II. Socialismul

Mă aflu aici la Buenos Aires, invitat de Centro de Difusión de Economía Libre. Oare ce înseamnă economía libre? Ce inseamnă, oare, sistemul acesta al libertății economice? Răspunsul e simplu: este vorba de economia de piață, este vorba de sistemul în care cooperarea indivizilor în cadrul diviziunii sociale a muncii este realizată prin intermediul pieței. Piața aceasta nu este un loc; este un proces, este modul în care, prin vânzare și cumpărare, prin producție și consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societății.

Analizând acest sistem de organizare economică – economia de piață – întrebuințăm expresia "libertate economică." Foarte frecvent oamenii nu-i înțeleg sensul, crezând că libertatea economică este complet separată de alte libertăți și că aceste alte libertăți – pe care ei le socotesc mai importante – ar putea fi prezervate chiar și în absența libertății economice. Înțelesul libertății economice este acesta: individul este în măsură să aleagă felul în care dorește să se integreze în ansamblul societății. Individul își poate alege cariera, el este liber să facă ceea ce dorește să facă.

Toate acestea nu trebuie, desigur, interpretate în sensul pe care atâta lume îl împrumută astăzi cuvântului libertate; trebuie interpretate, mai degrabă, in sensul că, grație libertății economice, omul este eliberat de constrângeri naturale. In natură nu există nimic care să poată fi numit libertate, există numai regularitatea legilor naturii, cărora omul trebuie să le dea ascultare, dacă dorește să-i izbutească ceva.

Intrebuințând termenul libertate, așa cum se aplică el ființelor umane, avem în vedere numai libertatea în cadrul societății. Totuși, astăzi, mulți consideră că libertațile sociale sunt independente unele de altele. Cei ce se autointitulează astăzi "liberali" revendică măsuri politice diametral opuse acelora pe care liberalii din secolul al XIX-lea le susțineau în programele lor. Așa numiții liberali de azi împărtășesc ideea, foarte răspândită, că libertatea de expresie, de gândire, libertatea presei și a religiei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată – așadar toate aceste libertăți pot fi prezervate în absența a ceeace se numește libertate economică. Ei nu realizează că, într-un sistem din care piața este absentă, în care guvernul dirijază totul, toate aceste alte libertăți sunt iluzorii, chiar dacă iau formă de legi și sunt consemnate în constituții.

Să ne oprim la una dintre libertăți, libertatea presei. Dacă guvernul are în proprietatea sa toate tiparnițele, el va stabili ce se tipărește și ce nu se tipărește. Și dacă guvernul este proprietarul tuturor tiparnițelor și stabilește ce se tipărește și ce nu se tipărește, atunci posibilitatea de a tipări contraargumente de orice fel, îndreptate împotiva ideilor promovate de guvern, devine, practic, inexistentă. Libertatea presei dispare. Și la fel stau lucrurile cu toate celelalte libertăți.

Într-o economie de piață, individul este liber să-și aleagă orice carieră dorește, să-și aleagă modul său propriu de integrare în societate. Într-un regim socialist, însă, lucrurile nu stau la fel: cariera sa e stabilită prin decret guvernamental. Guvernul poate ordona persoanelor pe care nu le agrează, cărora nu dorește să le permită să locuiască în anumite regiuni, să se mute în alte regiuni și în alte locuri. Și guvernul este întotdeauna în măsură să justifice o asemenea decizie, declarând că planul guvernamental necesită prezența cutărui cetățean eminent la câteva mii de kilometri distanță de locul în care este el nedorit de cei aflați la putere.

Este adevărat că libertatea de care se poate bucura cineva într-o economie de piață nu este o libertate perfectă din punct de vedere metafizic. Dar o libertate perfectă nu există. Libertatea are sens numai în cadrul societății. Teoreticienii "dreptului natural" din secolul al XVIII-lea – în frunte cu Jean Jacques Rousseau – credeau că pe vremuri, în trecutul îndepărtat, oamenii s-ar fi bucurat de ceva numit libertate "naturală." Dar în epoca aceea îndepărtată indivizii nu erau liberi, ci se aflau la bunul plac al oricui ar fi fost mai puternic decât ei. Celebrele cuvinte ale lui Rousseau: "Omul s-a născut liber și este pretutindeni în lanțuri" poate că sună bine, dar, în fapt, omul nu se naște liber. Omul este la naștere un sugar foarte plăpând. Fără protecția părinților săi, fără protecția oferită părinților săi de societate, el ar fi incapabil să supraviețuiască.

