II. Banii într-o societate liberă

1. Beneficiile schimbului

Cum au apărut banii? Cu siguranță, Robinson Crusoe nu avea nevoie de bani. Doar n-ar fi putut să mănânce monezi de aur. Și nici Crusoe, nici Vineri nu aveau de ce să-și bată capul cu banii dacă tot comerțul lor s-ar fi limitat, să zicem, la pește și cherestea. Dar când societatea se extinde la mai mult de câteva familii, scena e deja pregătită pentru apariția monedei.

Pentru a explica rolul banilor e necesar să mergem mai înapoi în timp și să ne punem întrebarea: la urma urmelor, de ce se angajează oamenii în schimburi? Schimbul constituie fundamentul vieții noastre economice. În absența schimburilor, nu ar exista o economie autentică și, practic, nici societate. În mod evident, un schimb voluntar are loc deoarece ambele persoane participante se așteaptă să obțină un beneficiu. Un schimb este un acord între A și B de a transfera bunuri sau servicii aparținând unuia dintre ei contra bunurilor sau serviciilor celuilalt. E limpede că amândoi câștigă dat fiind că fiecare acordă o valoare mai mare bunului pe care îl dobândește prin schimb decât celui la care renunță. Când Crusoe, să spunem, schimbă o cantitate de pește pe o cantitate de cherestea, el acordă cherestelei pe care o „cumpără” o valoare mai mare decât cea acordată peștelui pe care îl „vinde”, în timp ce Vineri, dimpotrivă, preferă peștele, cherestelei. De la Aristotel și până la Marx, oamenii au socotit în mod eronat că un schimb implică oarecum o egalitate de valoare – că dacă un baril de pește se schimbă pe zece bușteni, există un fel de egalitate fundamentală între ele. În realitate, schimbul a fost făcut doar pentru că fiecare participant aprecia cele două produse în ordine diferită.

De ce este schimbul atât de răspândit printre oameni? În ultimă instanță, datorită marii diversități a naturii: diversitatea persoanelor umane și diversitatea amplasării resurselor naturale. Fiecare persoană are o gamă diferită de calități și aptitudini și fiecare bucată de pământ are caracteristicile sale unice, resursele sale deosebite. În acest fapt natural exterior al diversității își are originea schimbul; grâul din Kansas se schimbă pe fierul din Minnesota; serviciile medicale ale unuia se schimbă pe interpretarea la vioară a altuia. Specializarea permite fiecăruia să–și dezvolte cele mai bune aptitudini ale sale și dă posibilitatea fiecărei regiuni să-și pună în valoare resursele sale specifice. Dacă nimeni nu s-ar putea angaja în schimburi, dacă toată lumea ar fi obligată să-și producă independent toate bunurile, este evident că cei mai mulți dintre noi ar muri de foame iar restul ar trăi la limita subzistenței. Schimbul este energia vitală, nu numai pentru economie, ci și pentru civilizația însăși.

2. Barterul

Și totuși, schimbul direct de bunuri și servicii utile abia ar fi de ajuns pentru asigurarea funcționării unei economii cu puțin peste nivelul primitivismului. Astfel de schimburi directe – sau barter – nu generează o situație cu mult mai bună decât autarhia deplină. Cum se face că lucrurile stau așa? Mai întâi, este clar că foarte puține activități productive vor putea fi întreprinse. Dacă Jones angajează câțiva muncitori pentru a construi o casă, cu ce-i va plăti? Cu părți din casă sau cu materiale de construcții cu care nu au ce face? Cele două probleme de bază ale barterului sunt „indivizibilitatea” și „lipsa de coincidență a nevoilor”. Astfel, dacă Smith are un plug pe care ar vrea să-l schimbe pe alte produse – să zicem ouă, pâine și un costum de haine – cum va face aceasta? Cum va putea el să taie plugul și să dea o parte unui fermier și o parte unui croitor? Chiar și atunci când bunurile sunt divizibile, este în general imposibil pentru cei doi participanți la schimb să intre în relație unul cu celălalt. Dacă A are de vânzare o cantitate de ouă iar B o pereche de pantofi, cum vor face ei schimb dacă A dorește un costum? Și gândiți-vă la un nefericit de profesor de economie care trebuie să găsească un producător de ouă care să dorească să achiziționeze câteva lecții de teorie economică în schimbul ouălor! Cu siguranță, orice fel de economie civilizată este imposibilă în condițiile schimbului direct.

3. Schimbul indirect

Dar, prin încercare și eroare, omul a descoperit drumul care îi permite să ajungă la o economie incomparabil mai extinsă: schimbul indirect. În condițiile schimbului indirect, fiecare își vinde produsul nu pe un bun care să îi satisfacă în mod direct o nevoie, ci pe un alt bun care poate fi vândut, la rândul său, contra bunului dorit. La prima vedere, acest lucru dă impresia unei operații stângace și ocolite. Dar el constituie, de fapt, acel instrument minunat care face posibilă dezvoltarea civilizației.

Să luăm cazul lui A, fermierul, care dorește să cumpere pantofii făcuți de B. Cum B nu are trebuință de ouă, A află ce dorește de fapt B – să zicem că unt. A își schimbă atunci ouăle pe untul lui C și îi vinde apoi lui B untul în schimbul pantofilor. El cumpără mai întâi untul nu pentru că i-ar satisface în mod direct vreo nevoie, ci pentru că îi facilitează achiziționarea pantofilor. La fel Smith, deținătorul unui plug, își va vinde plugul în schimbul unei mărfi (unt, de exemplu) pe care o poate diviza și vinde mai ușor și va schimba apoi părți din cantitatea de unt pe ouă, pâine, haine etc. În ambele cazuri, superioritatea untului – motivul pentru care el beneficiază de o cerere suplimentară, în afară de aceea pentru consum – se explică prin vandabilitatea (marketability) sa mai mare. Dacă un bun este mai vandabil decât altul – adică dacă toți vor fi încrezători că el poate fi vândut mai ușor – atunci pentru acel bun va exista o cerere mai mare pentru că va fi utilizat ca mijloc de schimb. El va fi instrumentul prin care cineva specializat într-o anumită producție își va schimba bunurile pe cele ale altor producători specializați.

Dar așa cum în natură avem o mare varietate de aptitudini și resurse, tot așa există și o gradație în vandabilitatea bunurilor. Unele bunuri sunt mai cerute decât altele, unele sunt mai ușor divizibile în unități mai mici fără a-și pierde din valoare, altele se păstrează mai ușor pe perioade lungi de timp, iar altele pot fi transportate fără dificultăți pe distanțe mari. Toate aceste avantaje fac ca o marfă să fie mai vandabilă. Este limpede că în orice societate bunurile cele mai vandabile vor fi încet-încet selectate ca mijloace de schimb. Pe măsură ce această selecție a mijloacelor avansează, cererea pentru ele crește datorită acestei noi utilizări și în acest fel ele devin și mai vandabile. Rezultatul e o spirală auto-întreținută: vandabilitatea mai mare duce la o mai largă utilizare ca mijloc de schimb care, la rândul ei, duce la o vandabilitate mai mare, etc. În cele din urmă, unul sau două bunuri vor fi în mod obișnuit utilizate ca mijloace universale – în aproape toate schimburile – și acestea sunt numite bani.

De-a lungul istoriei, multe bunuri au fost utilizate ca mijloace de schimb: tutunul în Virginia colonială, zahărul în Indiile Occidentale, sarea în Abisinia, vitele în Grecia antică, cuiele în Scoția, arama în Egiptul antic precum și grânele, perlele, ceaiul, pieile de animale și cârligele de undiță. În decursul timpului, două mărfuri, aurul și argintul, au ajuns la stadiul de bani prin libera concurență de pe piață și au eliminat din acest rol celelalte bunuri. Ambele au o vandabilitate ieșită din comun, sunt intens cerute pentru fabricarea podoabelor și excelează în privința tuturor celorlalte atribute necesare. În vremurile mai apropiate de noi, argintul, devenind relativ mai abundent decât aurul, a fost utilizat cu precădere în schimburile de valoare mai mică, pe când aurul se vădește mai potrivit pentru tranzacțiile de valoare mare. În orice caz, ceea ce contează e că, indiferent de motiv, piața liberă a socotit aurul și argintul ca fiind cele mai potrivite pentru a juca rolul de bani.

Acest proces – dezvoltarea cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe o piață liberă – este singura modalitate prin care o monedă poate veni la existență. Nu se poate închipui nici o altă cale de generare a unei monede; o monedă nu se poate naște nici prin decizia bruscă a unui grup de a o crea dintr-un material nefolositor, nici prin emiterea de către guvern a unui decret prin care anumite bucăți de hârtie să fie numite „bani”. Și aceasta pentru că cererea de monedă are încorporată în ea informațiile despre prețurile exprimate în monedă din trecutul imediat; spre deosebire de bunurile de consum sau de producție, ce pot fi utilizate direct, o monedă are nevoie de prețuri preexistente pe care să se întemeieze o cerere (de monedă). Dar singura posibilitate ca acest lucru să se întâmple este să pornim de la un bun util în condiții de barter și apoi să suprapunem cererea pentru acel bun în calitate de mijloc de schimb peste cererea anterioară ca bun direct utilizabil (de exemplu, în cazul aurului, cererea pentru fabricarea de podoabe). [1] Prin urmare orice guvern este neputincios când e vorba să creeze monedă pentru o economie; aceasta poate fi dezvoltată numai prin procesele dinamice ale unei piețe libere.

Un adevăr esențial despre bani se degajă acum cu claritate din discuția noastră: banii sunt o marfă. Însușirea acestei lecții simple este una din cele mai importante sarcini pentru lumea de azi. Prea adesea s-a vorbit despre bani ca despre ceva care ar fi mai mult sau mai puțin decât o marfă. Banii nu sunt o unitate de calcul abstractă, separabilă de un bun concret; ei nu sunt un simplu simbol fără nici o valoare, bun doar pentru schimburi; nu sunt nici „o creanță asupra societății” și nici o garanție pentru un nivel stabil al prețurilor. Ei sunt pur și simplu o marfă. Banii diferă de alte mărfuri prin aceea că sunt ceruți, în principal, în calitate de mijloc de schimb. Însă, cu acest unic amendament, ei sunt o marfă – și, ca toate mărfurile, au un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de a-i cumpăra și a-i deține etc. Ca la orice marfă, „prețul” lor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin interacțiunea ofertei totale de bani (sau a stocului) cu cererea totală a oamenilor de a-i cumpăra și a-i deține. (Oamenii „cumpără” bani vânzând bunuri și servicii în schimbul lor, tot așa cum „vând” bani atunci când cumpără bunuri și servicii.)

