I. Capitalismul

Expresiile figurative pe care le întrebuințăm generează adesea neînțelegeri. Referindu-se la marii industriași moderni și la liderii marilor firme de afaceri, oamenii vorbesc, de pildă, despre "regele ciocolatei," sau al bumbacului, sau al automobilului. Terminologia pe care o întrebuințează indică faptul că ei nu văd, practic, nici o diferență între capii industriilor moderne și regii feudali, ducii sau seniorii de altădată. De fapt, însă, diferența e foarte mare, fiindcă un rege al ciocolatei nu diriguiește câtuși de puțin: el servește. El nu domnește peste teritorii cucerite, independent de piață și de clienții săi. Regele ciocolatei — sau regele oțelului, sau regele automobilului, sau orice alt rege al industriei moderne — depinde de industria în care activează și de clienții pe care-i servește. "Regele" acesta trebuie să-și asigure bunăvoința supușilor săi, consumatorii; el își va pierde "regatul" de îndată ce nu mai este în măsură să furnizeze clienților săi servicii mai bune la costuri mai scăzute decât rivalii săi.

Cu două sute de ani în urmă, înainte de înflorirea capitalismului, statutul social al unei persoane era fixat, de la un capăt la altul al vieții sale; îl moștenea de la părinți și apoi rămânea neschimbat. Dacă se năștea sărac, sărac rămânea, iar dacă se năștea bogat — senior sau duce — atunci își păstra ducatul și proprietatea corespunzătoare până la sfârșitul zilelor.

Cât despre producție, industriile primitive de procesare existau aproape numai pentru beneficiul celor avuți. Majoritatea populației (nouăzeci la sută sau chiar mai mult din populația Europei) lucra pământul și nu venea în contact cu industriile de procesare, orientate către orașe. Sistemul acesta rigid, al societății feudale, a prevalat în cea mai mare parte a Europei, vreme de multe secole la rând.

Însă, pe măsură ce populația rurală sporea, a apărut un surplus de persoane relativ la pământ. Pentru acest surplus de populație, oameni lipsiți de averi moștenite, nu era destul de lucru în agricultură și nici nu le era cu putință să se angajeze în industriile de procesare; mai marii orașelor îi împiedicau s-o facă. Numărul acestor "indezirabili" continua să crească și nimeni nu știa ce să facă cu ei. Ei erau "proletari," în înțelesul deplin al termenului, indezirabili pe care guvernanții nu puteau decât să-i trimeată fie în ateliere de binefacere, fie în aziluri pentru săraci. În anumite părți ale Europei, mai cu seamă în Țările de Jos și în Anglia, aceste categorii de persoane au devenit atât de numeroase încât, prin secolul al XVIII-lea, reprezentau o adevărată amenințare la adresa ordinei sociale existente.

Astăzi, când discutăm despre condițiile similare existente în India, sau în alte țări în curs de dezvoltare, nu trebuie să uităm că, în Anglia secolului al XVIII-lea, condițiile erau cu mult mai precare. Pe atunci, populația Angliei număra șase sau șapte milioane de suflete, dar din aceste șase sau șapte milioane de oameni, mai mult decât un milion, probabil două milioane, nu erau decât asemenea proscriși sărmani, cărora sistemul existent nu le oferea nici o perspectivă. Soarta care urma să fie rezervată acestor indezirabili reprezenta una din marile probleme cu care se confrunta Anglia, în secolul al XVIII-lea.

O altă problemă majoră era lipsa de materii prime. Britanicii erau siliți să-și pună, în mod cât se poate de serios, următorea întrebare: ce vom face în viitor, când pădurile noastre vor înceta să ne mai asigure lemnul necesar pentru industrii și pentru încălzirea caselor noastre? Pentru clasele stăpânitoare, situația era disperată. Oamenii de stat nu știau ce să facă, iar aristocrația aflată la putere era lipsită de orice idei cu privire la îmbunătățirea condițiilor existente.