Libertatea în societate înseamnă că un om depinde de ceilalți în aceeași măsură în care ceilalți depind de el. Societatea în regimul economiei de piață, în condiții de "economia libre," înseamnă o situație în care fiecare îi servește pe concetățenii săi și este în schimb servit de ei. Oamenii își imaginează că există în economia de piață patroni independenți de bunăvoința și concursul celorlalți oameni. Ei își imaginează că marii industriași, oamenii de afaceri, antreprenorii sunt adevărații patroni ai sistemului economic. Dar este o iluzie. Adevărații patroni ai sistemului economic sunt consumatorii. Și când consumatorii încetează de a mai patrona anumite afaceri, acei oameni de afaceri sunt fie siliți să-și abandoneze poziția preeminentă din cadrul sistemului economic, fie să-și adapteze acțiunile dorințelor și ordinelor consumatorilor.

Una din cele mai cunoscute propagatoare ale comunismului a fost Lady Passfield, al cărei nume de fată era Beatrice Potter, și care și-a câștigat reputația purtând numele soțului ei, Sidney Webb. Această lady era fiica unui afacerist bogat și, în tinerețe, a lucrat ca secretară a tatălui ei. În memoriile sale ea scrie: "În întreprinderea tatălui meu, toată lumea trebuia să dea ascultare ordinelor tatălui meu, patronul. Doar el avea de dat ordine, dar lui nu-i ordona nimeni nimic." Această perspectivă este una foarte limitată. Tatăl ei primea ordine de la consumatori, de la cumpărătorii produselor sale. Din nefericire, ea n-a reușit să vadă aceste ordine; ea n-a reușit să vadă ce se petrece într-o economie de piață, pentru că nu o interesau decât ordinele date in interiorul biroului sau fabricii tatălui ei.

Orice problemă economică am aborda, nu trebuie să uităm cuvintele marelui economist francez Frédéric Bastiat, care și-a intitulat un strălucit eseu "Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas" ("Ceea ce se vede și ceeea ce nu se vede"). Pentru a înțelege felul cum operează un sistem economic nu trebuie să ne oprim numai la lucruri care se văd, ci suntem nevoiți să ne îndreptăm atenția și către lucruri ce nu pot fi percepute direct. De pildă, un ordin dat de patron unui funcționar din birou poate fi auzit de toți cei prezenți în încăpere. Ceeace nu se aude sunt ordinele primite de patron de la clienții săi.

De fapt, în sistemul capitalist, patroni sunt, în ultimă instanță, consumatorii. Nu statul este suveran, ci populația. Și dovada suveranității consumatorilor este că ei au dreptul de a fi nesăbuiți. Acesta este privilegiul suveranului. El are dreptul de a comite greșeli, nimeni nu-l poate împiedica să le comită, dar trebuie să plătească, desigur, pentru greșelile sale. Afirmând supremația consumatorului, sau suveranitatea sa, nu afirmăm că el nu face greșeli, că ar fi un om care știe întotdeauna ce este mai bine pentru el. Consumatorii cumpără sau consumă, adesea, lucruri pe care nu s-ar cădea să le cumpere sau să le consume.

Dar ideea că ar exista o formă de guvernare capitalistă, capabilă de a-i împiedica pe oameni să-și provoace ei înșiși neplăceri, controlându-le consumul, este falsă. Guvernul imaginat ca autoritate paternă, ca tutore universal, este ideea celor ce favorizează socialismul. Cu câțiva ani în urmă, in Statele Unite guvernul a încercat un așa numit "nobil experiment." Experimentul acesta nobil a luat forma unei legi, care interzicea consumul băuturilor acoolice. Este cu siguranță adevărat că mulți oameni consumă brandy și whiskey în exces și că este posibil să-și provoace ei înșiși neplăceri procedând astfel. O parte din autoritățile Statelor Unite se opun chiar și fumatului. Există, desigur, mulți oameni care fumează excesiv și o fac în ciuda faptului că ar fi mai bine pentru ei să nu fumeze. Problema care se pune aici depășește cu mult cadrul discuției economice: ea scoate în evidență adevărata semnificație a libertății.

Să admitem că a-i împiedica pe oameni să-și provoace singuri neplăceri consumând alcool, sau fumând în exces, ar fi oportun. Dar îndată ce am admis asta, alții vor spune: Oare corpul este totul? Oare nu este mintea umană cu mult mai importantă? Oare nu este mintea adevărata înzestrare a omului, advărata calitate umană? Acordând guvernului dreptul de a controla ce consumă corpul uman, de a stabili dacă cineva are sau nu dreptul să fumeze și dacă are sau nu dreptul să bea, nu mai putem replica nimic celor ce spun: "Mai importante decăt corpul sunt mintea și sufletul, și omul își provoacă sieși mult mai mult rău citind cărți necorespunzătoare, ascultând muzică proastă, sau vizionând filme nerecomandabile. De aceea, este datoria guvernului de a împiedica populația să comită aceste greșeli."

Și, după cum știți, vreme de multe secole guvernele și autoritățile credeau că acestea sunt, într-adevăr, datorii ce le revin. Asta nu se întâmpla numai în epoci de mult apuse. De curând, Germania a cunoscut un guvern ce considera că este datoria sa guvernamentală să distingă între picturile de bună și de proastă calitate – ceea ce însemna, desigur, bună și proastă calitate în accepțiunea unei persoane care, în tinerețe, fusese respinsă la examenul de admitere la Academia Vieneză de Arte; bună și proastă calitate în accepțiunea unui pictor de cărți poștale, Adolf Hitler. Și exprimarea unor puncte de vedere despre artă și pictură, diferite de cele ale Supremului Führer, a fost interzisă prin lege.

Odată ce am admis că este datoria guvernului să ne controleze consumul de alcool, ce mai putem replica acelora care afirmă că supravegherea cărților și ideilor este cu mult mai importantă?

Libertatea înseamnă, într-adevăr, libertatea de a greși. Acest lucru trebuie să-l reținem. Este cu putință ca felul în care concetățenii noștri își cheltuiesc banii și își trăiesc viețile să ne pară aspru criticabil. Putem fi încredințați că ceeace fac ei este absolut nesocotit și rău, dar, într-o societate liberă există multe căi pe care oamenii își pot răspândi opiniile despre felul în care concetățenii lor ar trebui să-și modifice stilul de viață. Se pot scrie cărți, se pot scrie articole, se pot ține discursuri; doritorii pot chiar predica la colțul străzii – și în multe țări așa se și întâmplă. Dar ei nu trebuie să impună supravegherea polițienească altor oameni pentru a-i împiedica să facă anumite lucruri, numai pentru că ei înșiși nu doresc să lase acestor alți oameni libertatea de a le face.

Aceasta e diferența dintre sclavie și libertate. Sclavul este ținut să facă ceeace îi ordonă superiorul, pe când cetățeanul liber – și aceasta este semnificația libertății – este în măsură să-și aleagă propriul mod de viață. Se poate, desigur, abuza de sistemul acesta capitalist și se abuzează de către unii. Este posibil, desigur, să se comită fapte care nu s-ar cuveni comise. Însă, dacă aceste lucruri se bucură de aprobarea majorității, nemulțumitul dispune oricând de o cale pentru a încerca să modifice opinia concetățenilor săi. El poate utiliza persuasiunea, poate încerca să-i convingă, dar nu poate încerca să-i forțeze cu ajutorul puterii, al puterii polițienești guvernamentale.

Într-o economie de piață, fiecare om, servindu-și concetățenii, se servește pe sine însuși. La aceasta se refereau autorii liberali din secolul al XVIII-lea, vorbind despre interesele corect înțelese ale tuturor grupurilor și ale tuturor indivizilor. Și această doctrină a armoniei intereselor este cea care a suscitat opoziția socialiștilor. Ei vorbeau despre un "conflict ireconciliabil de interese" între diverse grupuri.

Ce înseamnă asta? Când Karl Marx – în primul capitol al Manifestului Comunist, micul pamflet cu care și-a inaugurat mișcarea socialistă – pretindea că există între clase un conflict ireconciliabil, el nu-și putea ilustra teza cu alte exemple decât acelea referitoare la condițiile societății precapitaliste. În epocile precapitaliste, societatea era divizată în grupuri de stări sociale ereditare, care în India purtau numele de "caste." Într-o societate a stărilor sociale omul nu se năștea, spre exemplu, francez; el se năștea ca membru fie al aristocrației franceze, fie al burgheziei franceze, fie al țărănimii franceze. În cea mai mare parte a Evului Mediu, condiția lui era pur și simplu de serv. Și în Franța, servitutea nu a dispărut complet până după Revoluția Americană. În alte părți ale Europei a dispărut chiar mai târziu.

Însă cea mai rea formă de servitute a existat – și a continuat să existe chiar și după abolirea sclaviei – în coloniile britanice de dincolo de Ocean. Individul își moștenea statutul social de la părinți și îl păstra de-a lungul întregii sale vieți. Apoi îl transfera copiilor săi. Fiecare grup avea privilegiile și dezavantajele sale. Grupurile cel mai sus plasate aveau numai privilegii, cele mai de jos, numai dezavantaje. Și nu exista altă cale pe care omul să se poată elibera de povara dezavantajelor legale care-l apăsau, din cauza statutului social, decât lupta politică împotriva celorlalte clase. În asemenea condiții se putea vorbi despre un "conflict ireconciliabil de interese între proprietarii de sclavi și sclavi," deoarece dorința acestora din urmă era de a se elibera de condiția de sclavi. Însă aceasta însemna o pierdere pentru proprietari. De aceea este indiscutabil că trebuia să existe un conflict ireconciliabil de interese între membrii diferitelor clase.