4. Avantajele conferite de utilizarea banilor

Apariția banilor a fost o mare binefacere pentru rasa umană. Fără bani – fără un mijloc universal de schimb – nu ar fi fost posibilă o specializare reală, nici un progres al economiei dincolo de nivelul primitiv, de supraviețuire. O dată cu apariția banilor, toate problemele legate de indivizibilitate și de „coincidența nevoilor”, ce afectau societatea ce tranzacționa în barter, dispar. Acum Jones poate angaja muncitori pe care îi plătește cu… bani. Smith își poate vinde plugul la schimb cu unități de …bani. Moneda-marfă este divizibilă în părți mici și general acceptată în schimburi. În acest fel, toate bunurile și serviciile se vând pe bani iar banii, la rândul lor, sunt folosiți pentru a cumpăra alte bunuri și servicii pe care oamenii le doresc. Datorită banilor, o complicată „structură a producției” se poate dezvolta, în care resursele naturale, munca și bunurile de capital cooperează la avansarea producției în fiecare stadiu și își primesc plățile în bani.

Statornicirea monedei aduce cu sine și un alt avantaj însemnat. Cum toate schimburile sunt făcute în bani, toate raporturile de schimb sunt exprimate în bani și astfel oamenii pot acum să compare valoarea de piață a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun. Dacă un televizor se schimbă pe trei uncii de aur iar un automobil pe șaizeci de uncii de aur, atunci oricine vede că un automobil „valorează” pe piață douăzeci de televizoare. Aceste raporturi de schimb se numesc prețuri iar moneda-marfă servește ca numitor comun pentru toate prețurile. Numai și numai prin formarea liberă a prețurilor în monedă pe piață devine posibilă dezvoltarea unei economii civilizate pentru că numai aceste prețuri permit oamenilor de afaceri să calculeze economic. Întreprinzătorii pot acum să aprecieze cât de bine satisfac cererile consumatorilor făcând o comparație între prețurile de vânzare ale produselor lor și prețurile pe care trebuie să le plătească pentru factorii de producție („costurile” lor). Cum toate aceste prețuri sunt exprimate în monedă, întreprinzătorul poate constata dacă obține profituri sau suferă pierderi. Acest gen de calcule îi orientează pe întreprinzători, muncitori, proprietari de pământ în căutarea lor continuă de venituri bănești pe piață. Numai în temeiul unor asemenea calcule pot fi alocate resursele către utilizările cele mai productive – pentru producerea acelor bunuri care satisfac cel mai bine cererea consumatorilor.

În multe manuale se afirmă că banii au mai multe funcții: de mijloc de schimb, de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, de „rezervă a valorii”, etc. Totuși, ar trebui să fie clar că toate aceste funcții sunt simple corolare ale funcției principale: aceea de mijloc de schimb. Deoarece aurul este un mijloc de schimb universal, el este cel mai vandabil, poate fi tezaurizat pentru a servi ca mijloc de schimb atât în viitor cât și în prezent și toate prețurile sunt exprimate în aur. [2] Datorită faptului că aurul e o marfă care joacă rolul de intermediar pentru toate schimburile poate el să servească drept unitate de calcul pentru prețurile prezente și pentru cele viitoare, anticipate. Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanță decât în măsura în care servesc ca mijloc de schimb.

5. Unitatea bănească

După ce am văzut cum a luat naștere moneda și ce face ea, ne putem întreba: cum sunt folosiți banii-marfă? Mai precis, care este stocul (sau oferta) de bani din societate și cum intră ei în schimburi?

Primul lucru care trebuie spus este că majoritatea bunurilor fizice tangibile sunt comercializate după greutate. Greutatea constituie elementul distinctiv al unui bun tangibil și acesta este motivul pentru care tranzacțiile se fac în unități precum tona, pfundul, uncia, dramul, gramul etc. [3] Nici aurul nu face excepție de la această regulă. Aurul, asemenea celorlalte mărfuri, va fi comercializat în unități de greutate.[4]

Este evident că dimensiunea unității alese pentru a servi în tranzacții nu are nici o importanță pentru economist. O țară care utilizează sistemul metric poate prefera să socotească în grame; Anglia sau America pot să prefere dramul sau uncia. Toate unitățile de greutate sunt transformabile una în alta; un pfund este egal cu șaisprezece uncii; o uncie este egală cu 437,5 dramuri sau 28,35 de grame, etc.

Presupunând că aurul este ales ca monedă, mărimea unității din acest metal folosită în calcule este nesemnificativă pentru noi. Jones poate vinde o haină pe o uncie de aur în America sau pe 28,35 de grame în Franța; ambele prețuri sunt identice.

Cele spuse până acum pot să pară atât de evidente încât nu merită osteneala de a zăbovi asupra lor; numai că de multe suferințe ar fi fost ferită lumea dacă oamenii ar fi înțeles cum trebuie aceste adevăruri simple. Mai toată lumea, spre pildă, se gândește la bani ca la niște unități abstracte, având și ele un rost acolo, fiecare unitate ținând exclusiv de o anumită țară. Chiar și pe timpul când țările adoptaseră „etalonul aur”, oamenii tot așa gândeau. Moneda americană era ” dolarul „, cea franceză, ” francul „, cea germană, „marca ” etc. Toate aceste monede erau, desigur, legate de aur dar, în același timp, erau considerate suverane și independente și, pornind de aici, era o treabă simplă pentru oricare dintre aceste țări să „abandoneze etalonul aur”. Totuși, toate aceste nume nu erau altceva decât denumiri ale unor cantități de aur sau argint.

„Lira sterlină” britanică semnifica, la origine, o greutate de un pfund de argint. Dar despre dolar ce putem zice? Dolarul își are obârșia în denumirea dată în mod obișnuit în secolul al șaisprezecelea unei cantități de o uncie de argint bătută ca monedă de un conte din Boemia numit Schlick. Contele Schlick trăia în Valea lui Joachim sau, cum se spune în germană, Joachimsthal. Monezile bătute de conte și-au câștigat o reputație atât de bună grație uniformității și fineții lor încât au fost repede numite de toți „talerii lui Joachim” și, în cele din urmă, taleri. Numele de „dolar” a evoluat din „taler”.

Pe o piață liberă, așadar, diferitele nume pe care unitățile bănești le pot avea sunt pur și simplu definiții ale unor unități de greutate. În vremea de dinainte de 1933, când ne aflam „în regimul etalonului aur”, oamenilor le plăcea să spună că „prețul aurului” este „fixat la douăzeci de dolari pe uncia de aur”. Dar acesta era un mod extrem de derutant și de periculos de a înțelege banii noștri. În realitate, „dolarul” era numele dat prin definiție unei douăzecimi dintr-o uncie de aur (aproximativ). Era prin urmare fals să se vorbească despre „ratele de schimb” ale monedei unei țări în raport cu alta. „Lira sterlină” nu se „schimba”, în realitate, cu cinci „dolari”. [5] Dolarul reprezenta prin definiție 1/20 dintr-o uncie de aur, iar lira sterlină era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr-o uncie de aur. E de la sine înțeles că asemenea rate de schimb și acest talmeș-balmeș de denumiri semănau confuzie și derută. Cum au luat ele naștere vom arăta mai târziu, în capitolul despre amestecul guvernamental în sfera banilor. Pe o piață liberă pură, aurul ar intra în schimburi de-a dreptul ca „grame”, dramuri sau uncii, iar denumirile acestea aiuritoare de dolari, franci etc. ar fi de prisos. Din acest motiv, pe parcursul acestui capitol vom considera că banii intră în schimburi ca atare, ca grame sau uncii, fără alte denumiri.

Desigur, piața liberă va alege ca unitate bănească acea dimensiune a monedei-marfă pe care ea o va socoti cea mai potrivită. Dacă moneda ar fi platina, e probabil că ar fi tranzacționată în fracții de uncie; dacă ar fi fierul, calculele s-ar face în pfunzi sau tone. După cum se poate ușor observa, dimensiunea nu este deloc importantă pentru economist.

6. Formele monedei

Dacă mărimea sau denumirea unității monetare nu au nici o importanță din punct de vedere economic, la fel stau lucrurile și în privința formei sub care se prezintă metalul ales ca monedă. Cum moneda este o marfă, urmează logic că stocul total de metal, cât timp se află la dispoziția omului, alcătuiește stocul mondial de monedă. Este lipsită de importanță forma pe care vreo parte a metalului o îmbracă la un moment dat. Dacă fierul joacă rolul de monedă, atunci tot fierul este monedă, fie că e sub formă de bare, bulgări sau încorporat în mașini specializate. [6] Aurul a fost tranzacționat ca monedă sub formă brută (ca pepite), în saci (sub formă de praf aurifer) și chiar ca bijuterii. Nu trebuie să ne surprindă faptul că aurul sau alte monede pot fi tranzacționate într-o varietate de forme, deoarece trăsătura lor esențială o constituie greutatea.

Nu este mai puțin adevărat, totuși, că unele forme sunt adesea mai convenabile decât altele. În ultimele secole, aurul și argintul au fost divizate în monezi metalice (coins) pentru tranzacții cotidiene, de valoare mai mică, și în lingouri, mai mari, pentru tranzacțiile mai importante. Alte cantități de aur sunt transformate în bijuterii și alte podoabe. Dar orice fel de transformare dintr-o formă în alta costă timp, efort și alte resurse. Practicarea acestei meserii va fi o întreprindere ca oricare alta, iar prețurile pentru acest serviciu se vor stabili în maniera obișnuită. Majoritatea semenilor noștri sunt de acord că este normal ca bijutierii să facă podoabe din aurul brut dar refuză să aplice acest principiu și la producerea de monezi. Și totuși, pe o piață liberă, baterea de monedă este, la urma urmelor, o afacere ca oricare alta.