În această situație socială îngrijorătoare s-au ivit începuturile capitalismului modern. O parte dintre acei indezirabili, dintre acei oameni săraci, au încercat să organizeze mici ateliere, în care se puteau produce anumite lucruri. Aceasta a fost o inovație. Acești inovatori nu produceau bunuri scumpe, destinate exclusiv claselor superioare; ei produceau bunuri mai ieftine, pentru uzul tuturor. Și aceasta a fost originea capitalismului, așa cum îl cunoaștem astăzi. A fost începutul producției de masă, care este principiul fundamental al industriilor capitaliste. În vreme ce vechile industrii de procesare, care-i serveau pe oamenii înstăriți din orașe, nu produceau decât aproape exclusiv pentru a satisface cererile claselor de sus, noile industii capitaliste au început să producă lucruri accesibile pentru oamenii de rând. Era producția de masă, destinată să satisfacă nevoile maselor.

Acesta este principiul fundamental al capitalismului, așa cum există el astăzi în toate țările care se bucură de un sistem dezvoltat de producție în masă: marile firme de afaceri, care sunt ținta celor mai fanatice atacuri ale așa-numiților stângiști, produc aproape exclusiv pentru a satisface dorințele maselor. Întreprinderile care produc exclusiv bunuri de lux, pentru cei avuți, nu pot atinge niciodată dimensiunile marilor firme de afaceri. Iar astăzi, persoanele care lucrează în marile fabrici sunt și pricipalii consumatori ai produselor realizate în asemenea fabrici. Aceasta este diferența fundamentală existentă între principiile capitaliste de producție și cele feudale, din vremurile trecute.

Când oamenii presupun, sau pretind, că există o diferență între producătorii și consumatorii produselor marilor firme, ei comit o eroare gravă. În magazinele universale americane, puteți auzi sloganul "consumatorul are întotdeauna dreptate." Și acest consumator nu este altul decât cel care produce în fabrici aceste bunuri, comercializate în magazinele universale. Cei ce gândesc că puterea marilor firme este enormă comit, de asemenea, o eroare, deoarece marile afaceri depind în întregime de patronajul celor ce le cumpără produsele: chiar și cea mai mare întreprindere își pierde puterea și influența, de îndată ce își pierde clienții.

În urmă cu cincizeci sau șaizeci de ani, în mai toate țările capitaliste se spunea despre companiile feroviare că sunt prea mari și prea puternice: că ele formează un monopol; că nu este posibil să intre cineva în competiție cu ele. Se afirma că, în domeniul transporturilor, capitalismul ar fi atins deja un stadiu în care devenea autodizolvant, deoarece eliminase competiția. Ceea ce treceau cu vederea acești oameni, era faptul că puterea companiilor feroviare depindea de capacitatea lor de a servi consumatorii mai bine decât orice altă metodă de transport. Desigur, ar fi fost ridicol ca cineva să rivalizeze cu aceste mari firme feroviare construind încă o cale ferată, paralelă cu cea veche, deoarece aceasta era suficientă pentru a satisface necesitățile existente. Însă, foarte curând, s-au ivit alt fel de rivali. Libertatea de a intra în competiție nu înseamnă ca poți reuși imitând sau copiind, pur și simplu, exact ce au făcut alții înaintea ta. Libertatea presei nu înseamnă că ai dreptul să copiezi textul scris de altul și să dobândești astfel succesul pe care celălalt îl merită pe deplin, datorită realizărilor sale. Ea înseamnă că ai dreptul să scrii ceva diferit. Libertatea de a intra în competiție cu firmele de căi ferate, de pildă, înseamnă că ești liber să inventezi ceva, să faci ceva care va pune în dificultate căile ferate, astfel încât competitivitatea lor să devină foarte precară.

În Statele Unite mijloacele de transport care au rivalizat cu transportul feroviar — autobuze, automobile, camioane și avioane — au determinat pierderi importante pentru căile ferate, care s-au văzut aproape complet înfrânte în domeniul transportului de călători.

Dezvoltarea capitalismului constă în obținerea de către toți a dreptului de a servi clienții mai bine și/sau mai ieftin. Și această metodă, acest principiu, a transformat întrega lume, într-un interval de timp relativ scurt, făcând cu putință o creștere fără precedent a populației.

În Anglia secolului al XVIII-lea, din roadele pământului nu puteau trăi decât șase milioane de oameni, la un nivel de trai foarte redus. Astăzi (1958 — n. tr.), peste cincizeci de milioane de persoane se bucură de un nivel de trai mult mai ridicat chiar și decât acela al persoanelor înstărite din secolul al XVIII-lea. Și nivelul de trai din Anglia zilelor noastre ar fi, probabil, încă și mai ridicat, dacă nu s-ar fi irosit o mulțime de energie britanică în episoade ce s-au dovedit a fi, din numeroase puncte de vedere, "aventuri" politice și militare care se puteau evita.

Aceasta este realitatea în ce privește capitalismul. Astfel, dacă un englez — sau, mai general, orice altă persoană, din orice țară de pe mapamond — le spune astăzi prietenilor săi că este un adversar al capitalismului, i se poate da o replică minunată: "Știm că populația acestei planete este acum de zece ori mai numeroasă decât în epoca precapitalistă; știm că toți oamenii care trăiesc azi se bucură de un nivel de trai mai ridicat decât acela al strămoșilor tăi, din epoca precapitalistă. Dar cum putem ști dacă tu ești acel unu din zece, care ar fi supraviețuit în absența capitalismului? Simplul fapt că trăiești astăzi dovedește succesul capitalismului, fie că pui sau nu mare preț pe propria ta viață."

În ciuda tuturor beneficiilor care I se datorează, capitalismul a fost atacat și criticat cu furie. Este necesar să înțelegem originea acestei antipatii. Este un fapt că ura de capitalism nu s-a născut în mijlocul maselor, nici în mijlocul muncitorilor înșiși, ci în rândurile aristocrației posesoare de pământuri — clasele superioare, nobilimea britanică și cea continentală. Acești oameni reproșau capitalismului o împrejurare neplăcută pentru ei: la începutul secolului al XIX-lea, salariile sporite plătite de industriași muncitorilor forțau aristocrația rurală să plătească salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli. Aristocrația a atacat industriile criticând nivelul de trai al maselor de lucrători.

Desigur, din punctul nostru de vedere, nivelul de trai al muncitorilor de pe atunci era extrem de scăzut; condițiile din vremea capitalismului timpuriu erau absolut șocante, dar nu din cauza că nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci în fabrici cunoscuseră deja, în prealabil, un nivel de existență practic subuman.

Vechea poveste bine cunoscută, repetată de sute de ori, care afirmă că fabricile angajau femei și copii și că aceste femei și acești copii ar fi trăit în condiții satisfăcătoare înainte de a lucra în fabrici, este unul din marile falsuri ale istoriei. Mamele care lucrau în fabrici nu aveau cu ce să gătească; ele nu își părăseau căminele sau bucătăriile pentru a merge să lucreze în fabrici, ele mergeau în fabrici deoarece nu aveau bucătării, sau, dacă aveau bucătării, nu aveau ce să gătească în ele. Iar copiii nu soseau din așezăminte de copii confortabile. Ei erau înfometați și aproape morți de inaniție. Și toată vorbăria despre așa numitele orori de nedescris ale capitalismului timpuriu poate fi respinsă cu ajutorul unei singure statistici: tocmai în anii în care s-a dezvoltat capitalismul britanic, tocmai în perioada numită, în Anglia, Revoluția Industrială, în anii 1760 – 1830, tocmai în acei ani, populația Angliei s-a dublat, ceea ce înseamnă că sute sau mii de copii, care înainte ar fi murit, au supraviețuit și au crescut, pentru a deveni bărbați și femei.

Fără îndoială, condițiile din vremurile de mai înainte erau foarte nesatisfăcătoare. Afacerile capitaliste le-au îmbunătățit. Tocmai acele manufacturi timpurii sunt cele care au purtat de grijă lucrătorilor, fie direct, fie indirect, prin exportarea de produse și importarea de hrană și materii prime din alte țări. În mod repetat, istoricii capitalismului timpuriu au falsificat istoria — pentru a întrebuința un cuvânt cît se poate de prevenitor.

Circula o anecdotă, foarte posibil inventată, care îl privea pe Benjamin Franklin. Se povestea că Ben Franklin ar fi vizitat o țesătorie de bumbac în Anglia și că proprietarul manufacturii i-ar fi spus, plin de mândrie: "Priviți, fabricăm produse de bumbac pentru Ungaria." Benjamin Franklin, privind în jur și văzându-i pe lucrători îmbrăcați deplorabil, ar fi replicat: "De ce nu produceți câte ceva și pentru proprii dumneavoastră angajați?"

Dar acele exporturi despre care vorbea proprietarul țesătoriei însemnau tocmai că el producea într-adevăr pentru proprii săi angajați, deoarece Anglia trebuia să-și importe materiile prime. Nu exista bumbac nici în Anglia, nici în Europa. Exista un deficit de hrană în Anglia, așa că hrana trebuia importată din Polonia, din Rusia și din Ungaria. Aceste exporturi constituiau plățile pentru hrana importată, care făcea cu putință supraviețuirea populației britanice. Există numeroase exemple, culese din istoria acelor vremuri care pot ilustra atitudinea nobilimii și a aristocrației față de muncitori. Doresc să citez numai două. Primul se referă la faimosul sistem britanic cunoscut sub denumirea de "Speenhamland." Este vorba de un sistem prin care guvernul britanic le plătea tuturor muncitorilor care nu câștigau salariul minim (stabilit de oficialități), diferența dintre salariile pe care le primeau și acest salariu minim. În felul acesta, aristocrația rurală era scutită de necazul produs de necesitatea de a plăti salarii mai mari în agricultură. Nobilimea continua să plătească salariile tradiționale reduse, iar guvernanții le suplimentau, determinându-i astfel pe lucrători să nu părăseăscă muncile agricole și să nu-și caute slujbe în sistemul manufacturier urban.

Optzeci de ani mai târziu, după expansiunea capitalismului din Anglia în Europa continentală, aristocrația rurală europeană a reacționat, din nou, împotriva acestui nou sistem de producție. Junkerii prusaci din Germania, pierzându-și numeroși lucrăori în beneficiul industriilor capitaliste, care ofereau salarii mai bune, au inventat un termen special pentru a desemna problema: Landflucht — "părăsirea regiunilor rurale." Iar în parlamentul german, ei discutau cum poate fi stăvilit acest rău, căci așa era evaluată situația, din punctul lor de vedere.

Prințul Bismarck, faiomosul cancelar al Reichului german, a afirmat într-un discurs: "Am întâlnit un om la Berlin, un om care lucrase cândva pe moșia mea, și l-am întrebat: "De ce ai părăsit moșia; de ce ai plecat de la țară; de ce locuiești acum la Berlin?" Și, după spusele lui Bismark, omul ar fi răspuns: "N-aveți așa frumoase Biergarten în sat, cum avem aici, în Berlin, unde poți să stai jos, să bei bere, și să asculți muzică." Desigur, această poveste era spusă din punctul de vedere al prințului Bismarck, patronul, care nu coincidea cu punctul de vedere al tuturor angajaților săi. Aceștia se angajaseră în industrie deoarece industria le oferea salarii sporite și le ridica nivelul de trai la cote fără precedent.

Astăzi, în țările capitaliste, există o diferență relativ mică între nivelele de trai al așa-ziselor clase superioare și, respectiv, al celor inferioare; ambele se bucură de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Dar în secolul al XVIII-lea și mai devreme, diferența între reprezentantul clasei de mijloc și reprezentantul clasei inferioare era că omul din clasa de mijloc avea încălțăminte, pe când cel din clasa inferioară nu avea. Astăzi, în Statele Unite, diferența între omul bogat și omul sărac este adesea diferența dintre un Cadillac și un Chevrolet. Este posibil ca Chevrolet-ul să fie cumpărat la mâna a doua, dar, în esență el asigură aceleași foloase posesorului: va putea și el să circule cu automobilul dintr-un loc în altul. Mai mult decât 50% din populația Statelor Unite este formată din persoane care locuiesc în case și apartamente care le aparțin. Atacurile împotriva capitalismului — în special în legătură cu salariile mai ridicate — pornesc de la presupoziția falsă că salariile ar fi, în ultimă instanță, plătite de altcineva decât de angajații din fabrici. Este, desigur, normal ca economiștii și studenții în economie să distingă între muncitor și consumator și să analizeze aceste roluri separat. Dar, în realitate, fiecare consumator trebuie, într-un fel sau în altul, să câștige banii pe care-i cheltuie, iar imensa majoritate a consumatorilor se compune tocmai din aceiași oameni care lucrează, ca angajați, în întreprinderile care produc lucrurile pe care ei le consumă. În regim capitalist, ratele salariale nu sunt stabilite de o clasă diferită de cea a persoanelor salariate; este vorba de unii și aceeași oameni. Nu corporația hollywoodiană este cea care stabilește salariul vedetei de cinema, ci oamenii care plătesc biletele de intrare la film. Și nu antreprenorul care organizează un meci de box este cel care satisface cererile enorme ale boxerilor renumiți, ci persoanele care plătesc taxele de vizionare a meciului. Distincția dintre patron și angajat este o distincție care se face în teoria economică, și nu una care se observă în realitate; aici, patronul și salariatul sunt, în ultimă instanță, una și aceeași persoană.

În multe țări există persoane care gândesc că este foarte injust ca un om care trebuie să susțină o familie cu mai mulți copii să câștige același salariu cu un altul, care nu se întreține decât pe sine însuși. Dar întrebarea nu este dacă patronul ar trebui sau nu să-și asume o mai mare responsabilitate în funcție de mărimea familiei salariatului.

Întrebarea pe care trebuie să o punem în acest caz este următoarea: Ești dumneata, ca individ, gata să plătești mai mult pentru ceva, să zicem pentru o pâine, dacă ți se spune că omul care produce această pâine are șase copii? O persoană sinceră va răspunde, cu siguranță, negativ, spunând: "În principiu aș face-o, dar în fapt, dacă ar costa mai puțin, mai degrabă aș cumpăra pâinea produsă de omul fără copii." Realitatea este că, dacă cumpărătorii nu-i plătesc patronului suficient pentru ca acesta să-și poată plăti angajații, devine imposibil ca afacerea sa să continue.

Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al său, ci de către un individ care-l considera cel mai rău dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, n-avem motive să respingem termenul lui Marx, deoarece el descrie limpede sursa marilor progrese sociale, făcute cu putință de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumulării de capital; ele se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ce produc, ci economisesc — și investesc — o parte din acest produs. În legătură cu această problemă circulă o serie de neînțelegeri și — pe parcursul acestor prelegeri — voi avea prilejul să mă opresc la cele mai importante neînțelegeri vehiculate în legătură cu acumularea capitalului, utilizarea capitalului, și avantajele universal răspândite care se pot dobândi de pe urma acestei utilizări. Mă voi referi la capitalism îndeosebi în lecțiile privitoare la investițiile străine și în cea privitoare la cea mai critică problemă politică a zilelor noastre, inflația. Știți, desigur, că inflația nu există doar în această țară. Ea constituie astăzi o problemă în întreaga lume.

Un fapt adesea trecut cu vederea, referitor la capitalism, este acesta: economiile aduc beneficii tuturor celor doritori să producă sau să câștige salarii. Când un om dobândește o anumită cantitate de bani — să zicem, o mie de dolari — și, în loc să-i cheltuie, îi încredințează unei bănci de economii sau unei companii de asigurări, banii ajung în mâinile unui antreprenor, un om de afaceri, care va avea astfel posibilitatea să inițieze un proiect pe care mai înainte nu-l putea iniția, deoarece capitalul necesar nu era disponibil.

Ce va face acum omul de afaceri cu acest capital suplimentar? Primul lucru pe care trebuie să-l facă, prima utilizare pe care trebuie s-o dea acestui capital suplimentar, este să angajeze muncitori și să achiziționeze materii prime — acțiuni prin care va determina o cerere suplimentară pentru muncitori și materii prime, precum și o tendință de creștere a salariilor și a prețurilor la materii prime. Cu mult înainte ca cel care a economisit, sau antreprenorul, să obțină vreun profit din toate acestea, muncitorul neangajat, producăorul de materii prime, fermierul și salariatul ajung să împartă beneficiile noilor economii.

Când va dobândi antreprenorul ceva de pe urma proiectului depinde de configurația viitoare a pieței și de capacitatea sa de a anticipa corect configurația viitoare a pieței. Dar atât muncitorii, cât și producătorii de materii prime, își obțin beneficiile imediat. S-a vorbit mult, cu vreo treizeci sau patruzeci de ani în urmă, despre "politica salarială," cum i s-a spus, a lui Henry Ford. Una din marile realizări ale domnului Ford a fost că plătea salarii mai mari decât alți industriași sau alte întreprinderi. Politica sa a fost numită "o invenție," dar nu este suficient să afirmăm că această politică nou "inventată" a fost rezultatul liberalității domnului Ford. O nouă ramură de afaceri, sau o nouă fabrică într-o ramură de afaceri deja existentă, trebuie să atragă muncitori din alte slujbe, din alte părți ale țării, sau chiar din alte țări. Și singura cale pentru a obține acest rezultat este să li se ofere muncitorilor salarii mai mari pentru munca lor. Așa s-au petrecut lucrurile în vremurile de început ale capitalismului, și așa se petrec încă și astăzi.

Când manufacturierii din Marea Britanie au început să producă țesături de bumbac, ei au oferit lucrătorilor salarii mai mari decât cele pe care le primiseră înainte. Desigur, un mare procentaj din acești lucrători nu primiseră nimic înainte și erau dispuși să accepte orice sumă li se oferea. Dar, în scurt timp, pe măsură ce se acumula din ce în ce mai mult capital și se dezvoltau din ce în ce mai multe întreprinderi, ratele salariale au crescut, determinând creșterea fără precedent a populației britanice la care m-am referit.

Evocarea plină de dispteț a capitalismului de către unii oameni, care-l prezintă ca pe un sistem destinat să-i înavuțească pe cei bogați și să-i sărăcească pe cei săraci, este greșită de la un capăt la celălalt. Teza lui Marx privitoare la sosirea socialismului se baza pe ipoteza că muncitorii deveneau mai săraci, că masele deveneau mai lipsite de mijloace de subzistență și că, în cele din urmă, întreaga avuție a unei țări avea să se concentreze în mâinile câtorva oameni, sau chiar ale unui singur om. Iar apoi masele de muncitori sărăcite se vor revolta și vor expropria bogățiile proprietarilor avuți. Conform acestei doctrine a lui Karl Marx, în cadrul sistemului capitalist nu poate exista nici o șansă, nici o posibilitate de îmbunătățire a condițiilor de trai ale muncitorilor.

În 1864, adresându-se Asociației Internaționale a Muncitorilor, în Anglia, Marx susținea că opinia conform căreia sindicatele ar putea îmbunătăți condițiile celor ce muncesc este "absolut greșită." El numea politica sindicală, de solicitare a unor rate salariale mai ridicate și a reducerii programului de lucru, conservatoare — conservatorismul fiind, desigur, cea mai condamnabilă atitudine în ochii lui Marx. El sugera că sindicatele ar trebui să-și fixeze un nou țel revoluționar; anume "de a isprăvi în întrgime cu sistemul salarial," așezând "socialismul" — proprietatea de stat asupra mijloacelor de producție — în locul sistemului proprietății private.

Dacă privim în urmă, îndeosebi la istoria Angliei începând din 1865, constatăm că Marx s-a înșelat în toate privințele. Nu există nici o țară capitalistă occidentală în care condițiile de trai ale maselor să nu fi cunoscut îmbunătățiri fără precedent. Toate aceste progrese, din ultimii optzeci sau nouăzeci de ani, s-au făcut în ciuda pronosticurilor lui Karl Marx. Într-adevăr, socialiștii marxiști credeau că nivelul de trai al muncitorilor nu va putea fi niciodată ameliorat. Ei acceptaseră o teorie falsă, faimoasa "lege de fier a salariilor" — lege care afirma că salariul muncitorului în regim capitalist nu poate depăși cantitatea necesară pentru subzistența lui, astfel încât să poată presta servicii în întreprindere.

Marxiștii își susțineau teza după cum urmează: dacă ratele salariale ale muncitorilor cresc, ridicând salariile deasupra nivelului de subzistență, atunci muncitorii vor avea mai mulți copii; și acești copii, odată intrați în rândurile forței de muncă, vor spori numărul lucrătorilor până la pragul după care ratele salariale vor scădea, readucându-i pe muncitori la nivelul de subzistență — la acel nivel minimal de supraviețuire, abia suficient pentru a împiedica populația să moară de inaniție. Dar această idee a lui Marx, împărtășită și de mulți alți socialiști, se bizuie pe o imagine a muncitorului aidoma celei utilizate — pe bună dreptate — de biologi pentru a studia viața animalelor, de pildă a șoarecilor.

Dacă sporim cantitatea de hrană disponibilă pentru organisme animale, sau pentru microbi, atunci mai mulți dintre aceștia vor supraviețui. Iar reducându-le hrana, le vom reduce numărul. Dar omul este diferit. Până și muncitorul — în ciuda faptului că marxiștii nu recunosc acest lucru — are dorințe omenești, altele decât hrana și reproducerea speciei. O creștere a salariilor reale nu determină doar o creștere a populației, ci și, înainte de orice, o îmbunătățire a nivelului mediu de trai. Iată de ce ne bucurăm astăzi de un nivel de trai mai ridicat în Europa Occidentală și în Statele Unite decât în țările în curs de dezvoltare, de pildă din Africa.

Este necesar să insistăm, însă, asupra faptului că acest nivel de trai mai ridicat depinde de capitalul real investit. Așa se explică diferența dintre condițiile existente în Statele Unite și cele din India; metodele moderne de combatere a bolilor contagioase au fost adoptate și în India — într-o anumită măsură, cel puțin — și efectul a fost o creștere fără precedent a populției, dar, deoarece această creștere a populației n-a fost însoțită de o creștere corespunzătoare a volumului de capital investit, consecința a fost o creștere a sărăciei. Prosperitatea unei țări este direct proporțională cu volumul de capital investit pe individ.

Sper că pe parcursul următoatelor lecții, voi avea prilejul să analizez mai îndeaproape aceste probleme și că voi reuși să le clarific, deoarece anumite expresii — cum ar fi "capitalul investit per capita" — necesită explicații mai degrabă amănunțite.

Dar va trebui să ne amintim că, în materie de politici economice, nu există miracole. Veți fi citit multe articole în presă și veți fi auzit multe discursuri despre așa-numitul miracol german — redresarea Germaniei după înfrângerea și distrugerea ei în cel de al doilea război mondial. Dar n-a fost vorba de nici un miracol. A fost vorba de aplicarea principiilor economiei libere de piață, a metodelor capitalismului, cu toate că acestea n-au fost aplicate complet, în toate privințele. Orice țară poate genera "miracole" economice asemănătoare, deși trebuie să insist asupra faptului că redresarea economică nu provine din miracole; ea este consecința — și provine din adoptarea — politicilor economice sănătoase.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!