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în vremurile acelea – când societățile întemeiate pe statut erau predominante în Europa, ca și în coloniile americane fondate apoi de europeni – oamenii nu se considerau pe ei înșiși legați în vreun fel anume cu celelalte clase din aceeași națiune; ei se simțeau cu mult mai solidari cu membrii propriei lor clase din alte țări. Un aristocrat francez nu-i privea pe francezii aparținând claselor inferioare ca pe concetățenii săi; aceștia alcătuiau "prostimea" pe care o dezagrea. El îi privea ca egali numai pe aristocrații din alte țări – Italia, Anglia și Germania, spre exemplu.

Efectul cel mai vizibil al acestei stări de lucruri era că aristocrații din întreaga Europă utilizau aceeași limbă. Și limba aceasta era franceza, o limbă care, în afara Franței, rămânea neînțeleasă de alte grupuri sociale. Clasele mijlocii – burghezia – aveau propriul lor limbaj, în vreme ce clasele inferioare – țărănimea – utilizau dialecte locale, adesea necunoscute altor grupuri de populație. Același lucru se poate spune despre felul în care se îmbrăcau oamenii. Călătorind prin Europa anilor 1750, se putea întâlni, de la o țară la alta, îmbrăcăminte de obicei asemănătoare în cazul claselor superioare și diferită în cazul claselor de jos. Întâlnind pe cineva pe stradă, îți dădeai imediat seama – după îmbrăcăminte – cărei clase îi aparține, ce statut social posedă.

Este dificil de imaginat cât de diferite erau condițiile de atunci, în comparație cu cele de astăzi. Sosind din Statele Unite în Argentina și întâlnind un om pe stradă, nu-i pot ghici statutul social. Nu pot decăt bănui că este cetățean argentinian și că nu face parte dintr-un grup apăsat de restricții legale. Acesta este unul dintre efectele capitalismului. Desigur, în regim capitalist există și diferențe. Există diferențe de avuție, diferențe pe care în mod eronat marxiștii le echivalează cu vechile diferențe care-i separau pe oameni într-o societate bazată pe statut.

Diferențele din sânul societății capitaliste nu sunt aceleași cu cele din sânul societății socialiste. În Evul Mediu – și în multe țări chiar mult mai târziu – o familie putea fi aristocrată și putea deține averi importante, putea fi o familie de duci vreme de sute și sute de ani, independent de calitățile, talentele, caracterul sau morala sa. Dar, în condițiile capitaliste moderne, există ceeace sociologii au numit în termeni tehnici "mobilitate socială." Principiul activ al acestei mobilități sociale, după sociologul și economistul italian Vilfredo Pareto este "la circulation des élites" (circulația elitelor). Este vorba de faptul că intotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate și importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane – aceste elite – sunt mereu altele.

Toate acestea sunt perfect adevărate într-o societate capitalistă. Dar nu erau adevarate și pentru o societate precapitalistă, bazată pe statut social. Familiile considerate cândva marea aristocrație a Europei sunt și astăzi aceleași familii, sau, să spunem, sunt descendenții familiilor care au fost fala Europei cu 800 sau 1000 de ani în urma. Capețienii de Bourbon – care vreme foarte îndelungată au stăpânit aici in Argentina – erau deja o casă regală in secolul al X-lea. Regii aceștia stăpâneau teritoriul cunoscut astăzi sub numele de Ile-de France, extinzându-și regatul din generație în generație. Dar, într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate – săracii îmbogațindu-se și descendenții celor bogați pierzându-și averile și devenind săraci.

Am văzut astăzi într-o librărie, pe una din străzile centrale din Buenos Aires, biografia unui om de afaceri atât de proeminent, atât de important, atât de caracterisic pentru marele capital european din secolul al-XIX-lea încât, chiar și în această țară, îndepărtată de Europa, librăria oferea exemplare ale biografiei sale. Întâmplător îl cunosc pe nepotul omului acesta. El poartă încă numele bunicului său, și are dreptul la același titlu de noblețe pe care bunicul său – care își începuse cariera ca fierar – l-a dobândit cu 80 de ani în urmă. Astăzi nepotul lui este un fotograf sărac în New York.

Alte persoane, sărace pe vremea când bunicul acestui fotograf devenea unul dintre cei mai mari industriași în Europa, se află azi la cârmele industriei. Fiecare este liber să-și schimbe statutul social. Iată diferența dintre sistemul întemeiat pe statut și sistemul capitalist de libertate economică, în care nimeni nu poate da vina decât pe sine, dacă nu ajunge în poziția pe care o vizează.

Cel mai celebru industriaș al secolului XX este până astăzi Henry Ford. El a început de la câteva sute de dolari împrumutate de la prieteni și în foarte scurtă vreme a dezvoltat una din cele mai importante mari firme de afaceri din lume. Și asemenea cazuri se pot descoperi cu sutele în fiecare zi.

În fiecare zi, New York Times tipărește note lungi despre persoanele care au decedat. Dacă parcurgeți aceste note, puteți întâlni numele câte unui eminent om de afaceri care și-a început cariera ca vânzător de ziare pe la colțurile străzilor din New York. Sau care a început ca funcționar și a sfârșit ca președinte al aceleiași firme bancare în care a lucrat pe treapta cea mai de jos. Desigur, nu toți oamenii pot atinge aceste poziții. Nu toți oamenii doresc să le atingă. Există persoane mai interesate de alte chestiuni, și acestora le stau astăzi la dispoziție alte căi, care erau inaccesibile în vremea societății feudale, în epocile societății bazate pe statut.

Sistemul socialist, pe de altă parte, interzice această libertate fundamentală de alegere a carierei proprii. În regim socialist, există o singură autoritate economică, și aceea are dreptul să controleze toate deciziile referitoare la producție.

Un fapt caracteristic pentru vremurile noastre este că pentru același lucru se utilizează mai multe nume diferite. Un sinonim pentru socialism și pentru comunism este "planificarea." Când se referă la planificare, oamenii înțeleg desigur planificare centrală, adică un singur plan elaborat de guvern – un plan care împiedică planificarea efectuată de oricine altcineva, în afară de guvern.

O doamnă britanică, care este și membră a Camerei Superioare, a scris o carte intitulată Plan or No Plan, o carte destul de populară în întreaga lume. Ce înseamnă titlul cărții sale? Când spune "plan," ea înțelege numai tipul de plan preconizat de Lenin, Stalin și succesorii lor, cel care reglementează toate activitățile, pentru întreaga populație a unei națiuni. Deci, această doamnă se referă la un plan central care exclude toate planurile personale pe care indivizii și le-ar putea face. Titlul ei Plan or No Plan este de aceea o iluzie, o mistificare; alternativa nu este planificare centrală sau lipsă de planificare, alternativa este planul atotcuprinzător al unei autorități guvernamentale centrale sau libertatea indivizilor de a-și face propriile lor planuri, de a planifica pentru ei înșiși. Individul își planifică el însuși cursul vieții, în fiecare zi, schimbându-și planurile cotidiene oricând dorește.

Omul liber își face zilnic planuri menite să răspundă nevoilor sale; el afirmă bunăoară: "Ieri îmi făceam planul să lucrez toată viața la Cordoba." El află astăzi despre condițiile mai bune din Buenos Aires și își schimbă planurile, zicând: "În loc să lucrez la Cordoba doresc să merg la Buenos Aires." Și acesta este înțelesul libertății. Este cu putință să se înșele, este cu putință ca mergând la Buenos Aires să constate în cele din urmă că a făcut o greșală. Este cu putință ca el să fi găsit condiții mai bune la Cordoba, dar planurile și le-a făcut el însuși.

Supus planificării guvernamentale, el este ca soldatul în armată. Soldatul în armată nu are dreptul de a-și alege garnizoana, sau locul unde își va îndeplini serviciul militar. El trebuie să asculte de ordine. Iar sistemul socialist – după cum știau și admiteau Karl Marx, Lenin și alți lideri socialiști – este extinderea serviciului militar la întregul sistem de producție. Marx vorbea despre "armate industriale," iar Lenin cerea "organizarea tuturor sectoarelor – poșta, fabrica și celelalte industrii – după modelul militar."

De aceea, în sistemul socialist, totul depinde de înțelepciunea, talentele și înzestrările celor ce alcătuiesc suprema autoritate. De ceea ce nu știe supremul dictator – sau comitetul său – nu se va ține seama. Dar cunoașterea acumulată de omenire în întreaga ei istorie nu este dobândită de fiecare; am acumulat de-a lungul secolelor o asemenea cantitate enormă de informații științifice și tehnologice încât este omenește imposibil unui individ să le cunoască pe toate, fie el oricât de înzestrat.

Toți oamenii sunt diferiți, ei sunt inegali. Așa vor fi întotdeauna. Există persoane mai înzestrate într-un domeniu și mai puțin în altul. Și există oameni cu darul de a fi deschizători de drumuri, de a schimba orientarea cunoașterii. În societățile capitaliste asemenea oameni sunt cei care determină progresul tehnologic și pe cel economic. Dacă unui om îi vine o idee, el va încerca să găsească alte câteva persoane suficient de lucide pentru a realiza valoarea ideii sale. Unii capitaliști, care îndrăznesc să privească în viitor, și care întrevăd posibilele consecințe ale unei asemenea idei, vor începe să o exploateze. Alții vor spune, la început: "Sunt nebuni"; dar își vor schimba părerea când vor constata că întreprinderea pe care o numiseră nebunească înflorește și consumatorii sunt bucuroși să-i cumpere produsele.

În regim marxist, pe de altă parte, suprema instanță guvernamentală trbuie să fie convinsă de valoarea unei asemenea idei, înainte să fie adoptată și dezvoltată. Lucrul acesta poate fi foarte dificil de realizat, deoarece numai un grup de persoane aflate la conducere – sau însuși dictatorul suprem – are puterea de a lua decizii. Și dacă aceste persoane – din motive de lene, vârstă înaintată, sau pentru că nu sunt din cale afară de învățate și de inteligente – sunt incapabile să pătrundă importanța ideii celei noi, atunci noul proiect va fi abandonat.

Putem alege exemple din istoria militară. Napoleon era cu siguranță genial în probleme militare; el avea, însă, o problemă serioasă și inabilitatea sa de a o rezolva a culminat, în cele din urmă, cu înfrângerea și exilul său în singurătatea insulei Sf. Elena. Problema lui era cum să cucerească Anglia. În acest scop, el avea nevoie de o flotă pentru a traversa Canalul și s-au găsit persoane care să-i spună că dețineau soluția acestei traversări, persoane care – în epoca navelor cu pânze – izbutiseră să ajungă la noua idee a navelor cu aburi. Dar Napoleon n-a înțeles această propunere.

Avem, apoi, faimosul Generalstab al Germaniei. Înainte de primul război mondial, corpul de ofițeri superiori germani se bucura de reputația universală a unei înțelepciuni militare de nedepășit. De o reputație similară se bucura echipa generalului Foch, în Franța. Dar nici germanii nici francezii – care, sub conducerea generalului Foch i-au învins mai târziu pe germani – n-au realizat importanța aviației pentru scopuri militare. Corpul ofițerilor superiori germani afirma: "Aviația este numai pentru destindere, zborul este un moft al persoanelor fără ocupație. Din punct de vedere militar, numai zepelinele sunt importante," iar francezii erau de aceeași părere.

Mai târziu, în perioada dintre primul și al doilea război mondial, a existat în Statele Unite un general convins de importanța aviației pentru viitoarea conflagrație. Dar toți ceilalți experți din Statele Unite erau împotriva lui. Nu i-a putut convinge. Dacă trebuie să convingi un grup de persoane a căror soartă nu este direct dependentă de soluția problemei, nu vei reuși niciodată. Faptul acesta rămâne adevărat și în cazul problemelor extraeconomice.

Au existat poeți, pictori, scriitori, compozitori care s-au plâns că publicul nu i-a înțeles, ceea ce le-a cauzat sărăcia. Desigur, aprecierile publicului pot fi inadecvate, dar când artiștii în cauză afirmau: "Guvernele ar trebui să-i susțină pe marii artiști, pictori și scriitori," ei comiteau o greșeală considerabilă. Pe cine ar putea să însărcineze guvernul cu sarcina de a decide dacă un nou venit este într-adevăr un mare pictor sau nu? Ar fi nevoit să se bizuie pe judecata criticilor și a profesorilor de istoria artei, care privesc mereu în urmă, dar care foarte rar și-au dovedit talentul de a descoperi geniul necunoscut. Iată marea diferență între un sistem de "planificare" și unul în care oricine poate planifica și acționa pe cont propriu.

Este, desigur, adevărat că marii pictori și marii scriitori au trebuit să îndure adesea dificultăți considerabile. Ei au putut reuși în artă, dar n-au câștigat întotdeauna și bani. Van Gogh a fost cu siguranță un mare pictor. El a avut de înfruntat greutăți insuportabile și, în cele din urmă, s-a sinucis la trei zeci și șapte de ani. În timpul vieții el a vândut o singură pictură, cumpărătorul fiind vărul său. În rest, a trăit din banii fratelui său, care nu era nici artist, nici pictor. Dar fratele lui Van Gogh înțelegea nevoile unui pictor. Astăzi (1958), un Van Gogh nu poate fi achiziționat cu mai puțin decât una sau două sute de mii de dolari.

În regim socialist, soarta lui Van Gogh ar fi putut fi diferită. Vreo autoritate guvernamentală i-ar fi întrebat pe câțiva pictori bine cunoscuți (pe care Van Gogh cu siguranță nici nu i-ar fi considerat artiști) dacă tânărul bărbat, pe jumătate sau în întregime nebun, este într-adevăr un pictor care merită susținut. Și, fără îndoială, ei ar fi răspuns: "Nu, el nu este un pictor; el nu este un artist; el este doar un individ care risipește vopseaua; și Van Gogh ar fi fost trimis într-o fabrică de lapte, sau într-un ospiciu de nebuni. De aceea, tot entuziasmul acesta, favorabil socialismului, al tinerei generații de pictori, poeți, muzicieni, jurnaliști, actori, se întemeiază pe o iluzie. Spun asta pentru că grupurile acestea se numără printre suporterii cei mai fanatici ai ideii socialiste.

Când este vorba de a opta între socialism si capitalism ca sisteme economice, problema este oarecum diferită. Autorii socialiști n-au bănuit niciodată că industria, și toate operațiile întreprinderilor moderne se întemeiază pe calcul. Inginerii nu sunt în nici un caz singurii care fac planuri pe bază de calcule, oamenii de afaceri o fac de asemenea. Și, calculele oamenilor de afaceri se întemeiază toate pe faptul că, într-o economie de piață, prețurile monetare ale bunurilor nu-l informează numai pe consumator, ele furnizează de asemenea oamenilor de afaceri informații vitale despre factorii de producție, cea mai importantă funcție a pieței nefiind numai de a determina costul ultimei părți a procesului de producție și al transferului de bunuri în mâinile consumatorului, ci și costurile acelor trepte de producție care au condus aici. Întregul sistem al pieței este ținut laolaltă de faptul că există o diviziune a muncii, calculată mental, între diverși oameni de afaceri care rivalizează unii cu alții în licitarea factorilor de producție – materiile prime, mașinile, instrumentele – precum si a factorul uman de producție, munca salariată. Genul acesta de calcule ale oamenilor de afaceri nu pot fi efectuate în absența prețurilor furnizte de piață.

În clipa când s-ar aboli piața – este ceeace ar dori socialiștii să facă – toate socotelile și calculele inginerilor și tehnologilor ar deveni inutile; tehnologii ne pot oferi un mare număr de proiecte care, din punctul de vedere al științelor naturale sunt deopotrivă fezabile, dar pentru a stabili care din acele proiecte este cel mai avantajos, din punct de vedere economic, sunt indispensabile calculele făcute cu putință de procesul pieței.

Problema la care mă refer aici este chestiunea fundamentală care opune socialismului calculul economic capitalist. Este un fapt că acest calcul economic și, de aceea, planificarea tehnologică, sunt posibile numai dacă există prețuri monetare, nu numai pentru bunurile de consum, ci și pentru factorii de producție. Aceasta înseamnă că trebuie să existe o piață pentru toate materiile prime, pentru toate bunurile semifinite, penrtu toate uneltele si mașinile, și pentru toate felurile de muncă și de servicii umane.

Descoperirea faptului acesta i-a lăsat pe socialiști fără replică. Vreme de 150 de ani ei afirmaseră: "Toate relele lumii acesteia provin din existența piețelor si a prețurilor pieței. Ne propunem să abolim piața și, odată cu ea, desigur, economia de piață și să-i substituim un sistem fără prețuri si fără piețe. Doreau să abolească ceea ce Marx numise "caracterul de marfă" al bunurilor și al forței de muncă.

Confruntați cu această nouă problemă, autorii socialiști, rămași fără replică, au conchis în cele din urmă: "Nu vom aboli piețele cu totul; ne vom comporta ca și cum piețele ar exista; ne vom juca de-a piața, asemenea copiilor care se joacă de-a școala." Dar oricine știe că, atunci când copiii se joacă de-a școala, ei nu învață nimic. Este doar o distracție, un joc, și te poți "juca" de-a multe lucruri.

Problema aceasta este foarte dificilă și complicată și pentru a o lămuri pe deplin este nevoie de mai mult timp decât cel de care dispun eu aici. Am explicat-o pe larg în scrierile mele. În șase lecții nu pot intra într-o discuție a tuturor aspectelor sale și de aceea, țin să vă sfătuiesc, dacă vă interesează problema fundamentală a imposibilității calculului și planificării în socialism, să citiți cartea mea, Human Action, care este accesibilă într-o excelentă versiune spaniolă.

Dar citiți și alte cărți, ca aceea a economistului norvegian Trygve Hoff care a scris despre calculul economic. Și dacă nu doriți să rămâneți unilaterali, vă recomand să citiți cartea socialistă despre subiectul acesta, deosebit de apreciată, a eminentului economist polonez Oskar Lange, care a fost la un moment dat profesor la o universitate americană, pentru a deveni apoi ambasador polonez și a se întoarce mai târziu în Polonia.

Probabil mă veți întreba: "Ce se întâmplă în Rusia? Cum rezolvă rușii această dilemă?" Aici problema se schimbă. Rușii își gestionează sistemul lor socialist în mijlocul unei lumi în care există prețuri pentru toți factorii de producție, pentru toate materiile prime, pentru totul. Ei pot de aceea să întrebuințeze, pentru planificarea lor, prețurile din străinătate, ale pieței mondiale. Și deoarece există anumite diferențe între condițiile din Rusia și cele din Statele Unite, rezultatul este foarte adesea că rușii iau drept justificat și recomandabil un lucru pe care americanii – din punctul lor de vedere economic – nu l-ar considera astfel, câtuși de puțin.

"Experimentul sovietic," cum a fost el numit, nu demonstrează nimic. Nu ne spune nimic despre problema fundamentală a socialismului, problema calculului economic. Dar putem oare vorbi despre un experiment? Nu cred că există ceva de felul unui experiment științific în sfera acțiunii umane și a economiei. Nu putem experimenta în sfera acțiunii umane deoarece un experiment stiințific cere să repetăm aceleași operații în condiții diferite, sau să menținem aceleași condiții, modificând eventual un singur factor. Spre exemplu, injectând unui animal bolnav de cancer o anumită medicație experimentală, rezultatul poate fi dispariția cancerului. Testul se poate repeta cu mai multe animale de același fel, afectate de aceeași malignitate. Tratându-le pe unele, dar nu și pe altele, cu metoda cea nouă, rezultatele pot fi apoi comparate. Toate acestea sunt irealizabile în sfera acțiunii umane. Nu există experimente de laborator, privitoare la acțiunea umană.

Așa numitul "experiment" sovietic nu demonstrează decât că nivelul de trai este incomparabil mai scăzut în Rusia Sovietică decât în țara considerată de întreaga lume ca fiind modelul capitalist: Statele Unite.

Desigur, dacă-i spuneți asta unui socialist, el va replica: "Condițiile sunt minunate în Rusia." Și Dvs. veți spune: "Poate că sunt minunate, dar nivelul mediu de trai este mult mai scăzut." Atunci el vă va răspunde: "Da, însă amintiți-vă ce vremuri teribile au trăit rușii sub țari și ce război teribil au avut de purtat."

Nu doresc să discut aici dacă o asemenea explicație este sau nu corectă, dar, dacă negăm că au fost aceleași condiții, negăm faptul că a fost vorba de un experiment. Trebuie, atunci, să spunem (și ar fi mult mai corect): "Socialismul din Rusia nu a produs o îmbunătățire a condițiilor de viață ale omului de rând comparabilă cu cea cunoscută în Statele Unite, în aceeași perioadă."

În Statele Unite apare câte o noutate, câte o inovație, aproape săptămânal. Acestea sunt inovații generate de mediile de afaceri, deoarece mii și mii de oameni de afaceri trudesc zi și noapte pentru a găsi vreun produs care ar aduce un spor de satsfacție consumatorului, sau poate fi produs la un cost mai scăzut, sau este mai bun și mai ieftin decât produsele existente. Ei nu procedează așa din altruism, ci pentru că doresc să câștige bani. Și rezultatul este o creștere aproape miraculoasă a nivelului de trai în Statele Unite, în comparație cu cel de acum 50 sau 100 de ani. În Rusia Sovietică însă, lipsită de un asemenea sistem, nu există o creștere comparabilă. Așa încât persoanele care ne spun că ar trebui să adoptăm sistemul sovietic, comit o gravă eroare.

Mai este un lucru care trebuie menționat. Consumatorul american, individul, este deopotrivă cumpărător și patron. Ieșind dintr-un magazin în Statele Unite, poți întâlni o inscripție: "Thank you for your patronage. Please come again" – "Vă mulțumim că ați acceptat să ne patronați. Vă așteptăm din nou." Dar intrând într-un magazin dintr-o țară totalitară – fie ea Rusia zilelor noastre sau Germania regimului hitlerist – vânzătorul ți se adresează: "Trebuie să-i fi recunoscător marelui conducător pentru ceea ce ți se dă."

În țările socialiste, nu vânzătorul este cel care trebuie să fie recunoscător, ci cumpărătorul. Cetățeanul nu este patron. Patron este Comitetul Central sau Oficiul Central. Acele comitete socialiste, acei lideri și dictatori dețin supremația, iar populația trebuie pur si simplu să le dea ascultare.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?