Mulți socoteau, în vremurile etalonului aur, că monezile ar fi oarecum mai „deplin” bani decât „lingourile” de aur nebătute în monedă (bare, lingouri sau alte forme). E adevărat că monezile se vindeau cu un premiu față de lingouri, dar cauza nu stătea în vreo însușire misterioasă a monezilor; premiul provenea din faptul că costă mai mult să fabrici monezi din lingouri decât să retopești monezile pentru a le transforma iar în lingouri. Din cauza acestei diferențe monezile bătute erau mai apreciate pe piață.

7. Baterea de monedă pe cale privată

Ideea de a încredința baterea de monedă întreprinderii private pare atât de nelalocul ei azi încât ea merită o examinare atentă. Noi, oamenii moderni, ne-am obișnuit să socotim producția de monedă drept un „atribut al suveranității statului”. Totuși, dacă ne gândim bine, nu suntem aserviți nici unui „privilegiu regal” în acest domeniu și, mai mult, concepția americană afirmă că suveranitatea rezidă nu în guvern, ci în popor.

Cum ar funcționa baterea de monedă în condiții de libertate? În același fel, am spus noi, în care funcționează orice altă afacere. Fiecare producător va furniza monezi de formele și dimensiunile considerate a fi cele mai potrivite de către clienți. Prețul acestor servicii va fi stabilit prin libera concurență de pe piață.

Obiecția standard este că ar fi mult prea dificil să cântărești și să verifici piesele de aur la fiecare tranzacție. Dar ce îi împiedică pe proprietarii de monetării private să aplice o marcă monedei și să-i garanteze astfel greutatea și finețea? Producătorii privați pot garanta calitatea unei monede cel puțin la fel de bine ca o monetărie guvernamentală. Acele piese de metal care sunt doar șlefuite dar nemarcate nu vor fi acceptate ca bani. Oamenii vor utiliza exclusiv monezile acelor producători care se bucură de cea mai bună reputație în virtutea calității produsului lor. Am văzut că exact în acest mod a ieșit în evidență dolarul – ca o monedă de argint demnă de încredere.

Adversarii libertății baterii de monedă pretind că frauda va face ravagii. Pe de altă parte, aceeași adversari ar încredința cu dragă inimă guvernului furnizarea monedei. Dar dacă există vreun domeniu în care să ne putem bizui pe guvern, atunci acela este, cu siguranță, împiedicarea și pedepsirea fraudei, iar producția de monedă nu face excepție. Se presupune îndeobște că prevenirea și pedepsirea fraudei, a furtului și a altor delicte constituie adevărata rațiune de a fi a guvernului. Dar dacă guvernul nu-l poate prinde pe delincvent atunci când baterea de monedă este încredințată întreprinderii private, ce speranță mai e pentru o monedă demnă de încredere când onestitatea operatorilor privați este înlăturată și se instaurează în loc un monopol guvernamental asupra monedei? Dacă nu ne putem bizui pe guvern să depisteze răufăcătorii ocazionali de pe o piață liberă, ce nădejde mai putem avea în el în momentul în care el însuși se află în situația de a exercita un control total asupra ofertei de bani, fiindu-i la îndemână acum devalorizarea monedei prin reducerea cantității de metal, falsificarea ei sau alte procedee. Nu se va comporta el oare ca singurul răufăcător de pe piață sub totala acoperire a legii? Este cu siguranță deplasat să spui că guvernul trebuie să naționalizeze toate proprietățile pentru a împiedica furtul de proprietate. Și totuși raționamentul care stă în spatele abolirii baterii de monedă pe cale privată este identic.

Mai mult, toate activitățile moderne se bazează pe respectarea standardelor. O farmacie vinde o sticlă de medicament în greutate de opt uncii; un măcelar vinde un pfund de carne. Cumpărătorul se așteaptă ca toate aceste standarde să fie respectate; și chiar sunt. Și să ne gândim la miile și miile de produse industriale vitale, extrem de specializate, care trebuie să se conformeze unor standarde și specificații extrem de pretențioase. Cumpărătorul unui șurub de o jumătate de inch trebuie să primească un șurub de o jumătate de inch și nu unul de 3/8 inch.

Și, cu toate acestea, iată că firmele nu s-au prăbușit. Puțini sunt cei ce propun ca guvernul să naționalizeze industria mașinilor-unelte pe motiv că e de datoria sa să protejeze standardele împotriva fraudei. Economia de piață modernă este alcătuită dintr-un număr infinit de schimburi complexe, dependente în majoritatea lor de standarde precise de cantitate și calitate. Iar frauda e minimă și chiar acel minim, cel puțin teoretic, se cuvine a fi urmărit în justiție. Nu altfel ar sta lucrurile dacă ar exista producție de monedă pe cale privată. Putem fi siguri că clienții unui proprietar de monetărie, ca și concurenții săi, ar fi mereu la pândă pentru a descoperi orice fraudă posibilă ce ar afecta greutatea sau finețea monezilor sale. [7]

Campionii monopolului guvernamental asupra monedei au pretins că moneda ar fi diferită de toate celelalte mărfuri din cauză că „legea lui Gresham” demonstrează că „moneda proastă o alungă pe cea bună” din circulație. Prin urmare, nu ne putem bizui pe piața liberă pentru a furniza publicului o monedă bună. Dar acest argument are la bază o interpretare greșită a faimoasei legi a lui Gresham. Ceea ce spune de fapt legea e că „moneda artificial supraevaluată de guvern va scoate din circulație moneda artificial subevaluată”. Să presupunem, de pildă, că există în circulație monezi de aur în greutate de o uncie fiecare. După câțiva ani de utilizare, să zicem că unele piese mai cântăresc doar 0,9 uncii. E evident că pe o piață liberă piesele uzate vor circula la o valoare de numai 90% din valoarea pieselor întregi, iar valoarea nominală a primelor ar trebui să fie repudiată. [8] La drept vorbind, tocmai monezile „proaste” vor fi alungate de pe piață. Dar să presupunem că guvernul decretează că lumea trebuie să considere piesele uzate ca fiind de o valoare egală cu cele noi, abia bătute, și trebuie să le accepte, fără a face diferențieri, la plata datoriilor. Ce a făcut de fapt guvernul prin acest act? A impus prin constrângere un control al prețului asupra „ratei de schimb” dintre cele două tipuri de monezi. Insistând ca paritatea anterioară să fie menținută în vreme ce piesele uzate ar trebui să circule cu 10% reducere, el supraevaluează artificial monezile uzate și le subevaluează pe cele noi. În consecință, toată lumea va pune în circulație piesele uzate și le va tezauriza sau exporta pe cele noi. Se vede de aici că „moneda proastă alungă moneda bună” nu pe o piață liberă, ci ca rezultat direct al intervenției guvernamentale pe piață.

În ciuda hărțuielilor neîncetate din partea guvernelor, a „asigurării” de condiții cât mai precare, monezile private au înflorit de multe ori în istorie. Ca ilustrare elocventă a legii virtuale că toate inovațiile vin de la persoanele libere și nu de la stat, primele monezi au fost bătute de persoane private și de bijutieri. De fapt, atunci când guvernul a început să monopolizeze baterea de monedă, piesele regale purtau mărcile bancherilor privați, în care publicul avea, se pare, mult mai multă încredere decât în guvern. Piese de aur fabricate pe cale privată circulau încă în California nu mai departe de 1848. [9]

8. Oferta „optimă” de monedă

E timpul potrivit acum pentru a ne pune următoarea întrebare: care este masa monetară din societate și cum este ea utilizată? În particular, ce se poate răspunde la veșnic recurenta întrebare: de câți bani „avem nevoie”? Se impune ca oferta de monedă să fie reglată în conformitate cu vreun „criteriu” sau poate fi lăsată pe seama pieței libere?

În primul rând, stocul total sau oferta de bani din societate la orice moment în timp este dat(ă) de greutatea totală a cantității de marfă ce joacă rolul de monedă. Pentru moment, să presupunem că doar un singur bun este consacrat de piața liberă ca monedă. Să mai presupunem că aurul este acel bun (deși la fel de bine am fi putut lua argintul sau chiar fierul; ține de piață, nu de noi, să decidă care e cea mai aptă marfă pentru a servi de monedă). Cum moneda e aurul, oferta totală de monedă e dată de cantitatea totală de aur existentă în societate. Forma aurului nu contează – în afară de cazul în care costul schimbării formei prin anumite procedee este mai mare decât prin altele (de pildă, baterea monezilor e mai costisitoare decât topirea lor). În acest caz, una dintre forme va fi aleasă de piață ca monedă de calcul, iar celelalte vor avea un premiu sau un discount în raport cu costurile lor relative pe piață.

Modificările stocului total de monedă vor fi determinate de aceleași cauze ca și modificările stocului celorlalte bunuri. Creșterile vor proveni dintr-o producție mai mare a minelor; scăderile, din consumarea metalului prin uzare, utilizare industrială etc. Cum piața va alege ca monedă o marfă durabilă, și cum moneda nu se epuizează în ritmul celorlalte mărfuri – ci e utilizată ca mijloc de schimb – proporția producției anuale în stocul de monedă va tinde să fie foarte mică. Prin urmare, modificările stocului total de aur vor fi, în general, foarte lente.

Care „ar trebui” să fie oferta de monedă? Au fost avansate tot felul de criterii: că banii ar trebui să varieze o dată cu populația, cu „volumul comerțului”, cu „cantitatea de bunuri produse”, pentru a se asigura un „nivel al prețurilor” constant etc. Puțini sunt cei ce au propus ca decizia să fie lăsată în seama pieței. Dar moneda se deosebește de alte bunuri într-un punct esențial. Și sesizarea acestei deosebiri ne oferă cheia pentru înțelegerea chestiunilor monetare. Atunci când oferta oricărui alt bun crește, această creștere conferă un beneficiu societății; ea constituie un prilej de satisfacție pentru toți. Mai multe bunuri de consum înseamnă un nivel de trai mai bun pentru oameni; mai multe bunuri de capital echivalează cu menținerea sau îmbunătățirea nivelului de trai în viitor. Descoperirea unor pământuri mai fertile sau a unor resurse naturale mai abundente dau, de asemenea, posibilitatea de a îmbunătăți nivelul de trai, acum și în viitor. Dar cum stau lucrurile cu banii? Este tot așa de avantajoasă pentru comunitate o sporire a masei monetare?

Bunurile de consum sunt epuizate de consumatori; bunurile de capital și resursele naturale sunt epuizate în procesele de producere a bunurilor de consum. Dar banii nu se consumă; funcția lor este aceea de a acționa ca mijloc de schimb – pentru a permite bunurilor și serviciilor să circule mai rapid de la o persoană la alta. Toate aceste schimburi sunt exprimate în prețuri bănești. Astfel, dacă un televizor se schimbă pe trei uncii de aur, spunem că „prețul” televizorului este de trei uncii. În orice moment, toate bunurile din economie se vor schimba în anumite raporturi cu aurul, raporturi numite și prețuri. Așa cum am mai spus, banii, sau aurul, reprezintă numitorul comun pentru toate prețurile. Dar cum e cu banii înșiși? Au ei un „preț”? De vreme ce un preț e pur și simplu un raport de schimb, e clar că și ei au un preț. Dar, în acest caz, „prețul banilor” este dat de șirul nenumăratelor raporturi de schimb dintre aur și toată gama de bunuri de pe piață.

Astfel, să presupunem că un televizor costă trei uncii de aur, un autoturism, șaizeci de uncii, o pâine, 1/100 dintr-o uncie, iar o oră de servicii juridice la domnul Jones, o uncie. „Prețul banilor” o să fie dat de șirul de schimburi ce pot fi efectuate cu aurul. O uncie va „valora” fie 1/3 dintr-un televizor, fie 1/60 dintr-un automobil, fie 100 de pâini, fie o oră de consultanță juridică la Jones. Și tot așa pentru celelalte bunuri. Prețul banilor, prin urmare, este „puterea de cumpărare” a unității monetare – în cazul nostru, a unei uncii de aur. El ne spune cât se poate achiziționa cu o uncie într-un schimb, întocmai cum prețul în bani al unui televizor ne spune câți bani poate procura un televizor într-un schimb.

Ce determină prețul banilor? Aceleași forțe care determină toate prețurile de pe piață – acea venerabilă dar mereu adevărată lege: „cererea și oferta”. Știm cu toții că dacă oferta de ouă crește, prețul lor va tinde să scadă; dacă cererea pentru ouă a cumpărătorilor crește, prețul va tinde să crească. Toate acestea sunt valabile și pentru bani. O sporire a ofertei de bani va tinde să le scadă „prețul”; o creștere a cererii de bani îl va mări. Dar ce e aceea cerere de bani? În cazul ouălor, știm ce înseamnă „cerere”; este suma de bani pe care consumatorii sunt dispuși să o cheltuiască pe ouă plus ouăle reținute și nevândute de ofertanți. În mod similar, în cazul banilor „cerere” înseamnă feluritele bunuri oferite în schimbul banilor plus banii reținuți ca numerar și necheltuiți într-o anumită perioadă de timp. În ambele cazuri, „oferta” este dată de stocul total al bunului aflat pe piață.

Ce se întâmplă, atunci, dacă oferta de aur sporește, cererea de bani rămânând constantă? „Prețul banilor” scade, adică puterea de cumpărare a unității monetare va scădea în raport cu fiecare bun din șir. O uncie de aur nu se va mai schimba acum pe 100 de pâini, 1/3 dintr-un televizor, etc., ci pe mai puțin. Dimpotrivă, dacă oferta de aur scade, puterea de cumpărare a unciei crește.

Care este efectul unei modificări a ofertei de monedă? Urmând exemplul lui David Hume, unul din primii economiști, putem să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă peste noapte vreo zână bună s-ar strecura în buzunare, în portofele și în casele de bani ale băncilor și ar dubla oferta noastră de monedă? În cazul nostru, ea a dublat miraculos oferta de aur. Suntem noi acum de două ori mai bogați? Evident că nu. Abundența bunurilor ne face bogați și ceea ce limitează acea abundență este raritatea resurselor: pământ, forță de muncă și capital. Înmulțirea pieselor de aur nu va scoate la iveală aceste resurse. Putem să ne simțim pe moment de două ori mai bogați, dar e limpede că n-am făcut altceva decât să diluăm oferta de monedă. Pe măsură ce lumea se grăbește să-și cheltuiască avuția de curând descoperită, prețurile, în mare se vor dubla – sau, cel puțin, vor crește până când cererea va fi satisfăcută și banii nu mai licitează reciproc pentru bunurile existente.

În acest mod vedem că deși o creștere a ofertei de monedă, la fel cu creșterea ofertei oricărui alt bun, duce la scăderea prețului, modificarea aceasta nu conferă – spre deosebire de celelalte bunuri – un beneficiu social. Comunitatea în întregul ei nu a devenit mai bogată. Dacă bunuri de consum sau de capital nou produse contribuie la ridicarea nivelului de trai, banii noi măresc doar prețurile – altfel spus, își diluează propria putere de cumpărare. Explicația acestei nedumeriri stă în faptul că moneda este utilă numai datorită valorii sale de schimb. Celelalte bunuri au diverse utilități „reale”, astfel încât printr-o sporire a ofertei lor se satisfac mai multe nevoi ale consumatorilor. Banii sunt utili numai pentru schimburile viitoare; utilitatea lor stă în valoarea lor de schimb sau „puterea lor de cumpărare”. Legea noastră – că o creștere a cantității de bani nu conferă nici un avantaj societății – provine din utilitatea exclusivă a monedei ca mijloc de schimb.

O sporire a ofertei de monedă, prin urmare, nu face decât să dilueze eficacitatea fiecărei uncii de aur în parte; pe de altă parte, o scădere a ofertei de monedă sporește puterea fiecărei uncii de a-și juca rolul. Am ajuns la concluzia uimitoare că nu are nici o importanță cât de mare sau de mică este cantitatea de monedă. Orice ofertă va fi la fel de bună ca oricare alta. Piața liberă va face în mod natural ajustarea prin schimbarea puterii de cumpărare sau a eficacității fiecărei unități de aur în parte. E de prisos să intervii pe piață pentru a modifica oferta de bani pe care ea o determină.

În acest moment, adeptul planificării monetare ar putea obiecta: „Foarte bine, admițând că n-are nici un sens să mărești masa monetară, nu e producția de aur o risipă de resurse? N-ar trebui ca guvernul să mențină masa monetară constantă și să împiedice extracția suplimentară?” Acest argument ar putea să pară plauzibil celor care n-au de făcut nici o obiecție de principiu la amestecul guvernului în economie, deși el nu-l va convinge pe apărătorul hotărât al libertății. Numai că obiecția făcută trece cu vederea un element important: aurul nu e doar monedă, ci, de asemenea, inevitabil, bun. O ofertă de monedă mai mare poate să nu confere nici un beneficiu monetar, dar conferă, cu siguranță, un beneficiu nonmonetar – adică sporește neîndoielnic cantitatea de aur folosită în consum (podoabe, lucrări dentare ș.a.m.d.) sau în producție (utilizări industriale). Extracția aurului, prin urmare, nu este câtuși de puțin o risipă.

Conchidem, în consecință, că fixarea ofertei de monedă este, ca și în cazul celorlalte bunuri, cel mai potrivit să fie lăsată la latitudinea persoanelor de pe o piață liberă. Pe lângă avantajele generale, economice și morale, ale libertății față de constrângere, nici o cantitate de bani dictată de guvern nu va face ceva în plus iar piața liberă va fixa producția de aur în conformitate cu capacitatea ei relativă de a satisface nevoile consumatorilor în comparație cu toate celelalte bunuri productive. [10]

9. Problema „tezaurizării”

Criticul libertății monetare nu este, totuși, așa de ușor de redus la tăcere. Mai rămâne de rezolvat, în special, străvechea sperietoare a „tezaurizării”. Se evocă cu patos tabloul avarului bătrân și egoist care, fie în mod irațional, fie din motive nu prea curate, îngrămădește aur peste aur în pivniță sau în comoara sa secretă – gâtuind prin acest act fluxul circulației și al comerțului, provocând crize și alte probleme. Oare este tezaurizarea cu adevărat o amenințare?

În primul rând, tot ceea ce s-a întâmplat nu e decât o creștere a cererii de bani a avarului. Drept rezultat, prețurile bunurilor vor scădea, iar puterea de cumpărare a unciei de aur va crește. Societatea nu a pierdut nimic; ea merge mai departe cu o ofertă activă mai mică, formată din uncii de aur mai „puternice”.

Chiar în formularea cea mai pesimistã a problemei, prin urmare, nimic rău nu s-a întâmplat și libertatea monetară nu creează nici o dificultate. Dar problema nu se reduce la aceasta. Pentru că nu e nimic irațional în dorința oamenilor de a avea mai mulți sau mai puțini bani în deținerile lor de monedă.

Dar să studiem acum mai în detaliu deținerile de monedă. De ce păstrează, la urma urmelor, oamenii bani? Să presupunem că fiecare dintre noi ar fi capabil să previzioneze ce se va întâmpla în viitor cu o precizie absolută. În acest caz, nimeni nu ar mai avea nevoie să păstreze bani la îndemână. Toți ar ști exact cât vor cheltui și de cât venit vor dispune în fiecare moment viitor. Nu e nevoie ca ei să păstreze vreo sumă de bani la dispoziție, ci își vor da cu împrumut aurul în așa fel încât plățile să le parvină în sumele dorite chiar în zilele în care își fac cheltuielile. Dar, bineînțeles, lumea în care trăim e, în mod necesar, una a incertitudinii. Oamenii nu cunosc cu precizie ce li se va întâmpla sau care vor fi veniturile sau costurile lor în viitor. Cu cât sunt mai nesiguri și mai temători, cu atât vor fi mai mari deținerile de monedă pe care vor dori să le aibă la îndemână; cu cât vor fi mai siguri, cu atât mai puțini bani lichizi vor păstra la îndemână. Un alt motiv pentru a păstra bani ține tot de lumea reală a incertitudinii. Dacă oamenii se așteaptă ca prețul banilor să scadă în viitorul apropiat, ei își vor cheltui banii acum, când ei sunt mai valoroși, efectuând astfel o „detezaurizare” și reducându-și cererea de bani. Dimpotrivă, dacă se așteaptă ca prețul banilor să crească, vor aștepta un moment ulterior pentru a-și cheltui banii, atunci când ei vor fi mai valoroși și astfel cererea lor de bani gheață va crește. Cererile oamenilor de a deține monedă, prin urmare, cresc și scad din motive bine întemeiate.

Economiștii se înșeală dacă socotesc că e ceva în neregulă atunci când banii nu se află într-o „circulație” activă, continuă. Banii sunt utili numai datorită valorii lor de schimb, nimic de zis, dar ei nu sunt utili numai în momentul schimbului. Acest adevăr fundamental a fost adesea scăpat din vedere. Banii sunt tot atât de folositori când stau „inactivi” în deținerea de monedă a cuiva, chiar și în „tezaurul” unui avar. [11] Și asta pentru că acei bani sunt păstrați acum în așteptarea unei posibile tranzacții în viitor – ei furnizează proprietarului lor, chiar în momentul de față, valorosul serviciu de a-i permite să facă schimburi în orice moment – prezent sau viitor – dorit de el.

Ar trebui să ne amintim mereu că întregul stoc de aur trebuie să fie cu necesitate în proprietatea cuiva și că, prin urmare, tot aurul trebuie să se afle în deținerile de monedă ale oamenilor. Dacă sunt 3.000 de tone de aur în societate, toate cele trei mii de tone trebuie să fie în posesia unor persoane concrete, și păstrate, în orice moment, în deținerile de monedă ale acestor persoane concrete. Suma totală a deținerilor de monedă este întotdeauna identică cu oferta totală de monedă din societate. Ca o ironie, vedem acum că, de n-ar fi fost incertitudinea specifică lumii reale, nu s-ar fi putut ivi nici un sistem monetar! Într-o lume caracterizată prin certitudine, nimeni nu ar fi dispus să dețină bani lichizi, astfel că cererea de bani din societate ar scădea la infinit, prețurile ar atinge cifre astronomice, și orice sistem monetar s-ar prăbuși. În loc ca existența deținerilor de monedă să fie un factor supărător și îngrijorător, ce împiedică dezvoltarea economiei monetare, ele sunt absolut necesare oricărei economii monetare.

Mai mult decât atât, este eronat să spunem că moneda „circulă”. Ca toate metaforele împrumutate din științele naturale, ea dă impresia unui fel de proces mecanic, independent de voința omului, care se mișcă cu o anumită viteză a fluxului sau „viteză de circulație”. În realitate, banii nu „circulă”; ei sunt, din timp în timp, transferați din deținerile de monedă ale unei persoane în cele ale alteia. Existența monedei depinde, repetăm, de disponibilitatea oamenilor de a avea dețineri de monedă.

La începutul acestei secțiuni am văzut că „tezaurizarea” nu cauzează nici o pierdere pentru societate. Acum vom vedea că variațiile în prețul banilor generate de modificările cererii de bani produc un beneficiu social pozitiv – la fel de pozitiv ca acela conferit de sporirea ofertei de bunuri și servicii. Am văzut că suma deținerilor de monedă din societate este egală și identică cu oferta totală de monedă. Să presupunem că oferta de monedă rămâne constantă, să zicem la trei mii de tone. Să presupunem acum că, oricare ar fi motivul, – poate o teamă mai mare pentru viitor – cererea oamenilor pentru a deține monedă crește. În mod sigur, e un beneficiu social pozitiv să satisfaci această cerere. Dar cum poate fi ea satisfăcută când suma totală de bani trebuie să rămână neschimbată? Pur și simplu astfel: dacă oamenii acordă o valoare mai mare deținerilor de monedă, cererea de bani crește și prețurile scad. În consecință, aceeași sumă totală de dețineri de monedă conferă acum o deținere „reală” mai mare, altfel spus, ea este mai mare în raport cu prețurile bunurilor – cu activitatea pe care banii o au de executat. Pe scurt, deținerile efective ale comunității au crescut. Dimpotrivă, o scădere a cererii de monedă va cauza o creștere a cheltuielilor și prețuri mai mari. Dorința comunității de a avea dețineri efective de monedă mai mici va fi satisfăcută impunând sumei totale date să facă mai multă treabă.

Prin urmare, în timp ce o schimbare a prețului banilor generată de variații ale ofertei de monedă alterează doar eficacitatea unității monetare și nu conferă nici un beneficiu social, o scădere sau o creștere cauzate de o modificare a cererii de a deține monedă conferă în mod real un beneficiu social – pentru că ele satisfac o dorință a comunității pentru un raport mai mic sau mai mare al deținerilor de monedă față de activitatea efectuată de banii lichizi. Pe de altă parte, o ofertă sporită de bani va lăsa nesatisfăcută cererea comunității de a avea o sumă totală de bani mai eficace ( în ceea ce privește puterea de cumpărare).

Oamenii vor spune aproape întotdeauna, dacă sunt întrebați, că doresc cât mai mulți bani! Numai că ceea ce doresc ei de fapt nu sunt mai multe unități monetare – mai multe uncii de aur sau „dolari”- ci unități mai eficace, adică accesul mai facil la bunurile și serviciile cumpărate cu ajutorul banilor. Am văzut că societatea nu-și poate satisface cererea de a avea mai mulți bani printr-o sporire a ofertei – dat fiind că o ofertă sporită doar va dilua eficacitatea fiecărei uncii, și deci banii nu vor fi în mod real mai abundenți decât înainte. Nivelul de trai al oamenilor (cu excepția nevoilor satisfăcute prin utilizarea nonmonetară a aurului) nu se poate ridica prin sporirea extracției de aur. Dacă oamenii doresc uncii de aur mai eficace în deținerile lor de monedă, le pot obține numai printr-o scădere a prețurilor și o sporire a eficacității fiecărei uncii.

10. Să stabilizăm nivelul prețurilor?

Unii teoreticieni pretind că un sistem monetar liber ar fi ineficient, din cauză că nu ar stabiliza „nivelul prețurilor” sau, altfel spus, prețul unității monetare. Moneda, afirmă ei, ar trebui să fie un etalon fix, care nu se modifică niciodată. Prin urmare, valoarea sau puterea ei de cumpărare ar trebui să fie stabilizată. Cum prețul monedei, în mod firesc, va fluctua pe o piață liberă, libertatea trebuie înlocuită printr-un management guvernamental având drept scop asigurarea stabilității. [12] Stabilitatea ar face dreptate, spre exemplu, și debitorilor și creditorilor, care vor fi siguri că vor primi înapoi dolari sau uncii de aur cu aceeași putere de cumpărare ca și cele date cu împrumut.

Totuși, dacă debitorii și creditorii doresc să se protejeze de variațiile viitoare ale puterii de cumpărare, ei pot face aceasta ușor pe o piață liberă. La încheierea contractelor, ei se pot pune de acord ca rambursarea să se facă printr-o anumită sumă de bani corectată cu un anumit indice, convenit de ambele părți, care să reflecte modificarea valorii monedei. Adepții stabilizării susțin de mult asemenea măsuri dar, lucru curios, tocmai acei debitori și creditori presupuși a beneficia cel mai mult de pe urma stabilității rareori au profitat de oportunitate. Trebuie ca guvernul, în acest caz, să impună anumite „beneficii” unor oameni care le-au respins deja în mod voluntar? Aparent, oamenii de afaceri preferă să mizeze, în această lume a incertitudinii iremediabile, pe priceperea lor în a anticipa starea viitoare a pieței. La urma urmelor, prețul monedei nu diferă în nici o privință de celelalte prețuri formate liber pe piață. Ele se pot schimba ca răspuns la modificările survenite în cererea indivizilor; de ce nu și prețul monedei?

Stabilizarea artificială ar distorsiona și obstrucționa, de fapt, în mod serios mecanismul de funcționare al pieței libere. Așa cum am arătat, oamenii ar fi în mod inevitabil frustrați în dorințele lor de a-și modifica deținerile reale de monedă; n-ar mai exista nici o posibilitate de a modifica deținerile de monedă în raport cu prețurile. Mai mult, nivelurile de trai mai bune pentru populație sunt roade ale investițiilor de capital. Productivitatea mai mare tinde să micșoreze prețurile (și costurile) și prin aceasta distribuie fructele liberei întreprinderi întregii comunități, ridicând nivelul de trai al tuturor consumatorilor. Susținerea forțată a nivelului prețurilor împiedică această răspândire a nivelurilor mai bune de trai.

Pe scurt, banii nu sunt o „unitate fixă de măsură”. Ei sunt o marfă ce servește ca mijlocitor al schimburilor. Flexibilitatea valorii sale ca răspuns la cererile consumatorilor este la fel de benefică și la fel de importantă ca orice altă variație a prețurilor formate liber pe piață.

11. Monede coexistente

Până acum am obținut următorul tablou al monedei într-o economie de piață pură: aurul sau argintul ajung să fie folosite ca mijloace de schimb; aurul, bătut ca monedă metalică de firme private concurențiale, circulă după greutate; prețurile fluctuează liber pe piață ca răspuns la cererile consumatorilor și la ofertele de resurse productive. Libertatea prețurilor implică în mod necesar variația nestânjenită a puterii de cumpărare a unității monetare; ar fi imposibil să folosești forța și să intervii în variațiile valorii banilor fără să paralizezi în același timp libertatea prețurilor tuturor bunurilor. Economia liberă ce rezultă din acest tablou nu va fi haotică. Dimpotrivă, ea s-ar mișca rapid și eficient pentru a satisface nevoile consumatorilor. Piața monetară poate fi și ea liberă.

Până acum, noi am simplificat problema considerând că numai un singur metal îndeplinește rolul de monedă – în exemplul nostru, aurul. Să presupunem că două sau mai multe monede continuă să circule pe piața mondială – spre exemplu, aurul și argintul. Se poate ca aurul să fie monedă într-o anumită zonă iar argintul în alta, sau ambele pot circula în cadrul aceleiași zone. Aurul, de exemplu, fiind de o valoare mult mai mare decât argintul pe piață, poate fi folosit pentru tranzacții mai importante iar argintul pentru cele mai mici. Nu va genera existența a două monede un haos de nesuportat? Nu va trebui ca guvernul să intervină și să impună un curs de schimb fix între cele două („bimetalism”) sau să găsească un mod oarecare de a demonetiza unul din cele două metale (să impună un „etalon unic”)?

Se prea poate ca, dacă se dă frâu liber pieței, ea să impună în cele din urmă un singur metal ca monedă. Dar, în secolele din urmă, argintul s-a menținut cu încăpățânare ca un rival serios al aurului. Nu este necesar, totuși, ca guvernul să intervină și să salveze piața de propria ei nebunie de a păstra două monede. Argintul a rămas în circulație numai și numai pentru că este util (ca monedă divizionară, de exemplu). Argintul și aurul pot circula cu ușurință împreună și chiar așa s-a întâmplat în trecut. Cererile și ofertele relative ale celor două metale vor determina cursul de schimb dintre ele; și acest curs, ca orice alt preț, va fluctua continuu ca răspuns la aceste forțe în mișcare. La un moment dat, de pildă, unciile de argint și cele de aur se pot schimba într-un raport de 16:1, la alt moment de 15:1, etc. Care dintre cele două metale va servi ca unitate de calcul depinde de circumstanțele concrete ale pieței. Dacă aurul va fi moneda de calcul, atunci majoritatea tranzacțiilor vor fi efectuate în uncii de aur, iar unciile de argint se vor schimba la un preț ce fluctuează liber în raport cu aurul.

Ar trebui să fie limpede că cursul de schimb și puterile de cumpărare ale unităților din cele două metale vor tinde întotdeauna să fie proporționale. Dacă prețurile bunurilor sunt de cincisprezece ori mai mari în argint decât în aur, atunci rata de schimb va tinde să se stabilească la 15:1. Dacă nu, va fi profitabil să schimbi o monedă în alta până ce paritatea va fi atinsă. Astfel, dacă prețurile cotate în argint sunt de cincisprezece ori mai mari decât cele cotate în aur iar cursul argint/aur este de 20:1, oamenii se vor precipita să-și vândă bunurile pe aur, să cumpere argint și apoi să cumpere din nou bunurile cu argintul, obținând un câștig frumos din această operație. Acest proces va restabili rapid „paritatea puterilor de cumpărare” ale cursului de schimb; pe măsură ce aurul se ieftinește față de argint, prețurile în argint ale bunurilor vor urca, iar prețurile în aur ale acelorași bunuri vor coborî.

Piața liberă, pe scurt, constituie în cel mai înalt grad o ordine, nu numai când moneda e lăsată liberă, ci chiar și atunci când sunt mai multe monede în circulație.

Ce fel de „etalon” ne va furniza un sistem al libertății monetare? Important este ca etalonul să nu fie impus prin decret guvernamental. Lăsată liberă, piața poate alege ca unică monedă aurul („etalonul aur”), argintul („etalonul argint”) sau, poate cel mai probabil, ambele metale la cursuri de schimb ce fluctuează liber („etaloane paralele”). [13]

12. Depozitele de bani

Să presupunem, deci, că piața liberă a ales ca monedă aurul (lăsând din nou la o parte argintul pentru a nu complica raționamentul). Chiar și când se prezintă sub formă de piese de dimensiuni convenabile, aurul este adesea împovărător și dificil de transportat și utilizat direct în schimburi. Pentru tranzacții de valoare mai mare, este incomod și scump să transporți mai multe sute de pfunzi de aur. Dar piața liberă, mereu gata să satisfacă nevoile societății, vine în ajutor. Aurul trebuie, mai întâi, să fie stocat undeva și, așa cum specializarea este cea mai eficientă în alte ramuri de activitate, ea va fi cea mai eficientă și în activitatea de depozitare. Prin urmare, anumite firme vor avea succes pe piață în furnizarea de servicii de depozitare. Unele dintre acestea vor deveni depozite de aur – și se vor ocupa cu stocarea și depozitarea aurului pentru miile de proprietari. Așa cum e cazul cu toate depozitele, dreptul proprietarului asupra bunurilor aflate în stoc este garantat printr-o chitanță de depozit pe care acesta o primește în schimb pentru depunerea în stoc a bunurilor. Chitanța dă dreptul proprietarului de a-și cere înapoi bunurile în orice moment dorește. Acest gen de firme depozitare va câștiga un profit ca orice alt depozit – adică percepând un preț pentru serviciile de depozitare oferite.

Există toate motivele să credem că depozitele de aur sau de bani vor înflori pe piața liberă tot așa cum vor prospera și celelalte firme de depozit. De fapt, depozitarea joacă un rol chiar mai important în cazul banilor. Și asta pentru că toate celelalte bunuri merg la consum și trebuie să părăsească astfel depozitul după un timp pentru a fi epuizate în producție sau consum. Banii, însă, așa cum am văzut, nu sunt, în general, „epuizați” în sens fizic; dimpotrivă, ei sunt utili pentru că pot fi schimbați pe alte bunuri sau pot sta în deținerile de monedă, în așteptarea unor asemenea schimburi în viitor. Mai simplu spus, banii nu sunt atât „consumați” cât pur și simplu transferați de la o persoană la alta.

Dată fiind această situație specială a banilor, dorința de comoditate va face ca transferul chitanțelor să ia locul transferului de aur propriu-zis. Să presupunem, de exemplu, că Smith și Jones își stochează amândoi aurul la același depozit. Jones îi vinde lui Smith un automobil pentru o sută de uncii de aur. Ei ar putea încheia tranzacția apelând la acest proces anevoios: Smith dă înapoi chitanța și își primește aurul, aurul este transportat apoi la Jones, iar Jones face cale-ntoarsă pentru a depune iarăși aurul în depozit. Dar ei vor alege fără îndoială o cale mult mai convenabilă: Smith îi dă pur și simplu lui Jones o chitanță de depozit în sumă de o sută de uncii de aur.

În acest fel, chitanțele de depozit pentru bani ajung din ce în ce mai mult să fie folosite ca substitute monetare. Tot mai puține tranzacții se vor încheia prin participarea aurului fizic; în tot mai multe cazuri, în locul lui vor fi utilizate titluri asupra aurului. Pe măsură ce piața se dezvoltă, trei limite vor sta în calea acestui proces de substituire. Prima este dată de măsura în care oamenii fac apel la aceste depozite de monedă – numite bănci – în loc să utilizeze banii gheață. Bineînțeles, dacă lui Jones, dintr-un motiv oarecare, nu-i place să intre în relație cu o bancă, Smith va fi nevoit să transporte aurul propriu zis. A doua limită este dată de mărimea clientelei fiecărei bănci. Cu alte cuvinte, cu cât au loc mai multe tranzacții între clienți ai unor bănci diferite, cu atât va trebui transportat mai mult aur. Cu cât sunt mai numeroase schimburile făcute între clienții aceleiași bănci, cu atât va fi mai mică trebuința de a transporta aurul. Dacă Jones și Smith ar fi clienți ai unor depozite diferite, banca lui Smith (sau Smith însuși) va trebui să transporte aurul la banca lui Jones. În al treilea rând, clientela trebuie să aibă încredere în onestitatea băncilor lor. Dacă ei află dintr-o dată, spre exemplu, că oficialii băncii au avut un trecut pătat, banca va ieși probabil din afaceri în scurt timp. În această privință, toate depozitele – și toate întreprinderile construite pe bunăvoința clienților – sunt la fel.

Pe măsură ce băncile se înmulțesc și încrederea în ele sporește, clienții pot găsi că e mai avantajos ca în multe cazuri să renunțe la utilizarea chitanțelor ca titluri de proprietate – aceste chitanțe purtând denumirea de bancnoteși în locul lor să prefere ca titluri asupra aurului conturile scripturale la vedere. În limbajul specializat din domeniul monetar, acestea au fost numite depozite bancare. În loc să transfere chitanțe de hârtie, clientul are un drept scriptural la bancă; el își efectuează acum schimburile scriind către firma depozitară un ordin de a transfera o parte din suma din cont unei alte persoane. Astfel, în exemplul nostru, Smith va da ordin băncii să transfere dreptul său scriptural asupra celor o sută de uncii de aur lui Jones. Acest ordin scris se cheamă cec.

Ar trebui să fie limpede că, din punct de vedere economic, nu există nici o deosebire între bancnotă și depozitul bancar. Amândouă sunt titluri de proprietate asupra aurului depozitat; ambele sunt transferate în mod similar ca substitute monetare și utilizarea amândurora se află sub imperiul acelorași trei limite. Clientul poate să aleagă, după cum găsește că e mai convenabil, dacă să-și păstreze drepturile sub formă de note sau sub formă de depozite. [14]

Dar ce s-a întâmplat cu oferta de monedă ca urmare a tuturor acestor operații? Dacă notele de hârtie sau depozitele bancare sunt utilizate ca „substitute monetare”, înseamnă aceasta că oferta efectivă de monedă din economie a crescut chiar dacă stocul de aur a rămas același? Bineînțeles că nu. Și asta deoarece substitutele monetare sunt doar chitanțe de depozit pentru aurul efectiv depus. Dacă Jones depozitează o sută de uncii de aur la o firmă depozitară și primește în schimb o chitanță, această chitanță poate fi folosită pe piață ca bani, dar exclusiv ca un simbol mai ușor de mânuit, nu ca un adaos la stocul de aur. Aurul din seif nu mai e de acum parte din oferta efectivă de monedă, ci este păstrat ca rezervă pentru chitanță, putând fi reclamat oricând de către proprietar. O extindere sau reducere a utilizării substitutelor nu exercită, prin urmare, nici o modificare asupra ofertei de monedă. Numai compoziția ofertei se schimbă, nu și suma totală. Astfel, oferta de monedă din comunitate poate să fie la început de zece milioane de uncii de aur. Apoi, șase milioane pot fi depozitate la bănci, în schimbul notelor asupra aurului, după care oferta efectivă va fi: patru milioane de uncii de aur și șase milioane ca drepturi de proprietate asupra aurului, sub forma bancnotelor. Oferta totală de monedă a rămas aceeași.

În mod cu totul curios, mulți au argumentat că ar fi imposibil ca băncile să câștige ceva dacă ar fi să funcționeze în acest regim de „rezervă 100%” (chitanțele să reprezinte întotdeauna aur efectiv existent). Și totuși, nu există nici o problemă reală aici, după cum nu există nici pentru depozitele pentru alte mărfuri. Aproape toate firmele depozitare păstrează toate mărfurile la dispoziția proprietarilor lor firești (adică 100% rezervă) ca un lucru de la sine înțeles – în fapt, a proceda altfel s-ar socoti drept fraudă sau furt. Profiturile lor provin din taxele pentru serviciile pe care le prestează clienților. Băncile pot percepe în mod similar taxe pentru serviciile efectuate. Dacă se obiectează că clienții nu vor plăti taxele ridicate necesare existenței acestor servicii, aceasta înseamnă că serviciile bancare nu sunt foarte cerute și că utilizarea lor va scădea până la nivelurile pe care consumatorii le vor considera dezirabile.

Am ajuns acum la ceea ce constituie, poate, problema cea mai spinoasă cu care se confruntă un economist care se ocupă cu problemele monedei: o evaluare a „sistemului rezervelor fracționare”. Trebuie să ne punem întrebarea: ar fi permisă existența sistemului rezervelor fracționare pe o piață liberă sau ar fi proscrisă ca fraudă? Este un fapt bine cunoscut că băncile rar au funcționat mult timp cu o acoperire de „100%”. Cum banii pot să rămână la firma depozitară pe perioade lungi de timp, banca este tentată să folosească o parte din acești bani pentru propriile ei afaceri – tentată și pentru că, de obicei, oamenilor nu le pasă dacă piesele de aur pe care le primesc înapoi de la firma de depozit sunt aceleași pe care le-au depus. Banca este tentată, deci, să se folosească de banii oamenilor pentru a câștiga un profit pentru sine.

Dacă băncile dau cu împrumut chiar piesele de aur, chitanțele, evident, sunt acum parțial falsificate. Există acum unele chitanțe neacoperite în aur; într-un cuvânt, banca este efectiv insolvabilă, dat fiind că nu-și poate îndeplini obligațiile asumate dacă i s-ar cere să o facă. Ea nu poate returna clienților proprietatea lor cuvenită, dacă e ca ei toți să dorească acest lucru.

În general, băncile nu împrumută direct aurul, ci emit chitanțe neacoperite sau „pseudo-chitanțe”, adică certificate de depozit pentru o cantitate de aur care nu este și nu poate fi acolo. Acestea sunt apoi date cu credit cu un profit. Evident, efectul economic e același: sunt emise mai multe chitanțe de depozit decât aurul existent în seifuri. Banca nu a făcut altceva decât să tipărească chitanțe care nu reprezintă nimic, dar care se presupune că reprezintă 100% din valoarea lor nominală în aur. Pseudo-chitanțele sunt introduse pe piață și utilizate de oamenii neștiutori ca și cele adevărate și măresc astfel oferta efectivă de monedă a țării. Luând exemplul de mai înainte, dacă băncile emit acum două milioane de uncii sub formă de chitanțe false, fără nici o cantitate de aur în spatele lor, oferta de monedă a țării va crește de la zece la douăsprezece milioane de uncii de aur – cel puțin până când șmecheria va fi descoperită și corectată. Există acum, pe lângă cele patru milioane de uncii de aur deținute de public, opt milioane de uncii sub formă de substitute monetare, din care numai șase milioane sunt acoperite în aur.

Emiterea de pseudo-chitanțe, ca și contrafacerea monedelor metalice, este un exemplu de inflație, fenomen ce va fi studiat în amănunțime mai târziu. Inflația poate fi definită ca orice creștere a ofertei de monedă din economie provenind din alte surse decât sporirea stocului de metal monetar. Băncile cu rezerve fracționare, prin urmare, sunt în mod inerent instituții inflaționiste.

Apărătorii băncilor răspund astfel: băncile își desfășoară activitatea la fel cu celelalte firme – asumându-și riscuri. Evident, dacă toți deponenții și-ar prezenta titlurile spre rambursare, băncile ar da faliment, deoarece certificatele ce trebuie achitate depășesc cantitatea de aur din seifuri. Dar băncile își încearcă pur și simplu norocul – și de obicei în mod justificat – mizând pe faptul că nu toată lumea își va cere aurul. Diferența enormă, totuși, dintre băncile cu „rezerve fracționare” și orice altă afacere este următoarea: ceilalți întreprinzători își folosesc capitalul lor propriu sau împrumutat în afaceri riscante, iar dacă fac apel la credite promit să plătească la o dată viitoare, având grijă ca la acea dată să aibă la dispoziție suficienți bani pentru a-și îndeplini obligația. Dacă Smith ia cu împrumut 100 de uncii de aur pe un an, va proceda în așa fel încât să aibă 100 de uncii de aur disponibile la acea dată în viitor. Dar banca nu ia cu împrumut de la deponenții ei; ea nu se angajează să le restituie aurul la o anumită dată viitoare. Dimpotrivă, ea promite să achite chitanțele în aur în orice moment, la cerere. Pe scurt, bancnota sau depozitul bancar nu constituie un titlu de împrumut sau datorie; ele sunt chitanțe de depozit emise pe proprietatea altora. Mai mult, când un întreprinzător dă sau ia cu împrumut bani, el nu adaugă la oferta de monedă. Fondurile date cu împrumut sunt fonduri economisite, o parte din oferta de monedă existentă fiind transferată de la cel ce economisește la cel ce ia cu împrumut. Emisiunile băncilor, pe de altă parte, sporesc artificial oferta de monedă pentru că pe piață sunt deversate pseudo-chitanțe.

O bancă, în concluzie, nu își asumă riscul antreprenorial obișnuit. Ea nu își aranjează, ca orice întreprinzător, structura temporală a activelor în raport cu structura temporală a pasivelor, adică să caute să aibă suficienți bani, la datele convenite, pentru a-și putea plăti polițele. Dimpotrivă, majoritatea pasivelor lor sunt instantanee, iar activele, nu.

Băncile creează monedă nouă din nimic și nu sunt obligate, asemenea celorlalți, să dobândească bani producând și vânzându-și serviciile. Pe scurt, banca se află deja și în orice moment în faliment; dar falimentul este descoperit numai când clienții devin bănuitori și declanșează „panici bancare”. Nici o altă firmă de afaceri nu experiază un fenomen asemănător „panicii”. Nici o altă firmă de afaceri nu poate fi afundată în faliment peste noapte numai pentru că clienții se hotărăsc să intre în posesia proprietății lor legitime. Nici o altă firmă de afaceri nu creează monedă nouă imaginară, care să se evapore la prima încercare mai serioasă.

Efectele economice teribile ale banilor furnizați de băncile cu rezerve fracționare vor fi explorate în capitolul următor. Aici putem trage concluzia că, din punct de vedere moral, un asemenea sistem bancar nu este mai îndreptățit să existe pe o piață liberă decât orice altă formă de furt implicit. E adevărat că bancnota sau depozitul nu au menționate pe ele că instituția depozitară garantează păstrarea unei acoperiri depline în aur la orice moment. Dar banca promite desigur să ramburseze la cerere și, prin urmare, când emite o chitanță contrafăcută, ea comite deja fraudă deoarece devine imediat imposibil pentru bancă să-și onoreze promisiunile și să ramburseze toate notele și depozitele. [15] În consecință, frauda este comisă de îndată ce are loc actul de emitere a pseudo-chitanțelor. Care chitanțe anume sunt frauduloase se poate vedea numai după ce banca a avut de înfruntat o panică (dat fiind că toate chitanțele arată la fel) și ultimii veniți au rămas cu buzele umflate. [16]

Dacă frauda urmează să fie interzisă într-o societate liberă, atunci sistemul rezervelor fracționare ar trebui să aibă aceeași soartă. [17] Să presupunem, totuși, că frauda și sistemul rezervelor fracționare sunt permise, băncilor cerându-li-se numai să-și îndeplinească obligația de a rambursa aurul la cerere. De îndată ce o bancă se află în imposibilitatea de a face acest lucru, ea intră imediat în faliment. Un asemenea sistem a ajuns să fie cunoscut ca „liberă întreprindere bancară”. Vom avea atunci o emisiune frauduloasă masivă de substitute monetare, având ca rezultat crearea artificială de monedă nouă? Mulți sunt de această părere și sunt convinși că „libera întreprindere sălbatică” va produce o umflare astronomică a ofertei de monedă. Dar, dimpotrivă, „libera întreprindere bancară” ar conduce la un sistem monetar mult „mai solid” decât avem azi.

Băncile ar fi constrânse de aceleași trei limite la care ne-am referit mai sus, și constrânse destul de riguros. În primul rând, expansiunea fiecărei bănci va fi limitată de pierderea de aur în favoarea altei bănci. Și asta pentru că o bancă își poate expanda moneda în limitele propriei sale clientele. Să presupunem, de pildă, că banca A, care are în depozit 10. 000 de uncii de aur, emite acum 2. 000 de uncii în chitanțe de depozit false și le dă cu împrumut la diferite firme sau le investește în titluri de valoare (securities). Debitorul sau deținătorul anterior de titluri de valoare va cheltui moneda nou emisă pe felurite bunuri și servicii. În cele din urmă, banii, mergând din mână în mână, vor intra în posesia unei persoane care este client la altă bancă, B.

În acest moment, banca B va cere băncii A să-i ramburseze chitanța în aur, astfel încât aurul poate fi transferat în seifurile băncii B. Evident, cu cât clientela fiecărei bănci e mai largă și cu cât sunt mai mulți clienții care tranzacționează între ei, cu atât există o sferă mai largă pentru fiecare bancă de a-și extinde creditul și oferta de monedă. Pentru că dacă clientela băncii este restrânsă, atunci la puțin timp după emisiunea de monedă artificială, i se va cere să procedeze la rambursare – și, așa cum am văzut, nu are de unde să ramburseze mai mult de o parte din obligațiile asumate. Prin urmare, pentru a evita amenințarea falimentului din această direcție, cu cât va fi mai restrânsă sfera clientelei băncii, cu atât va fi mai mare fracția de aur pe care trebuie să o păstreze ca rezervă și cu atât mai mică va fi expansiunea. Dacă va fi o bancă în fiecare țară, vor exista mult mai multe posibilități pentru expansiune decât dacă ar fi câte o bancă la fiecare două persoane din comunitate. Celelalte condiții rămânând neschimbate, cu cât vor fi mai multe bănci și cu cât vor avea dimensiuni mai mici, cu atât „mai solidă” – și mai sănătoasă din punct de vedere economic – va fi oferta de monedă. În mod similar, clientela unei bănci va fi de asemenea limitată de aceia care nu au legături cu băncile. Cu cât sunt mai mulți cei ce utilizează aurul propriu-zis în loc de moneda bancară, cu atât e mai puțin loc pentru inflația făcută prin bănci.

Să presupunem, totuși, că băncile formează un cartel și cad de acord să-și accepte reciproc chitanțele și să nu ceară rambursarea. Și să mai presupunem că moneda bancară este universal utilizată. Mai există vreo limită în calea expansiunii bancare? Da, rămâne piedica pusă de încrederea clienților în bănci. Pe măsură ce creditul și oferta de monedă se tot extind, tot mai mulți clienți își vor face griji în privința reducerii fracției de rezerve. Și, într-o societate cu adevărat liberă, aceia care cunosc adevărul despre insolvabilitatea reală a sistemului bancar vor fi în măsură să formeze Ligi anti-bănci pentru a-i grăbi pe clienți să-și retragă banii înainte de a fi prea târziu. Într-un cuvânt, ligile al căror scop îl reprezintă grăbirea panicilor bancare sau amenințarea cu formarea lor vor fi capabile să stopeze și să descurajeze expansiunea monetară.

Nimic din discuția de față nu are intenția de a denigra practica generală a creditului, care are o funcție însemnată, vitală pe o piață liberă. Într-o operațiune de credit, posesorul banilor (un bun util în prezent) cedează respectiva sumă contra unei promisiuni de plată onorabilă la o anumită dată în viitor (promisiunea de plată fiind un „bun viitor”), iar dobânda aferentă reflectă aprecierea mai mare de care se bucură pe piață bunurile prezente în comparație cu bunurile viitoare. Dar notele de bancă sau depozitele nu reprezintă credit; ele sunt chitanțe de depozit, titluri instantanee asupra banilor (de pildă, aurul) din seifurile băncilor. Debitorul face tot ce-i stă în putință pentru a-și plăti datoria când plata ajunge la scadență; bancherul ce operează cu rezerve fracționare nu va putea niciodată să plătească decât mică parte din pasivele asumate.

Ne vom îndrepta atenția, în capitolul următor, către studiul diverselor forme de intervenție guvernamentală în sistemul monetar – cele mai multe dintre ele având drept scop nu reprimarea emisiunii frauduloase, ci dimpotrivă, eliminarea stavilelor naturale aflate în calea inflației, pe cele întâlnite în acest capitol precum și altele.

13. Rezumat

Ce am aflat despre felul cum arată o monedă într-o societate liberă? Am aflat că orice monedă și-a avut originea și își are cu necesitate originea într-o marfă ce satisface în mod direct o nevoie, și care este aleasă de piață ca mijloc de schimb. Unitatea bănească este pur și simplu o unitate de greutate a mărfii-monedă – de obicei un metal, așa cum este aurul sau argintul. În condiții de libertate, care mărfuri vor fi alese să îndeplinească funcția de monedă, formele și dimensiunile monedei, toate sunt lăsate în seama deciziilor voluntare ale persoanelor libere. Baterea privată de monedă, prin urmare, este la fel de legitimă și utilă ca orice altă activitate antreprenorială. „Prețul” banilor este puterea lor de cumpărare în raport cu toate bunurile din economie, iar aceasta este determinată de oferta de bani și de cererea de bani a fiecărui individ. Orice încercare a guvernului de a stabiliza acest preț va intra în conflict cu satisfacerea cererii de monedă a oamenilor. Dacă ei vor considera că e mai potrivit să utilizeze ca monedă mai multe metale, rata de schimb dintre ele va fi determinată pe piață de cererile și ofertele relative și va tinde să fie egală cu raporturile puterilor de cumpărare respective. De îndată ce există o cantitate suficientă de metal pentru ca piața să-l aleagă ca monedă, nici o creștere a acestei cantități nu-i poate îmbunătăți funcția monetară. O creștere a ofertei de monedă nu va face, deci, decât să dilueze eficacitatea fiecărei uncii de monedă fără să ajute cu nimic economia. Un stoc mai mare de aur sau de argint satisface, totuși, mai multe nevoi non-monetare (podoabe, utilizări industriale etc.) și este în consecință util din punct de vedere social. Inflația (o creștere a cantității de substitute monetare neacoperită de o creștere a stocului de metal) nu este niciodată utilă din punct de vedere social, ci numai îmbunătățește situația unei părți a populației pe seama celeilalte părți. Inflația, fiind o încălcare frauduloasă a proprietății, nu poate exista pe o piață liberă.

În concluzie, libertatea poate gestiona un sistem monetar cu aceeași splendoare cu care gestionează restul economiei. Contrar multor autori, moneda nu are nimic special ca-re să facă necesară o intervenție guvernamentală extinsă. Și aici, oamenii își vor acoperi cel mai deplin și cel mai lesnicios toate nevoile lor economice. Pentru monedă, ca și pentru celelalte activități umane, „libertatea este mama, nu fiica ordinii”.


[1] Despre originea monedei, cf. Carl Menger, Principles of Economics (Glencoe, Ill.: Free Press, 1950), p. 257-271; Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit, 3rd ed. (New Haven: Yale University Press, 1951), p. 97-123.

[2] Banii nu “măsoară” prețurile sau valoarea; ei constituie numitorul comun pentru exprimarea lor. Într-un cuvânt, prețurile sunt exprimate în bani; ele nu se măsoară în bani.

[3] Chiar și acele bunuri care nominal sunt tranzacționate după volum (baloți, busheli, etc.) presupun tacit o greutate standard pe unitate de volum.

[4] Una din virtuțile cardinale ale aurului ca monedă o constituie omogenitatea sa –spre deosebire de multe alte mărfuri, aurul nu se diferențiază în calitate. O uncie de aur pur este pretutindeni pe glob egală cu orice altă uncie de aur pur.

[5] De fapt, lira sterlină se schimba la 4,86 dolari, însă noi folosim 5 dolari pentru înlesnirea calculelor.

[6] Sapele de fier au fost utilizate pe scară largă ca monedă, atât în Asia cât și în Africa.

[7] A se vedea Herbert Spencer, Social Statics (New York: D. Appleton & Co., 1890), p. 438.

[8] Pentru a rezolva problema uzării prin utilizare, proprietarii de monetării private ar putea fie să prevadă un termen limită pe mărcile de garantare a greutății pe care le imprimă pe monezi, fie să accepte să bată din nou moneda, la greutatea inițială sau la cea rămasă, mai mică. Putem face observația că într-o economie liberă nu există loc pentru standardizarea obligatorie a monezilor, care predomină atunci când monopolurile guvernamentale dirijează baterea de monedă.

[9] Pentru exemple istorice de batere privată de monedă, a se vedea B.W. Barnard,”The use of private tokens for money in the United States”, Quarterly Journal of Economics (1916-1917), p. 617 – 626; Charles A. Conant, The Priniciples of Money and Banking (New York: Harper Bros., 1905) I, 127 – 132; Lysander Spooner, A Letter to Grover Cleveland (Boston: B.R. Tucker, 1886) p.79; J. Laurence Laughlin, A New Exposition of Money, Credit and Prices (Chicago: University of Chicago Press, 1931) I, p. 47 – 51. Despre batere de monedă, a se vedea de asemenea Mises, op. cit., pag 65 – 67; și Edwin Cannan, Money 8th Ed. (London: Staples Press, Ltd., 1935) p. 33. ff.

[10] Extracția de aur nu este, desigur, mai profitabilă decât alte afaceri; pe termen lung, rata sa de rentabilitate va fi egală cu rata netă a rentabilității din oricare altă ramură.

[11] De la ce sumă încolo devine deținerea de monedă a cuiva (o oarecum imorală) ”tezaurizare”, iar omul prudent un avar? Este imposibil de stabilit vreun criteriu precis: în general, învinuirea de ”tezaurizare” înseamnă că A păstrează mai mulți bani lichizi decât crede B că i-ar fi necesari lui A.

[12] Cum va încerca guvernul să se achite de această sarcină nu ne interesează în acest moment. În esență, stabilizarea presupune modificări ale ofertei de monedă operate prin intervenție guvernamentală.

[13] Pentru exemple istorice de etaloane paralele, a se vedea W. Stanley Jevons, Money and the Mechanism of Exchange (London: Kegan Paul, 1905) p. 88 – 96, și Robert S. Lopez,”Back to Gold, 1252”, The Economic History Review (December, 1956) p. 224. Baterea aurului a fost introdusă în Europa modernă aproape simultan în Genoa și Florența. Florența a instituit bimetalismul, pe când ”Genoa, în conformitate cu principiul restrângerii intervenției statului cât mai mult posibil, nu a încercat să impună o relație fixă între monezile din metale diferite”, ibid. Despre teoria etaloanelor paralele, a se vedea Mises, op. cit., p. 179 f. Pentru o propunere de adoptare de către Statele Unite a etaloanelor paralele făcută de un oficial al U.S. Assay Office, a se vedea I. W. Sylvester, Bullion Certificates as Currency (New York, 1882)

[14] O a treia formă de substitute monetare sunt monezile divizionare (token coins) pentru bani de buzunar. Acestea sunt în fond echivalente cu notele de bancă, dar ”tipărite” pe un metal comun în loc de hârtie.

[15] A se vedea Amasa Walker, The Science of Wealth 3rd ed. (Boston: Little, Brown and Co., 1867) p.139 – 141; și p. 126 – 232 pentru o excelentă discuție a problemelor sistemului rezervelor fracționare.

[16] Probabil că un sistem liberal ar considera ”recipisele generale de depozit“ (care permit proprietarului de depozit să ramburseze orice bun omogen) ca ”recipise specifice de depozit”, care, asemenea conosamentelor, bonurilor de amanet, etc., stabilesc dreptul de proprietate asupra unor obiecte specifice, individualizate. Și aceasta pentru că în cazul recipiselor generale de depozit, proprietarul depozitului este tentat să trateze bunurile ca pe proprietatea sa, în loc să le considere proprietatea clienților. Acest lucru este exact ceea ce băncile au făcut continuu. A se vedea Jevons, op. cit., p. 207 – 212.

[17] Frauda este un furt implicit, întrucât ea înseamnă că un contract nu a fost executat după ce valoarea a fost primită. Pe scurt, dacă A îi vinde lui B o cutie pe care scrie ”fulgi de cereale”, iar la deschidere aceasta se dovedește a fi plină cu paie, frauda lui A este furtul proprietății lui B. În mod asemănător, emiterea de chitanțe de depozit pentru bunuri care nu există, identice cu chitanțele autentice, înseamnă fraudarea acelora care posedă titlurile asupra unor proprietăți inexistente.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!