I. Proprietatea

1

Natura proprietății

Privită ca o categorie sociologică, proprietatea pare să fie puterea de a face uz de bunuri economice. Proprietar este acela care dispune de un bun economic.

Astfel, conceptul sociologic și cel juridic al proprietății sunt diferite. Desigur că această deosebire este naturală și nu putem fi decât surprinși de faptul că, uneori, încă este trecută cu vederea. Din punct de vedere sociologic și economic, proprietatea este posesia bunurilor de care oamenii au nevoie urmărindu-și scopurile lor economice. [1] Această posesie poate fi numită proprietate naturală sau originară, întrucât nu este altceva decât o relație fizică între om și bunuri, independentă de raporturile sociale între oameni sau de o ordine legală. Semnificația conceptului legal de proprietate constă tocmai în faptul că face deosebirea între fizicul are și legalul să aibă. Dreptul recunoaște proprietari și posesori lipsiți de această posesie naturală, proprietari care nu au, dar ar trebui să aibă. În ochii legii, „acela de la care s-a furat” rămâne proprietar, în timp ce hoțul nu poate niciodată să-și însușească titlul de proprietate. Din punct de vedere economic însă singură posesia naturală este relevantă, iar semnificația economică a legalului să aibă constă numai în sprijinul pe care îl dă achiziției, păstrării și recâștigării posesiei naturale.

În drept, proprietatea este o instituție uniformă. Dreptul nu face nici o deosebire dacă bunuri de ordinul întâi sau bunuri de ordin mai înalt fac obiectul proprietății, sau dacă se ocupă de bunuri de consum durabile sau de bunuri de consum nedurabile. Formalismul dreptului, despărțit, așa cum este, de orice bază economică, este clar exprimat în acest fapt. Desigur, dreptul nu se poate izola complet de diferențele economice care pot fi relevante. Caracteristica pământului ca mijloc de producție este ceea ce dă, în parte, proprietății funciare poziția ei specială în drept. Asemenea diferențe economice sunt exprimate mai clar decât în legea proprietății înseși, în raporturi care sunt, sociologic vorbind, echivalente proprietății, dar care, din punct de vedere juridic, sunt numai asemănătoare ei, de exemplu în servituți și, în special, în uzufruct. Dar, în definitiv, în drept, egalitatea formală acoperă diferențele materiale.

Considerată din punct de vedere economic, proprietatea nu e cu nici un chip uniformă. Proprietatea asupra bunurilor de consum și proprietatea asupra bunurilor de producție se deosebesc în multe privințe, și încă trebuie să mai distingem în ambele cazuri între bunurile durabile și cele care dispar prin întrebuințare.

Bunurile de ordinul întâi, bunurile de consum, servesc la satisfacerea imediată a nevoilor. În măsura în care sunt bunuri care dispar prin uz, adică bunuri care prin natura lor nu pot fi întrebuințate decât o singură dată și care își pierd calitatea lor ca bunuri când sunt întrebuințate, semnificația proprietății constă, practic, în posibilitatea de a le consuma. Proprietarul poate, de asemenea, să lase bunurile sale să se strice nefolosite sau chiar să le lase să fie distruse cu intenție sau poate să le dea în schimb sau să le dăruiască. În fiecare caz, el dispune de uzul lor, care nu poate fi divizat.

Lucrurile stau puțin altfel cu bunurile de întrebuințare de lungă durată, acele bunuri de consum care pot fi utilizate mai mult decât o singură dată. Ele pot servi succesiv mai multor oameni. La fel și aici, trebuie să fie considerați proprietari în sens economic acei oameni care pot să folosească pentru propriile lor scopuri utilizările la care se pretează bunurile respective. Astfel, proprietarul unei încăperi este acela care o folosește în timpul unei discuții; proprietarii Matterhornului, în măsura în care acesta face parte dintr-un parc național, sunt turiștii care îl cutreieră ca să se bucure de frumusețea peisajului; proprietarii unui tablou sunt aceia cărora le face plăcere să se uite la el. [2] Posesia utilizărilor pe care aceste bunuri le îngăduie este divizibilă, astfel că proprietatea lor naturală este, de asemenea, divizibilă.

Bunurile de producție servesc la satisfacerea nevoilor numai indirect. Ele sunt întrebuințate în producția bunurilor de consum. Bunurile de consum apar, în cele din urmă, din combinația reușită a bunurilor de producție și a muncii. Ceea ce califică un lucru ca bun de producție este capacitatea acestuia de a servi, astfel, indirect la satisfacerea nevoilor. A dispune de bunuri de producție înseamnă a le avea în chip natural. Posesia bunurilor de producție are semnificație economică numai pentru că, și numai în măsura în care duce, în final, la o posesie a bunurilor de consum.

Bunurile menite să dispară prin întrebuințare, care sunt apte pentru consum, pot fi posedate numai o singură dată – și anume de către persoana care le consumă. Bunurile de întrebuințare durabilă, care sunt apte pentru consum, pot fi posedate, în succesiune temporală, de un număr de oameni; dar folosirea simultană va tulbura plăcerea altora, chiar dacă această plăcere nu este cu totul exclusă prin natura bunului. Mai mulți oameni pot privi simultan un tablou, chiar dacă proximitatea altora, care poate că nu permite să fie privit sub unghiul cel mai favorabil, tulbură eventual plăcerea unui individ oarecare din grup; în schimb, una și aceeași haină nu poate să fie purtată simultan de doi oameni. În cazul bunurilor de consum, posesia care duce la satisfacerea nevoilor de către acele bunuri nu poate să fie divizată mai departe decât pot fi divizate întrebuințările proprii bunurilor respective. Aceasta înseamnă că, în cazul bunurilor care dispar prin întrebuințare, proprietatea naturală a unui singur individ exclude complet proprietatea tuturor celorlalți, pe când proprietatea bunurilor durabile este exclusivă cel puțin la un moment dat în timp și chiar cu privire la cea mai mică întrebuințare la care se pretează. Pentru bunurile de consum, orice raport semnificativ economic, altul decât posesia naturală de către indivizi, este de negândit. Ca bunuri menite să fie întrebuințate complet până la dispariție și ca bunuri durabile, cel puțin în măsura în care sunt întrebuințate până la cea mai mică utilizare la care se pretează, ele nu pot fi decât în proprietatea naturală a unei singure persoane. Aici proprietatea este, de asemenea, proprietate privată, în sensul că aceasta privează pe alții de avantajele care decurg din dreptul de a dispune de respectivele bunuri.

