III. Moneda și amestecul guvernamental

III. Moneda și amestecul guvernamental

1. Veniturile guvernului

Guvernele, spre deosebire de toate celelalte organizații, nu-și obțin veniturile din plățile pentru serviciile pe care le furnizează. Prin urmare, guvernele se confruntă cu o problemă economică diferită de a tuturor celorlalți. Persoanele private care doresc să achiziționeze mai multe bunuri și servicii de la ceilalți trebuie să producă și să vândă mai mult din ceea ce aceștia doresc. Guvernele trebuie doar să găsească vreo metodă de a expropria mai multe bunuri fără consimțământul proprietarului.

Într-o economie de barter, funcționarii guvernamentali pot realiza deposedarea de resurse într-un singur mod: punând stăpânire pe bunuri în natură. Într-o economie monetară, ei își vor da curând seama că e mai simplu să-și însușească active monetare și să folosească apoi acești bani pentru a achiziționa bunuri și servicii pentru guvern sau pentru subvenționarea unor grupuri privilegiate. Acest act de deposedare se numește impozitare. [1]

Impozitarea, totuși, este adesea impopulară și, în vremuri mai puțin răbdătoare, a declanșat frecvent revoluții. Apariția banilor, altfel o binefacere pentru rasa umană, a deschis și o cale mai rafinată pentru exproprierea resurselor de către guvern. Pe o piață liberă, banii pot fi dobândiți producând și vânzând bunuri și servicii pe care oamenii le doresc sau prin extracție (o afacere care, pe termen lung, nu e mai profitabilă decât oricare alta). Dar dacă guvernul află modalități de a se lansa în falsificare – crearea de monedă nouă din nimic – el va produce rapid banii de care are nevoie fără să-și mai bată capul cu vânzarea serviciilor sau extracția aurului. El va putea atunci să-și însușească resurse pe ascuns și aproape neobservat, fără a deștepta ostilitatea pe care o dezlănțuie impozitarea. Ba mai mult, falsificarea produce chiar în victimele sale iluzia paradisiacă a unei prosperități fără precedent.

Falsificarea nu este, evident, decât un alt nume pentru inflație – ambele creând “bani” noi, neacoperiți în aur sau argint, și având mecanisme similare de funcționare. Acum vedem limpede de ce guvernele sunt inerent inflaționiste: pentru că inflația este un mijloc rafinat și eficient ce permite guvernului dobândirea unei părți din resursele comunității, o formă nedureroasă și, de aceea, cu atât mai periculoasă de impozitare.

2. Efectele economice ale inflației

Pentru a cântări efectele economice ale inflației, să vedem ce se întâmplă când un grup de falsificatori se pune pe treabă. Să presupunem că în economie există o masă monetară de 10.000 de uncii de aur și că falsificatorii, de o iscusință ce face imposibilă depistarea lor, introduc încă 2.000 de “uncii”. Care vor fi consecințele? Întâi și întâi, falsificatorii vor fi, evident, în câștig. Ei iau banii nou creați și îi folosesc pentru a cumpăra bunuri și servicii. După cum se spune într-o celebră bandă desenată din The New Yorker, înfățișând un grup de falsificatori, aflați într-o solemnă contemplare a “meșteșugelii” lor: “Vânzarea cu amănuntul e gata să încaseze o doză întremătoare!” (aluzie la droguri). Întocmai. Cheltuielile locale, într-adevăr, chiar încasează o doză. Banii noi afectează, pas cu pas, tot sistemul economic. Pe măsură ce banii falși se răspândesc, ei determină o creștere a prețurilor – cum am văzut mai înainte, banii suplimentari nu pot decât să dilueze eficacitatea fiecărui dolar. Dar această diluare ia timp și e, prin urmare, neuniformă; în acest interval, unii câștigă, iar alții pierd. Mai pe scurt, falsificatorii și furnizorii lor locali se află în situația de a avea venituri mai mari înainte ca prețurile bunurilor pe care ei le cumpără să crească. Pe de altă parte, însă, cei aflați în zone îndepărtate ale economiei, care nu au intrat încă în posesia monedei adiționale, văd că prețurile bunurilor pe care ei le cumpără cresc înainte ca veniturile lor să crească. Detailiștii de la celălalt capăt al țării, de pildă, vor suferi pierderi. Cei ce intră primii în posesia monedei false câștigă cel mai mult, însă pe seama ultimilor în rând.

Inflația, deci, nu conferă beneficii sociale generale; în schimb, ea efectuează o redistribuire a avuției în favoarea primilor veniți în lanțul inflaționist pe seama celor ce intră în cursă cu întârziere. Și inflația este, cu adevărat, o cursă – pentru a vedea cine pune mâna pe banii noi cel mai devreme. Ultimii sosiți – cei ce trebuie să facă față pierderilor – sunt numiți adesea “categorii cu venituri fixe”. Preoți, profesori, persoane ce trăiesc din salarii, rămân mult în urma altor categorii când e vorba să intre în posesia banilor noi. Cu deosebire în suferință vor fi cei legați prin contracte cu sumă fixă – contracte încheiate în vremea de dinainte de creșterea inflaționistă a prețurilor. Beneficiarii asigurărilor de viață și ai anuităților, oamenii în vârstă ce trăiesc din pensii, proprietarii de pământ care au încheiat contracte de rentă pe termen lung, deținătorii de obligațiuni și alți creditori, cei ce-și păstrează banii sub formă lichidă, aceștia sunt cei ce vor duce greul inflației. Ei vor fi cei “impozitați”. [2]

Inflația are și alte efecte dezastruoase. Ea distorsionează acel element fundamental al economiei noastre: calculul economic. Cum prețurile nu se modifică în mod uniform și cu aceeași rapiditate, devine foarte dificil pentru întreprinzători să deosebească ce e de durată de ce e efemer și să evalueze corect cererea consumatorilor sau costul activităților în care s-au angajat. De exemplu, în contabilitate se obișnuiește să se înregistreze drept “cost“ al unui activ suma pe care firma a plătit-o pentru el. Dar dacă intervine un proces inflaționist, costul înlocuirii activului după uzarea lui completă va fi mult mai mare decât cel înregistrat în documentele contabile. Prin urmare, contabilitatea întreprinderii va supraevalua serios profiturile pe perioada inflației – și poate genera chiar consum de capital, lăsând în același timp impresia că investițiile au sporit. [3] În mod asemănător, deținătorii de acțiuni și proprietarii de valori imobiliare vor obține câștiguri (capital gains) din creșterea valorii acestor active pe perioada inflației, care nu sunt câtuși de puțin “câștiguri”. Și ei pot cheltui o parte din aceste câștiguri fără să-și dea seama că prin acest act își consumă capitalul inițial.

Prin crearea de profituri iluzorii și prin distorsionarea calculului economic, inflația suspendă temporar procesul de selecție efectuat de piața liberă prin penalizarea firmelor ineficiente și premierea celor eficiente. Mai toate firmele vor fi, aparent, prospere. Atmosfera generală a unei “piețe a vânzărilor“ va duce la o scădere a calității bunurilor și serviciilor pentru consumatori, deoarece aceștia opun adesea o rezistență mai mică la creșterea prețurilor când ea se manifestă sub forma deteriorării calității. [4] Calitatea muncii depuse va fi și ea în declin în perioadele inflaționiste dintr-un motiv mai greu de sesizat: oamenii se îndrăgostesc de schemele de genul “te uiți și câștigi” (“get-rich-quick”), ce par a fi la îndemâna lor într-o eră a prețurilor ce cresc la nesfârșit, și disprețuiesc adesea efortul serios. Inflația penalizează de asemenea cumpătarea și încurajează îndatorarea, pentru că orice sumă dată cu împrumut va fi rambursată în dolari cu o putere de cumpărare mai mică decât cei primiți inițial. Tendința, prin urmare, este să te îndatorezi și să dai înapoi mai târziu și nu să economisești și să dai cu credit. Inflația, în concluzie, diminuează nivelul general de trai chiar în timp ce creează o atmosferă amăgitoare de “prosperitate“.

Din fericire, inflația nu poate continua la nesfârșit. Și aceasta pentru că oamenii devin conștienți de această formă de impozitare; ei devin conștienți de micșorarea continuă a puterii de cumpărare a dolarului lor.

La început, când prețurile cresc, oamenii spun: “A, se întâmplă ceva, dar nu e decât o rafală de vânt. O să-mi fac cumpărăturile ceva mai încolo; până atunci, aștept ca prețurile să scadă la loc”. Aceasta este atitudinea obișnuită în prima fază a unei inflații. Această părere moderează sporirea prețurilor și ascunde și mai mult inflația, deoarece astfel cererea de monedă crește. Însă, pe măsură ce inflația își urmează cursul, oamenii încep să-și dea seama că prețurile se duc în sus continuu ca urmare a inflației continue. Acum oamenii își vor zice: “O să cumpăr chiar acum, cu toate că prețurile sunt “mari”, că dacă mai aștept, or să se urce și mai mult”. Drept rezultat, cererea de monedă se reduce și prețurile sporesc acum mai mult, proporțional, decât creșterea ofertei de monedă. În acest moment, guvernul este adesea chemat “să combată lipsa de bani” cauzată de creșterea accelerată a prețurilor și el expandează masa monetară în ritmuri și mai mari. Curând, țara atinge stadiul “fugii în valori reale” ( crack-up boom ), când oamenii își zic: “Trebuie să cumpăr orice și acum – orice ca să scap de banii ăștia care se depreciază văzând cu ochii”. Oferta de monedă crește amețitor, cererea se prăbușește, iar prețurile ating cifre astronomice. Producția se reduce drastic, pe măsură ce oamenii își petrec din ce în ce mai mult timp căutând modalități de a mai obține ceva pe banii pe care îi au. Sistemul monetar s-a prăbușit, în fapt, complet, iar economia se îndreaptă spre alte monede, dacă acest lucru este posibil – un alt metal, monede străine (dacă inflația s-a produs într-o singură țară) sau chiar o întoarcere la barter. Sistemul monetar s-a prăbușit sub povara inflației.

Această stare de hiperinflație ne este cunoscută istoric din asignatele Revoluției franceze, continentalii Revoluției americane, dar mai ales din criza germană din 1923 și din experiența prăbușirii monedei chinezești ș.a. după al doilea război mondial. [5]

O ultimă acuză adusă inflației constă în faptul că ori de câte ori moneda nou emisă este mai întâi dată cu împrumut firmelor, inflația generează teribilul fenomen al “ciclului economic”. Acest proces tăcut dar ucigător, rămas nedetectat timp de generații, funcționează astfel: bani noi sunt emiși de către sistemul bancar, sub protecția guvernului, și împrumutați firmelor. În ochii întreprinzătorilor, fondurile noi par a fi investiții autentice, numai că ele nu provin, ca investițiile de pe piața liberă, din economisirile voluntare. Banii adiționali sunt investiți de oamenii de afaceri în felurite proiecte și plătiți muncitorilor și altor proprietari de factori de producție sub forma unor prețuri și salarii mai mari. Pe măsură ce acești bani se răspândesc gradual în întreaga economie, oamenii tind să restabilească proporția voluntară dintre consum și economii preferată de ei anterior. Pe scurt, dacă oamenii doresc să economisească și să investească aproximativ 20% din veniturile lor și să consume restul, moneda suplimentară creată de bănci și împrumutată firmelor face ca proporția economiilor să pară, la început, mai mare. Când banii cei noi se infiltrează în comunitate, aceasta restabilește proporția anterioară de 20-80 și multe investiții se vădesc a fi nerentabile. Lichidarea investițiilor eronate făcute pe perioada boomului provocat de inflație constituie faza de depresiune a ciclului afacerilor. [6]

3. Monopolul baterii de monedă

Până să ajungă guvernul să folosească falsificarea pentru a-și suplimenta veniturile, pași mulți și mari trebuie făcuți pe drumul abandonării unei piețe libere. Guvernul nu poate să invadeze pur și simplu o piață liberă funcțională și să-și tipărească propriile bilete de hârtie. Dacă s-ar proceda așa de grosolan, puțini oameni ar accepta banii furnizați de guvern. Chiar și în timpurile moderne, mulți oameni din “țările înapoiate“ au refuzat pur și simplu să primească banii de hârtie și au insistat să efectueze tranzacțiile numai în aur. Intruziunea guvernamentală, prin urmare, trebuie să fie mult mai fină și mai graduală.

Până acum câteva secole nu exista nici o bancă, așa că guvernul nu putea să se folosească de mașinăria bancară pentru a face inflație pe scară mare, așa cum e situația astăzi. Ce-ar fi putut el să întreprindă când numai aurul și argintul erau în circulație?

Primul pas, făcut cu hotărâre de orice guvern în expansiune, a constat în acapararea monopolului absolut al baterii de monedă. Acesta era mijlocul indispensabil pentru a controla oferta de monedă bătută. Portretul regelui sau al lordului a fost imprimat pe monezi și așa s-a răspândit basmul că baterea de monedă este o prerogativă esențială a “suveranității” regelui sau stăpânului domeniului. Monopolul asupra producerii de monedă i-a permis guvernului să furnizeze monezi ale căror valori și dimensiuni erau potrivite cu ceea ce el, și nu publicul, dorea. În consecință, varietatea pieselor de pe piață a fost redusă puternic. Mai mult, monetăria putea acum să perceapă un preț ridicat, cu mult peste costuri (“senioraj”), un preț suficient ca să acopere costurile (“brasaj”) sau să bată moneda fără nici o taxă. Seniorajul era un preț de monopol și impunea o povară suplimentară la transformarea lingourilor în monezi; baterea gratuită, pe de altă parte, încuraja exagerat producerea de monezi din lingouri și-l obliga pe cetățeanul obișnuit să plătească pentru serviciile pe care monetăriile le furnizau altora.

Odată dobândit monopolul baterii de monedă, guvernele au încurajat utilizarea denumirii unității monetare, făcând tot cele stătea în putință ca oamenii să facă deosebire între nume și cantitatea de metal desemnată prin acel nume. Acesta, la rândul său, a fost un pas extrem de important pentru că elibera guvernul de necesitatea de a rămâne fidel monedei general acceptate pe piața mondială. În loc să folosească aurul sau argintul sub denumirea de dramuri (grains) sau grame, fiecare stat a încurajat utilizarea propriilor denumiri naționale (dolari, mărci, franci, ș.a.m.d.), în interesul, chipurile, al patriotismului monetar. Acest truc a permis apariția instrumentului de căpătâi al falsificării guvernamentale a monedei: reducerea confiscatorie (debasement).

4. Reducerea confiscatorie (debasement)

Reducerea confiscatorie a fost metoda prin care statul a falsificat tocmai monezile de la a căror producere îndepărtase firmele private în numele unei temeinice protejări a etalonului bănesc. Uneori, guvernul comitea fraudă obișnuită, amestecând în secret aurul cu un metal comun, rezultând piese cu o proporție mai mică de aur. De cele mai multe ori, însă, monetăria topea și bătea din nou toate monezile din ținut, dând înapoi supușilor tot atâtea “lire“ sau “mărci”, dar o greutate mai mică. Unciile de aur și de argint rămase erau băgate în buzunar de către rege și folosite la acoperirea cheltuielilor sale. În acest fel, guvernul a manipulat și redefinit neîncetat chiar etalonul pe care făgăduise să-l protejeze. Profiturile reducerii confiscatorii erau în mod arogant pretinse drept “senioraj” de către conducători.

Reducerea confiscatorie rapidă și masivă a constituit marca distinctivă a Evului Mediu în aproape orice țară din Europa. Astfel, în anul 1200 d. H., în Franța, moneda numită livre tournois a fost definită ca reprezentând nouăzeci și opt de grame de argint fin; pe la 1600 d. H. ea mai avea doar unsprezece grame. Un caz uimitor este cel al dinarului, o monedă a sarazinilor din Spania. Atunci când a fost bătut pentru prima oară, la sfârșitul secolului al șaptelea, dinarul cântărea șaizeci și cinci de dramuri de aur. Sarazinii erau remarcabil de corecți în chestiunile monetare și, pe la mijlocul secolului al doisprezecelea, dinarul avea încă șaizeci de dramuri. În acel moment, regii catolici au cucerit Spania și, pe la începutul secolului al treisprezecelea, dinarul (numit acum maravedi) a fost redus la paisprezece dramuri. Curând moneda de aur a devenit prea ușoară pentru a mai circula și a fost transformată într-o monedă de argint cântărind douăzeci și șase de dramuri. Aceasta, la rândul ei, a fost degradată (debased) și, pe la mijlocul secolului al cincisprezecelea, maravedi mai avea doar 1,5 dramuri de argint și era din nou prea mică pentru a circula. [7]

5. Legea lui Gresham și circulația monetară

a. Bimetalismul

Un guvern impune controale asupra prețurilor în mare măsură pentru a abate atenția publicului dinspre inflația guvernamentală către pretinsele defecte ale pieței libere. Așa cum am văzut, “legea lui Gresham” – faptul că o monedă artificial supraevaluată tinde să scoată din circulație moneda artificial subevaluată – este un exemplu al consecințelor generale ale controlului prețurilor. Guvernul stabilește, de fapt, un preț maxim pentru o monedă în raport cu cealaltă. Prețul maxim provoacă o penurie – dispariție prin export sau tezaurizare – a monedei afectate de prețul maxim (artificial subevaluată) și face ca ea să fie înlocuită din circulație de către moneda cu prețul peste cel de piață.

Am văzut mai înainte cum se desfășoară acest proces în situația în care avem monezi noi și monezi uzate, acesta fiind unul din primele exemple ale modului de operare a legii lui Gresham. După ce au făcut ca prin bani să se înțeleagă nu greutatea, ci simpla denumire, și au bătut monezi standardizate potrivite cu propriile lor interese, nu cu cele ale comunității, guvernele au folosit și pentru piesele noi și pentru cele uzate aceeași denumire, chiar dacă ele erau de greutăți diferite. Drept rezultat, oamenii au tezaurizat sau exportat piesele noi, de greutate standard, și au trecut piesele uzate în circulație, în timp ce guvernele azvârleau blesteme asupra “speculanților”, străinilor, ori asupra pieței libere în general, pentru o stare cauzată de guvern în persoană.

Un caz extrem de important de operare a legii lui Gresham l-a constituit problema perenă a “etalonului”. Am văzut că piața liberă stabilește ca etaloane paralele aurul și argintul, fiecare fluctuând liber în raport cu celălalt, în conformitate cu cererile și ofertele de pe piață. Guvernele, însă, au decis să dea o mână de ajutor pieței, intervenind pentru a “simplifica” lucrurile. Ce simplu și clar ar fi totul, simțeau ele, dacă aurul și argintul ar fi schimbate într-un anumit raport fix, să spunem, de douăzeci de uncii de argint la o uncie de aur! Din acel moment, ambele monede ar putea să circule pentru totdeauna la cursul fix – și, mult mai important, guvernul ar putea să se lepede, în sfârșit, de povara de a se raporta la monedă după greutate în loc de denumire. Să ne închipuim o unitate bănească, “rurul”, definită de ruritanieni ca a douăzecea parte dintr-o uncie de aur. Am văzut cât de vital este pentru guvern să determine persoanele din comunitate să privească “rurul” ca pe o unitate abstractă, independentă, având doar o vagă legătură cu aurul. Ce cale mai bună exista pentru a realiza acest lucru decât să faci fix raportul de schimb dintre aur și argint? Acum, “rurul” nu mai e doar a douăzecea parte dintr-o uncie de aur, ci și o uncie de argint. Înțelesul precis al cuvântului “rur“ – o denumire atașată unei cantități de aur – e acum pierdut și oamenii încep să se gândească la rur ca la ceva dotat cu o existență proprie, cumva echivalat de guvern, din motive bune și temeinice, cu anumite cantități atât de aur cât și de argint.

Vedem acum limpede de ce e așa de important să nu botezăm unciile sau dramurile de aur cu nume patriotice sau naționale. O dată ce o asemenea etichetă înlocuiește unitățile de greutate recunoscute în lume, e mult mai ușor pentru guvern să manipuleze unitatea monetară și să o facă să apară ca o realitate separată. Raportul fixat prin decret între aur și argint, cunoscut sub denumirea de bimetalism, s-a achitat de această sarcină cu multă promptitudine. El nu și-a îndeplinit, totuși, celălalt rol: simplificarea sistemului monetar intern. Pentru că, o dată mai mult, legea lui Gresham a intrat în acțiune. În mod obișnuit, guvernul stabilea inițial raportul dintre cele două metale (să zicem 1/20) conform ratei de schimb existente pe piața liberă. Dar raportul de pe piață, ca orice preț care se formează pe piață, se modifică inevitabil de-a lungul timpului, pe măsură ce condițiile cererii și ofertei se schimbă. Pe măsură ce se produc aceste modificări, raportul fix devine nerealist. Schimbarea condițiilor face ca ori aurul, ori argintul să fie supraevaluat. Aurul dispare atunci și merge fie în deținerile de monedă, fie pe piața neagră, fie este exportat, în timp ce argintul este atras din străinătate sau apare din deținerile de monedă pentru a deveni singura monedă de circulație în Ruritania. Timp de secole, toate țările au trebuit să facă față efectelor catastrofale provocate de alternarea bruscă a monedelor metalice. Întâi argintul se revarsă pe piața internă, iar aurul dispare; mai apoi, pe măsură ce raporturile relative de pe piață se schimbă, aurul va fi utilizat, iar argintul va dispărea. [8]

În final, după secole obositoare de dezordine bimetalistă, guvernele au ales ca etalon unul din cele două metale, în majoritatea cazurilor, aurul. Argintul a fost coborât la rangul de “monedă divizionară”, fiind folosit la producerea de piese de mică valoare, dar nici acelea de greutate corespunzătoare cu valoarea. (Baterea de monedă divizionară a fost de asemenea monopolizată de guvern și, cum nu era supusă acoperirii depline în aur, a constituit un mijloc de sporire a masei monetare). Interdicția utilizării argintului ca monedă a afectat, cu siguranță, pe mulți oameni care preferau să folosească argint pentru diferite tranzacții. Era ceva adevăr în strigătul de luptă al bimetaliștilor cum că o “crimă la adresa argintului” fusese săvârșită; însă crima fondatoare a constat în impunerea inițială a bimetalismului în locul etaloanelor paralele. Bimetalismul a creat o situație de o dificultate insuportabilă, din care guvernele puteau ieși fie revenind la o libertate monetară deplină (etaloane paralele), fie alegând ca monedă unul din cele două metale (etalonul aur sau etalonul argint). Libertatea deplină în chestiunile monetare, după tot acest răstimp, era considerată absurdă și donquijotescă; și astfel a fost adoptat pretutindeni etalonul aur.

b. Puterea liberatorie

Dar cum a fost guvernul în stare să-și impună prețurile-decret asupra ratelor de schimb dintre monede? Printr-un truc cunoscut ca legislația privind puterea liberatorie. Banii sunt folosiți ca plată pentru datoriile din trecut ca și pentru tranzacțiile “cu banii gheață” din prezent. Numele monedei țării jucând acum rolul central în contabilități în locul greutății efective, în contractele încheiate a început să se promită efectuarea plății în anumite sume de “bani”. Legislația puterii liberatorii dicta care puteau fi acei “bani”. În vremea când numai aurul și argintul în forma lor fizică erau desemnate ca “monede cu putere liberatorie”, oamenii socoteau că e ceva inofensiv, dar ar fi trebuit să-și dea seama că un precedent periculos în favoarea controlului guvernamental al monedei fusese stabilit. Dacă guvernul rămâne fidel monedei originare, legea dată de el cu privire la puterea liberatorie este superfluă și deloc necesară. [9] Pe de altă parte, guvernul poate să declare drept monedă liberatorie și o altă monedă de calitate mai proastă ce circulă simultan cu cea inițială. Astfel, guvernul poate decreta că piesele uzate sunt la fel de bune pentru plata datoriilor ca și cele noi sau că aurul și argintul sunt echivalente la raportul de schimb fixat inițial. Legislația privind puterea liberatorie face ca legea lui Gresham să intre în acțiune.

Când legislația puterii liberatorii consacră în acest rol o monedă supraevaluată, ea are încă un efect: favorizează debitorii pe seama creditorilor. Și aceasta pentru că din acel moment debitorilor li se permite să-și plătească datoriile într-o monedă mult mai proastă decât cea în care contractaseră împrumutul, iar creditorii sunt astfel escrocați de banii ce le aparțineau de drept. Această confiscare a proprietății creditorilor este, totuși, numai în avantajul debitorilor actuali; viitorii debitori vor fi împovărați de sporirea rarității creditului generată de amintirea spolierii creditorilor de către guvern.

6. Recapitulare:

Guvernul și circulația monetară

Monopolul baterii de monedă și legislația privind puterea liberatorie au constituit pietrele unghiulare în strădania guvernelor de a-și asigura controlul asupra monedei națiunilor. Pentru a întări aceste măsuri, fiecare guvern a căutat să interzică în interior circulația oricăror monezi bătute de guvernele rivale. [10] Pe teritoriul fiecărei țări puteau fi folosite numai monezile produse de propriul suveran; între țări erau utilizate în schimburi lingouri nemarcate de aur și argint. Aceste măsuri au slăbit și mai mult legăturile dintre diferite părți ale pieței mondiale, continuând separarea unei țări de alta și dislocând diviziunea internațională a muncii. Totuși, moneda solidă nu a lăsat prea mult loc pentru inflația guvernamentală. Existau limite în calea reducerilor confiscatorii pe care guvernele le puteau întreprinde, iar faptul că toate țările utilizau aurul și argintul punea restricții serioase asupra controlului pe care fiecare guvern îl putea exercita pe cuprinsul propriului teritoriu. Cârmuitorii erau încă ținuți în frâu de disciplina impusă de o monedă metalică internațională.

Controlul guvernamental al monedei putea să devină absolut și falsificarea necontestată numai o dată cu răspândirea pe scară largă, în secolele din urmă, a substitutelor monetare. Apariția banilor de hârtie și a depozitelor bancare, deși o binefacere pentru economie când sunt deplin acoperite în aur sau argint, a furnizat formula magică ce i-a deschis guvernului drumul spre controlul absolut asupra banilor și, prin ei, asupra întregului sistem economic.

7. Permisiunea acordată băncilor de a refuza plățile

Economia modernă, ce utilizează pe scară largă serviciile bancare și substitutele monetare, oferă șansa ideală pentru ca guvernul să-și desăvârșească controlul asupra ofertei de monedă și să facă inflație după voie. Am văzut în secțiunea nr. 12, la pagina 29, că există trei mari stavile ce limitează puterea oricărei bănci de a face inflație într-un sistem de “liberă întreprindere bancară”: (1) dimensiunea clientelei băncii; (2) dimensiunea clientelei întregului sistem bancar, adică măsura în care oamenii folosesc substitutele monetare; și (3) încrederea clienților în băncile lor. Cu cât est mai limitată clientela unei bănci, a sistemului bancar în întregul său, și cu cât încrederea clienților e mai slabă, cu atât mai severe vor fi limitele puse inflației în economie. Privilegiile acordate și controlul exercitat de guvern asupra sistemului bancar au acționat în sensul suspendării acestor limite.

Toate aceste stavile, desigur, se sprijină pe o obligație fundamentală: datoria băncilor de a rambursa la cerere pasivele asumate. Am văzut mai sus că nici o bancă funcționând cu rezerve fracționare nu-și poate rambursa toate pasivele; și am mai văzut, de asemenea, că acesta este jocul de noroc în care se angajează toate băncile. Însă este esențial, desigur, pentru orice sistem bazat pe proprietatea privată, ca obligațiile contractuale să fie îndeplinite. Cea mai grosolană cale, prin urmare, pe care guvernul o poate folosi pentru a încuraja inflația este să acorde băncilor privilegiul special de a refuza să-și onoreze obligațiile, continuând să rămână, în același timp, în activitate. În vreme ce toți ceilalți sunt ținuți să-și plătească datoriile sau să dea faliment, băncilor li se acordă permisiunea de a refuza rambursarea chitanțelor emise, silindu-i concomitent pe propriii debitori să plătească în momentul în care creditele acordate ajung la scadență. Denumirea obișnuită a acestui procedeu este aceea de “suspendare a plăților în monedă metalică”. O denumire mai exactă ar fi aceea de “licență pentru furt”; cum altfel putem numi o permisiune guvernamentală de a rămâne în afaceri fără a-ți îndeplini îndatoririle contractuale?

În Statele Unite, suspendarea generalizată a plăților în monedă metalică în perioade dificile pentru bănci a devenit aproape o tradiție. Începutul a fost făcut în timpul războiului din 1812. Majoritatea băncilor din țară erau localizate în New England, dar populația de aici era ostilă intrării Americii în război. Aceste bănci au refuzat să acorde împrumuturi pentru război și, din această cauză, guvernul a luat credite de la bănci nou înființate în alte state. Aceste bănci au emis monedă de hârtie pentru a acorda împrumuturile. Inflația a fost atât de mare încât ploua cu cereri de rambursare asupra noilor bănci, cereri venite îndeosebi dinspre băncile conservatoare, neexpansioniste din New England, acolo unde guvernul își cheltuise cea mai mare parte din bani pe bunuri necesare pentru război. Urmarea a fost o “suspendare“ generalizată în 1814, ce a durat mai mult de doi ani (mult dincolo de sfârșitul războiului); pe parcursul acestei perioade băncile au înflorit, emițând note fără nici o obligație de a le rambursa în aur sau argint.

Această suspendare a stabilit un precedent pentru crizele economice următoare: 1819, 1837, 1857 ș.a.m.d. Ca rezultat al acestei tradiții, băncile și-au dat seama că nu trebuie să aibă nici o teamă că vor da faliment după o inflație și acest lucru, bineînțeles, a stimulat inflația și “întreprinderea bancară sălbatică”. Acei autori care dau America secolului al XIX-lea drept pildă șocantă de liberă întreprindere bancară, nu-și dau seama de importanța acestei scutiri evidente de îndeplinire a obligațiilor contractuale pe care statele o acordau la fiecare criză financiară.

Guvernele și băncile au convins opinia publică de justețea acțiunilor lor. Mai mult, oricine încerca să-și recupereze banii pe timp de criză era etichetat ca “nepatriot” și spoliator al semenilor săi, în vreme ce băncile erau adesea ridicate în slăvi pentru scoaterea din dificultăți (bailout) a comunității în vremuri nefavorabile, din dragoste de patrie. Mulți oameni, totuși, erau profund nemulțumiți de întregul procedeu și din acest sentiment s-a ivit faimoasa mișcare jacksoniană pentru “monedă solidă“ care a înflorit înainte de Războiul Civil. [11]

În ciuda folosirii lor în Statele Unite, aceste privilegii periodice acordate băncilor nu s-au impus ca politică generală în lumea modernă. Era un instrument nefinisat, prea sporadic (nu putea fi permanent deoarece puțini ar intra în relații cu bănci care nu-și onorează niciodată obligațiile) – și, ceea ce e și mai important, nu oferea guvernului nici un mijloc de a controla sistemul bancar. Ceea ce guvernele doresc, la urma urmelor, nu e inflația de dragul inflației, ci o inflație complet controlată și dirijată de ele. Trebuie eliminat pericolul ca băncile să joace rolul principal în piesa inflației. Și astfel, o metodă infinit mai subtilă, mai fină, cu posibilități de utilizare permanentă a fost ticluită și servită publicului ca semn distinctiv al civilizației înseși – sistemul Băncii Centrale.

8. Sistemul Băncii Centrale:

Înlăturarea stavilelor din calea inflației

Sistemul Băncii Centrale este astăzi așezat în aceeași categorie cu instalațiile moderne de apă si canalizare și cu drumurile bune: orice economie care nu îl are este numită “înapoiată”, “primitivă”, iremediabil neputincioasă a se ridica la înălțimea vremurilor pe care le trăim. Adoptarea de către America a Sistemului Federal de Rezerve ( Federal Reserve System ) – Banca noastră Centrală – în 1913 a fost salutată ca actul final al intrării noastre în rândul națiunilor “avansate”.

Băncile Centrale se află adesea în proprietatea nominală a unor persoane particulare sau, cum e cazul în Statele Unite, în proprietatea unor bănci private; numai că ele sunt întotdeauna conduse de funcționari numiți de guvern și se comportă ca un braț al guvernului. Acolo unde se află în proprietate privată, ca Banca Angliei la începuturile ei sau Second Bank în Statele Unite, profiturile lor viitoare constituie un imbold suplimentar pentru a face inflație, pe lângă dorința fierbinte a guvernului.

O Bancă Centrală accede la poziția sa dominantă grație monopolului emiterii de note acordat de guvern. Acesta constituie adevărata explicație, prea adesea trecută cu vederea, a puterii sale. Fără nici o excepție, băncilor private li se interzice să se ocupe cu emiterea de note, iar privilegiul este rezervat Băncii Centrale. Băncile private pot doar să deschidă depozite. Dacă clienții lor doresc vreodată să treacă de la depozite la note, băncile trebuie, în consecință, să se adreseze Băncii Centrale pentru a le obține. De aici prestigioasa poziție a Băncii Centrale de “bancă a bancherilor”. Ea este o bancă a celorlalte bănci pentru că bancherii sunt forțați să facă afaceri cu ea. Drept rezultat, depozitele bancare au devenit rambursabile nu numai în aur, ci și în notele Băncii Centrale. Și aceste note noi nu erau doar niște bancnote pur și simplu. Ele erau pasive ale Băncii Centrale, o instituție investită cu aura maiestuoasă a guvernului însuși. Guvernul, la urma urmelor, numește funcționarii superiori ai Băncii și îi coordonează politica cu celelalte politici ale statului. El încasează impozitele în aceste note și le declară ca având putere liberatorie.

Ca o consecință a acestor măsuri, toate băncile din țară au devenit clienți ai Băncii Centrale. [12] Aurul s-a revărsat din băncile private în Banca Centrală și, în schimb, oamenii s-au ales cu note ale Băncii Centrale și cu scoaterea din circulație a monezilor de aur. Monezile de aur erau luate în râs de opinia “oficială” ca stânjenitoare, demodate, ineficiente – un idol străvechi, bun doar să le fie pus copiilor sub pernă de Crăciun și cam la asta se reduce tot folosul pe care-l mai poate aduce. Dar cât de sigur, de practic, de eficient e aurul când zace sub formă de lingouri în mărețele tezaure ale Băncii Centrale! Îmbrobodiți de această propagandă și influențați pe de o parte de comoditatea cu care pot fi mânuite notele iar pe de alta de acoperirea guvernamentală a acestora, oamenii au început să folosească din ce în ce mai puțin monezile de aur în viața de toate zilele. În mod inevitabil, aurul s-a concentrat în Banca Centrală unde, mai “centralizat”, a făcut posibilă o inflație de substitute monetare de proporții mult mai mari.

În Statele Unite, Legea Rezervelor Federale ( Federal Reserve Act ) obligă băncile să păstreze o rată minimă de rezerve în raport cu depozitele și, din 1917, aceste rezerve pot consta numai în depozite la Banca Federală de Rezerve ( Federal Reserve Bank ). Aurul înceta să mai facă parte din rezervele legale ale unei bănci.

Tot acest proces a dezvățat publicul de obiceiul de a folosi aurul și a depus tot aurul din comunitate în mâinile deloc blânde ale statului – acolo de unde putea fi confiscat aproape fără nici un efort. Oamenii de afaceri implicați în comerțul internațional utilizau încă lingouri de aur în tranzacțiile lor mai importante, numai că ei reprezentau o parte nesemnificativă din populația cu drept de vot.

Unul din motivele pentru care publicul a putut fi ademenit să abandoneze aurul și să treacă la bancnote l-a constituit marea încredere pe care toată lumea o avea în Banca Centrală. Cu siguranță, Banca Centrală, având la îndemână aproape tot aurul de pe un anumit teritoriu și având în spate puterea și prestigiul guvernului, nu putea să dea greș și să intre în faliment! Și este perfect adevărat că nici o Bancă Centrală din istorie nu a eșuat vreodată. Care să fie cauza? Cauza stă în regula nescrisă dar foarte limpede că ea nu are voie să dea faliment! Dacă guvernele au îngăduit uneori băncilor private să suspende plățile, ne închipuim cu cât mai mult vor fi ele dispuse să îngăduie Băncii Centrale – pro-priul său organ – să suspende plățile când aceasta se află în dificultate! Precedentul a fost comis în istoria sistemului Băncii Centrale atunci când Anglia a permis Băncii Angliei să suspende plățile spre sfârșitul secolului al optsprezecelea și a îngăduit ca această suspendare să dureze mai mult de douăzeci de ani.

Banca Centrală a devenit astfel beneficiara încrederii aproape nelimitate a comunității. În tot acest timp, oamenii nu și-au dat seama că Banca Centrală a primit încuviințarea să falsifice după voie și totuși să rămână scutită de orice obligație în caz că buna sa credință ar fi pusă la îndoială. Ei au ajuns să vadă în Banca Centrală pur și simplu o mare bancă națională, ce îndeplinește o funcție publică și protejată de eșec dat fiind că reprezintă un braț virtual al guvernului.

Banca Centrală a purces apoi la încercarea de a extinde această încredere a comunității și la băncile private. Aceasta a fost o sarcină mult mai dificilă. Banca Centrală a lăsat să se înțeleagă că va acționa întotdeauna ca un “împrumutător de ultimă instanță” pentru bănci – astfel spus, că Banca va fi gata să împrumute bani oricărei bănci în dificultate, mai ales atunci când multe bănci sunt chemate să-și plătească obligațiile.

Guvernele au continuat, de asemenea, să susțină băncile prin descurajarea “panicilor” bancare (adică a situațiilor în care numeroși clienți bănuiesc nereguli și cer înapoierea proprietății). Uneori, ele au permis încă băncilor să suspende plățile, cum s-a întâmplat în “vacanțele” bancare obligatorii din 1933. Au fost votate legi ce interziceau încurajarea în public a panicilor bancare, iar guvernul a desfășurat o întreagă campanie împotriva “egoiștilor” și a tezaurizatorilor de aur lipsiți de patriotism, așa cum a procedat în timpul depresiunii din 1929 din America. Statele Unite și-au rezolvat, în cele din urmă, sâcâitoarea problemă a falimentelor bancare o dată cu adoptarea în 1933 a Legii Asigurării Depozitelor Federale (Federal Deposit Insurance Act). Corporația pentru Asigurarea Depozitelor Federale (Federal Depozit Insurance Corporation) are la dispoziție doar o proporție neglijabilă de rezerve în raport cu depozitele bancare pe care le “asigură”. Însă oamenilor li s-a dat impresia (și una care poate foarte bine să fie corectă) că guvernul federal va fi întotdeauna gata să tipărească suficienți bani pentru a rambursa toate depozitele asigurate. Drept rezultat, guvernul a izbutit să treacă uriașa încredere publică de care se bucura asupra întregului sistem bancar și asupra Băncii Centrale.

Am văzut că, prin înființarea unei Bănci Centrale, guvernele au slăbit puternic, dacă nu chiar au eliminat cu totul, două din cele trei stavile principale din calea inflației prin credite bancare. Ce se întâmplă cu cea de-a treia stavilă – problema caracterului limitat al clientelei fiecărei bănci? Înlăturarea acestei stavile este unul din motivele principale ale existenței Băncii Centrale. Într-un sistem de liberă întreprindere bancară, inflația făcută de fiecare bancă în parte va duce curând la acumularea cererilor de rambursare venite de la celelalte bănci, deoarece clientela fiecărei bănci este extrem de limitată. Dar Banca Centrală, pompând rezerve în toate băncile, poate veghea ca toate împreună să se angajeze în expansiune și la o rată uniformă. Dacă toate băncile extind creditul, atunci nu există nici o problemă cu rambursarea între ele și fiecare bancă descoperă că de fapt clientela ei este țara întreagă. Pe scurt, limitele impuse expansiunii creditului sunt mult lărgite, de la clientela fiecărei bănci la aceea a întregului sistem bancar. Desigur, aceasta înseamnă că nici o bancă nu poate fi mai expansionistă decât dorește Banca Centrală. Astfel, guvernul a dobândit în sfârșit puterea de a controla și dirija inflația făcută prin sistemul bancar.

Pe lângă înlăturarea stavilelor puse inflației, acțiunea de întemeiere a unei Bănci Centrale are și un efect inflaționist direct. Înainte ca Banca Centrală să apară, băncile își țineau rezervele în aur; acum, aurul curge spre Banca Centrală în schimbul depozitelor la Bancă, depozite ce constituie acum rezerve pentru băncile comerciale. Dar Banca însăși păstrează doar o rezervă fracționară din aur în raport cu pasivele proprii! Prin urmare, acțiunea de întemeiere a unei Bănci Centrale multiplică puternic potențialul inflaționist al țării. [13]

9. Sistemul Băncii Centrale:

Dirijarea inflației

Concret, ce face Banca Centrală pentru a-și îndeplini sarcina de a reglementa băncile private? Controlează “rezervele” băncilor – depozitele acestora aflate la Banca Centrală. Băncile obișnuiesc să păstreze o anumită rată a rezervelor în raport cu totalul pasivelor exigibile la cerere, dar în Statele Unite controlul guvernamental este ușurat prin impunerea unei rate minime legale asupra băncii. Banca Centrală poate, deci, stimula inflația vărsând rezerve în sistemul bancar și, de asemenea, micșorând rata rezervelor, permițând astfel o expansiune a creditului bancar la scară națională. Dacă băncile păstrează o rată rezerve/depozite de 1:10, atunci “rezerve excedentare” (cele peste rata obligatorie) în valoare de 10 milioane de dolari vor face posibilă și vor încuraja o inflație bancară națională de 100 de milioane. Deoarece băncile profită de pe urma expansiunii creditului iar guvernul le-a făcut aproape imune la faliment, ele se vor strădui în mod normal să dea cu credit toate rezervele disponibile, până la maximul admis.

Banca Centrală suplimentează cantitatea de rezerve bancare cumpărând active de pe piață. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă Banca achiziționează un activ (orice activ) de la domnul Jones, activ evaluat la 1.000 de dolari? Banca Centrală îi scrie domnului Jones un cec în valoare de 1.000 de dolari pentru a-i plăti activul respectiv. Banca Centrală nu ține conturi personale, așa că domnul Jones ia cecul și-l depune la banca sa. Banca lui Jones creditează contul acestuia cu 1.000 de dolari și prezintă apoi cecul la Banca Centrală, care trebuie să crediteze banca cu o sumă suplimentară de 1.000 de dolari la rezerve. Acești 1.000 de dolari rezerve permit o expansiune multiplă a creditului bancar, în special dacă sunt vărsate în acest fel rezerve suplimentare în multe bănci din țară.

Dacă Banca Centrală cumpără un activ direct de la o bancă, atunci rezultatul este și mai clar; banca își sporește rezervele și o bază pentru o expansiune multiplă a creditului este formată.

Fără îndoială, activul favorit achiziționat de Banca Centrală au fost titlurile guvernamentale. În acest fel, guvernul își creează o piață pentru propriile sale titluri. El poate să umfle cu ușurință oferta de monedă emițând noi obligațiuni și ordonând apoi Băncii Centrale să le cumpere. Adesea, Banca Centrală caută să mențină prețul de piață al titlurilor guvernamentale la un anumit nivel, dând naștere prin aceasta unui flux de titluri către bancă și unei inflații consecutive perpetui.

Pe lângă cumpărarea de active, Banca Centrală dispune și de o altă posibilitate de a crește rezervele băncilor: dând cu împrumut rezerve. Rata pe care Banca Centrală o percepe pentru acest serviciu poartă numele de “rată a rescontului”. Este limpede că rezervele luate cu împrumut nu sunt la fel de bune, din punctul de vedere al băncilor, ca rezervele care sunt în întregime ale lor, deoarece acum există o presiune pentru a fi rambursate. Modificările ratei rescontului beneficiază de multă publicitate, însă ele sunt în mod evident de mică însemnătate în comparație cu modificările cantității de rezerve bancare și ale ratei rezervelor obligatorii.

Când Banca Centrală vinde active băncilor sau publicului, ea diminuează rezervele bancare și dă naștere unei presiuni în direcția contracției creditului și a deflației – scăderii – masei monetare. Am văzut, totuși, că guvernele sunt inerent inflaționiste; istoric, acțiunile deflaționiste întreprinse de guvern au fost neglijabile și trecătoare. Se uită mereu un lucru: deflația poate să aibă loc numai după o inflație anterioară; singure pseudo-chitanțele, și nu monezile de aur, pot fi retrase și lichidate.

10. Abandonarea etalonului aur

Crearea sistemului Băncii Centrale înlătură stavilele existente în calea expansiunii creditului bancar și pune în funcțiune mașinăria inflaționistă. Ea nu înlătură, totuși, toate restricțiile. Rămâne încă nerezolvată problema Băncii Centrale înseși. Cetățenii pot, cel puțin teoretic, să declanșeze o panică și asupra Băncii Centrale, dar acest lucru e foarte puțin probabil. O amenințare mai serioasă constă în pierderea aurului în favoarea națiunilor străine. Așa cum expansiunea unei bănci duce la pierderea aurului în favoarea clienților altei bănci, neexpansioniste, tot așa expansiunea monetară într-o țară generează o pierdere de aur în favoarea cetățenilor altor țări. Țările care sunt mai expansioniste sunt în pericol de a pierde aur, iar băncile lor se confruntă cu cereri masive de rambursare a aurului. Acesta a fost modelul ciclic clasic pentru secolul al nouăsprezecelea: Banca Centrală a unei țări genera expansiunea creditului bancar; prețurile creșteau și, pe măsură ce banii noi mergeau de la clientela internă spre cea externă, străinii insistau din ce în ce mai mult să li se ramburseze în aur substitutele de hârtie. În final, Banca Centrală era nevoită să se oprească și să impună o contracție a creditului pentru a salva etalonul monetar.

Există o singură cale prin care rambursarea către străinătate poate fi ocolită: cooperarea între Băncile Centrale. Dacă toate Băncile Centrale cad de acord să facă inflație cam în același ritm, atunci nici o țară nu va pierde aur în favoarea alteia și întreaga lumea se va putea angaja într-o expansiune aproape nelimitată. Cum însă fiecare guvern este grijuliu să-și păstreze propria putere și sensibil la feluritele cereri ale grupurilor de presiune, o asemenea cooperare “în pas de gâscă” s-a dovedit până acum aproape imposibilă. Unul dintre cele mai reușite demersuri în acest sens a fost acordul Sistemului Federal de Rezerve de a promova inflația internă în anii ’20 pentru a ajuta Marea Britanie și a o împiedica să piardă aur în favoarea Statelor Unite.

În secolul al douăzecilea, guvernele, ori de câte ori s-au confruntat cu cereri masive de aur, în loc să treacă la deflație sau să-și limiteze inflația internă, au “abandonat” pur și simplu etalonul aur. Acest lucru, desigur, e o garanție în plus că Banca Centrală nu va eșua, deoarece notele sale devin acum moneda etalon. Pe scurt, guvernul a refuzat în final să-și plătească datoriile și a absolvit în mod virtual sistemul bancar de această obligație oneroasă. Pseudo-chitanțele pentru aur fuseseră emise la început fără nici o acoperire, iar apoi, când ziua judecății s-a apropiat, falimentul a fost cu nerușinare desăvârșit prin eliminarea, pur și simplu, a rambursării în aur. Separarea de aur și argint a feluritelor denumiri ale monedelor naționale (dolar, liră, marcă) este acum completă.

La început, guvernele au refuzat să admită că aceasta ar reprezenta o măsură permanentă. Ele vorbeau despre “suspendarea plăților în monedă metalică” și era întotdeauna de la sine înțeles că, odată ce războiul sau altă “situație excepțională” va lua sfârșit, guvernul se va achita din nou de obligațiile sale. Când Banca Angliei a abandonat aurul, la sfârșitul secolului al optsprezecelea, ea a continuat să rămână în această stare douăzeci de ani, dar întotdeauna se subînțelegea că plățile în aur vor fi reluate după ce războaiele cu Franța vor fi luat sfârșit.

“Suspendările” temporare, totuși, constituie calea minimei rezistențe către repudierea totală. Etalonul aur, la urma urmei, nu e un robinet pe care să-l închizi sau să-l deschizi după cum dictează bunul plac al guvernului. O chitanță pentru aur ori este rambursabilă, ori nu este; de îndată ce rambursarea este suspendată, etalonul aur devine el însuși o parodie.

Un alt pas pe calea distrugerii lente a monedei de aur a fost crearea “etalonului aur-lingouri”. În acest sistem, moneda curentă (currency) nu mai este rambursabilă în monezi; ea poate fi rambursată numai în drugi de aur, de mare valoare. Aceasta, în fapt, restrânge rambursarea în aur la o mână de oameni de afaceri specializați în comerț internațional. Nu mai există un adevărat etalon aur, dar guvernele își pot încă proclama atașamentul față de aur. “Etaloanele aur” europene din anii ’20 ai secolului nostru erau toate pseudo-etaloane de acest fel. [14]

În final, guvernele au “abandonat aurul” în mod oficial și deplin, într-o furtună de calomnii la adresa străinilor și a “ tezaurizatorilor de aur lipsiți de patriotism “. Hârtia guvernului devine acum etalonul monetar discreționar ( fiat money standard ). Uneori, hârtia Ministerului de Finanțe, nu aceea a Băncii Centrale, a jucat rolul de monedă discreționară, îndeosebi înainte de dezvoltarea sistemului Băncii Centrale. Continentalii americani, bancnotele “ greenbacks “, notele confederate din perioada Războiului Civil, asignatele franceze erau toate monede curente discreționare emise de Ministerele de Finanțe. Însă, că e Ministerul de Finanțe, că e Banca Centrală, efectul emisiunilor de monedă discreționară este același: etalonul monetar se află acum la discreția guvernului, iar depozitele bancare sunt rambursabile doar în hârtia guvernului.

11. Moneda discreționară și problema aurului

Când o țară abandonează etalonul aur și adoptă etalonul discreționar (fiat standard), ea își sporește numărul de monede existente. Pe lângă monedele-mărfuri, aurul și argintul, înfloresc acum monede independente, dirijate de fiecare guvern ce impune prin constrângere regimul monedei discreționare. Și întocmai cum aurul și argintul vor avea o rată de schimb pe piața liberă, tot așa piața va stabili rate de schimb pentru toate felurile de monede. Într-o lume a monedelor discreționare, fiecare monedă curentă va fluctua, dacă i se lasă posibilitatea, liber în raport cu toate celelalte. Am văzut că, pentru oricare două monede, rata de schimb se stabilește în conformitate cu paritățile proporționale ale puterilor de cumpărare și că acestea, la rândul lor, sunt determinate de cererile și ofertele respective pentru diversele monede. Când o monedă curentă își schimbă caracterul de chitanță pentru aur și devine monedă-hârtie discreționară, încrederea în stabilitatea și calitatea ei este zdruncinată și cererea pentru acea monedă intră în declin. Mai mult, din momentul în care este ruptă de aur, cantitatea sa, ce depășește cu mult acoperirea anterioară în aur, devine acum evidentă. Cu o ofertă mai mare decât cantitatea anterioară de aur și cu o cerere mai mică, puterea ei de cumpărare și, în consecință, cursul de schimb, se depreciază rapid în raport cu aurul. Și cum guvernul este inerent inflaționist, moneda discreționară se va deprecia constant o dată cu trecerea timpului.

O asemenea depreciere pune într-o postură foarte proastă guvernul – și îi afectează negativ pe cetățenii care încearcă să importe bunuri. Prezența aurului în economie este asemenea unui deget ce arată neîncetat spre proasta calitate a banilor de hârtie ai guvernului și se constituie într-o amenințare continuă ca înlocuitor potențial al acestor bani în postura de monedă a țării. În ciuda faptului că guvernul oferă monedei discreționare suportul imensului său prestigiu și în ciuda legilor privind puterea liberatorie, monezile de aur aflate în mâinile oamenilor vor sta iar și iar ca un reproș și ca o amenințare la adresa controlului exercitat de guvern asupra monedei țării.

În timpul primei depresiuni americane, între 1819 și 1821, patru state vestice (Tennessee, Illinois, Kentucky și Missouri) au înființat bănci de stat cu dreptul de a emite monedă-hârtie discreționară. Ele erau sprijinite prin măsuri privind puterea liberatorie pe teritoriul respectivelor state și, în unele cazuri, prin interdicții legale contra deprecierii notelor. Și totuși, toate aceste experimente, născute într-un val de entuziasm, au avut un sfârșit grabnic deoarece noile hârtii se depreciau fulgerător până la valori infime. Proiectele au trebuit să fie iute abandonate. Mai târziu, notele “greenbacks” au circulat ca monedă discreționară în Nord în timpul și după Războiul Civil. Totuși, în California, oamenii au refuzat să accepte aceste note și au continuat să folosească aurul ca monedă. Așa cum arăta un eminent economist:

“În California, ca și în alte state, hârtia-monedă avea putere liberatorie și era acceptată ca plată pentru impozite; nu găseai acolo nici urmă de ostilitate sau neîncredere în guvernul federal. Însă exista cu adevărat o atitudine generală [. . . ] în favoarea aurului și împotriva banilor de hârtie [. . . ]. Orice debitor avea dreptul prin lege să-și plătească integral datoriile în hârtia depreciată. Dar dacă făcea așa ceva, era imediat pus în aceeași categorie cu indivizii pătați (creditorul, aproape sigur, avea să-l stigmatizeze public în ziare) și virtual boicotat. În toată această perioadă, hârtia-monedă nu a fost folosită în California. Oamenii din acest stat își încheiau tranzacțiile în aur, deși restul Statelor Unite foloseau hârtia-monedă convertibilă”. [15]

Guvernelor le-a devenit limpede că nu-și puteau permite să îngăduie oamenilor să dețină în proprietate și să utilizeze efectiv aur. Guvernul nu și-ar fi putut consolida niciodată puterea asupra monedei unei națiuni dacă oamenii, în situații limită, ar fi putut repudia moneda discreționară și alege aurul ca monedă a lor. În consecință, guvernele au scos în afara legii deținerea de aur de către cetățeni. Aurul, cu excepția unei părți nesemnificative îngăduite pentru utilizări industriale și ornamentale, a fost pretutindeni naționalizat. Să ceri înapoierea proprietății abuziv confiscate a comunității e socotit azi un lucru înapoiat și demodat la culme. [16]

12. Moneda discreționară și legea lui Gresham

O dată moneda discreționară intrată în circulație și aurul scos în afara legii, calea e liberă pentru ca trenul inflației să demareze cu toată viteza, având drept mecanic guvernul însuși. Doar o singură stavilă mai de seamă rămâne: amenințarea finală a hiperinflației, prăbușirea monedei curente. Hiperinflația se produce atunci când oamenii își dau seama că guvernul este pornit fără întoarcere pe calea inflației și hotărăsc să scape de impozitul pe care inflația îl pune asupra resurselor lor, cheltuindu-și banii cât mai repede cu putință, cât mai au încă vreo valoare. Până în momentul în care hiperinflația se pune în mișcare, guvernul poate, totuși, să manipuleze moneda și să facă inflație netulburat. Însă apar alte dificultăți. Așa cum se întâmplă totdeauna, intervenția guvernamentală destinată rezolvării unei probleme dă naștere la o grămadă de alte probleme, neprevăzute. Într-o lume a monedelor discreționare, fiecare țară își are propria sa monedă. Diviziunea internațională a muncii, bazată pe o monedă internațională, este spartă și țările tind să se transforme în unități autarhice. Lipsa siguranței în domeniul monetar subminează și ea comerțul. Nivelul de trai din fiecare țară scade în urma acestor evenimente. Fiecare țară are cursuri de schimb ce fluctuează liber în raport cu celelalte monede curente. O țară care face inflație mai mult decât celelalte nu mai are a se teme că va pierde aur; dar ea se confruntă cu alte consecințe neplăcute. Cursul de schimb al monedei sale curente scade față de monedele străine. Acest lucru nu este numai ceva ce îi stânjenește momentan, ci chiar îi pune pe gânduri pe cetățeni, care se tem că deprecierea se va accentua. Deprecierea sporește de asemenea semnificativ costurile bunurilor importate și asta înseamnă enorm pentru acele țări cu o pondere mare a comerțului internațional în totalul activității economice.

Ca urmare, în anii din urmă, guvernele au făcut pași către abolirea cursurilor de schimb libere. În locul lor, ele au fixat cursuri arbitrare. Legea lui Gresham ne spune exact care va fi rezultatul oricărei asemenea încercări de control arbitrar al prețurilor. Orice curs va fi decretat, el nu poate fi acela care s-ar fi stabilit pe o piață liberă, deoarece acesta nu poate fi determinat decât prin tranzacții continue pe piață. Prin urmare, o monedă va fi întotdeauna artificial supraevaluată, iar cealaltă, artificial subevaluată. În general, guvernele și-au supraevaluat în mod intenționat monedele – din rațiuni de prestigiu, dar și datorită consecințelor ce decurg din această măsură. Când o monedă este supraevaluată prin decret, oamenii se grăbesc să o schimbe pe moneda subevaluată la acel curs chilipir; acest lucru dă naștere unui surplus de monedă supraevaluată și unei penurii de monedă subevaluată. Cursul, într-un cuvânt, este împiedicat să varieze pentru a echilibra piața valutară. În lumea de azi, monedele străine sunt în general supraevaluate în raport cu dolarul. Rezultatul a fost celebrul fenomen al “penuriei de dolari” – o altă ilustrare a funcționării fără greș a legii lui Gresham.

Țările străine, deși se plâng zgomotos de existența unei “penurii de dolari“, au fost chiar ele acelea care au cauzat-o, prin propriile lor politici. Este posibil ca aceste guverne să fi privit, de fapt, cu ochi buni această stare de lucruri pentru că (a) ea le oferea o justificare pentru a cere sus și tare un ajutor în dolari americani pentru a “combate penuria de dolari din lumea liberă” și (b) le oferea o justificare pentru a impune restricții la importurile din America. Subevaluarea dolarilor face ca importurile din America să fie artificial ieftinite. Rezultatul: un deficit comercial și îngrijorări în privința afluxului de dolari. [17] Atunci guvernul străin intervine și comunică afectat poporului că este, din nefericire, necesar să raționalizeze importurile: să elibereze licențe pentru importuri și să determine care produse sunt “de strictă necesitate“ pentru a fi importate. Pentru a raționaliza importurile, numeroase guverne confiscă rezervele de valută străină ale cetățenilor lor, menținând o evaluare artificial ridicată a monedei interne prin faptul că-i forțează pe acești cetățeni să accepte mult mai puțini bani decât ar fi putut dobândi pe piața liberă. Astfel, valuta străină, ca și aurul, a fost naționalizată, iar exportatorii penalizați. În țările unde comerțul exterior e de o importanță vitală, acest “control valutar” guvernamental echivalează cu socializarea de fapt a economiei. Un curs de schimb artificial dă astfel țărilor o justificare pentru a cere ajutor internațional și pentru a impune controale ce au ca rezultat crearea unei economii socialiste. [18]

În prezent, lumea este încurcată într-un talmeș-balmeș haotic de controale valutare, blocuri monetare, restricții asupra convertibilității și sisteme de cursuri multiple. În unele țări, o “piață neagră“ a valutelor este oficial încurajată pentru a se cunoaște cursul real și sunt fixate cursuri discriminatorii multiple pentru diferite tipuri de tranzacții. Aproape toate națiunile au adoptat etalonul discreționar, dar nu au avut curajul de a admite acest lucru în mod deschis și astfel proclamă existența unor fantasmagorii de genul “etalonul limitat aur-lingouri”. De fapt, aurul este folosit nu ca adevărata definiție a monedei, ci ca un instrument necesar guvernelor dat fiind că (a) fixarea cursului de schimb al unei monedă față de aur facilitează calcularea cursului de schimb al acesteia în raport cu oricare altă monedă; și (b) aurul mai este încă utilizat în tranzacțiile între guverne. Cum cursurile de schimb sunt fixe, trebuie ca vreun alt element să se modifice pentru a echilibra plățile fiecărei țări, iar aurul este candidatul ideal. Într-un cuvânt, aurul nu mai este moneda lumii întregi; el este acum moneda guvernelor, utilizat pentru plățile reciproce.

Evident, visul inflaționiștilor e reprezentat de un fel de monedă de hârtie cu circulație globală, manipulată de un guvern mondial și de o Bancă Centrală mondială, expandând pretutindeni masa monetară într-un ritm uniform. Acest vis ține încă de un viitor incert, totuși; suntem încă departe de un guvern mondial, iar problemele cu monedele curente pe plan național au fost până acum prea felurite și contradictorii pentru a permite fuzionarea într-o entitate unică. Totuși, lumea a mers continuu în această direcție. Fondul Monetar Internațional, spre exemplu, este în esență o instituție construită pentru a sprijini controlul valutar național în general și subevaluarea externă a dolarului în particular. Fondul cere țărilor membre să-și fixeze cursul de schimb și apoi să constituie un fond comun de aur și dolari din care să se acorde împrumuturi guvernelor care se trezesc fără monedă solidă.

13. Guvernul și moneda

Mulți oameni cred că piața liberă, în ciuda unor avantaje recunoscute, este un tablou al dezordinii și al haosului. Nimic nu este “planificat“, totul se petrece la întâmplare. Cazurile guvernamentale, pe de altă parte, par simple și generatoare de ordine; decretele sunt elaborate și li se dă ascultare. În nici o parte a economiei nu este acest basm mai prezent decât în domeniul monedei. La prima vedere, cel puțin, moneda trebuie supusă unui control guvernamental strict. Dar moneda e sângele vital al economiei; ea este mijlocul prin care se efectuează toate tranzacțiile. Dacă guvernul dictează în domeniul monetar, el a cucerit deja o poziție cheie pentru exercitarea controlului asupra economiei și a făcut un pas mare către socializarea completă. Am văzut că o piață liberă a banilor, contrar opiniei majorității, nu va fi haotică; ci că, dimpotrivă, ea va fi un model de ordine și eficiență.

Ce am învățat, deci, despre guvern și monedă? Am văzut că, de-a lungul secolelor, guvernul a invadat, pas cu pas, piața liberă și și-a însușit controlul complet asupra sistemului monetar. Am mai văzut că fiecare nouă intervenție, uneori aparent inofensivă, a dat naștere unor noi intervenții, mai extinse. Am mai văzut și că guvernele sunt inerent inflaționiste, deoarece inflația e un mijloc ispititor de a face rost de venituri pentru stat și pentru grupurile sale privilegiate. Luarea în stăpânire încet, dar sigur, a frâelor sistemului monetar a fost astfel utilizată (a) pentru a face inflație în economie într-un ritm hotărât de guvern și (b) pentru a face loc dirijării în stil socialist a întregii economii.

Mai mult, amestecul guvernamental în sfera banilor nu a adus în lume numai o tiranie greu de descris; a adus, totodată, haos și nu ordine. El a fragmentat piața mondială, pașnică și productivă, și a fărâmițat-o în mii de bucățele, împiedicând și obstrucționând comerțul și investițiile cu nenumărate restricții, controale, cursuri artificiale, prăbușiri monetare etc. Acest amestec a contribuit și la izbucnirea războaielor, prefăcând o lume a relațiilor pașnice într-o junglă de blocuri monetare conflictuale. Pe scurt, descoperim că și în domeniul banilor, ca și în alte chestiuni, constrângerea aduce cu sine nu ordine, ci conflict și haos.


[1] Deposedarea directă de bunuri nu este, prin urmare, atât de răspândită azi ca exproprierea prin monedă. Cazuri de deposedare directă ce pot fi întâlnite și azi sunt: deposedarea de pământ în interes public (“due process”), încartiruirea obligatorie a trupelor într-o țară ocupată și, mai ales, confiscarea prin forță a capacității de muncă a unei persoane (ca, de exemplu, serviciul militar obligatoriu, obligația de a fi jurat precum și obligația firmelor de a ține evidența impozitelor și de a le colecta).

[2] A devenit o modă în zilele noastre să se ia în râs grija manifestată de “conservatori” față de “văduvele și orfanii” loviți de inflație. Și totuși, aceasta este una din problemele principale care trebuie să ne preocupe. Chiar este “progresist” să jefuiești văduvele și orfanii și să folosești banii obținuți pentru a-i subvenționa pe agricultori și pe salariații din industria de armament?

[3] Această eroare va fi cu atât mai gravă cu cât firmele lucrează cu un echipament mai vechi și cu cât în ramura respectivă se utilizează mai mult capital. Un număr foarte mare de firme, prin urmare, vor intra în aceste ramuri în timpul unei inflații. Pentru o discuție mai detaliată a acestei erori cauzate de concepția contabilă a costului să se consulte W. T. Baxter, “The Accountant’s Contribution to the Trade Cycle”, Economica (May, 1955), p. 99-112.

[4] În aceste vremuri de urmărire încordată a “indicilor costului vieții” ( de tipul celor utilizați la indexarea automată a salariilor) există un imbold puternic de a mări prețurile în așa fel încât modificările să nu fie evidențiate în indice.

[5] Despre exemplul german, a se vedea Costantino Bresciani-Turroni, The Economics of Inflation (London: George Allen and Unwin, Ltd., 1937).

[6] Pentru un tratament mai aprofundat al problemei, a se vedea Murray N. Rothbard, America’s Great Depression (Princeton: D. Van Nostrand Co., 1963), Part I.

[7] Despre reducerea confiscatorie, a se consulta Elgin Groseclose, Money and Man (New York: Frederick Ungar, 1961), p. 57-76.

[8] Numeroase reduceri confiscatorii s-au săvârșit, de fapt, în secret, în timp ce guvernele pretindeau că nu fac decât să aducă raportul aur-argint mai aproape de realitatea pieței.

[9] “Legea obișnuită a contractului asigură tot ce e necesar fără ca vreo lege să acorde funcții speciale anumitor feluri de monedă curentă. Noi am adoptat ca unitate monetară sovereignul de aur…. Dacă eu promit să plătesc 100 de sovereigni, nu e nevoie de nici o lege monetară specială privind puterea liberatorie pentru a spune că sunt obligat să plătesc 100 de sovereigni și că dacă mi se cere să plătesc 100 de sovereigni nu mă pot achita de obligație plătind cu altceva”. Lord Farrer, Studies in Currency 1898 (London: Macmillan and Co., 1898), p. 43. Despre legislația puterii liberatorii, a se vedea de asemenea Mises, Human Action (New Haven: Yale University Press, 1949), p. 432n, 444.

[10] Utilizarea monezilor străine a fost predominantă în Evul Mediu, iar în Statele Unite ea s-a prelungit până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea.

[11] A se vedea Horace White, Money and Banking, 4th ed. (Boston: Ginn and Co., 1911), p. 322-327.

[12] În Statele Unite, băncile au fost obligate prin lege să se alăture Sistemului Federal de Rezerve și să-și țină conturile la Băncile Federale de Rezerve. (Acele “bănci regionale” (state banks) care nu sunt membre ale Fed își țin rezervele la băncile membre.)

[13] Înființarea Fed a sporit în acest mod de trei ori puterea expansionistă a sistemului bancar al Statelor Unite. Sistemul Federal de rezerve a redus de asemenea media rezervelor legale obligatorii ale tuturor băncilor de la 21% în 1913 la 10% în 1917, dublând iarăși potențialul inflaționist – rezultând o inflație combinată potențială de șase ori mai mare. A se vedea Chester A. Philips, T.F. McManus și R.W. Nelson, Banking and the Business Cycle (New York: The Macmillan Co., 1937), p. 23ff.

[14] A se vedea Melchior Palyi, “The Meaning of the Gold Standard”, The Journal of Business (July 1941), p 299-304.

[15] Frank W. Taussig, Principles of Economics, 2nd ed. (NewYork: The Macmillan Company, 1916) I, 312. Vezi de asemenea J.K. Upton, Money in Politics, 2nd ed. (Boston: Lothrop Publishing Company, 1895), p. 69ff.

[16] Pentru o analiză pătrunzătoare a pașilor prin care guvernul american a confiscat aurul populației și a abandonat etalonul aur în 1933, vezi Garet Garrett, The People’s Pottage (Caldwell, Idaho: The Caxton Printers, 1953), p. 15-41.

[17] În ultimii ani, dolarul a devenit supraevaluat în raport cu alte monede și, de aici, afluxul de dolari din SUA.

[18] Pentru o excelentă discuție a controalelor cursului de schimb și ale devizelor, a se vedea George Winder, The Free Convertibility of Sterling (London: The Batchworth Press, 1955).

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!