ca proces natural, pe care am avut-o în vedere, se destramă dacă încercăm să o facem…artificială.[14]

Iar Herbert Spencer, marele filosof individualist englez de la sfârșitul secolului XIX, punea problema în următorii termeni:

Ce înțelegem atunci când spunem că guvernul trebuie să educe poporul? De ce ar trebui poporul să fie educat? La ce folosește educația? E limpede, pentru a-i face pe oameni apți pentru viața socială – pentru a-i face buni cetățeni? Dar cine poate spune ce anume sunt bunii cetățeni? Guvernul: nu există nici un alt judecător. Și cine poate spune cum pot fi obținuți acești buni cetățeni? Guvernul: nu există nici un alt judecător. Prin urmare, propoziția de mai sus este convertibilă în următoarea: guvernul trebuie să îi modeleze pe copii după tiparul bunului cetățean…El trebuie mai întâi să își ofere sieși o concepție clară cu privire la modelul de cetățean, după care trebuie să elaboreze acel sistem disciplinar care să fie calculat pentru producerea de cetățeni după respectivul model. Acest sistem disciplinar trebuie să fie cât se poate de ferm. Pentru că altfel le-ar permite oamenilor să se dezvolte într-un mod diferit de cel conform cu judecata guvernului cu privire la ce trebuie ei să devină și astfel ar eșua în sarcina pe care o are de îndeplinit.[15]

Pe de altă parte, Isabel Paterson, scriitoarea individualistă americană din secolul XX, declara că:

Textele educaționale sunt în mod necesar selective în ceea ce privește materiile care trebuie predate, limba de predare și punctele de vedere din perspectiva cărora are loc predarea. Acolo unde învățământul este condus prin intermediul școlilor particulare, va exista o diversitate considerabilă a școlilor. Părinții trebuie să decidă ei înșiși ce tip de educație doresc pentru copiii lor, pe baza programei oferite de fiecare școală…Nu va exista nici un stimulent pentru a preda „supremația statului ca filosofie obligatorie”. Însă orice sistem educațional controlat din punct de vedere politic va inculca, mai devreme sau mai târziu, doctrina supremației statului, fie sub forma dreptului divin al regilor, fie sub aceea a „voinței poporului” în „democrație”. O dată ce această doctrină a fost acceptată, sarcina de a-i elibera pe cetățeni din strânsoarea puterii politice asupra întregii lor vieți devine una aproape supraomenească…Încă din cea mai fragedă copilărie, cetățenii își vor afla trupurile, proprietățile și mințile prinse deja în ghearele acestei puteri. E mai ușor să faci o caracatiță să renunțe la prada sa decât să îi eliberezi pe cetățeni de sub puterea statului.

Un sistem educațional obligatoriu și finanțat prin taxe reprezintă modelul complet al unui stat totalitar.[16]

Așa cum a arătat E. G. West, comoditatea birocratică a condus în mod invariabil statele la crearea de districte educaționale geografice, la plasarea câte unei școli publice în fiecare district și la obligarea copiilor care urmează învățământul public să se înscrie la școala care se află în districtul cel mai apropiat de locul lor de reședință. Fără îndoială că, pe o piață liberă a învățământului privat, majoritatea copiilor se vor înscrie la școlile cele mai apropiate de locuințele lor; dar actualul sistem impune un monopol al câte unei școli pentru fiecare district, și astfel impune uniformitatea în interiorul fiecărei arii geografice. Copiilor care, din indiferent ce motive, ar prefera să se înscrie la o școală dintr-un alt district, le este interzis acest lucru. Rezultatul constă în omogenizarea geografică forțată, ceea ce înseamnă că, de fapt, caracterul fiecărei școli este în întregime dependent de cel al comunității în mijlocul căreia se află. Devine astfel inevitabil ca școlile publice, în loc să fie complet uniforme, să fie uniforme în cadrul fiecărui district; compoziția elevilor, finanțarea fiecărei școli și calitatea educației vor ajunge să depindă de valorile, de bogăția și de baza de impozitare din fiecare zonă geografică. Devine astfel inevitabil faptul că districtele educaționale cele mai bogate vor avea un învățământ mai costisitor și de mai bună calitate și vor oferi salarii mai mari și condiții mai bune de muncă în învățământ decât districtele mai sărace. Profesorii vor considera mai atractive școlile mai bune; profesorii mai competenți vor gravita în jurul districtelor cu școli mai bune, pe când profesorii mai slabi vor trebui să rămână în zonele cu salarii mai scăzute. Prin urmare, crearea districtelor educaționale publice are drept rezultat inevitabil negarea acelui ideal egalitar a cărui atingere se presupune că reprezintă principalul țel al învățământului public.

Mai mult, dacă zonele rezidențiale sunt segregate rasial, așa cum adesea tind să fie, rezultatul monopolului geografic obligatoriu îl constituie segregarea rasială obligatorie în învățământul public. Acei părinți care preferă învățământul integrat au de luptat cu un întreg sistem al monopolurilor geografice. În plus, parcă pentru a confirma vorbele acelui om de spirit care a spus că „în zilele noastre, tot ce nu e interzis e obligatoriu”, tendința recentă a birocraților din învățământul public este nu de a lărgi sfera de decizie a părinților, ci, dimpotrivă, de a impune transportarea cu autobuze și integrarea rasială obligatorie – ceea ce conduce adesea la transferarea grotescă a copiilor în zone îndepărtate de cele în care locuiesc. Observăm încă o dată modelul guvernamental tipic: fie segregare obligatorie, fie integrare obligatorie. Calea voluntară – lăsarea deciziilor în seama părinților – nu este niciodată luată în considerare de către birocrația vreunui stat.

E curios faptul că mișcările recente în favoarea controlului părinților asupra învățământului public la nivel local au fost catalogate uneori ca fiind „de extremă dreaptă”, iar alteori ca ținând de „extrema stângă”, deși motivația lor liberală era exact aceeași în toate cazurile. Astfel, când părinții s-au opus înscrierii obligatorii a copiilor și transportării lor cu autobuze în școli aflate departe de casă, establishment-ul educațional a taxat aceste mișcări drept „bigote” și le-a declarat „de extremă dreaptă”. Dar când, la fel, părinții negri au cerut să aibă control asupra sistemului local de învățământ – ca în cazul Ocean Hill-Brownsville, din New York – același establishment a declarat mișcarea lor ca fiind „nihilistă” și „de extremă stângă”. Partea cea mai curioasă a întregii povești este că părinții din ambele tabere nu au reușit să înțeleagă dorința lor comună de a controla sistemul local de învățământ și s-au acuzat reciproc de „bigotism” sau de „militantism”. Din nefericire, nici grupul de părinți albi, nici cel al părinților negri nu a înțeles că, de fapt, luptă cu toții pentru o cauză comună: împotriva establishment-ului educațional, împotriva controlului dictatorial asupra educației copiilor lor impus de către o birocrație educațională care încearcă să le vâre pe gât o formă de învățământ despre care ea consideră că trebuie impusă maselor recalcitrante. Una dintre sarcinile de maximă importanță ale liberalilor este aceea de a preciza cauza comună a tuturor grupurilor de părinți care se ridică împotriva tiraniei educaționale a statului. Firește că trebuie arătat, de asemenea, că părinții nu se vor putea descotorosi vreodată de stat, până când sistemul învățământului public nu va fi complet abolit, până când învățământul nu va redeveni liber.

Natura geografică a învățământului public a generat, de asemenea, un model obligatoriu de segregare rezidențială, în ceea ce privește venitul și, implicit, în privința rasei, de-a lungul întregii țări și mai ales în suburbii. Așa cum toată lumea știe, începând din perioada celui de-al doilea război mondial, în Statele Unite a avut loc o expansiune a populației nu către zonele din interiorul orașelor, ci către zonele suburbane înconjurătoare. Tot mai multe familii tinere se mutau în suburbii, unde apărea astfel o populație tânără și cu un număr relativ mare de copii, și unde principala povară fiscală o reprezentau cheltuielile cu învățământul public. Școlile acestea au fost invariabil finanțate din taxe crescânde pe proprietate, care se repercutau asupra rezidenților din suburbii. Aceasta însemna că o familie, cu cât era mai bogată și cu cât avea o locuință mai scumpă, cu atât mai mult trebuia să contribuie, prin intermediul taxelor plătite, la finanțarea școlii locale. Prin urmare, cum povara fiscală a taxelor a crescut constant, familiile din suburbii au încercat cu disperare să încurajeze influxul de rezidenți bogați și să descurajeze influxul de persoane mai sărace. Pe scurt, există un preț minim al locuințelor în așa fel încât taxa pe proprietate să fie cel puțin egală cu costurile educației copiilor. Familiile care locuiesc în case al căror preț este mai mic decât acesta nu vor plăti taxe pe proprietate suficient de mari pentru a acoperi costul educației copiilor lor și, în consecință, vor mări povara fiscală a celorlalți locuitori ai suburbiei. Înțelegând acest lucru, locuitorii din suburbii au adoptat în general legi de zonare cât se poate de riguroase, care interzic construcția de locuințe sub un anumit nivel al costurilor construcției – și astfel îngheață influxul de cetățeni mai săraci. De vreme ce proporția negrilor săraci este mai mare decât cea a albilor săraci, astfel de legi interzic practic negrilor să se mute în suburbii. Pe de altă parte, cum în ultimii ani locurile de muncă și industriile au migrat dinspre interiorul orașelor către suburbii, rezultatul este o presiune crescândă a șomajului asupra negrilor – o presiune care nu poate decât să se intensifice, o dată cu accelerarea procesului de relocalizare a industriilor. Abolirea învățământului public, și astfel desființarea legăturii dintre impozitul pe proprietate și școli, ar reprezenta un pas înainte pe drumul către anularea reglementărilor restrictive cu privire la zonare, în așa fel încât suburbiile să nu mai fie un adăpost exclusivist al păturii superioare a clasei mijlocii.

Poveri fiscale și subvenții

Simpla existență a învățământului public presupune existența unei întregi structuri de taxe și subvenții obligatorii – cu toate greu de justificat din vreun punct de vedere moral. În primul rând, existența școlilor publice îi obligă pe acei părinți care doresc să își trimită copiii să învețe în școli particulare să suporte o dublă povară: ei sunt obligați să subvenționeze educația copiilor înscriși în învățământul public și să plătească, în același timp, pentru educația propriilor lor copii. Doar falimentul evident al învățământului public în marile orașe a permis ca în aceste zone să se mențină un sistem înfloritor al școlilor particulare; în domeniul educației superioare, unde falimentul nu este la fel de evident, colegiile private sunt scoase rapid de pe piață de rivalitatea colegiilor publice, care asigură studenților „gratuitate”, subvenționată prin taxe, și care oferă profesorilor salarii mai mari obținute tot prin taxe. Pe de altă parte, cum școlile publice trebuie să fie laice, conform Constituției, aceasta înseamnă că părinții cu convingeri religioase sunt obligați să subvenționeze caracterul laic al învățământului public. Desigur, „separarea Bisericii de stat” este un principiu nobil – și o instanțiere a principiului liberal potrivit căruia totul trebuie separat de stat; dar a obliga, prin intermediul coerciției statale, persoanele religioase să le subvenționeze pe cele nereligioase înseamnă să mergem prea departe în cealaltă direcție.

Existența învățământului public mai înseamnă și că persoanele necăsătorite și fără copii sunt obligate să subvenționeze familiile cu copii. Pe baza cărui principiu etic putem susține așa ceva? Iar astăzi, când creșterea populației nu mai este la modă, nu reprezintă oare o anomalie acei socialiști care susțin, pe de o parte, măsuri de scădere a creșterii populației, dar care, pe de altă parte, se ridică în sprijinul învățământului public – care nu numai că subvenționează familiile cu copii, dar care le subvenționează proporțional cu numărul copiilor? Nu trebuie să acceptăm în întregime argumentele propuse de mișcarea isterică din zilele noastre împotriva creșterii populației pentru a pune sub semnul întrebării înțelepciunea deciziei deliberate de a subvenționa familiile, prin intermediul statului, în funcție de numărul de copii al acestora. O astfel de decizie presupune că persoanele sărace și cuplurile sărace și fără copii sunt obligate să subvenționeze familiile înstărite și cu copii. Putem oare spune că o astfel de măsură are vreun sens din punct de vedere etic?

În anii din urmă, adepții învățământului public au promulgat doctrina potrivit căreia „fiecare copil are dreptul la educație”, astfel că toți contribuabilii trebuie constrânși să le ofere acest drept. Dar astfel este răstălmăcit în întregime conceptul de „drept”. Din punct de vedere filosofic, un „drept” trebuie să fie ceva întipărit în natura omului și a realității, ceva care poate fi prezervat și susținut oricând, în orice epocă. „Dreptul” de proprietate asupra propriei persoane sau „dreptul” individului de a-și apăra viața și proprietatea fac limpede parte din această categorie de drepturi: ele pot fi aplicate atât oamenilor de Neanderthal, cât și celor din Calcutta modernă sau din Statele Unite de astăzi. Astfel de drepturi sunt independente de timp și spațiu. Dar „dreptul la un loc de muncă”, sau la „trei mese pe zi”, sau la „12 ani de educație școlară” nu pot fi garantate în același mod. Ce este de făcut dacă astfel de lucruri nu pot exista, așa cum era cazul în perioada neanderthaliană, sau în Calcutta modernă. A vorbi despre un „drept” ca despre ceva care nu poate fi acordat decât în condițiile industriale moderne înseamnă a nu vorbi deloc despre un drept cu adevărat uman, natural. Mai mult, „dreptul” liberal de proprietate asupra propriei persoane nu presupune exercitarea coerciției asupra unui grup de oameni pentru ca respectivul drept să poată fi furnizat altui grup. Fiecare om se poate bucura de dreptul de proprietate asupra propriei persoane fără să exercite vreun tip de coerciție asupra altcuiva. Dar în cazul „dreptului” la educație școlară, pentru ca el să existe este nevoie ca un grup de oameni să fie obligat să îl furnizeze altui grup. Ceea ce înseamnă că „dreptul” la educație școlară, la un loc de muncă sau la trei mese pe zi nu derivă din natura umană; pentru ca astfel de drepturi să existe, e nevoie ca un grup de exploatați să fie obligat să le producă.

Pe de altă parte, conceptul de „drept la educație” trebuie plasat întotdeauna în contextul potrivit căruia învățământul formal nu reprezintă decât o mică porțiune din cantitatea de educație de care un om are parte pe parcursul întregii sale vieți. Dacă fiecare copil ar avea cu adevărat un „drept” la educație, de ce nu ar avea și „dreptul” de a citi ziare și reviste? Și atunci, de ce nu ne-ar impozita guvernul pe toți, pentru a oferi reviste publice gratuite tuturor celor care doresc să le obțină?

Profesorul Milton Friedman, economist la Universitatea din Chicago, ne-a făcut un important serviciu separând sumele de bani de diferitele aspecte ale subvențiilor guvernamentale – în educație, ca și în orice alt domeniu. Deși, din nefericire, Friedman acceptă punctul de vedere potrivit căruia contribuabilii ar trebui să finanțeze educația fiecărui copil, el arată că acest punct de vedere nu poate constitui un argument în favoarea învățământului public. E perfect posibil ca fiecare contribuabil să subvenționeze educația fiecărui copil fără să existe nici o școală publică[17]! În faimosul de acum „plan de cupoane” propus de Friedman, guvernul ar oferi fiecărui părinte câte un cupon care i-ar permite acestuia să plătească o anumită parte din cheltuielile de educație ale copilului său la orice școală ar dori respectivul părinte. Acest plan al cupoanelor pentru educație ar face ca oferta de educație să fie în continuare finanțată prin impozite, dar ar permite abolirea sistemului birocratic, monopolist, ineficient și dictatorial al învățământului public. Părinții și-ar putea trimite copiii la orice școală privată ar dori, maximizându-se astfel gama lor de opțiuni. La rândul lor, copiii ar putea urma orice tip de școală – progresistă sau tradițională, religioasă sau laică, socialistă sau capitalistă – potrivit dorinței părinților. Subvenția monetară ar fi astfel complet separată de oferta efectivă de învățământ a guvernului, prin sistemul școlilor publice.

Cu toate că planul propus de Friedman ar reprezenta un mare pas înainte față de actualul sistem, prin aceea că ar oferi părinților o gamă de opțiuni mult mai largă și ar îngădui abolirea sistemului public de învățământ, liberalii vor descoperi cu ușurință că multe probleme grave încă mai persistă. În primul rând, ar continua în forță subvenționarea obligatorie a învățământului, care este în sine imorală. În al doilea rând, este inevitabil ca puterea de a subvenționa să aducă cu sine puterea de a controla și de a reglementa: guvernul nu va elibera cupoane pentru orice tip de învățământ. În mod limpede, guvernul va plăti cupoane numai pentru școlile private autorizate de stat, considerate de acesta ca oferind o educație potrivită. Iar acest lucru conduce la un control detaliat al școlilor private de către guvern – la controlul asupra programei, al metodelor de educație, al formelor de finanțare ș.a.m.d. Puterea statului asupra școlilor particulare va fi, prin puterea sa de a decide care școli sunt apte să primească cupoane și care nu, chiar mai mare decât în prezent[18].

De la incidentul din statul Oregon, adepții învățământului public nu au mai mers niciodată atât de departe, încât să interzică școlile private; dar statul controlează și reglementează existența acestor școli în numeroase feluri. Fiecare stat, de exemplu, cere ca fiecare copil să fie educat numai într-o școală acreditată de el, ceea ce obligă școlile să se conformeze modelului curicular dorit de guvern. Pentru a obține „calificarea” ca școli private acreditate, trebuie îndeplinite tot soiul de cerințe costisitoare și lipsite de sens – atât de către școală, cât și de către profesor, care adesea trebuie să urmeze o sumedenie de cursuri absurde de „educație” pentru a fi considerat apt să predea. Multe școli private bune funcționează astăzi „ilegal” din punct de vedere tehnic, pentru că refuză să se conformeze cerințelor, adesea aiuritoare, ale guvernului. Poate că cea mai gravă nedreptate este aceea că, în majoritatea statelor, părinților le este interzis să predea ei înșiși copiilor lor, de vreme ce statul nu va accepta că ei, părinții, reprezintă cu adevărat o „școală” adecvată. Există nenumărați părinți care sunt mai mult decât calificați să predea ei înșiși copiilor lor, mai ales în clasele elementare. Mai mult, ei sunt mai calificați decât orice terță parte să evalueze abilitățile copiilor lor, să hotărască cel mai adecvat ritm pentru ei și să adapteze educația la nevoile și competențele individuale ale fiecărui copil. Nici un tip de învățământ formal, obligat să se desfășoare în „clase” uniforme, nu poate furniza un astfel de serviciu.

Școlile „gratuite”, fie ele școlile publice de astăzi sau viitoarele școli finanțate prin cupoane, nu sunt, desigur, cu adevărat gratuite: cineva, și anume contribuabilii, trebuie să plătească aceste servicii educaționale. Dar, o dată cu separarea serviciului oferit de plata necesară pentru a-l obține, va apărea o creștere artificială a numărului de copii din sistemul de învățământ (independent de legile privind obligativitatea învățământului, care au același efect), și o creștere a dezinteresului manifestat de copil față de serviciul educațional pentru care familia sa nu trebuie să plătească nimic. În consecință, un mare număr de copii nepotriviți pentru școală sau neinteresați de școală, cărora le-ar fi mai bine dacă ar sta acasă sau dacă ar lucra, sunt târâți în sistemul de învățământ și sunt ținuți acolo cu mult mai mult timp decât ar trebui. Mania învățământului generalizat a creat o masă de copii nemulțumiți și încarcerați; tot ea a creat și opinia generalizată că fiecare trebuie să termine liceul (sau chiar colegiul) pentru a merita să fie angajat. La toate acestea s-a adăugat și propaganda isterică din mediile de informare în masă împotriva abandonului școlar. Pentru această evoluție a lucrurilor, o parte din vină o poartă și lumea afacerilor; angajatorii sunt fericiți când forța de muncă este pregătită nu de către ei înșiși și la locul de muncă, ci pe cheltuiala nefericitului contribuabil. Merită să ne întrebăm în ce măsură dezvoltarea învățământului public de masă nu este decât un mijloc prin care angajatorii transferă costurile de pregătire a lucrătorilor pe umerii contribuabililor.

Ne-am putea aștepta ca această pregătire, tocmai pentru că nu îi costă nimic pe angajatori, să fie scumpă, ineficientă și mult prea lentă. Și fapt este că din ce în ce mai multe dovezi vin în sprijinul ideii că o mare parte din învățământul curent nu este necesară pentru o activitate productivă. Nu putem evita întrebarea lui Arthur Stinchcombe:

Există oare ceva care să poată fi predat într-un liceu și pentru care angajatorii de lucrători manuali să fie dispuși să plătească dacă ar fi predat cum se cuvine? În general, răspunsul este nu. Nici abilitățile fizice și nici tăria de caracter, cele două lucruri de care sunt interesați în primul rând angajatorii de lucrători manuali, nu sunt prea mult influențate de către sistemul de învățământ. Angajatorii preocupați cu obținerea de lucrători de încredere pot cere potențialilor angajați diploma care să le ateste absolvirea liceului, ca dovadă a capacității acestora din urmă de a fi disciplinați. Altfel, ei îi pot pregăti pe lucrători mai bine și mai ieftin decât o face liceul, și anume la locul de muncă.[19]

În plus, așa cum a arătat profesorul Banfield, majoritatea aptitudinilor de muncă sunt oricum deprinse la locul de muncă[20].

Relativa inutilitate a învățământului public în raport cu pregătirea lucrătorilor manuali este demonstrată de fascinantul program al celor de la MIND, un serviciu educațional privat, condus acum de către cei de la „Corn Products Refining Company” din Greenwich, statul Connecticut. Cercetătorii de la MIND i-au ales în mod deliberat pe acei tineri care au abandonat liceul și care nu aveau aptitudini pentru munca manuală și, în câteva săptămâni, printr-o pregătire intensivă cu ajutorul diferitelor aparate, au fost capabili să îi învețe pe acești tineri să dactilografieze, să deprindă alte abilități de bază și să îi angajeze la diferite firme. În 10 ani petrecuți în învățământul public, acești tineri au învățat mai puțin decât în câteva săptămâni de pregătire privată intensă, orientată către obținerea unui loc de muncă! Faptul de a le permite tinerilor să renunțe la dependența obligatorie și să devină persoane independente, capabile să se întrețină singure, nu poate decât să aducă beneficii nemăsurate atât lor, cât și restului societății.

Există dovezi considerabile în favoarea ideii că putem vorbi despre o legătură între legile privind obligativitatea învățământului și problema, de o amploare crescândă, a delicvenței juvenile, mai ales în cazul copiilor frustrați, de vârste mai mari. Astfel, Stinchcombe a descoperit că, de fapt, comportamentul rebel și cel delicvent sunt „în mare măsură o reacție la școala ca atare”; iar Comitetul Crowther din Marea Britanie a descoperit că, atunci când, în 1947, pragul vârstei minime legale de părăsire a școlii a fost ridicat de către guvern de la 14 la 15 ani, s-a înregistrat o creștere abruptă și imediată a numărului de delicvențe comise de către copiii de 14 ani – cei proaspăt încarcerați[21].

O parte din vina pentru legile privind obligativitatea învățământului o poartă și sindicatele, care, pentru a reduce concurența venită din partea lucrătorilor tineri sau adolescenți, încearcă să îi mențină pe tineri în instituții de învățământ – deci în afara pieței muncii – cât mai mult timp cu putință. Astfel, atât sindicatele, cât și patronii exercită presiuni puternice în favoarea menținerii învățământului obligatoriu, și astfel în favoarea neangajării celei mai mari părți a tineretului acestei națiuni.

Învățământul superior

Cu excepția efectelor produse de legile privind obligativitatea învățământului, putem aduce învățământului superior public aceleași critici dure pe care le-am adus școlilor publice, cu o singură și notabilă adăugire. Există dovezi tot mai numeroase cu privire la faptul că, în domeniul învățământului superior public, subvenția obligatorie este în așa fel concepută, încât cetățenii mai săraci sunt constrânși să subvenționeze educația celor mai avuți! Acest lucru se petrece, în principal, din trei motive: structura impozitelor școlare nu este deosebit de „progresivă”, cu alte cuvinte cei bogați nu sunt impozitați într-o proporție mai mare; copiii care merg la colegiu au, în general, părinți mai bogați decât copiii care nu urmează vreo formă de învățământ superior; și, în consecință, copiii care urmează un colegiu vor obține un venit mai mare din activitățile lor de-a lungul vieții decât cei care nu urmează vreun colegiu. Prin urmare, asistăm la o redistribuție netă a veniturilor dinspre săraci către bogați, prin intermediul colegiilor publice! Poate fi justificat în vreun fel, în termeni etici, lucrul acesta?

Profesorii Weisbrod și Hansen au demonstrat deja acest efect redistributiv în studiile lor cu privire la învățământul superior public din statele Wisconsin și California. Ei au descoperit, de exemplu, că, în Wisconsin, venitul mediu anual al familiilor fără copii înscriși în sistemul învățământului superior public era, în perioada 1964-1965, de 6.500 de dolari, iar venitul mediu anual al familiilor cu copii înscriși la Universitatea din Wisconsin era de 9.700 de dolari. În California, venitul mediu al familiilor din prima categorie era de 7.900 de dolari, iar cel al familiilor din a doua categorie de 12.000 de dolari; iar disparitatea subvenției era și mai mare, deoarece structura impozitelor era și mai puțin „progresivă” în acest din urmă stat. Douglas Windham a descoperit un efect redistributiv similar, dinspre săraci către bogați, în Florida. Concluzia studiului privitor la California al profesorilor Hansen și Weisbrod a fost aceea că:

…pe ansamblu, efectul acestor subvenții este cel de a promova mai multă – și nu mai puțină – inegalitate între persoanele cu statut social și economic diferit; sistemul pune la dispoziția tuturor subvenții substanțiale, dar familiile cu venit scăzut fie nu sunt eligibile pentru aceste subvenții, fie nu se pot folosi de ele datorită altor condiții și constrângeri asociate cu nivelul venitului lor.

Adevărul pe care l-am descoperit în California – o distribuție excesiv de inegală a subvențiilor furnizate prin intermediul învățământului universitar public – este, destul de probabil, încă și mai verificat în celelalte state. În nici un alt stat sistemul școlilor preuniversitare locale („local Junior Colleges”) nu este mai extins decât în California și, din acest motiv, nici un alt stat nu are un procent atât de mare de absolvenți de liceu care se înscriu în învățământul superior. Prin urmare, putem afirma cu destulă siguranță că statul californian are un procent mai mic de tineri care nu primesc subvenții decât orice alt stat din Uniune.[22]

Mai mult, statele, pe lângă faptul că periclitează din punct de vedere economic colegiile private prin concurența neloială a universităților publice subvenționate prin impozite, impun și controale stricte ale învățământului superior privat, prin diverse reglementări. Astfel, în statul New York, nimeni nu poate înființa vreo instituție numită „colegiu” sau „universitate” decât dacă depune o garanție de 500.000 de dolari în favoarea statului New York. Aceasta reprezintă, evident, o discriminare severă față de instituțiile educaționale mai mici și mai sărace, care nu pot intra astfel pe piața învățământului superior. Pe de altă parte, asociațiile regionale ale colegiilor pot – datorită puterii lor de a „acredita” – să scoată literalmente de pe piață orice colegiu care nu se conformează canoanelor impuse de către establishment-ul educațional cu privire la programa de învățământ sau la modalitățile de finanțare. De exemplu, aceste asociații refuză hotărât să acrediteze orice colegiu care, oricât de bune i-ar fi metodele sau standardele de instrucție, este proprietatea privată a cuiva și este orientat către profit, mai degrabă decât să fie o organizație non-profit administrată de un comitet. De vreme ce colegiile aflate în proprietatea privată a uneia sau a mai multor persoane tind să aibă un succes financiar mai mare, fiind mai stimulate să dea dovadă de eficiență și să asigure servirea atentă a consumatorilor, această discriminare pune o grea povară economică suplimentară pe umerii învățământului superior privat.

În anii din urmă, un colegiu de succes din Washington, D.C. – Marjorie Webster Junior College – a fost aproape scos de pe piață prin refuzul asociației regionale sub autoritatea căreia se află de a-i mai valida acreditarea. Cineva ar putea spune că asociațiile regionale sunt asociații private, și nu publice, dar adevărul este că ele lucrează mână-n mână cu guvernul federal care, de exemplu, refuză să ofere colegiilor neacreditate obișnuitele burse și celelalte beneficii[23].

Discriminarea operată de guvern față de colegiile aflate în proprietate privată (ca și față de alte instituții) nu se oprește la neacordarea de acreditări și de burse. Întreaga structură a impozitului pe venit pune aceste colegii într-o situație încă și mai defavorabilă. Exceptând organizațiile conduse de comitete administrative de la plata impozitului pe venit și impozitând din greu instituțiile producătoare de profit, guvernele statelor – ca și guvernul federal – mutilează și reprimă dezvoltarea acelei forme de învățământ privat care ar putea fi cea mai eficientă și cea mai solvabilă. Soluția liberală la această inechitate nu constă, desigur, în obligarea colegiilor conduse de comitete administrative să plătească, la rândul lor, impozite la fel de oneroase, ci în eliminarea poverilor fiscale impuse astăzi școlilor aflate în proprietate privată. Etica liberală nu constă în impunerea unei sclavii egale asupra tuturor, ci în aducerea tuturor într-o stare de egală libertate.

Guvernarea prin administratori este, în general, un mod ineficient de a conduce o instituție. Mai întâi, spre deosebire de firmele orientate către profit, de parteneriate și de corporații, o firmă condusă de administratori nu este pe de-a-ntregul în proprietatea nimănui. Administratorii nu pot obține profituri personale de pe urma operațiilor încununate de succes ale organizației, astfel că nimic nu îi stimulează să fie eficienți sau să își servească clienții în mod adecvat. Atât timp cât colegiul, sau oricare altă organizație, nu suferă de pe urma deficitelor excesive, el poate subzista menținându-se la un nivel scăzut al performanței. De vreme ce administratorii nu pot obține profituri personale de pe urma îmbunătățirii serviciilor față de clienți, ei vor avea tendința să conducă operațiunile într-o manieră laxă. Mai mult decât atât, ei sunt împiedicați să caute eficiența financiară prin chiar termenii contractului de angajare: de exemplu, administratorilor unui colegiu le este interzis să-și salveze instituția transformând o parte din campus într-o întreprindere comercială – într-o parcare aducătoare de profituri, să zicem.

Neglijența față de clienți crește în cazul colegiilor contemporane care funcționează ca organizații conduse de comitete administrative, unde studenții plătesc numai o mică parte din costul educației lor, cea mai mare parte a acestor costuri fiind acoperite prin subvenții guvernamentale. Situația obișnuită de pe piață, unde producătorii își vând produsele, iar cumpărătorii plătesc în întregime suma cerută, a dispărut; iar separarea serviciilor de plățile cuvenite pentru acestea generează o stare de lucruri care nemulțumește pe toată lumea. Consumatorii, de exemplu, simt că managerii sunt cei care fac jocurile. Prin contrast, așa cum remarca un liberal la apogeul revoltelor studențești de la sfârșitul anilor 1960, „nimeni nu blochează activitatea la Berlitz”. Mai mult, faptul că, în realitate, „consumatorii” sunt guvernele și fundațiile, sau absolvenții mai vechi, care plătesc cea mai mare parte a notei de plată, înseamnă că învățământul superior se orientează inevitabil în direcția cererilor lor, mai degrabă decât în direcția educării studenților. Așa cum au arătat profesorii Buchanan și Devletoglou:

Interpunerea guvernului între universități și studenții-consumatori ai acestora a creat o situație în care universitățile nu pot face față cererii și nu pot preleva resurse direct pentru satisfacerea preferinței studentului-consumator. Pentru a obține resurse, universitățile trebuie să concureze cu alte activități finanțate din impozite (cu forțele armate, cu școlile din învățământul preuniversitar, cu programele asistențiale ș.a.m.d.). În acest proces, cererea studentului-consumator ajunge să fie neglijată, iar tulburările studențești care decurg de aici oferă ingredientele haosului pe care îl observăm…Dependența crescândă de sprijinul financiar al guvernului, tradusă prin instituția gratuității, poate reprezenta, în ea însăși, una din cauzele importante ale tulburărilor la care asistăm.[24]

Rețeta liberală prin care se poate pune capăt dezordinii educaționale poate fi rezumată foarte simplu astfel: excludeți guvernul din procesul educațional. Guvernul a încercat să îndoctrineze și să modeleze tineretul națiunii prin sistemul școlilor publice și să îi modeleze pe viitorii conducători prin administrarea și controlul de stat al învățământului superior. Abolirea legilor privind obligativitatea învățământului ar pune capăt școlilor în sensul de gardieni ai tineretului încarcerat al națiunii și i-ar elibera pe cei cărora le-ar fi mai bine în afara școlilor, făcându-i apți pentru o viață independentă și pentru muncile productive. Abolirea școlilor publice ar pune capăt mutilantei poveri a taxei pe proprietate și ar permite o ofertă variată de servicii educaționale, capabilă să satisfacă toate nevoile și cererile liber exprimate ale unei populații variate și diversificate. Abolirea învățământului guvernamental ar anula nedreptele subvenții obținute prin coerciție, acordate familiilor numeroase și, adesea, claselor de sus, în detrimentul și pe spezele celor săraci. Mizeria guvernamentală, care modelează tineretul american în direcția dorită de stat, ar fi înlocuită cu acțiuni liber alese și voluntare – pe scurt, cu o educație autentic și în întregime liberă, desfășurată atât în școli, cât și în afara lor.


** Nota editorului:
"Animozitatea pronunțată a Iluminismului față de Biserica Catolică a fost un lucru tragic; căci a separat, de o parte și de alta, două tradiții care au avut realmente foarte mult în comun și a învrăjbit aproape pentru totdeauna aceste două forțe extraordinare. Animozitatea aceasta i-a împins pe liberalii iluminiști către măsuri anti-liberale numeroase și grave cu scopul de a subjuge biserica: confiscarea proprietății bisericești, scoaterea în afara legii a mănăstirilor și ordinelor iezuite, naționalizarea bisericii și, poate mai grav decât toate acestea, instituirea unui sistem de școli publice. Căci fondarea unui sistem de școli publice face marea concesie, concesia că educația tinerilor, una dintre cele mai importante funcții ale societății, se cuvine să fie dirijată de către statul coercitiv. Și dacă astfel stau lucrurile cu școlile, de ce nu și cu alte mijloace de educare, de ce nu și cu radioul, televiziunea și ziarele, de ce nu, într-adevăr, și cu toate celelalte bunuri și servicii? Însăși existența școlilor publice – chiar dacă grupurile pro-americane consideră că manualele școlare nu sunt contaminate de socialism – proclamă sus și tare în fața micilor săi protejați virtutea și sanctitatea proprietății și procedurilor guvernamentale și deci a socialismului.
Prin urmare, liberalul care construiește pe bazele vechii tradiții liberale clasice nu numai că trebuie să abandoneze utilitarismul și pozitivismul, ci de asemenea trebuie să abandoneze tendința către idolatrizarea democrației și către o animozitate nefondată față de catolicism, care îl duce, printre alte greșeli, și către construirea unui vast infern de etatism și tiranie, școala publică. Dacă face acest lucru, face un pas mare înainte către acea sinteză pe care noi toți o recunoaștem ca fiind atât de importantă, un Weltanschauung de Dreapta." (M.N. Rothbard, Conservatism and Freedom: A Libertarian Comment)

[1] Vezi, de ex., Paul Goodman, Compulsory Mis-education and the Community of Scholars, (New York: Vintage Press, 1964), ca și numeroasele lucrări ale lui Goodman, John Holt, Jonathan Kozol, Herbert Kohl, Ivan Ilich și mulți alții.

[2] Vezi, în acest sens, Albert Jay Nock, The Theory of Education in the United States (Chicago: Henry Regnery, 1949); și Nock, Memoirs of a Superfluous Man (New York: Harper & Bros., 1943).

[3] Vezi John William Perrin, The History of Compulsory Education in New England, 1896.

[4] A. E. Twentyman, „Education; Germany”, Enciclopaedia Britannica, ediția a 14-a (1929), VII, 999-1000.

[5] vezi Perrin, op. cit.

[6] Vezi Merle Curti, The Social Ideas of American Educators (New York: Charles Scribner’s Sons, 1935

[7] The Papers of Archibald D. Murphey (Raleigh, Carolina de Nord: University of North Carolina Press, 1914), II, pp. 53-54.

[8] Ludwig von Mises, The Free and Prosperous Commonwealth (Princeton, New Jersey: D. Van Nostrand Co., 1962), pp. 114-115.

[9] Calvin E. Stowe, The Prussian System of Public Instruction and its Applicability to the United States (Cincinnati, 1830), p. 61 și urm. Cu privire la motivațiile elitiste ale reformatorilor educaționali, vezi Michael B. Katz, The Irony of Early School Reform (Boston: Beacon Press, 1970).

[10] Citat în Edward C. Kirkland, Dream and Thought in the Bussiness Community, 1860-1900 (Chicago: Quadrangle Books, 1964), p. 54.

[11] Vezi Lloyd P. Jorgenson, „The Oregon School Law of 1922: Passage and Sequel”, Catholic Historical Review (Octombrie 1968), pp. 455-460.

[12] David Hackett Fischer, „The Myth of Essex Junto”, William and Mary Quarterly (Aprilie 1964), pp.191-235. Vezi și Murray N. Rothbard, „Economic Thought: Comment”, în D. T. Gilchrist (editor), The Growth of the Seaport Cities, 1790-1825 (Charlottesville, Virginia: University Press of Virginia, 1967), pp. 178-179.

[13] E. G. West, Education and the State (Londra: Institute of Economic Affairs, 1965), pp. 13-14.

[14] Herbert Read, The Education of Free Man (Londra: Freedom Press, 1944), pp. 27-28.

[15] Herbert Spencer, Social Statistics (Londra: John Chapman, 1851), pp. 332-333.

[16] Isabel Paterson, The God of the Machine (New York: G. P. Putnam, 1943), pp. 257-258.

[17] Milton Friedman, Capitalism and Freedom (Chicago: University of Chicago Press, 1962), pp. 85-107. (Versiunea în limba română – Capitalism și libertate, traducere de Delia Răzdolescu și George C. Potra, București: Editura Enciclopedică, 1995, pp. 103-125)

[18] Pentru o critică liberală a cupoanelor friedmaniene, vezi George Pearson, Another Look at Education Vouchers (Wichita, Kansas: Center for Independent Education).

[19] Arthur L. Stinchcombe, Rebellion in a High School (Chicago: Quadrangle Books, 1964), p. 180. Citat în Edward C. Banfield, The Unheavenly City (Boston: Little, Brown & Co., 1970), p. 136.

[20] Banfield, ibid, p.292

[21] Vezi Banfield, ibid, pp. 149 și urm.

[22] Lee Hansen și Burton A. Weisbrod, Benefits, Costs, and Finance of Public Higher Education (Chicago: Markham Pub. Co., 1969), p. 78. Cu privire la Wisconsin și la comparația dintre acesta și California, vezi W. Lee Hansen, „Income Distribution Effects of Higher Education”, American Economic Review, Papers and Proceedings (Mai 1969), pp. 335-340. Cu privire la problema generală a redistribuției dinspre săraci către bogați în „statul asistențial” modern, vezi Leonard Ross, „The Myth that Things are Getting Better”, New York Review of Books (12 August 1971), pp.7-9.

[23] Cu privire la cazul reprezentat de Marjorie Webster Junior College, vezi James D. Koerner, „The Case of Marjorie Webster”, The Public Interest (vara, 1970), pp. 40-64.

[24] James M. Buchanan și Nicos E. Devletoglou, Academia in Anarchy: An Economic Diagnosis (New York: Basic Books, 1970), pp. 32-33.

* Murray N. Rothbard, Education, în idem, For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, ediție revizuită, Fox & Wilkes, San Francisco, 1994, pp. 119-141.

© 2002 by The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, http://www.mises.org/rothbard/newliberty6.asp.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?