Pentru acest motiv ar fi, de asemenea, cu totul absurd să se gândească cineva la desființarea sau chiar la reformarea proprietății bunurilor de consum. Este cu neputință de modificat în vreun fel oarecare faptul că, atunci când cineva mănâncă un măr, acesta este în întregime consumat și că o haină se uzează dacă este purtată. În înțelesul natural, bunurile de consum nu pot fi proprietatea colectivă a mai multora sau proprietatea comună a tuturor. În cazul bunurilor de consum, ceea ce în mod obișnuit se numește proprietate colectivă trebuie să fie împărțită înainte de consumare. Proprietatea colectivă încetează în momentul în care un bun este consumat ori folosit. Posesia consumatorului trebuie să fie exclusivă. Proprietatea colectivă nu poate să fie niciodată altceva decât o bază pentru aproprierea bunurilor dintr-un stoc comun. Fiecare partener individual este proprietar al acelei părți din stocul total pe care o poate utiliza pentru sine. Dacă el este dinainte proprietar legal, sau e proprietar numai prin împărțirea stocului, sau dacă măcar devine proprietar, și dacă o împărțire formală a stocului precede consumul sau nu – nici una din aceste chestiuni nu este relevantă din punct de vedere economic. Faptul cert este că și fără împărțeală el este și rămâne proprietar al părții sale.

Proprietatea colectivă nu poate desființa proprietatea bunurilor de consum. Ea nu poate decât să distribuie proprietatea într-un chip care altfel n-ar fi existat. Asemenea altor reforme care se referă la bunurile de consum, proprietatea colectivă se limitează la efectuarea unei distribuții diferite a stocului existent de bunuri de consum. Odată cu epuizarea acestui stoc, opera ei este terminată. Ea nu poate umple din nou magaziile goale. Numai cei care dirijează folosirea bunurilor de producție și a muncii o pot face. Dacă nu sunt satisfăcuți cu ceea ce li se oferă, fluxul de bunuri care trebuie să refacă stocurile încetează. De aceea orice încercare de a schimba distribuția bunurilor de consum trebuie, în ultimă instanță, să depindă de puterea de a dispune de mijloacele de producție.

Posesia bunurilor de producție, spre deosebire de cea a bunurilor de consum, poate fi divizată în sensul natural. În condiții de producție izolată, condițiile împărțirii posesiei bunurilor de producție sunt aceleași cu condițiile împărțirii bunurilor de consum. Acolo unde nu există diviziunea muncii, posesia bunurilor poate fi împărțită numai dacă este posibil să fie împărțite serviciile pe care ele le oferă. Posesia bunurilor de producție nedurabile nu poate fi împărțită. Posesia bunurilor de producție durabile poate fi împărțită potrivit divizibilității serviciilor pe care le asigură. Numai o singură persoană poate avea o cantitate dată de cereale, dar mai multe persoane pot avea succesiv un ciocan; un râu poate mișca mai mult decât o singură roată de moară. Până aici nu este nimic specific posesiei bunurilor de producție. Dar în cazul producției cu diviziune a muncii, posesia unor astfel de bunuri este de două feluri. În acest caz, de fapt, posesia este întotdeauna de două feluri: o posesie fizică (directă) și o posesie socială (indirectă). Posesia fizică este a aceluia care deține fizic bunul și îl întrebuințează în mod productiv; posesia socială aparține aceluia care, neputând dispune în chip fizic sau legal de bunul respectiv, poate totuși dispune indirect de efectele întrebuințării lui, de exemplu acela care poate să facă schimb sau să cumpere produsele sau serviciile pe care le oferă. În acest sens, proprietatea naturală, într-o societate care este bazată pe diviziunea muncii, este împărțită între producător și cei pentru ale căror nevoi acesta produce. Fermierul care trăiește în afara societății întemeiate pe schimb, satisfăcându-și singur toate nevoile economice, poate spune despre câmpul, plugul și vitele sale că sunt ale sale proprii, în sensul că îl servesc numai pe el. Dar fermierul care face și negoț, care produce pentru piață și cumpără din piață este proprietar al mijloacelor de producție într-un sens cu totul diferit. El nu controlează producția la fel ca țăranul care produce numai pentru nevoile sale. El nu decide scopul producției sale; acei pentru care el muncește îl hotărăsc – consumatorii. Aceștia, și nu producătorul, determină țelul activității economice. Producătorul doar dirijează producția către țelul impus de consumatori.

Dar alți proprietari ai mijloacelor de producție nu pot, în aceste condiții, să-și pună posesia lor fizică direct în serviciul producției. Deoarece orice activitate de producție constă din combinarea diverselor mijloace de producție, unii dintre proprietarii unor asemenea mijloace trebuie să transmită proprietatea lor naturală altora, astfel ca aceștia din urmă să poată pune în funcțiune combinațiile din care constă producția. Proprietarii de capital, pământ și muncă pun acești factori la dispoziția antreprenorilor, care preiau conducerea imediată a producției. Antreprenorii, la rândul lor, conduc producția potrivit direcției impuse de consumatori, care nu sunt alții decât proprietarii mijloacelor de producție: proprietarii de capital, pământ și muncă. Din rezultat însă fiecare factor primește partea la care este îndreptățit din punct de vedere economic, potrivit valorii contribuției sale productive la producție.

În esență, prin urmare, proprietatea naturală a bunurilor de producție este cu totul diferită de proprietatea naturală a bunurilor de consum. Pentru a avea bunuri de producție în sens economic, adică pentru a le face să servească scopurilor economice ale cuiva, nu este necesar a le avea fizic, în felul în care trebuie deținute bunurile de consum, spre a putea fi consumate sau folosite vreme mai îndelungată. Ca să beau cafea nu este necesar să posed o plantație de cafea în Brazilia, un vapor, o instalație de prăjit cafea etc., deși toate aceste mijloace de producție trebuie să fie întrebuințate pentru ca o ceașcă de cafea să ajungă pe masa mea. Este de ajuns faptul că alții posedă toate aceste mijloace de producție și le folosesc pentru mine. Într-o societate în care munca este divizată, nimeni nu este proprietar exclusiv al mijloacelor de producție, fie al bunurilor materiale, fie al elementului personal – capacitatea de a lucra. Toate mijloacele de producție oferă servicii fiecărui cumpărător sau vânzător de pe piață. Prin urmare, dacă nu suntem dispuși să vorbim aici despre proprietate ca fiind împărțită între consumatori și proprietari ai mijloacelor de producție, ar trebui să considerăm consumatorii ca pe adevărați proprietari în înțelesul natural și să-i descriem pe cei care sunt socotiți ca proprietari în sensul legal, ca administratori ai proprietății altora. [3] Aceasta însă ne-ar îndepărta prea mult de înțelesul acceptat al cuvintelor. Pentru a evita interpretarea greșită, ar fi de dorit s-o scoatem la capăt pe cât cu putință fără cuvinte noi și să nu întrebuințăm niciodată, într-un sens cu totul diferit, cuvinte care în mod obișnuit sunt acceptate ca transmițând o anumită idee. De aceea, renunțând la orice terminologie specială, să accentuăm încă o dată că esența proprietății mijloacelor de producție, într-o societate în care munca este divizată, se deosebește de aceea dintr-o societate unde diviziunea muncii nu are loc; și că se deosebește în mod esențial de proprietatea bunurilor de consum în oricare altă ordine economică. Pentru a evita orice înțelegere greșită, vom întrebuința cuvintele „proprietate asupra mijloacelor de producție” în sensul general acceptat, adică pentru a exprima puterea de a dispune imediat de ele.

2

Violență și contract

Posesia fizică a bunurilor economice care, privit sub raport economic, constituie esența proprietății naturale poate fi concepută ca luând naștere numai prin Ocupație. De vreme ce proprietatea nu este un fapt independent de voința și acțiunea omului, este de neînțeles cum ar fi putut să înceapă altfel decât prin însușirea bunurilor fără stăpân. Odată inițiată, proprietatea continuă atâta vreme cât obiectul ei nu dispare, până când sau se renunță la ea în mod voluntar, sau obiectul trece din posesia fizică a proprietarului împotriva voinței sale. Primul caz se întâmplă atunci când proprietarul renunță de bună voie la proprietatea sa; al doilea caz, când o pierde fără să vrea – de exemplu când vitele se rătăcesc în locuri sălbatice – sau când o altă persoană îi ia cu forța proprietatea.

Orice fel de proprietate derivă dintr-un act de ocupație și violență. Când considerăm componenții naturali ai bunurilor, exceptând componenții de muncă ce îi conțin, și urmărim titlul legal regresiv până la obârșie, trebuie în mod necesar să ajungem la un punct când acest titlu a luat ființă prin aproprierea unor bunuri accesibile tuturor. Înainte de aceasta, putem întâlni o expropriere forțată de la un predecesor a cărui proprietate o putem, la rândul ei, urmări până la o luare în posesie sau furt. Că toate drepturile derivă din violență, că orice fel de proprietate derivă dintr-un act de luare în posesie sau furt, putem să admitem de bună voie tuturor acelora care se opun proprietății pe considerente de drept natural. Dar aceasta nu oferă nici cea mai mică dovadă că desființarea proprietății este necesară, recomandabilă sau moralmente justificată.

Proprietatea naturală nu are nevoie să conteze pe recunoașterea ei de către semenii posesorului. Ea este tolerată, în fapt, atâta vreme cât nu există altă putere ca s-o tulbure și nu supraviețuiește momentului când un om mai puternic pune mâna pe ea pentru sine. Creată prin forță arbitrară, ea trebuie totdeauna să se teamă de o forță superioară. Doctrina dreptului natural a numit aceasta războiul tuturor împotriva tuturor. Războiul ia sfârșit când raportul actualmente existent este recunoscut ca unul demn de a fi menținut. Din violență se naște dreptul.

Doctrina dreptului natural a greșit când a socotit ca proces conștient această mare schimbare, care ridică omul de la starea de brută la societatea omenească; cu alte cuvinte, ca o acțiune în care omul își dă perfect seama de motivele sale, de scopurile pe care le urmărește și de modul în care trebuie să procedeze în urmărirea lor. În felul acesta s-a presupus că s-ar fi încheiat contractul social, prin care au luat ființă statul și comunitatea, altfel spus, ordinea legală. Raționalismul nu a putut găsi nici o altă explicație posibilă după ce înlăturase vechea credință care căuta originea instituțiilor sociale înapoi, în izvoarele divine sau cel puțin în iluminarea care s-a pogorât deasupra omului prin inspirație divină. [4] Pentru motivul că a dus la condițiile actuale, oamenii privesc dezvoltarea vieții sociale ca absolut rațională și îndreptată către un scop; cum altfel ar fi putut să aibă loc această dezvoltare, dacă nu printr-o alegere conștientă, ca recunoaștere a faptului că a fost rațională și îndreptată către un scop? Astăzi avem alte teorii cu care explicăm chestiunea. Vorbim despre selecția naturală în lupta pentru existență și despre moștenirea caracterelor dobândite, deși toate acestea desigur că nu ne duc mai aproape de o înțelegere a întrebării finale decât pot să ne ducă argumentele teologice sau raționaliste. Putem „explica” nașterea și dezvoltarea instituțiilor sociale, zicând că au fost de ajutor în lupta pentru existență, zicând că acei care le-au acceptat și dezvoltat cel mai bine erau totodată mai bine echipați împotriva primejdiilor vieții decât aceia care erau mai înapoiați în această privință. A arăta cât de nesatisfăcătoare este o asemenea explicație în timpul nostru e clar ca lumina zilei. Vremea când ne mulțumea și când o propuneam ca o soluție definitivă a tuturor problemelor ființei și devenirii este de mult trecută. Nu ne duce un pas mai departe decât teologia sau raționalismul. Acesta este punctul în care științele individuale se confundă, în care marile probleme ale filosofiei încep – și punctul în care toată înțelepciunea noastră ia sfârșit.

Fără îndoială că nu este nevoie de mare putere de pătrundere pentru a arăta că Dreptul și Statul n-au fost la origine contracte. Este inutil să apelăm la tehnica savantă a școlii istorice pentru a arăta că nicăieri în istorie nu poate fi stabilită existența unui contract social. Știința realistă era fără îndoială superioară raționalismului secolelor al șaptesprezecelea și al optsprezecelea în cunoștințele ce pot fi câștigate din pergamente și inscripții, dar în înțelegere sociologică rămânea cu mult în urmă. Căci oricâte reproșuri i-am aduce unei filosofii sociale a raționalismului, nu-i putem nega că a făcut operă nepieritoare arătându-ne efectele instituțiilor sociale. Acesteia îi datorăm, mai presus de toate, primele noastre cunoștințe despre semnificația funcțională a ordinii legale și a statului.

Acțiunea economică cere condiții de stabilitate. Procesul extensiv și îndelungat de producție este cu atât mai productiv cu cât sunt mai mari perioadele de timp la care este adaptat. El cere continuitate, și această continuitate nu poate fi tulburată fără cele mai serioase neajunsuri. Aceasta înseamnă că acțiunea economică necesită condiții de pace, excluderea violenței. Pacea, zice raționalistul, este țelul și scopul tuturor instituțiilor legale; noi însă afirmăm că pacea este rezultatul și funcția lor. [5] Dreptul, zice raționalistul, s-a născut din contract; noi spunem că dreptul este o învoială, un sfârșit al neînțelegerilor, o evitare a gâlcevii. Violența și Dreptul, Războiul și Pacea sunt cei doi poli ai vieții sociale; dar conținutul ei este acțiunea economică.

Orice act de violență este îndreptat către proprietatea altora. Persoana – viața și sănătatea – este obiectul unui atac numai în măsura în care împiedică achiziția proprietății. (Excesele sadice, actele sângeroase, comise numai de dragul cruzimii și pentru nimic altceva, sunt întâmplări excepționale. Pentru a le împiedica nu este nevoie de un întreg sistem legal. Ele țin de patologie și medicul, nu judecătorul, este cel mai indicat să le combată.) Astfel, nu întâmplător Dreptul își dezvăluie caracterul de împăciuitor, cu cea mai mare claritate, tocmai în apărarea proprietății. În sistemul dublu de protecție acordat posesiei, în deosebirea dintre proprietate și posesiune se vede cel mai clar esența împăciuitoare a legii – într-adevăr, împăciuitoare cu orice preț. Posesiunea este protejată chiar fără să aibă titlu, cum spun juriștii. Nu numai posesorii cinstiți, dar și cei necinstiți, chiar hoții și tâlharii pot cere protecție pentru posesiunile lor. [6]

Unii cred că proprietatea, așa cum se arată în însăși distribuția ei la un moment dat, poate fi atacată arătându-se că a luat naștere în mod ilegal, prin achiziție arbitrară și furt violent. Potrivit acestui fel de a vedea, toate drepturile legale nu sunt altceva decât ilegalitate consacrată de timp. Astfel, întrucât este în conflict cu eterna și nestrămutata idee de dreptate, ordinea legală existentă trebuie desființată și în locul ei instaurată una care să fie conformă cu acea idee de dreptate. Misiunea Statului nu ar trebui să fie aceea „de a lua în considerare numai condiția posesiunii în care se află cetățenii săi, fără a cerceta motivele legale ale achiziției.” Mai degrabă, „misiunea statului este să dea fiecăruia ce este al său, să-l pună mai întâi în posesia proprietății sale, și numai după aceea să-l protejeze în stăpânirea ei.” [7] În acest caz, sau se postulează o idee de dreptate etern valabilă, fiind de datoria statului să o recunoască și să o realizeze; sau, altfel, se caută și se găsește originea Dreptului adevărat, în sensul precis al teoriei contractului, în contractul social, contract care poate să ia ființă numai prin acordul unanim al indivizilor care renunță în el și prin el la o parte din drepturile lor naturale. La baza ambelor ipoteze stă concepția dreptului natural, „a dreptului care se naște odată cu noi”. Trebuie să ne comportăm potrivit acestuia, spune cea dintâi; lepădându-ne de el, potrivit condițiilor contractuale, se naște sistemul legal existent, spune cea din urmă. Iar cu privire la izvorul dreptății absolute, aceasta chestiune este explicată în diferite chipuri. Dintr-un punct de vedere, dreptatea este un dar făcut de providență umanității. Din altul, omul a creat-o cu rațiunea sa. Dar ambele sunt de acord că puterea omului de a distinge între dreptate și nedreptate este tocmai ceea ce-l deosebește de animal; că aceasta este „natura sa morală”.

Astăzi nu mai putem accepta aceste puncte de vedere, căci presupozițiile cu care abordăm problema s-au schimbat. Pentru noi, ideea unei naturi omenești care se deosebește fundamental de natura celorlalte creaturi pare într-adevăr stranie; noi nu mai socotim omul ca pe o ființă în care ideea de dreptate este sădită de la început. Dar dacă nu oferim, poate, un răspuns la întrebarea privitoare la modul în care s-a născut Dreptul, trebuie totuși să spunem răspicat că acesta nu ar fi putut să apară pe cale legală. Dreptul nu s-a putut zămisli pe sine din sine însuși. Originea sa este situată dincolo de sfera legală. Obiectând că dreptul este nici mai mult, nici mai puțin decât nedreptate legalizată, nu se înțelege că lucrurile ar fi putut sta invers numai dacă Dreptul ar fi existat de la începutul începutului. Dacă se presupune că s-a născut odată, atunci ceea ce la acel moment a devenit Drept nu putea să fi fost Drept într-un moment anterior. A pretinde ca Dreptul să se nască legal înseamnă a cere imposibilul. Oricine procedează astfel aplică la ceva din afara ordinii legale un concept valabil numai înlăuntrul acelei ordini.

Noi, care nu vedem decât efectul Dreptului – care este acela de a face pace –trebuie să ne dăm seama că nu a putut să apară altfel decât printr-o recunoaștere a stării de lucruri existente, oricum s-ar fi produs aceasta. Încercările de a face altfel ar fi reînnoit și perpetuat lupta. Pacea poate să se înfăptuiască numai când asigurăm, pentru o scurtă perioadă de timp, o stare de lucruri fără tulburări violente și facem ca orice schimbare viitoare să depindă de consimțământul persoanei implicate. Aceasta este semnificația reală a protecției drepturilor existente, care constituie sâmburele întregului sistem de drept.

Dreptul n-a luat ființă ca ceva perfect și complet. De mii de ani a crescut și mai crește încă. Vârsta maturității sale – vârsta păcii netulburate – e posibil să nu vină niciodată. În zadar au căutat sistematicienii dreptului să mențină din punct de vedere doctrinal diviziunea între Dreptul privat și Dreptul public, pe care doctrina ne-a transmis-o și de care ei cred că nu se pot lipsi în practică. Nereușita acestor încercări – care într-adevăr au făcut pe mulți să abandoneze deosebirea – nu trebuie să ne surprindă. Diviziunea, de fapt, nu este dogmatică; sistemul dreptului este uniform și nu o poate îngloba. Diviziunea este istorică, rezultatul unei evoluții treptate și a împlinirii ideii de Drept. Această idee este realizată mai întâi în sfera în care menținerea păcii se impune cu mai multă urgență pentru a asigura continuitatea activității economice – adică acea a relațiilor între indivizi. Menținerea păcii într-o sferă mai largă devine esențială numai pentru dezvoltarea mai departe a civilizației care se ridică pe acest fundament. Acest scop este servit de Dreptul public, care nu se deosebește formal de Dreptul privat, dar este resimțit ca ceva diferit. Deosebirea se explică prin faptul că a atins mult mai târziu dezvoltarea la care ajunsese de mult Dreptul privat. În Dreptul public, protecția drepturilor existente nu este încă atât de puternic dezvoltată ca în Dreptul privat. [8] Formal, lipsa de maturitate a Dreptului public se recunoaște cel mai ușor prin faptul că a rămas în urma Dreptului privat ca sistematizare. Dreptul internațional este încă și mai înapoiat. Raportul dintre națiuni mai recunoaște încă violența arbitrară ca o soluție permisă în anumite condiții, în timp ce, în restul lucrurilor reglementate de Dreptul public, violența arbitrară sub formă de revoluție, deși nu este suprimată cu eficacitate, este în afara legii. În domeniul Dreptului privat această violență este cu totul ilegală, cu excepția actului de autoapărare, când este îngăduită în circumstanțe excepționale ca un gest de protecție legală.

Faptul că ceea ce a devenit drept a fost mai înainte nedrept sau, mai precis exprimat, indiferent din punct de vedere legal, nu este un defect al ordinii legale. Oricine încearcă să justifice juridic și etic ordinea legală poate să o resimtă ca atare. Dar a stabili acest fapt nu dovedește cu nici un chip că desființarea sau modificarea sistemului de proprietate este necesară sau utilă. Străduința de a demonstra din acest fapt că cererile de desființare a proprietății ar fi legale este absurdă.

3

Teoria violenței și teoria contractului

Ideea de drept triumfă numai cu încetul și cu greutate. Numai cu încetul și cu greutate respinge aceasta principiul violenței. Iarăși și iarăși se produc reacții; iarăși și iarăși istoria dreptului trebuie să o ia, din nou, de la capăt. Despre vechii germani, Tacit relatează:

„Pigrum quin immo et iners videtur sudore adquirere quod possis sanguine parare”.[9]

(Pare cel puțin inutil, chiar plicticos, să dobândești un lucru cu trudă și sudoare, pe care l-ai fi putut înfășca prin vărsare de sânge.) Este o mare distanță de la acest fel de a vedea la concepțiile care domină viața economică modernă.

Acest contrast de perspectivă transcende problemele proprietății și cuprinde întreaga noastră atitudine față de viață. Este contrastul dintre o modalitate de gândire feudală și una burgheză. Cea dintâi se exprimă în gândirea romantică, a cărei frumusețe ne încântă, deși felul ei de concepe viața ne poate vrăji numai în clipe trecătoare și când impresia poeziei este încă proaspătă.[10] Cea de a doua este dezvoltată sub forma unui mare sistem în filosofia socială liberală; la construcția acestui sistem au colaborat mințile cele mai alese ale tuturor vremurilor. Grandoarea sa este reflectată în literatura clasică. În liberalism, omenirea devine conștientă de forțele care îi îndrumă dezvoltarea. Întunericul care acoperea potecile istoriei este risipit. Omul începe să înțeleagă viața socială și îi permite să se dezvolte conștient.

Punctul de vedere feudal nu a realizat o sistematizare la fel de închegată. Teoria violenței nu putea fi gândită până la concluzia ei logică. Dacă cineva ar fi încercat să dezvolte până la ultimele consecințe principiul violenței, chiar numai în gând, caracterul său antisocial s-ar fi demascat imediat. El duce la haos, la războiul tuturor împotriva tuturor. Nici un sofism nu poate să evite această concluzie. Toate teoriile sociale antiliberale trebuie, în mod necesar, să rămână fragmentate sau să ajungă la cele mai absurde concluzii. Când ele acuză liberalismul că nu ia în considerare decât ceea ce este pământesc, că neglijează lucrurile mai înalte de dragul luptelor meschine ale vieții cotidiene, ele nu fac altceva decât să forțeze broasca unei uși deschise. Deoarece liberalismul nu a pretins niciodată a fi mai mult decât filosofia unei vieți pământești. Învățătura sa nu se ocupă decât de acțiunea pământească și de abținerea de la acțiune. Nu a pretins niciodată că va dezvălui ultimul și cel mai mare secret al omului. Învățăturile antiliberale promit totul. Ele promit fericire și liniște sufletească, ca și cum omul ar putea căpăta aceste binecuvântări din afară. Numai un singur lucru este sigur: că sub regimul sistemului lor social ideal oferta de bunuri necesare vieții ar descrește într-o măsură considerabilă. Iar cu privire la valoarea celor ce se oferă în compensație, părerile sunt cel puțin împărțite. [11]

Ultimul expedient al celor care critică idealul liberal al societății este încercarea de a-l distruge cu armele pe care el însuși le pune la îndemână. Ei caută să demonstreze că idealul liberal servește și vrea să servească numai interesele unei singure clase; că pacea către care tinde favorizează numai un cerc restrâns și este dăunătoare tuturor celorlalte. Chiar și ordinea liberală înfăptuită în statul constituțional modern este întemeiată pe violență. Contractele libere pe care acesta pretinde că se sprijină sunt în realitate, spun ei, numai condițiile unei păci dictate învinșilor de către învingători, condițiile fiind valabile numai atâta vreme cât continuă puterea din care au izvorât, și nu mai mult. Orice proprietate este întemeiată pe violență și menținută prin violență. Muncitorii liberi din societatea liberală nu sunt alții decât încătușații din timpurile feudale. Antreprenorul îi exploatează așa cum stăpânul feudal își exploata șerbii, așa cum un plantator își exploata sclavii. Faptul că astfel de obiecții și altele asemănătoare pot fi făcute și crezute arată în ce măsură a decăzut înțelegerea teoriilor liberale. Dar aceste obiecții nu atenuează cu nimic lipsa unei teorii sistematice a mișcării împotriva liberalismului.

Concepția liberală a vieții sociale a creat sistemul economic întemeiat pe diviziunea muncii. Expresia cea mai evidentă a economiei de schimb este așezarea orășenească, care este cu putință numai într-o astfel de economie. În orașe, doctrina liberală a fost dezvoltată într-un sistem închegat și în ele a găsit cei mai mulți susținători. Dar, pe măsură ce bogăția creștea mai mult și mai repede și cu cât creștea, în consecință, numărul de imigranți de la sate către orașe, cu atât mai puternice deveneau atacurile pe care liberalismul le suferea din partea principiului violenței. Populația venită de la țară își găsește curând locul în viața urbană și adoptă repede la exterior maniere și purtări orășenești, dar rămâne vreme îndelungată străină de gândirea civică. O filosofie socială nu poate fi la fel de ușor însușită ca o haină nouă. Trebuie câștigată, și anume câștigată cu efortul gândirii. Astfel, găsim tot mereu în istorie că epoci de creștere puternic progresivă a lumii de gândire liberală, când bogăția se înmulțește odată cu dezvoltarea diviziunii muncii, alternează cu epoci în care principiul violenței încearcă să câștige supremația – în care bogăția descrește pentru că diviziunea muncii decade. Creșterea orașelor și a vieții orășenești a fost prea rapidă; a fost mai mult extensivă decât intensivă. Noii locuitori ai orașelor au devenit cetățeni în mod superficial, dar nu și în modul de gândire. Astfel, odată cu înmulțirea lor, sentimentul civic a intrat în declin. De stânca aceasta s-au sfărâmat toate epocile culturale animate de spiritul burghez al liberalismului; tot de stânca aceasta pare că se va sfărâma și propria noastră cultură burgheză, cea mai minunată din tot cursul istoriei. Mai amenințători decât barbarii care asaltaseră zidurile cetății din afară sunt cetățenii neasimilați dinlăuntru – aceia care sunt citadini numai ca aspect, dar nu și ca gândire.

Generațiile recente au fost martore la o renaștere puternică a principiului violenței. Imperialismul modern, al cărui rezultat a fost primul război mondial cu toate consecințele sale dezastruoase, dezvoltă vechile idei ale apărătorilor principiului violenței sub o mască nouă. Dar, desigur, nici chiar imperialismul nu a fost în stare să opună teoriei liberale un sistem propriu complet. Este exclus ca teoria potrivit căreia lupta ar fi forța motrice a creșterii societății să ducă într-un fel oarecare la o teorie a cooperării – totuși orice teorie socială trebuie să fie o teorie a cooperării. Teoria imperialismului modern este caracterizată prin întrebuințarea anumitor expresii științifice, cum sunt doctrina luptei pentru existență, a spațiului vital și a conceptului de rasă. Odată cu acestea s-au pus în circulație o mulțime de sloganuri, devize care s-au dovedit eficace numai pentru propagandă și pentru nimic altceva. Toate ideile vânturate de imperialismul modern au fost de mult demascate de liberalism ca doctrine false.

Poate că cel mai puternic dintre argumentele imperialiste este cel care derivă dintr-o concepție total greșită despre esența proprietății asupra mijloacelor de producție într-o societate în care munca este divizată. Aceasta consideră ca una dintre cele mai importante misiuni înzestrarea națiunii cu propriile ei resurse, ca mine de cărbuni, materii prime, vapoare, porturi etc. Este clar că un asemenea argument derivă din concepția potrivit căreia proprietatea naturală asupra acestor mijloace de producție este nedivizată și că numai aceia care le au la propriu, în mod fizic, beneficiază de ele, fără a-și da seama că acest punct de vedere duce logic la doctrina socialistă privitoare la caracterul proprietății mijloacelor de producție. Deoarece, dacă este nedrept că germanii nu posedă propriile lor plantații nemțești de bumbac, de ce oare să nu fie drept ca fiecare german să posede mina sa proprie de cărbuni, țesătoria sa proprie? Este oare posibil ca un german să pretindă ca o exploatare de minereu de fier ar fi într-o măsură mai mare a sa atunci când este stăpânită de către un cetățean german decât atunci când este proprietatea unui cetățean francez?

Imperialiștii sunt de acord cu socialiștii numai în problema criticii proprietății burgheze. Dar socialiștii au încercat să schițeze un plan coerent al ordinii sociale viitoare, lucru pe care imperialiștii nu l-ar putea face.

4

Proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție

Încercările cele mai vechi de a reforma proprietatea pot fi descrise cu exactitate ca niște încercări de a realiza cea mai mare egalitate posibilă în distribuția bogăției, indiferent dacă mobilul acțiunii este din considerente de utilitate sau dreptate socială. Toți ar trebui să posede un anumit minimum, iar nimeni mai mult de o anumită limită maximă. Toată lumea să posede cam aceeași avere – pe scurt, acesta era scopul. Mijloacele în vederea atingerea acestui scop erau întotdeauna aceleași. Propunerea obișnuită era confiscarea în întregime sau în parte a proprietății, urmată de o redistribuire. O lume populată doar de agricultori, care să-și satisfacă singuri nevoile proprii, lăsând loc pentru cel mult câțiva meșteșugari – aceasta era societatea ideală către care se tindea. Dar astăzi nu trebuie să ne mai preocupe asemenea propuneri. Ele devin impracticabile într-o economie bazată pe diviziunea muncii. O cale ferată, o fabrică de laminate, o industrie de mașini nu pot fi distribuite. Dacă aceste idei ar fi fost puse în practică acum câteva secole sau milenii, am fi încă la același nivel de dezvoltare economică la care eram atunci – desigur, în afară de cazul în care n-am fi decăzut la o stare aproape identică cu aceea a animalelor. Pământul ar fi putut susține numai o fracțiune din populația pe care o hrănește astăzi și fiecare ar fi dispus de mai puține bunuri decât chiar cel mai sărac membru al unui stat industrial. Întreaga noastră civilizație se bazează pe faptul că oamenii au reușit întotdeauna să respingă atacul redistribuitorilor. Dar ideea de redistribuire se bucură încă de mare popularitate, chiar și în țările industriale. În acele țări în care predomină agricultura, doctrina se numește, nu tocmai nimerit, socialism agrar și este țelul și rațiunea de a fi a mișcărilor de reformă socială. A fost pârghia principală a marii revoluții rusești, care a transformat vremelnic, împotriva voinței lor, pe șefii revoluționari, declarați marxiști, în protagoniști ai idealului său. S-ar putea să triumfe în restul lumii și în scurtă vreme să distrugă cultura pe care a construit-o efortul mileniilor. Pentru toate acestea, repet, un singur cuvânt de critică este de prisos. În această problemă părerile nu sunt împărțite. Este aproape inutil să dovedim astăzi că întemeierea unei organizații sociale capabilă să susțină sutele de milioane de oameni ai rasei albe este cu neputință pe baza unui „comunism agrar și domestic”.

Încă de mult, un nou ideal social s-a substituit fanatismului naiv egalitar al distribuitorilor: acum nu redistribuția, ci proprietatea comună este deviza socialismului. Desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, trecerea mijloacelor de producție în proprietatea comunității, acesta este unicul scop al socialismului.

În forma ei cea mai puternică și pură, ideea socialistă nu mai are nimic în comun cu idealul redistribuirii proprietății. La fel de îndepărtată este și de concepția nebuloasă a proprietății comune asupra mijloacele de consum. Țelul ei este de a face posibilă pentru fiecare o existență adecvată. Dar ideea socialistă nu este atât de puțin rafinată încât să creadă că se poate ajunge la așa ceva prin distrugerea sistemului social bazat pe diviziunea muncii. Într-adevăr, aversiunea pentru economia de piață, care caracterizează pe entuziaștii redistribuției, supraviețuiește; dar socialismul caută să desființeze comerțul altfel decât prin desființarea diviziunii muncii și reîntoarcerea la autarhia economiei autonome a familiei sau măcar la organizația mai simplă de schimb a districtului agricol de sine stătător și autarhic.

O astfel de idee socialistă nu s-ar fi putut naște mai înainte ca proprietatea privată asupra mijloacelor de producție să fi luat caracterul pe care îl posedă în societatea bazată pe diviziunea muncii. Legătura reciprocă a unităților productive separate trebuie mai întâi să atingă punctul la care producția pentru satisfacerea cererii externe este regula, mai înainte ca ideea de proprietate comună asupra mijloacelor de producție să poată lua o formă definitivă. Ideile socialiste nu puteau fi destul de clare mai înainte ca filosofia socială liberală să fi dezvăluit caracterul producției sociale. În acest sens și numai în acest sens, socialismul poate fi privit ca o consecință a filosofiei liberale.

Oricare ar fi felul nostru de vedea utilitatea și practicabilitatea sa, trebuie să admitem că ideea socialismului este în același timp grandioasă și simplă. Chiar și adversarii săi cei mai hotărâți nu vor fi în stare să-i refuze o examinare amănunțită. Se poate spune, de fapt, că este una dintre cele mai ambițioase creații ale spiritului omenesc. Încercarea de a reclădi societatea pe o bază nouă, ruptă de toate formele tradiționale de organizare socială, de a concepe un nou plan de organizare mondială și de a prevedea formele pe care toate treburile omenești le vor avea de luat în viitor – acesta este un plan atât de măreț, atât de temerar, încât a stârnit cu drept cuvânt cea mai mare admirație. Dacă vrem să salvăm lumea de la barbarie trebuie să învingem socialismul, dar nu-l putem împinge la o parte fără nici o grijă.

5

Teoriile despre evoluția societății

Un șiretlic vechi al inovatorilor politici este acela de a descrie ceea ce ei doresc să realizeze ca ceva strămoșesc și natural, ca ceva care a existat dintru început și s-a pierdut numai din pricina unei nefericite dezvoltări istorice. Oamenii, spun ei, trebuie să se întoarcă la acea stare de lucruri și să reînvie „epoca de aur”. Astfel, adepții dreptului natural explică drepturile pe care le cer pentru individ ca niște drepturi înnăscute și inalienabile, cu care l-a înzestrat natura. N-ar fi, chipurile, vorba de o inovație, ci despre o restaurare a „drepturilor eterne, care strălucesc pe deasupra neatinse și indestructibile ca și stelele”. În același fel a luat naștere și utopia romantică a proprietății comune ca instituție a antichității îndepărtate. Aproape toate popoarele au cunoscut acest vis. În Roma antică există legenda epocii de aur a lui Saturn, descrisă în termeni elogioși de către Virgiliu, Tibullus și Ovidiu și lăudată de către Seneca. [12] Acelea erau zilele fericite și fără griji, când nimeni nu avea proprietate privată și toată lumea prospera în abundența unei naturi generoase. [13] Socialismul modern, desigur, își închipuie că este deasupra unei concepții simpliste și puerile, dar visele sale se deosebesc cu puțin de cele ale romanilor din timpul imperiului.

Doctrina liberală a accentuat rolul important pe care l-a jucat proprietatea privată asupra mijloacelor de producție în evoluția civilizației. Socialismul s-ar fi putut mulțumi cu negarea folosului menținerii instituției proprietății de acum înainte, fără să nege în același timp utilitatea acestei proprietăți în trecut. Marxismul într-adevăr procedează astfel când prezintă epocile producției simple și capitaliste ca etape necesare în dezvoltarea societății. Dar, pe de altă parte, se alătură celorlalte doctrine socialiste, condamnând cu o puternică demonstrație de indignare morală toată proprietatea privată care a apărut în cursul istoriei. A fost odată ca niciodată, când timpurile erau bune și proprietatea privată nu exista; timpuri bune vor veni iarăși când proprietatea privată va fi desființată.

Pentru ca un asemenea punct de vedere să pară plauzibil, tânăra știință a istoriei economice avea să furnizeze probele. S-a construit o teorie care să demonstreze antichitatea sistemului pământului comun. Era o vreme, s-a spus, când pământul era proprietatea comună a tuturor membrilor tribului. La început, toți îl foloseau în comun; doar mai târziu, pe când proprietatea comună se mai menținea încă, ogoarele au fost distribuite membrilor tribului pentru folosință individuală. Dar distribuirile se reînnoiau neîncetat, la început în fiecare an, apoi la intervale mai lungi de timp. Potrivit acestui fel de a vedea lucrurile, proprietatea privată ar fi o instituție relativ tânără. Modul în care a luat naștere nu este destul de clar. S-a presupus că s-a impus treptat, mai mult sau mai puțin în virtutea obișnuinței, prin omisiuni în redistribuție – firește, dacă cineva nu dorește să pună la originea ei o achiziție ilegală. Astfel s-a văzut că a fost o greșeală să se acorde proprietății private prea multă influență în istoria civilizației. S-a argumentat că agricultura s-ar fi dezvoltat sub regimul proprietății comune cu distribuții periodice. Pentru ca un om să are și să semene ogorul este nevoie să i se garanteze numai produsul muncii sale și în acest scop posesiunea anuală este suficientă. Ni se spune că explicația originii proprietății pământului prin ocuparea țarinilor fără stăpâni este greșită; că pământul neocupat nu a fost nici un moment nestăpânit. Peste tot, în timpurile de demult ca și astăzi, omul a declarat că pământul aparținea obștei sau statului; în consecință, în vremurile trecute, tot atât de mult ca și în prezent, luarea în posesie a pământurilor fără stăpân nu ar fi putut să aibă loc. [14]

De pe aceste culmi ale cunoștințelor istorice proaspăt dobândite se putea privi cu amuzament compătimitor la învățăturile filosofiei sociale liberale. Oamenii erau convinși că proprietatea privată era, neîndoielnic, numai o categorie istorico-legală, ceea ce se considera lucru dovedit. Proprietatea nu ar fi existat dintotdeauna; ea n-ar fi nimic mai mult decât o excrescență destul de indezirabilă a culturii și de aceea ar putea fi desființată. Socialiștii de toate felurile, dar în special marxiștii, erau zeloși în propagarea acestei idei. Ele au adus scrierilor celor care le preconizau o popularitate de care cercetările de istorie economică erau lipsite.

Dar cercetări mai recente au infirmat prezumția că proprietatea comună a pământului cultivabil ar fi fost o etapă esențială la toate popoarele, că ar fi fost forma primitivă de proprietate („Ureigentum”). Ele au demonstrat că „mir”-ul rusesc a luat naștere în timpurile moderne sub presiunea iobăgiei și a impozitului pe cap de locuitor, că nu existau cooperative Hauberg în ținutul Sieger înainte de secolul al șaisprezecelea, că așa numitele întovărășiri de curți țărănești din Trier (Gehöfterschaften) s-au format în secolul al treisprezecelea sau poate numai în secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea și că „zadruga” slavilor din sud a luat naștere din pricina introducerii sistemului bizantin de taxare. [15] Istoria veche a agriculturii germane nu a fost încă suficient clarificată; aici nu s-a putut forma o părere unanimă cu privire la chestiunile importante. Interpretarea informațiilor răzlețe pe care le dau Cezar și Tacit prezintă dificultăți speciale. Dar în încercarea de a-i înțelege nu trebuie niciodată să trecem cu vederea faptul că în vechea Germanie condițiile așa cum sunt descrise de acești doi autori aveau această trăsătură caracteristică, și anume că pământul arabil de bună calitate era atât de abundent încât chestiunea proprietății pământului nu era încă economic relevantă. Superest ager (Pământurile arabile abundă.), acesta este faptul fundamental al condițiilor agrare germane în timpul lui Tacit. [16]

Cu toate acestea, în fond nu este necesar să se țină seama de dovezile aduse de istoria economică care contrazic doctrina proprietății primitive („Ureigentum”), pentru a vedea că această doctrină nu oferă nici un argument împotriva proprietății private asupra mijloacelor de producție. Dacă proprietatea privată a fost precedată peste tot de proprietatea obștească, sau nu, este irelevant când formăm o judecată asupra înfăptuirilor ei istorice și asupra funcției ei în structura economică a prezentului și viitorului. Chiar dacă s-ar putea demonstra că proprietatea obștească a fost odată baza legii agrare pentru toate națiunile și că proprietatea privată a luat naștere prin achiziție ilegală, încă nu s-ar dovedi nici pe departe că agricultura rațională și intensivă s-ar fi putut dezvolta fără proprietatea privată. Chiar mai puțin admisibil ar fi a conchide din asemenea premise că proprietatea privată ar putea sau ar trebui să fie desființată.


Note

1. Böhm-Bawerk, Rechte und Verhältnisse vom Standpunkte der volkswirtschaftlichen Güterlehre, Innsbruck 1881, pag. 37.

2. Fetter, The Principles of Economics, ed. 3-a, New York 1913, pag. 408.

3. Vezi versurile lui Horațiu:

„Si proprium est quod quis libra mercatus et aere est,

quaedam, si credis consultis, mancipat usus;

qui te pascit ager, tuus est; et vilicus Orbi

cum segetes occat tibi mox frumenta daturas,

te dominum sentit, das nummos: accipis uvam

pullos ova, cadum temeti.”

(2. Epistol., 2, 158-163)

4. Filosofia socială etatistă, care impută statului toate aceste instituții, revine la vechea explicație teologică, în care statul asumă poziția pe care teologii i-o acordă lui Dumnezeu.

5. John Stuart Mill, Principles of Political Economy, People’s Edition, Londra 1867, pag. 124.

6. Dernburg, Pendekten, ed. 6-a, Berlin 1900, vol. I, partea II, pag. 12.

7. Fichte, Der geschlossene Handelsstaat, ed. Medicus, Leipzig, 1910, pag. 12.

8. Liberalismul a încercat să extindă protecția drepturilor însușite, dezvoltând drepturile subiective publice și extinzând protecția legală prin intermediul instanțelor judecătorești. Etatismul și socialismul, dimpotrivă, încearcă să restrângă din ce în ce mai mult sfera dreptului privat în favoarea dreptului public.

9. Tacit, Germania, pag. 14.

10. Fina ironie poetică a dezideratului romantic „unde ești tu, acolo este și fericirea” se găsește în aventurile consilierului Knapp din povestea lui Andersen, „Galoșii norocului”.

11. Wiese, Der Liberalismus in Vergangenheit und Zukunft, Berlin, 1917, pag. 58 et seq.

12. Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, ed. a 2-a, München, 1912, vol. II, pag. 577 et seq.

13. „Ipsaque tellus omnia liberius nullo poscente ferebat” (Virgiliu, Georgica, I, pag. 127 et seq.)

„And the land itself provided everything spontaneously with a liberal hand.”

14. Laveleye, Das Ureigentum, trad. în germană de Bücher, Leipzig, 1879, pag. 514 et seq.

15. Below, Probleme der Wirtschaftsgeschichte, Tübingen, 1920, pag. 13 et seq.

16. Tacit, Germania, 26.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins