Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă – partea I

Efectele economice ale pandemiei: o analiză austriacă – partea I

Publicăm prima parte a analizei economice și sociologice pe care ilustrul profesor și autor spaniol a făcut-o crizei pandemice – o aplicare remarcabilă a conceptelor austriece pe care Huerta de Soto o scrie cu toată forța teoriilor studiate și elaborate în tratatele și cărțile sale.

În mod tradițional, teoreticienii școlii austriece și-au concentrat atenția cu precădere pe ciclurile recurente de boom și recesiune care ne afectează economiile și pe studierea relației dintre aceste cicluri și anumite modificări caracteristice ale structurii stadiilor bunurilor de capital. Fără îndoială, teoria austriacă a ciclurilor de afaceri este una dintre cele mai importante și sofisticate contribuții analitice ale Școlii austriece. Membrii acesteia au reușit să explice cum procesul de expansiune a creditului conduce la erori investiționale sistematice care rezultă într-o structură de producție care nu poate fi menținută. Astfel de procese sunt puse în mișcare și orchestrate de către băncile centrale și sunt implementate de sectorul bancar privat, care operează cu rezerve fracționare și creează bani din nimic sub forma depozitelor, pe care îi injectează în sistem via creditele acordate companiilor și agenților economici, în absența unei creșteri reale prealabile a economiilor voluntare. Structura producției se modifică în mod artificial spre un număr mare de proiecte care sunt prea intensive în capital și care ar putea fi duse până la capăt numai într-un viitor mai îndepărtat. Din nefericire, agenții economici nu vor putea să ducă la îndeplinire aceste proiecte, deoarece nu sunt dispuși să le susțină prin sacrificarea îndeajuns a consumului lor imediat (cu alte cuvinte, prin economisire). Anumite procese de reversiune apar imediat și relevă erorile investiționale care au fost comise, împreună cu nevoia de a le recunoaște, abandonarea proiectelor nesustenabile, și restructurarea economiei prin transferul factorilor productivi (bunuri de capital și muncă) pe scară mare de acolo unde erau utilizate în mod eronat spre proiecte noi, mai puțin ambițioase dar realmente profitabile. Recurența ciclului poate fi explicată atât de natura esențialmente instabilă a sistemului bancar cu rezerve fracționare – ca principal furnizor de fonduri sub forma expansiunii creditelor – cât și de predispoziția pentru inflație a teoreticienilor, autorităților politice, agenților economici și sociali și, mai ales, a bancherilor centrali, care văd în prosperitatea economică un obiectiv ce trebuie urmărit pe termen scurt indiferent de cost și văd injectarea de bani și credite ca pe un instrument care nu poate fi, sub nicio circumstanță, eliminat. Prin urmare, din momentul în care revenirea este în bună măsură în desfășurare, mai devreme sau mai târziu autoritățile cad pradă vechilor tentații, oferă justificări pentru politicile care au eșuat de fiecare dată, și reinițiază întregul proces al expansiunii, crizei și recesiunii, iar totul începe de la capăt.

Economiștii austrieci au propus reformele necesare pentru oprirea ciclurilor recurente (esențialmente, eliminarea băncilor centrale, reprivatizarea banilor – etalonul aur clasic – și readucerea sectorului bancar sub incidența principiilor generale ale legii proprietății private – adică rezerve obligatorii de 100% pentru depozitele la vedere și a instrumentelor bancare echivalente). Însă economiștii austrieci au afirmat dintotdeauna că aceste reforme nu ar duce la evitarea crizelor economice izolate, nerecurente, ca de exemplu războaiele, tensiunile politice și sociale majore, catastrofele naturale sau epidemiile, dacă acestea conduc la o creștere semnificativă a incertitudinii, la schimbări bruște ale cererii de bani și, posibil, ale preferinței sociale de timp. În astfel de situații, structura de producție a stadiilor bunurilor de capital ar putea fi chiar permanent modificată.

În acest articol vom analiza măsura în care o pandemie ca cea prezentă (pandemii similare au lovit de nenumărate ori omenirea în istoria sa) poate declanșa atât aceste, precum și alte efecte economice și măsura în care intervenția coercitivă a statelor poate atenua efectele negative ale pandemiilor sau, dimpotrivă, poate deveni contraproductivă, acutizând efectele și făcând-le să dureze mai mult. Mai întâi, vom studia impactul posibil al pandemiei asupra structurii economice. În al doilea rând, vom analiza modul de funcționare al ordinii spontane a pieței, care este condusă de eficiența dinamică a antreprenoriatului neconstrâns și creativ. În acest scenariu, antreprenorii își dedică atenția, într-o manieră descentralizată, detectării problemelor și provocărilor pe care le ridică o pandemie. În antiteză, vom analiza imposibilitatea calculului economic și a alocării eficiente a resurselor atunci când sunt făcute încercări politice de a impune decizii de sus în jos; adică într-o manieră centralizată, prin puterea sistematică și coercitivă a statului. În cea de a treia și ultima secțiune a acestui articol, vom examina cazul specific al intervenției masive a guvernelor și, în special, a băncilor centrale pe piețele monetare și financiare pentru a face față problemelor pandemiei, încercând să îi atenueze efectele. Ne vom concentra de asemenea pe politicile guvernamentale adoptate simultan care au presupus taxe și creșteri ale cheltuielilor publice, prezentate ca panacee și remedii universale pentru problemele de care suferim.

1. Efectele pandemiilor asupra structurii reale de producție: piața forței de muncă, procesul stadiilor bunurilor de capital și impactul incertitudinii

1.1. Piața forței de muncă

Apariția unei maladii noi, foarte contagioase, care se răspândește în toată lumea și are o rată ridicată a mortalității, constituie, fără îndoială, un scenariu catastrofal, capabil de a produce un număr de consecințe economice serioase pe termen scurt, mediu și chiar lung. Printre acestea se numără costul în termeni de vieți omenești, mulți dintre cei afectați fiind încă implicați activ în producție și creativi. Să ne amintim, de pildă, că așa numita „gripă spaniolă” a omorât între 40 și 50 de milioane de oameni la nivel mondial începând cu anul 1918 (de peste trei ori mai multe decese decât în Primul Război Mondial, incluzând atât combatanții cât și civilii). Această pandemie de gripă a atacat cu precădere bărbații și femeile relativ tineri și în putere; adică, indivizi în plină putere de muncă[1]. În contrast, actuala pandemie Covid-19 cauzată de virusul SARS-CoV-2 provoacă simptome relativ ușoare în rândul a 85% dintre cei infectați, cu toate că îi afectează puternic pe restul de 15%. Necesită chiar spitalizare pentru o treime dintre aceștia și duce la decesul a aproape una din cinci dintre persoanele spitalizate ca urmare a unei forme severe a bolii, majoritatea dintre acestea fiind cei în vârstă, pensionarii și cei care suferă de afecțiuni preexistente.

Astfel, actuala pandemie nu are un impact major asupra ofertei de muncă și talentului uman de pe piața muncii, din moment ce creșterea deceselor în rândul oamenilor aflați la vârsta de lucru este relativ mic. Așa cum am menționat deja, această situație diferă în mod semnificativ de cea cauzată de „gripa spaniolă”, în urma căreia se estimează că oferta agregată de muncă la nivel mondial a scăzut cu 2%. Această cifră ia în considerare atât decesele survenite ca urmare a bolii cât și a Primului Război Mondial (40 sau 50 de milioane de victime ale bolii și peste 15 milioane datorate războiului). Această lipsă relativă a forței de muncă a ridicat salariile reale în timpul anilor ’20 (engl. the roaring twenties), când restructurarea economiei mondiale a fost finalizată. S-a produs trecerea de la o economie de război la una de pace, iar întregul proces a fost acompaniat de expansiunea creditului pe care nu o putem analiza în detaliu aici, dar care, în orice caz, a creat premisele Marii Depresiuni care a urmat crizei financiare severe din 1929.[2]

De-a lungul cursului istoriei, diferite pandemii au avut de fapt un impact mult mai puternic asupra pieței muncii. De pildă, se estimează că ciuma bubonică, cea care a devastat Europa începând cu 1348, a redus populația totală cu cel puțin o treime. Lipsa acută, neanticipată de forță de muncă a condus la o creștere semnificativă a salariilor reale, care s-a manifestat în deceniile următoare. Este exasperant că monetariștii și, cu precădere, keynesiștii susțin cu obstinație presupusele efecte „benefice” ale războaielor și pandemiilor (pentru toată lumea mai puțin pentru milioanele care sunt omorâte sau sărăcite de acestea, îmi imaginez). Se susține că aceste tragedii permit economiilor să depășească starea letargică în care se află și să pornească pe calea „prosperității” înfloritoare. În același timp, astfel de calamități furnizează justificarea politicilor economice care presupun un intens intervenționism monetar și fiscal. Cu obișnuita sa capacitate de a lămuri lucrurile, Mises se referă la aceste teorii economice și politici ca „distructivism economic” pur, din moment ce servesc numai creșterii ofertei de bani pe cap de locuitor și, în special, a cheltuielilor guvernamentale.[3]

1.2. Structura de producție și bunurile de capital

Pe lângă aceste efecte asupra populației și a pieței forței de muncă, ar trebui de asemenea să luăm în considerare impactul exercitat de o pandemie asupra ratei sociale a preferinței de timp și prin urmare, asupra ratei dobânzii și a structurii productive a stadiilor bunurilor de capital. Poate cel mai catastrofal scenariu pe care l-am putea concepe este cel descris de Boccaccio în introducerea sa la Decameronul atunci când scrie despre ciuma bubonică de care era afectată Europa în secolul al paisprezecelea. Dacă devine larg răspândită credința că toată lumea are șanse mari să se îmbolnăvească și să moară într-un interval de timp scurt sau mediu, este ușor de înțeles că valorile subiective vor tinde să fie orientate spre prezent și spre consumul imediat. „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. Sau invers, „Să ne căim, să facem penitență, să ne rugăm, și să ne punem ordine în viața spirituală”. Aceste atitudini aflate în opoziție și totodată ușor de înțeles în fața pandemiei au același efect economic: Ce sens mai are să economisești și să te angajezi în proiecte investiționale care ar putea ajunge la maturitate numai în viitorul îndepărtat dacă nici noi, nici copiii noști nu vom mai fi aici pentru a ne bucura de fructele lor? Rezultatul evident putea fi văzut în Florența secolului al XIV-lea, devastată de ciuma bubonică. Oamenii își abandonau în masă fermele, animalele domestice, terenurile agricole și atelierele și, în general, își neglijau și consumau bunurile de capital fără să le mai înlocuiască.[4] Acest fenomen poate fi ilustrat grafic într-o modalitate simplificată ca în secțiunea „Cazul unei economii regresive” din cartea mea Moneda, creditul bancar și ciclurile economice.[5] Cu acea ocazie am folosit bine-cunoscutul triunghi hayekian care reprezintă structura de producție a unei societăți. (Pentru o explicație detaliată a înțelesului acestuia, vezi pagina 291 și următoarele din cartea respectivă.)

Așa cum putem vedea în Graficul 1, în situația de față o creștere bruscă, dramatică a ratei sociale a preferinței de timp duce la creșterea în termeni monetari a consumului imediat (figura b) pe seama investițiilor. Mai exact, numeroase stadii (reprezentate prin suprafața umbrită din figura c) din procesul productiv sunt abandonate, o mare parte a populației încetează să mai lucreze (fie datorită deceselor sau ca urmare a unei decizii voluntare), iar supraviețuitorii se dedică cu aplomb consumării bunurilor de consum (al căror preț, în termeni monetari, explodează datorită reducerii ofertei și scăderii generalizate a cererii de bani). Tranzacțiile de pe piața intertemporală și a fondurilor împrumutabile sunt practic sistate, iar ratele dobânzii pentru puținele tranzacții care mai sunt încheiate ajung la niveluri exorbitante.

În contrast cu scenariul de mai sus, nu există nicio indicație că pandemia Covid-19 din prezent a fost acompaniată de o modificare semnificativă a ratei sociale a preferinței de timp (pe lângă efectul unei creșteri temporare a incertitudinii, pe care o vom discuta în cele ce urmează). Pentru început, actualele circumstanțe nu seamănă în niciun fel cu cele dintr-o pandemie într-atât de virulentă ca cea descrisă de Boccaccio în Decameronul. Așa cum am menționat, mortalitatea așteptată în rândul indivizilor aflați la vârsta ocupării unui loc de muncă este neglijabilă, iar așteptările privitoare la ducerea la îndeplinire a proceselor investiționale care vor ajunge la maturitate în viitorul îndepărtat rămân nemodificate. (De pildă, încă se fac investiții în proiectare, inovare, și producția autovehiculelor electrice ale viitorului și în multe alte proiecte investiționale pe termen lung.) Și din moment ce rata socială a preferinței de timp rămâne practic nemodificată, structura productivă a stadiilor bunurilor de capital pe care le-am descris în mod simplificat în graficele hayekiene rămân de asemenea neschimbate, cu excepția a trei efecte – unul pe termen foarte scurt (imediat), altul pe termen mediu (de la unu la trei ani), și încă unul pe termen lung (care poate deveni pe perioadă nedeterminată).

1. Mai întâi, este efectul imediat, pe termen scurt (care durează câteva luni) care este exercitat asupra structurii reale productive de către măsurile coercitive de carantinare care au fost impuse de guverne. Putem presupune că sistarea activității economice care a fost impusă prin decret pentru câteva luni a afectat, în termeni relativi, în principal eforturile productive cele mai depărtate de consumul final. Până la urmă, populația – chiar și indivizii forțați să stea închiși în propriile case și care nu au putut să lucreze – a trebuit să continue să ceară și să consume bunuri de consum și servicii (chiar dacă prin intermediul e-commerce – Amazon etc. – din moment ce multe magazine și distribuitori finali au fost forțați să închidă, deoarece activitățile lor au fost considerate „non-esențiale”). Dacă așa stau lucrurile, și presupunând că cererea finală pentru banii meniți pentru consum nu s-a modificat în mod semnificativ, fie deoarece unitățile familiale de consum afectate de restricțiile de mobilitate au apelat la rezervele lor financiare sau deoarece au compensat scăderea survenită asupra venitului bazându-se pe subvențiile temporare acordate șomerilor (compensații pentru disponibilizări etc.), structura productivă în termeni monetari a fluctuat într-un interval scurt de timp asemenea unui pendul, așa cum se poate vedea mai jos (în Graficul 2).

În orice caz, atunci când „deconectarea” (impusă) de la procesul productiv va lua sfârșit și factorii productivi sunt iarăși utilizați, procesul productiv poate începe încă o dată de unde a lăsat lucrurile, din moment ce nicio eroare sistematică, generatoare de malinvestiții și care necesită restructurare nu a ieșit la iveală.[6] Spre deosebire de ce s-a întâmplat în Marea Recesiune din 2008, structura de producție nu a fost ireversibil afectată, și astfel nu este nevoie de un proces îndelungat, dureros de reorganizare și realocare masivă a forței de muncă și a factorilor de producție: Tot ce este necesar pentru antreprenori, lucrători și liber profesioniști este să se întoarcă la muncă, să își reia activitățile de unde le-au lăsat și să folosească bunurile de capital care nu au fost avariate (în urmă cu câteva luni) și care sunt încă disponibile.

În ceea ce privește acest prim efect pe termen foarte scurt, ar trebui să clarific că ar fi apărut – cu toate că ar fi fost mult mai blând și puțin traumatizant și, prin urmare, ar fi cauzat o fluctuație mult mai mică decât mișcarea de pendul ilustrată în grafic – și dacă distanțarea socială ar fi fost voluntară și selectivă iar decizia ar fi fost adoptată la nivel „micro” de către familii, companii, zone rezidențiale, cartiere etc. Toate acestea sunt posibile în contextul unei societăți libere în care fie nu există un monopol al guvernării (și avem în schimb auto-guvernarea anarho-capitalistă) sau aceasta nu este centralistă și nu impune măsuri de izolare atotcuprinzătoare, coercitive și nediscriminatorii.

2. În al doilea rând, diferite sectoare care sunt asociate în mod fundamental cu stadiul consumului final încă resimt o scădere drastică a cererii după restricționarea mobilității și pot continua așa pentru multe luni,[7] până când pandemia ajunge la capăt și activitățile au revenit complet la normal. Aceste sectoare vizează în principal turismul, transportul, industria hotelieră și divertismentul. Relativ vorbind, sunt foarte importante pentru anumite economii cum este cea a Spaniei, unde turismul reprezintă aproape 15% din PIB. Astfel de sectoare necesită o schimbare mai profundă decât simpla oscilație pendulară descrisă mai sus la primul punct. În schimb, circumstanțele necesită o schimbare care are un impact asupra structurii producției pentru o perioadă mai lungă (în jur de doi ani). Evident, toți ceilalți factori fiind considerați constanți, dacă gospodăriile consumă mai puțin pe transport aerian, hoteluri, restaurante, spectacole de teatru, vor cheltui mai mult pe bunuri și servicii de consum alternative, sau substitute, vor dedica o parte mai mare din venitul lor investițiilor sau vor crește deținerile monetare. Pe lângă o posibilă creștere a cererii de bani, pe care o vom discuta mai târziu când vom lua în considerare incertitudinea, în mod clar structura de producție va trebui să se adapteze temporar la noile circumstanțe urmând să facă cât mai mult cu resursele care au mai rămas în sectoarele (cel puțin parțial) afectate. Mă refer în mod particular la acele resurse care sunt, pentru o perioadă, în șomaj involuntar și care vor trebui realocate către linii alternative de producție unde pot fi fructificare (temporar sau definitiv) prin angajare în activitatea productivă.

Ca o ilustrare, anumite restaurante vor sta deschise în ciuda tuturor adversităților, adaptându-și oferta (de pildă, pregătirea meselor pentru livrare la domiciliu), reducând costurile pe cât posibil (disponibilizând personal sau recalificându-i direct sau indirect – de exemplu, să devină livratori) și ajustându-și obligațiile de plată față de furnizor pentru a își minimiza pierderile și consumul de capital. În acest fel, proprietarii evită să arunce la coș anii investiți în construirea unei reputații și acumulării unor bunuri de capital valoroase care sunt greu de convertit. Iar asta în speranța că, atunci când se vor schimba circumstanțele, vor fi mai bine poziționați decât competitorii și vor dispune de un avantaj competitiv redutabil în condițiile revirimentului anticipat al sectorului. În schimb, alți antreprenori vor alege să se retragă și să „hiberneze” prin închiderea temporară a activității dar menținând infrastructura și relațiile de afaceri pregătite pentru redeschidere de îndată ce circumstanțele o vor permite. Un alt grup de oameni de afaceri – în general aceia ale căror proiecte antreprenoriale erau marginal mai puțin profitabile chiar și în perioada pre-pandemie – vor fi forțați să își închidă permanent afacerile și să își lichideze proiectele antreprenoriale.

Toate aceste activități antreprenoriale și decizii pot și trebuie să fie adoptate relativ rapid, iar costurile trebuie minimizate. Asta va fi posibil numai într-o economie eficientă în sens dinamic care încurajează exercitarea liberă a activității antreprenoriale și care nu îl obstrucționează prin reglementări dăunătoare (în special în ceea ce privește piața muncii) și taxe care au un efect descurajator. În mod clar, nu guvernul sau oficialii publici vor fi cei care se vor descurca să adopte cele mai potrivite decizii în fiecare moment și în fiecare set de circumstanțe specifice referitoare la timp și spațiu. În schimb, va rămâne pur și simplu sarcina unei armate de antreprenori care, în ciuda tuturor adversităților, vor dori să avanseze mai departe, prin curaj și încredere de nezdruncinat într-un viitor mai bun, cu certitudinea că mai devreme sau mai târziu va sosi.

Cu ajutorul triunghiului pe care l-am folosit pentru a reprezenta, într-o manieră simplificată, structura de producție, putem ilustra cel mult (vezi Graficul 3) – plecând de la ipoteza că nu are loc nicio schimbare semnificativă în rata socială a preferinței de timp – cum are loc o mișcare orizontală a ipotenuzei, mai întâi spre stânga, care arată impactul per total al unei reduceri a cererii pe care o suferă sectoarele afectate (și furnizorii acestor sectoare). Mișcarea spre stânga este urmată apoi de o revenire spre dreapta, fiind înlocuită de noua cerere manifestată pe parcursul mai multor luni care sunt necesare pentru o revenire completă la normal, și în măsura în care este recuperată cea mai mare parte a cererii exprimate în bani care a fost pierdută de către respectivele sectoare.

Evident, graficul nu ne permite să arătăm nenumăratele decizii antreprenoriale și tranzacțiile investiționale care rezultă în fluctuațiile orizontale rapide și flexibile reprezentate prin săgețile orientate în ambele sensuri. Graficul ne permite însă să vizualizăm riscul ridicat pe care îl implică lansarea unor politici care tind să facă structura productivă mai rigidă prin menținerea unor companii zombie care ar trebui lichidate cât de curând și prin faptul că via reglementări și taxe reduc din șansele unei reveniri care ar împinge ipotenuza triunghiului nostru înapoi spre dreapta. De fapt, intervențiile fiscale și de reglementare pot bloca structura productivă reală în poziția BB pe o perioadă nedeterminată împiedicând-o să revină spre poziția AA.

Este de la sine înțeles că toate aceste procese rapide de ajustare și revenire necesită o cât mai agilă și flexibilă piață a forței de muncă în care disponibilizările și reangajările să poată fi efectuate cât mai rapid și cu un cost minim. Trebuie să ne amintim că spre deosebire de ce s-a întâmplat în timpul Marii Recesiuni din 2008 (ceea ce îndeobște se întâmplă după orice criză financiară care urmează unui proces îndelungat de expansiune a creditului), în pandemia actuală nu pornim de la malinvestiții generalizate ale factorilor de producție (ca de exemplu în sectorul imobiliar, așa cum s-a întâmplat în 2008) care ar putea justifica apariția unor valori mari ale șomajului structural pe termen lung. În schimb, acum este posibil să realocăm forța de muncă și factorii productivi într-o manieră rapidă, sustenabilă și permanentă, însă piețele aferente forței de muncă și factorilor trebuie să fie pe cât de libere și agile este posibil.

3. În al treilea rând, nu am analizat încă posibilitatea ca anumite schimbări survenite în obiceiurile de consum ale populației să devină permanente, necesitând modificări definitive în stadiile de investiții și a bunurilor de capital care alcătuiesc structura productivă a societății. Ar trebui să evidențiem că în orice economie de piață care nu este supusă controlului, structura productivă este în continuă adaptare, într-o manieră graduală, netraumatică, la nevoile și gusturile schimbătoare ale consumatorilor. Este adevărat că pandemia ar putea grăbi descoperirea și adoptarea definitivă a unor noi obiceiuri comportamentale (referitoare, de exemplu, la participarea larg răspândită la e-commerce, utilizarea sporită a anumitor metode de plată, acceptarea generalizată a conferințelor video în lumea afacerilor și a educației etc.). Totuși, în ceea ce privește aspectele practice este posibil să supralicităm impactul acestor schimbări presupus radicale, în special dacă le comparăm cu schimbările care au apărut, de la începutul secolului XXI, ca urmare a globalizării tot mai extinse a comerțului și a revoluției tehnologice care a acompaniat-o și a făcut-o posibilă. Aceste evoluții au permis unor sute de milioane de indivizi să scape de sărăcie; miliarde de indivizi (cu precădere din Asia și Africa) care până acum rămăseseră în afara circuitului producției și schimbului internațional au fost integrați în fluxurile de producție. Astfel, forțele productive ale capitalismului au fost eliberate într-o măsură fără precedent în istoria omenirii. Și în ciuda balastului intervenției statale și a reglementărilor, care distorsionează continuu și taie aripile progresului, omenirea a obținut marele succes social și economic de a atinge o populație de opt miliarde și de a menține un nivel de trai care cu numai câteva decenii în urmă nici nu ar fi putut fi imaginat.[8] Din acest punct de vedere, ar trebui să acordăm mai puțină importanță impactului pe termen lung al pandemiei actuale, având în vedere contextul schimbărilor mult mai mari și profunde la care economiile de piață se adaptează în mod constant fără mari dificultăți. Prin urmare, ar trebui să revenim cu analiza noastră la studierea efectelor pe termen scurt și mediu ale actualei pandemii, deoarece, dată fiind proximitatea acestora, putem să le considerăm mai semnificative la acest moment.

1.3 Incertitudinea și cererea de bani

În încheierea primei părți a acestui articol, vom analiza impactul incertitudinii create de pandemie. Prin această abordare, scopul principal este de a scoate în evidență, așa cum vom vedea în ultima parte, faptul că această incertitudine a condus la promovarea și mai intensă a politicilor intervenționiste fiscale și (mai ales) monetare într-atât de laxe încât sunt fără precedent istoric, reprezintă o amenințare serioasă și au șanse mari să aibă consecințe serioase în momentul în care pandemia se va încheia.

Inițial, impactul unei pandemii asupra incertitudinii și, astfel, asupra cererii de bani se va regăsi între două puncte extreme. O pandemie poate fi într-atât de virulentă încât, așa cum am văzut în cazul ciumei bubonice din Florența la mijlocul secolului al XIV-lea, pe care Boccaccio a descris-o foarte bine în Decameronul, dincolo de incertitudine, poate induce unei mari părți a populației certitudinea că zilele lor sunt numărate și că prin urmare speranța lor de viață a fost redusă în mod drastic. În astfel de circumstanțe, este de înțeles că cererea de bani se prăbușește iar banii își pierd o parte semnificativă din puterea lor de cumpărare într-un context în care nimeni nu este dispus să renunțe la bunurile sale sau să furnizeze servicii a căror producție s-a redus, iar cei mai mulți indivizi doresc să le consume cât mai repede posibil.

Din punct de vedere analitic, în momentul de față prezintă un interes mai mare pandemiile de tipul celei cu care ne confruntam în prezent, care sunt mult mai puțin virulente și în care, dat fiind că cea mai mare parte a populației îi supraviețuiește și nu se află în pericol, incertitudinea crește, cu precădere în primele luni, în special în ceea ce privește gradul de răspândire, evoluția și rata de transmitere precum și efectele sale economice și sociale. Deținerile monetare sunt mijloacele primordiale pentru gestionarea incertitudinii inerente viitorului, deoarece permit actorilor economici și gospodăriilor să își păstreze toate opțiunile deschise și astfel să se adapteze foarte rapid și ușor la orice situație viitoare în momentul în care aceasta apare. Prin urmare, este de înțeles că această creștere naturală a incertitudinii ca urmare a pandemiei actuale a fost însoțită de o creștere a cererii de bani și astfel, toți ceilalți factori rămânând constanți, de cea a puterii de cumpărare a acestora. Graficul 4 ne poate ajuta să vizualizăm acest lucru. Graficul conține mai multe diagrame în formă de triunghi care reprezintă structura de producție în termeni de cerere de bani. Aceste diagrame ilustrează efectul creșterii cererii de bani ca: o deplasare uniformă a ipotenuzei spre stânga când rata preferinței de timp nu se modifică (diagrama a), o deplasare spre stânga care arată investiții relativ mai mari atunci când deținerile monetare sunt acumulate ca urmare a reducerii consumului (diagrama b), și o mișcare spre stânga care reflectă un consum relativ mai mare când banii sunt acumulați prin vânzarea bunurilor de capital și a activelor financiare dar nu prin reducerea consumului (diagrama c).

Există trei efecte posibile asupra structurii de producție, generate de creșterea cererii de bani în pandemie:

Cu toate că oricare dintre aceste trei efecte este teoretic posibil, cel mai probabil în actualele circumstanțe a avut loc o combinație a acestora, cu precădere situațiile ilustrate în diagramele a și b. Prin urmare, am putea suprapune aceste diagrame pe cele analizate în graficele din secțiunile precedente. Pentru a face respectivele grafice mai ușor de înțeles și examinabile separat, nu am luat în considerare efectele unei posibile creșteri a cererii de bani, urmând acum să includem acest element în analiza noastră. Sunt trei puncte importante de care trebuie să ținem cont când vine vorba de creșterea incertitudinii și creșterea cererii de bani care vine ca urmare a pandemiei.

În primul rând, creșterea incertitudinii (și creșterea cererii de bani care o acompaniază) este temporară și de durată relativ scurtă, din moment ce va tinde să revină la poziția inițială imediat ce vom putea întrevedea finalul pandemiei, iar așteptările referitoare la îmbunătățirea situației încep să apară. Prin urmare, nu va fi necesar să așteptăm până am depășit cu totul episodul pandemiei (în jur de doi ani). Înainte de acest moment, va avea loc o revenire graduală la niveluri „normale” ale incertitudinii; modificările ilustrate în diagramele a, b și c își vor inversa direcția, iar structura de producție în termeni monetari va reveni la situația sa precedentă.

În al doilea rând, pe măsură ce deținerile monetare se acumulează datorită reducerii cererii pentru bunuri de consum (diagramele a și b) – iar acest lucru sigur are loc în sectoarele cele mai afectate de restricțiile de mobilitate (industriile turismului și hotelăriei etc.) – această cerere monetară mai scăzută pentru bunuri de consum va tinde să conducă la acumularea unui volum important de astfel de produse nevândute. Ca rezultat, va fi gestionată mai ușor situația care decurge din încetinirea producției acestora (care inevitabil rezultă din blocajele care vor apărea și din carantinarea în mai mică sau mare măsură a producătorilor acestora) și din cererea dată de nevoia de a continua consumul a tuturor indivizilor care au sistat total sau parțial munca în timpul primelor luni ale pandemiei. Astfel, creșterea cererii de bani servește drept amortizor în ceea ce privește șocul pe partea ofertei care a lovit producția de bunuri de consum, ca rezultat al restricțiilor obligatorii. Prin urmare, în acest fel, creșterea accelerată a prețurilor relative ale acestor bunuri este temperată, fapt ce altminteri ar afecta grav cea mai mare parte a populației.

În al treilea rând, trebuie să subliniem că intervenționismul guvernelor și al băncilor centrale în plan monetar și fiscal poate crește incertitudinea încă mai mult, și poate chiar să îi prelungească efectul dincolo de ce este strict necesar și ceea ce ar fi presupus pandemia ca atare. Fără îndoială, și așa cum vom vedea mai detaliat în cea de a treia secțiune, guvernele și băncile centrale pot crea un climat de neîncredere antreprenorială care va împiedica revirimentul rapid al pieței și va obstrucționa procesul antreprenorial de revenire la normal. În această situație, va fi posibil chiar să replicăm efectul de feedback pervers pe care îl analizez îndeaproape în articolul meu „The Japanification of the European Union”.[9] În acest luping pervers, injectarea masivă de bani – care crește oferta monetară – și coborârea ratelor dobânzii spre zero de către băncile centrale nu produc niciun efect observabil asupra economiei și sunt autodistructive. Asta are loc deoarece măsurile sunt neutralizate de creșterea simultană a cererii de bani care decurge din costul de oportunitate egal cu zero al deținerii de active lichide și, în special, datorită amplificării incertitudinii. Aceasta este cauzată de înseși politicile de înăsprire a reglementărilor economice, blocarea reformelor structurale aflate în așteptare, creșterea taxelor, intervenționism și lipsa unui control fiscal și monetar.

*

Traducere de Andreas Stamate-Ștefan și Matei Apăvăloaei după versiunea în limba engleză disponibilă pe Mises.org.

Note:

  1. Îmi voi aduce mereu aminte de povestea prietenului meu Arthur Seldon despre felul în care și-a pierdut părinții. După ce a absolvit London School of Economics, Seldon a devenit, împreună cu lordul Harris de High Cross, unul dintre președinții fondatori al Institute of Economic Affairs (IEA) din Londra, un distins membru al Mont Pelerin Society, un autor cunoscut care a scris pe marginea unei game largi de subiecte, și un apărător al economiei de piață. Amândoi părinții lui Seldon au decedat din cauza gripei spaniole la scurt timp unul de altul – la vârsta de 30 de ani – pe când acesta avea numai doi ani. Astfel, pe când Seldon avea încă o vârstă fragedă, a ajuns orfan și a fost ulterior adoptat. Cu timpul, a reușit să depășească traumatica experiență, care însă l-a lăsat cu un defect de vorbire permanent. Asta nu l-a oprit să devină unul dintre cei mai străluciți economiști ai Marii Britanii și, într-o mare măsură, inspirație pentru revoluția conservatoare condusă de Margaret Thatcher care a început la sfârșitul anilor ’70. Vezi Arthur Seldon, Capitalism (publicat de Wiley-Blackwell, 1991)

  2. Vezi, de exemplu, Murray N. Rothbard, America’s Great Depression, ediția a 5-a (Auburn, AL: Ludwig von Mises Institute, 2000).
  3. Vezi, de exemplu, comentariile lui Carlo Maria Cipolla despre efectele ciumei din secolul al XIV-lea din lucrarea The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence (Berkeley: University of California Press, 1982) și critica mea făcută celor afirmate de acesta din Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, ed. 2 (Iași, Universitatea Alexandru Ioan Cuza și Institutul Mises România, 2011), pag. 71-72 și în special nota 56. Totuși, paranoia distructivistă atinge paroxismul în scrierile lui Paul Krugman, care în articolul său din 2011 „Oh! What A Lovely War!” chiar menționează că „Al Doilea Război Mondial este un măreț experiment natural referitor la efectele unei creșteri semnificative a cheltuielilor guvernamentale, și ca urmare a servit mereu ca un important exemplu pozitiv (!) pentru aceia dintre noi care preferă o abordare proactivă în contextul unei economii aflate în depresiune.” Citat de J.R. Rallo în prefața sa la cartea lui Murray N. Rothbard La gran depresión (Madrid, Unión Editorial, 2013), pag. XXVI-XXVII. Pentru textul original în engleză vezi America’s Great Depression, op. cit. [n.ed.:Krugman a afirmat de asemenea că un război al extratereștrilor contra omenirii ar putea declanșa efecte benefice pentru economia mondială:] https://business.time.com/2011/08/16/paul-krugman-an-alien-invasion-could-fix-the-economy/
  4. „… Cu toții, ca și cum ar fi fost în căutarea morții chiar în acea zi, se străduiau cu toată priceperea lor, nu pentru a împinge spre maturitate produsele obținute de la vitele lor și câmpurile lor și fructele muncii lor din trecut, ci pentru a consuma cele care erau la îndemână.”

    Vezi G. Boccaccio, Decameronul, Cea dintâi zi [https://www.gutenberg.org/files/23700/23700-h/23700-h.htm#Day_the_First] și comentariile, bazate pe observațiile conexe ale lui John Hicks (Capital and Time: A Neo-Austrian Theory, Clarendon, Oxford, 1973, pag. 12-13), pe care le fac în Jesús Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, ed. 2 (Iași, Universitatea Alexandru Ioan Cuza și Institutul Mises România, 2011), pag. 71-72 și 346.

  5. Ibid., pag. 344-346.
  6. Desigur, aici nu mă refer la erorile care existau deja înainte de pandemie și care încă își așteaptă lichidarea sau restructurarea.
  7. În cazul „gripei spaniole”, această perioadă a ținut puțin peste doi ani. În ceea ce privește actuala pandemie Covid-19, în ciuda vaccinurilor, suntem de părere că această fază secundară va avea o durată similară, cu toate că s-ar putea să se finalizeze cu câteva luni mai devreme.
  8. A se vedea, printre numeroasele alte studii, cel al lui Hans Rosling, Factfulness (London: Sceptre, 2018).
  9. Jesús Huerta de Soto, „The Japanization of the European Union,” Mises Wire, Mises Institute, Dec. 11, 2019, https://mises.org/wire/japanization-european-union.
Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins