Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă – partea II

Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă – partea II

Publicăm a doua parte a analizei economice și sociologice pe care ilustrul profesor și autor spaniol a făcut-o crizei pandemice – o aplicare remarcabilă a conceptelor austriece pe care Huerta de Soto o scrie cu toată forța teoriilor studiate și elaborate în tratatele și cărțile sale.

2. Pandemiile: birocrație și coerciție guvernamentală sistematică versus coordonare socială spontană

2.1. O aplicare a teoremei imposibilității socialismului la criza curentă

Reacția diverselor guverne și autorități publice ale lumii (și în mod special ale țării mele, Spania) la apariția și evoluția pandemiei de Covid-19, măsurile intervenționiste pe care le-au luat una după alta și monitorizarea efectelor acestor măsuri oferă o oportunitate unică pentru orice teoretician al economiei care dorește să observe, să verifice și să aplice la contextul actual principiile esențiale și implicațiile fundamentale ale „teoremei imposibilității socialismului” formulată prima dată de către Ludwig von Mises în urmă cu o sută de ani.[1] Este adevărat faptul că prăbușirea fostei Uniuni Sovietice și a socialismului real, laolaltă cu criza statului asistențial, au ilustrat îndeajuns triumful analizei austriece în dezbaterea istorică privind imposibilitatea socialismului. Cu toate acestea, izbucnirea tragică a pandemiei de Covid-19 ne-a oferit încă un exemplu real – în acest caz unul mult mai cunoscut și mai concret pentru noi – care ilustrează și confirmă perfect ceea ce susține teoria, și anume: că este teoretic imposibil pentru un planificator central să imprime dispozițiilor sale o calitate coordonatoare, indiferent cât de necesare pot părea aceste dispoziții, cât de nobil este scopul lor și indiferent de buna credință și efortul dedicate pentru a le îndeplini cu succes.[2]

Impactul la nivel planetar al pandemiei curente, care a afectat toate țările indiferent de tradiție, cultură, avuție sau sistem politic, evidențiază aplicabilitatea generală a teoremei descoperite de Mises (pe care am putea numi-o în mod just „teorema imposibilității etatismului”) la orice măsură coercitivă, intervenționistă impusă de stat. Este adevărat că măsurile intervenționiste adoptate de diversele guverne diferă considerabil. Totuși, deși unele guverne au gestionat criza mai bine decât altele, diferențele au fost mai degrabă unele de grad decât de natură, de vreme ce guvernele nu-și pot extirpa elementul coercitiv existent în ADN-ul lor. De altfel, coerciția este caracteristica lor fundamentală și, ori de câte ori o exercită și exact în măsura în care o exercită, toate efectele negative prezise de teorie apar inevitabil. Așadar, nu este vorba doar de incompetența unor autorități față de altele (deși în Spania cu siguranță așa este[3]). Mai degrabă, e vorba de faptul că toate autoritățile sunt sortite eșecului atunci când insistă să coordoneze societatea prin folosirea puterii și a dispozițiilor coercitive: problemele apar invariabil din exercitarea puterii coercitive a statului, indiferent de prestația mai mult sau mai puțină bună a politicianului din prezent.

Deși acest articol se ocupă în general de o analiză economică a pandemiei, ne vom concentra exclusiv pe implicațiile pandemiei actuale în lumina „teoremei imposibilității etatismului-socialismului”. Există două rațiuni pentru care facem asta: În primul rând, din perspectiva oricărui cititor contemporan, pandemia de Covid-19 are avantajul actualității, fiind resimțită în plan personal. În al doilea rând, tiparele de intervenție utilizate în alte pandemii sunt îndepărtate de noi în istorie, și deși putem identifica multe dintre aceleași fenomene pe care le-am observat recent (spre exemplu manipularea informațiilor de către Puterile Aliate în timpul pandemiei de gripă din 1918, denumită nefericit gripa „spaniolă” tocmai din acest motiv), acestea oferă astăzi în mod clar mai puțină valoare adăugată ca ilustrare a analizei teoretice.

Așa cum explic în detaliu în cartea mea Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, în special în capitolul 3, care se aplică direct aici,[4] știința economică a arătat că este teoretic imposibil ca statul să funcționeze într-un mod dinamic eficient, deoarece este cufundat perpetuu într-o ignoranță imposibil de eradicat, care îl împiedică să insufle dispozițiilor sale proprietăți coordonatoare. Acest lucru se datorează în principal celor patru factori enumerați mai jos, de la cel mai puțin important la cel mai important:

În primul rând, pentru a coordona cu adevărat cu dispozițiile sale, statul ar avea nevoie de un volum imens de informații și de cunoaștere – nu atât o cunoaștere tehnică sau științifică, deși ar avea nevoie și de asta, ci de o cunoaștere a numeroaselor circumstanțe specifice și personale de timp și loc (o cunoaștere „practică”). În al doilea rând, aceste informații (sau cunoaștere) vitale sunt în esență subiective, subînțelese, practice și lipsite de claritate și, prin urmare, nu pot fi transmise autorității de stat cu rol în planificarea centralizată și în luarea deciziilor. În al treilea rând, această cunoaștere (ca informații) nu este dată sau statică, ci se schimbă continuu ca urmare a capacității creative înnăscute a ființelor umane și a schimbării constante a circumstanțelor în care se află. Impactul acestui lucru asupra autorităților are două sensuri: întotdeauna întârzie, deoarece, până procesează informațiile rare și confuze pe care le primesc, acestea devin deja învechite; iar dispozițiile lor privind viitorul nu pot avea sorți de izbândă, deoarece viitorul depinde de informații practice care încă nu sunt disponibile, nefiind create încă. Și, în sfârșit, în al patrulea rând, să ne amintim că statul înseamnă coerciție (aceasta este cea mai fundamentală caracteristică a sa) și, prin urmare, atunci când își impune dispozițiile cu forța în orice domeniu al societății, împiedică și chiar blochează crearea și apariția tocmai acelei cunoașteri sau informații de care statul are nevoie disperată pentru a imprima o calitate coordonatoare dispozițiilor sale. Așa se explică marele paradox al intervenționismului etatist, deoarece invariabil tinde să producă rezultate opuse celor pe care intenționează să le obțină.[5] În mod tipic și la scară extinsă, vedem apariția malajustărilor și a lipsei de coordonare peste tot; acțiuni sistematic iresponsabile din partea autorităților (care nici măcar nu își dau seama cât de oarbe sunt cu privire la informațiile pe care nu le dețin și la costul real al deciziilor lor); resursele pe care autoritățile încearcă să le mobilizeze și să le controleze sunt marcate constant de raritate, penurie și o calitate slabă; manipularea informațiilor pentru a-și consolida poziția politică; și denaturarea principiilor esențiale ale statului de drept. De la izbucnirea pandemiei și mobilizarea statului pentru a o combate, am observat toate aceste fenomene, care au apărut inevitabil, unul după altul, înlănțuite. Și repet, aceste fenomene nu apar din malpraxisul autorităților publice, ci sunt congenitale unui sistem bazat pe utilizarea sistematică a coerciției cu scopul planificării și rezolvării unor probleme sociale.

De exemplu, recomand cititorilor să studieze, în lumina analizei teoretice pe care o discutăm cu privire la imposibilitatea etatismului, articolul „El libro blanco de la pandemia”[6] scris de José Manuel Romero și Oriol Güell. Această lucrare ilustrează, pas cu pas, practic toate neajunsurile și deficiențele etatismului, chiar dacă autorii, care sunt jurnaliști de profesie, cred cu naivitate că descrierea evenimentelor realizată de ei va servi pentru a preveni comiterea acelorași erori în viitor. Nu reușesc să înțeleagă că erorile acestea nu sunt în mod fundamental erori politice sau de management, ci sunt erori congenitale ale sistemului de stat ce presupune reglementare, planificare și coerciție care întotdeauna, într-un fel sau altul, declanșează aceleași efecte: lipsă de coordonare, ineficiență și nedreptate. Ca un exemplu printre multe altele, am putea cita cronologia evenimentelor pe care autorii le-au reconstituit perfect, și prețioasele săptămâni care s-au pierdut când, începând cu 13 februarie 2020, medicii de la spitalul public Arnau de Vilanova din Valencia au luptat fără succes pentru a obține autorizația pentru testare Covid-19 de la autoritățile regionale (și naționale) de sănătate. Testele urmau a fi făcute pe probele pe care le prelevaseră de la un pacient în vârstă de șaizeci și nouă de ani. Acesta murise având simptome ce au trezit suspiciuni privind o posibilă infectare cu Covid-19. Dar medicii s-au confruntat cu o realitate dură: agențiile centrale corespunzătoare de planificare a sănătății (Departamentul Sănătății din Madrid și ministerul regional al sănătății) au refuzat în mod repetat autorizarea testării, deoarece pacientul suspectat de infectare (care, multe săptămâni mai târziu, s-a dovedit că a murit de Covid-19) nu a întrunit condițiile stabilite de autorități mai devreme (pe 24 ianuarie), și anume: să fi călătorit în Wuhan în cele paisprezece zile anterioare apariției simptomelor sau să fi fost în contact cu oameni diagnosticați pozitiv. Este evident că într-un sistem descentralizat de întreprindere liberă, în care creativitatea și inițiativa actorilor implicați nu ar fi fost restricționate, această eroare monumentală nu s-ar fi produs și am fi câștigat câteva săptămâni prețioase de informații privind virusul. Am fi știut că virusul circula deja liber în Spania și am fi putut afla despre măsurile preventive și modalitățile de combatere a pandemiei. (De exemplu, ar fi fost posibil să se anuleze, printre altele, demonstrațiile feministe din 8 martie.)

De asemenea, este demnă de menționat cartea remarcabilă a lui Mikel Buesa (pe care am citat-o deja[7]) în ceea ce privește prezentarea (în special la pagina 118 și următoarele) a litaniei de erori, discoordonări, acte de corupție, manipulare de informații, încălcări ale drepturilor și minciuni apărute natural și inevitabil, la diferite niveluri, în tentativa statului de a face față pandemiei. De exemplu, „ … producătorii spanioli au interpretat în mod firesc ordinele de confiscare a consumabilelor medicale ca un atac asupra intereselor lor comerciale, iar rezultatul a fost sistarea producției și a importurilor” (p. 109) tocmai când era atât de urgentă protejarea sănătății medicilor și a personalului medical, care urmau să lucreze în fiecare zi fără măsurile de protecție necesare. De asemenea, sechestrările la vamă prin ordin al statului au condus la pierderea comenzilor a milioane de măști de protecție întrucât furnizorii în cauză au preferat să le trimită altor clienți, de teamă că guvernul ar putea confisca marfa (ibid.). A existat și cazul – unul dintre multele de acest fel – producătorului galician ale cărui materiale au fost blocate din ordinul statului într-un depozit, dar nimeni nu le-a revendicat (pp. 110-111). În plus, s-ar mai putea menționa și cazul companiilor spaniole specializate în fabricarea testelor PCR al căror stoc și producție au fost rechiziționate de stat și, în consecință, aceste companii nu au fost capabile să producă mai mult de 60.000 de teste PCR pe zi sau să satisfacă cererea internă și externă (p. 119). Iar acest lucru a fost agravat de blocajul creat de lipsa tampoanelor de bumbac pentru colectarea probelor, o problemă care ar fi putut fi rezolvată imediat dacă producătorilor spanioli li s-ar fi permis să funcționeze liber (p. 114). A existat o penurie extinsă care a dominat piața măștilor de protecție, a gelurilor de mână și mănușilor de nitril ca urmare a reglementărilor emise de stat și a impunerii de prețuri maxime, și toate acestea în lunile cu cea mai rapidă răspândire a virusului (p. 116).[8] Iar din cele 971 de milioane produse medicale diverse (măști, mănuși, halate, dispozitive de oxigenare, echipamente de diagnosticare etc.) achiziționate începând cu luna martie, doar 226 de milioane au fost distribuite efectiv până în septembrie 2020, în timp ce restul au lâncezit prin multe depozite (p. 118). Și lista continuă, ca într-un catalog nesfârșit, care amintește de ineficiențele sistematice specifice producției și distribuției în fosta Uniune Sovietică în secolul al XX-lea și care au dus la prăbușirea definitivă a regimului comunist începând cu anul 1989.[9] Și repet, totul s-a datorat nu lipsei muncii, managementului sau chiar a bunei credințe din partea autorităților noastre, ci lipsei celor mai fundamentale cunoștințe de economie (și asta în ciuda faptului că există profesori de filosofie și chiar doctoranzi în economie în fruntea guvernului nostru.) Prin urmare, nu ar trebui să ne surprindă faptul că, într-un moment de maximă urgență și gravitate, ei au ales – așa cum fac întotdeauna autoritățile, întrucât acesta este tocmai rolul lor în cadrul statului – mijloacele constrângerii, reglementării, confiscării etc. în locul libertății antreprenoriale, producției și distribuției, și să împiedice, în loc să susțină, inițiativa privată și libertatea de a acționa a antreprenorilor.

2.2. Alte efecte colaterale ale etatismului, prevăzute de teorie

Dincolo de consecințele principale ale perturbărilor, discoordonării, acțiunilor iresponsabile și a lipsei calculului, etatismul vine la pachet cu o multitudine de efecte negative suplimentare, care sunt discutate și în capitolul 3 al cărții mele Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială.[10] O altă trăsătură a etatismului și a autorităților care îl alcătuiesc este încercarea de a exploata crizele – în acest caz, cea generată de pandemie – nu numai cu scopul menținerii puterii, ci (în mod deosebit) de a-și spori puterea și mai mult, angajându-se în propagandă politică, manipulare și inducere sistematică în eroare a cetățenilor.[11] Spre exemplu, când a izbucnit pandemia, autoritățile chineze au încercat inițial să escamoteze problema prin urmărirea și hărțuirea medicilor care au tras semnalul de alarmă. Mai târziu, autoritățile au lansat o campanie ostentativă de mușamalizare, lipsă de transparență și raportare a unei rate mai mici a deceselor, care a durat cel puțin până în prezent, de vreme ce la momentul apariției acestui text (ianuarie 2021), la mai bine de un an de la izbucnirea pandemiei, guvernul chinez încă nu a permis Comisiei internaționale constituită de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) să intre în țară și să desfășoare o anchetă independentă asupra adevăratei cauze a pandemiei.

În ceea ce privește situația din Spania, lucrările citate atestă multiple minciuni care au fost răspândite în mod deliberat și sistematic sub formă de propagandă politică pentru manipularea și inducerea în eroare a cetățenilor, astfel încât aceștia să nu poată evalua costul real al managementului etatist al pandemiei. Dintre aceste minciuni, aș dori să pomenesc câteva semnificative. În primul rând, numărul real al deceselor. (Potrivit lui Mikel Buesa, doar 56,4% au fost raportate dintr-un total de aproape 90.000 până în prezent – p. 76.). În al doilea rând, numărul total de persoane infectate (care, în funcție de stadiul pandemiei, este de cinci sau chiar zece ori mai mare față de numărul cazurilor raportate). Și, în al treilea rând, datele false, umflate cu 50%, pe care guvernul le-a furnizat în mod deliberat publicației Financial Times la sfârșitul lunii martie 2020, cu privire la numărul de teste PCR administrate (355.000 în loc de 235.000). Aceleași cifre au fost folosite mai târziu de către guvern, pentru a se mândri că Spania a fost una dintre țările cu cele mai multe teste efectuate (vezi, de exemplu, p. 113 din cartea lui Buesa).

Trebuie să avem în vedere faptul că statele în general și guvernele lor în special, întotdeauna vizează îndeplinirea obiectivelor lor într-o manieră extensivă și voluntaristă.[12] „Voluntaristă”, deoarece se așteaptă să își îndeplinească scopurile propuse prin simpla voință coercitivă sub formă de comenzi și reglementări. „Extensivă”, deoarece realizarea obiectivelor urmărite este evaluată doar în funcție de parametrii cei mai ușor de măsurat – în acest caz, numărul deceselor, care, în mod curios, a fost subestimat cu aproape jumătate în statistica oficială, așa cum am văzut. Iar în privința coruperii legii și a justiției, un alt efect colateral tipic al socialismului,[13] Buesa documentează în detaliu abuzul de putere și utilizarea incorectă și neconstituțională a stării de alertă, atunci când acțiunea adecvată ar fi fost declararea stării de urgență cu toate măsurile de precauție prevăzute de constituție împotriva controlului guvernamental. Astfel, atât „domnia legii”, cât și conținutul fundamental al constituției au fost ignorate (Buesa, pp. 96-108 și 122).

Merită menționat în mod special întreg corul oamenilor de știință, al „experților” și intelectualilor care sunt dependenți de stat și complici ai acestuia. Aceștia depind de establishmentul politic și cariera le este dedicată fundamentării așa zis științifice a fiecărei decizii a acestuia. În acest fel, ei folosesc aureola științei pentru a dezarma societatea civilă și a o face neputincioasă. De fapt, „ingineria socială” sau socialismul științific este una dintre cele mai reprezentative și perverse manifestări ale etatismului, întrucât, pe de o parte, își propune să justifice ideea că experții, datorită nivelului lor presupus înalt de pregătire și cunoștințe, sunt îndreptățiți să ne conducă viața; și, pe de altă parte, își propune să blocheze orice obiecție sau opoziție prin simpla menționare a așa-zisului caracter științific al deciziilor luate. Pe scurt, guvernele ne fac să credem că, în virtutea presupusei cunoașteri mai mari și a superiorității intelectuale a consilierilor lor științifici în raport cu cetățenii obișnuiți, acestea au dreptul să modeleze societatea după bunul lor plac prin dispoziții coercitive. Altundeva,[14] am scris despre litania erorilor declanșate de această „beție a puterii”, care este alimentată de infatuarea fatală a „experților” și a tehnicienilor. La rândul său, originea acestei infatuări fatale se găsește într-o eroare fundamentală: credința că informațiile dispersate și practice pe care actorii procesului social le creează și le transmit în mod constant pot ajunge să fie cunoscute, articulate, stocate și analizate într-un mod centralizat prin mijloace științifice. Iar acest lucru este imposibil atât în teorie, cât și în practică.[15]

2.3. Pandemiile: societatea liberă și economia de piață

Nu putem ști apriori modul în care o societate liberă, neaflată în hățurile coerciției sistematice a intervenției statului, ar face față unei pandemii la fel de severă precum cea actuală. Ca și acum, societatea ar simți cu siguranță un impact profund în domeniile sănătății și economiei. Cu toate acestea, reacția societății ar depinde în mod clar de creativitatea antreprenorială. Căutarea soluțiilor și eforturile depuse pentru a detecta și depăși problemele pe măsură ce apar ar fi eficientă în mod dinamic. Despre această forță a creativității antreprenoriale este mai cu seamă vorba, forță care nu ne permite să cunoaștem detaliile soluțiilor care ar fi adoptate, de vreme ce informația antreprenorială care încă nu a fost creată – din cauza coerciției monopoliste a statului – nu poate fi cunoscută în prezent; în același timp însă, aceeași forță a creativității antreprenoriale ne face încrezători că problemele vor putea fi identificate și rezolvate foarte ușor și eficient.[16] Cu alte cuvinte, așa cum rezultă din analiza noastră, problemele vor fi gestionate într-o manieră total opusă celei gestionate de către stat prin efortul combinat al politicienilor și birocraților săi, indiferent de buna credință și munca din spatele acestui efort. Și, deși nici nu ne putem imagina imensa varietate, bogăție și ingeniozitate care s-ar strânge pentru combaterea problemelor specifice unei pandemii într-o societate liberă, avem numeroase indicii așa încât să putem aproxima un astfel de scenariu.[17]

De exemplu, în loc de carantinarea totală și atotcuprinzătoare – și de blocajul economic forțat asociat cu aceasta – (care, nu trebuie să uităm, provine nesurprinzător din China comunistă), într-o societate liberă măsurile ar fi mult mai descentralizate, dezagregate și concentrate pe microgrupuri, cum ar fi închiderea selectivă a zonelor rezidențiale (private), a cartierelor, a clădirilor, a companiilor, a caselor de bătrâni etc. În loc de cenzura exercitată în săptămânile cheie de la începutul pandemiei (și hărțuirea celor care au dezvăluit-o), informațiile ar fi transmise liber și eficient, cu mare viteză. În loc de încetineala și stângăcia în monitorizarea, prin teste, a posibilelor cazuri, încă de la început antreprenorii și proprietarii de spitale, case de bătrâni, aeroporturi, stații, mijloace de transport etc. ar fi introdus imediat și cu o mare agilitate aceste teste, în propriul lor interes și în cel al clienților lor. Într-o societate liberă și o piață liberă, penuriile acute și blocajele nu ar apărea, cu excepția unor cazuri foarte izolate.

În ceea ce privește măștile de față, nu s-ar face recomandări împotriva utilizării lor (atunci când jumătate din lume le-a folosit deja cu rezultate bune) și nici nu ar fi impuse ulterior frenetic în fiecare situație. Ingeniozitatea antreprenorială s-ar concentra pe testarea, descoperirea și inovarea soluțiilor într-o manieră policentrică și competitivă și nu pe blocarea și înăbușirea unei mari părți din potențialul creativ al umanității specifică planificării centralizat-monopoliste a statului, așa cum se întâmplă acum.[18] Este de prisos să mai menționez avantajul enorm al inițiativei individuale și al întreprinderii private și cât de diferit funcționează în ceea ce privește cercetarea și descoperirea remediilor și a vaccinurilor; chiar și în situația actuală, statele au fost obligate să apeleze la ele pentru a obține rapid aceste lucruri atunci când au dat piept cu eșecul răsunător al propriilor institute de cercetare (de altfel pretențioase și bine finanțate) în a oferi soluții eficiente și în timp util.[19] Același lucru s-ar putea spune cu privire la agilitatea și eficiența mult mai mare a rețelelor private de îngrijire a sănătății (companii de asigurări de sănătate, spitale private, instituții religioase, fundații de tot felul etc.), care au posibilitatea suplimentară de a se extinde mult mai rapid și cu mult mai multă flexibilitate în perioade de criză (ca exemplu, să ne reamintim că, în Spania, în mod surprinzător, aproape 80% din funcționarii publici înșiși – inclusiv vicepreședintele guvernului de coloratură socialistă – preferă sectorul privat de sănătate, în timp ce concetățenilor lor li se refuză pe nedrept această alegere; dar chiar și așa, cel puțin 25% dintre aceștia fac sacrificiul de a plăti costul suplimentar al unei politici private de îngrijire a sănătății.) Și așa mai departe…[20]

2.4. Servilismul și obediența cetățenilor

Pentru a încheia această secțiune, ar fi de bun augur să întrebăm de ce, în ciuda tuturor inadecvărilor, insuficiențelor și contradicțiilor inerente managementului de stat care au fost expuse de analiza economică,[21] cei mai mulți dintre cetățeni, amăgiți de politicienii și autoritățile lor publice, continuă să-i asculte disciplinați și resemnați. Când „Discursul despre servitutea voluntară” a apărut în 1574, Etienne de la Boétie[22] a identificat patru factori ce explică servilismul cetățenilor în fața conducătorilor și autorităților, iar acești factori sunt pe de-a întregul relevanți chiar și astăzi: obiceiul supunerii, care, deși de origine tribală și specific instituției familiei, este extrapolat la întreaga societate; permanenta auto-prezentare a spectrului politic ca purtător al unui semn „divin” (în trecut, alegerea divină; astăzi, suveranitatea populară și sprijinul democratic) care ar legitima așa-zisa obligație de supunere; perpetua dezvoltare a unui clase extinse de partizani (în trecut, membri Gărzii Pretoriene; astăzi, experți, funcționari de stat etc.) a căror subzistență depinde de sistemul politic pe care îl întrețin și susțin, și în spatele căruia își regrupează forțele; pe scurt, câștigarea sprijinului popular printr-o politică neîntreruptă de acordare de subvenții (în trecut, salarii și premii; astăzi, spre exemplu, beneficiile unei ipocrizii denumite „stat asistențial”), care fac ca cetățenii să depindă progresiv și ireversibil de sistemul politic. Dacă adăugăm la asta teama (provocată chiar de către stat) ce determină oamenii să apeleze la autorități pentru a face ceva, mai ales în vremuri de criză severă (războaie, pandemii), putem înțelege cum comportamentul slugarnic al cetățenilor a luat amploare și s-a consolidat, cu precădere în astfel de situații. Însă imediat ce analizăm situația mai amănunțit, dintr-un punct de vedere teoretic sau filozofic, devine limpede faptul că autoritatea specială cu care este învestit statul nu are legitimitate morală și etică. Mulți au arătat că acest lucru este adevărat, inclusiv Michael Huemer în cartea sa Problema autorității politice[23]. Evident, nu putem să aprofundăm aici această gravă problemă care se află fără îndoială la rădăcina principalelor crize sociale din timpul nostru (și, într-un anumit sens, din toate timpurile). Cu toate acestea, în contextul analizei noastre economice a pandemiilor, ceea ce putem confirma este că există un „virus” chiar mai letal decât cel care a declanșat pandemia actuală și nu este altul decât etatismul „care infectează sufletul omului și care s-a răspândit la nivelul întregii societăți”.[24]

*

Traducere de Andreas Stamate-Ștefan și Matei Apăvăloaei după versiunea în limba engleză disponibilă pe Mises.org.

Note:

  1. Ludwig von Mises, „Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen,” Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, no. 47, 1920, pag. 86-121.
  2. O altă ilustrare istorică recentă, în acest caz de cealaltă parte a cortinei de fier și în ultimii ani ai comunismului sovietic, este explozia centralei nucleare de la Cernobîl din 26 aprilie 1986. S-a scris mult despre accident, iar contextul și evenimentele cheie sunt prezentate admirabil în filmul Chernobyl, o miniserie de televiziune produsă și distribuită în cinci episoade de HBO-SKY începând cu 2019. Serialul a devenit cel mai bine cotat din istorie.
  3. Vezi, spre exemplu, Mikel Buesa, Abuso de poder: El coronavirus en España. Incompetencia y fracaso en la gestión de la crisis [Abuz de putere: Coronavirusul în Spania. Incompetența și eșecul în gestionarea crizei] (Madrid: Marcial Pons, 2020).
  4. Jesús Huerta de Soto, Socialism, Economic Calculation, and Entrepreneurship (Cheltenham, UK;  Northampton, MA:  Edward Elgar, 2010), în special pag. 49-98, [Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012 – n.ed.].
  5. Apare astfel acest paradox de nerezolvat [al etatismului]: cu cât autoritatea guvernantă insistă mai mult cu planificarea sau controlul unei anumite sfere a vieții sociale, cu atât este mai puțin probabil să-și atingă obiectivele, întrucât nu poate obține informațiile necesare organizării și coordonării societății. De fapt, va provoca malajustări și distorsiuni noi și tot mai grave, în măsura în care utilizează efectiv coerciția și limitează capacitatea antreprenorială a oamenilor.” Ibid., p. 58
  6. Publicat în diverse episoade în ziarul El País, June 14 și 21, 2020 [„Cartea albă a pandemiei” –n.tr.].
  7. Mikel Buesa, Abuso de poder: El coronavirus en España. Incompetencia y fracaso en la gestión de la crisis, op. cit. Cu toate acestea, profesorul Buesa atribuie erorile mai mult incompetenței decât sistemului în sine. Iar în partea finală a lucrării sale – o lucrare, de altfel, excelentă – practic singura propunere pe care o face (cu excepția celei referitoare la piața muncii) este suplimentarea politicilor guvernamentale active cu scopul îmbunătățirii modului în care sunt gestionate problemele și pentru a depăși criza (!). Asta fără a mai ține seama de interpretarea keynesistă greșită pe care o face crizei la p. 203.
  8. După cum se știe, prețurile maxime generează penurie, raritate și piață neagră. Atunci când apare o nevoie urgentă pentru un produs (de exemplu, măști), singura politică potrivită este atât liberalizarea prețurilor, astfel încât acestea să crească atât de mult cât este necesar cât și încurajarea producției la scară mare până când cererea crescută va fi fost satisfăcută și problema rezolvată. Experiența arată că prețurile revin foarte curând la nivelul lor anterior (și în orice caz, cu mult înainte ca intervenția guvernamentală să impulsioneze producția care – spre deosebire de ceea ce se întâmplă pe o piață liberă – ajunge invariabil târziu, în cantități foarte mici și de o calitate foarte scăzută). Prin urmare, argumentul că prețurile mari nu sunt echitabile nu are sens, deoarece alternativa este mult mai rea: penurii mult mai prelungite, piețe negre și calitate scăzută. Pentru ca persoanele cele mai dezavantajate să poată achiziționa măști la un preț scăzut cât mai curând posibil, trebuie ca prețului să i se permită inițial să crească atât de mult cât o cere piața.
  9. La momentul când scriu aceste rânduri, toate aceste probleme pe care le-am menționat se pot observa în procesul lent și discoordonat de distribuție și administrare a vaccinurilor Covid-19 întregii populații. (Autoritățile publice monopolizează la fel de bine și acest process, excluzând complet inițiativa privată). Vezi Hans-Werner Sinn, “Europe’s Vaccination Debacle,” Project Syndicate, Jan. 18, 2021. [https://www.project-syndicate.org/commentary/europe-vaccine-scarcity-central-planning-by-hans-werner-sinn-2021-01?barrier=accesspaylog]
  10. Jesús Huerta de Soto, Socialism, Economic Calculation, and Entrepreneurship, op. cit., pag. 62-77, [Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012 – n.ed.]
  11. „Orice sistem socialist va tinde să se scalde mai mult decât e cazul în propagandă politică, prin care invariabil va idealiza efectele comenzilor guvernamentale asupra procesului social, insistând în același timp că absența acestor intervenții ar produce consecințe foarte rele pentru societate. Inducerea sistematică în eroare a populației, denaturarea faptelor … pentru a convinge publicul că arhitectura puterii este necesară și că ar trebui menținută și întărită etc. sunt toate semnele tipice ale efectului pervers și degradant pe care socialismul îl exercită asupra propriilor structuri sau agenții de guvernare.” Jesús Huerta de Soto, Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, op. cit., p. 68. Influența nefastă a guvernului se reflectă din nou în întrebarea tulburătoare care încheie miniseria Cernobîl, menționată mai devreme: „Care este costul minciunilor?”
  12. Ibid., p. 66.
  13. Ibid., pag. 71-76.
  14. Ibid., pag. 80-82.
  15. Experții și autoritățile atribuie de regulă malajustările generate de intervenționism unei lipse de cooperare din partea cetățenilor, iar aceste malajustări devin pretext pentru a justifica ulterior noi doze de coerciție instituțională însoțite de o creștere progresivă, totalitaristă a puterii; această creștere a puterii, în prezența unei discoordonări crescânde, este de regulă acompaniată de șocuri sau schimbări bruște în politica publică, modificări radicale ale conținutului comenzilor sau ale aplicabilității lor sau și una și alta; și totul într-o zadarnică speranță că ‘experimentarea’ nesistematică a unor noi tipuri și grade de intervenționism va furniza soluția la problemele fără rezolvare avute în vedere. Poate că rușinosul episod al măștilor – nerecomandate inițial de experți, iar apoi, două luni mai târziu, considerate esențiale și declarate obligatorii chiar și în aer liber (!) – reprezintă o ilustrare perfectă a acestui argument. Vezi Jesús Huerta de Soto, Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, op. cit., p. 64. Vezi, de asemenea, „Macron y la vacunación,” El país, Sunday, Jan. 10, 2021, p. 10. În plus, aș putea menționa tragica discriminare pe care autoritățile publice au impus-o celor aflați în casele de bătrâni sau faptul că, în cele mai critice momente ale pandemiei, cel care decidea dacă pacienții grav bolnavi de Covid-19 vor trăi sau nu era adesea un funcționar public (un doctor la spitalul public).
  16. Israel Kirzner, Discovery and the Capitalist Process (Chicago and London: University of Chicago Press, 1985), p. 168.
  17. De exemplu, folosirea centrelor de logistică și transport către China ale companiei private Inditex (în portofoliul căreia se află și brandul „Zara”) a făcut posibilă aducerea în Spania în timp record a peste 35 de milioane de unități de echipament de protecție sanitară (împreună cu 1.200 de ventilatoare) care, dacă ar fost folosite canalele publice obișnuite, ar fi ajuns mult mai târziu și în stare mai proastă. De asemenea, restaurantul „Coque”, care a primit două stele Michelin, a pregătit și livrat în Madrid mii de prânzuri pentru cei nevoiași și cei afectați de pandemie etc.
  18. Vezi, printre multe altele, articolul clasic al lui F.A. Hayek, “Competition as a Discovery Procedure,” în New Studies in Philosophy, Politics, Economics, and the History of Ideas (London: Routledge, 1978).
  19. Guvernele aplică în mod continuu un standard dublu și condamnă imediat orice eșec (oricât de mic) al sectorului privat, în timp ce văd eșecurile mult mai grave și mai flagrante ale sectorului public ca o dovadă definitivă că nu se cheltuiesc suficienți bani și că trebuie să extindem în continuare sectorul public și să creștem cheltuielile publice și impozitele.
  20. Evident că acele autorități publice care, relativ vorbind, au intervenit și și-au constrâns o idee mai puțin cetățenii (precum în Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore sau, mai aproape de noi, comunitatea autonomă din Madrid) nu au reușit să scape în totalitate de problemele de nerezolvat ale intervenționismului de stat, dar au avut tendința – comparativ – de a obține rezultate mai bune. Prin urmare, aceasta este o altă probă sau ilustrare de adăugat celor deja menționate în textul principal. De altfel, se spune în mod popular că „jumătate din Spania se dedică reglementării, inspectării și amendării celeilalte jumătăți”, și există mult adevăr în această vorbă. Așadar, izolarea și încetinirea radicală a activității a avut cel puțin un efect pozitiv, anume tocmai faptul că societatea civilă s-a putut elibera măcar parțial de acea presiune, pentru câteva luni.
  21. Nu am menționat în textul principal contribuțiile Școlii Alegerii Publice (engl. Public Choice School), care capătă prestigiu elaborând o teorie a eșecurilor managementului public democratic (cu precădere efectele ignoranței raționale a alegătorilor, rolul pervers al grupurilor de interese speciale privilegiate, miopia și gândirea pe termen scurt specifice activității guvernamentale și natura megalomanică și ineficientă a birocrațiilor) începând cu anii 1980 (când principalul arhitect-pionier al școlii, James M. Buchanan, a câștigat Premiul Nobel pentru economie, în 1986). Contribuțiile principale ale acestei școli se aplică direct aici. (Vezi de asemenea bibliografia pe care o citez în nota 27 la pagina 93 a cărții mele Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, op. cit.)
  22. Vezi, printre alte ediții, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude (Auburn AL: Mises Institute, 2002). Diverse ediții sunt disponibile și în limba spaniolă, spre exemplu cea a lui Pedro Lomba, publicată la Madrid în septembrie 2019 de Editorial Trotta.
  23. Michael Huemer, The Problem of Political Authority: An Examination of the Right to Coerce and the Duty to Obey. (New York: Palgrave Macmillan, 2013). Subtitlul este chiar incitant.
  24. Jesús Huerta de Soto, „Il virus più letale,” Il Giornale, Milan, May 14, 2020, pp. 1 și 24. În engleză, „The State: The Deadliest Virus,” Mises Wire, Mises Institute, June 24, 2020. [https://mises.org/wire/state-deadliest-virus] Versiunea spaniolă, care a apărut după cea italiană, “El virus más letal,” Procesos de Mercado 17, no. 1 (Spring 2020): 439-441. [n.tr.: vezi, de asemenea, versiunea în limba română „Virusul cel mai letal”, apărută în 10 mai 2020 pe site-ul Institutului Luwig von Mises România, disponibil la https://mises.ro/opinii/virusul-cel-mai-letal/]
Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins