Capitolul XXXVII. Caracterul deosebit al științei economice

Capitolul XXXVII. Caracterul deosebit al științei economice

1. Singularitatea științei economice

Ceea ce-i conferă științei economice poziția ei deosebită și unică, atât în orbita cunoașterii pure, cât și în aceea a întrebuințării practice a cunoașterii, este faptul că teoremele care-i sunt proprii nu se pretează la nici un fel de verificare sau de falsificare pe baza experienței. Desigur, o măsură sugerată de gândirea economică sănătoasă are drept consecință efectele urmărite, iar o măsură sugerată de o gândire economică eronată nu reușește să producă rezultatele urmărite. Dar acest tip de experiență este, totuși, întotdeauna o experiență istorică, adică experiența unor fenomene complexe. După cum am arătat, ea nu poate nicicând dovedi sau infirma vreo teoremă particulară.[1] Implementarea teoremelor economice eronate duce la consecințe nedorite. Însă aceste efecte nu au niciodată acea indisputabilă putere de convingere pe care o furnizează, în domeniul științelor naturale, faptele experimentale. Criteriul ultim pentru evaluarea corectitudinii sau a incorectitudinii teoremelor economice este exclusiv rațiunea, neasistată de experiență.

Importanța crucială a acestei stări de lucruri constă în faptul că ea împiedică mințile naive să recunoască realitatea lucrurilor pe care le studiază știința economică. În ochii omului, “real” este tot ce nu poate el să modifice și la a cărui existență trebuie să-și ajusteze acțiunile, dacă dorește să-și atingă scopurile. Cunoașterea realității este o experiență tristă. Ea ne aduce la cunoștință limitele existente în calea satisfacerii dorințelor noastre. Numai cu dificultate se resemnează omul în fața faptului că există lucruri – și avem în vedere întregul complex de relații cauzale între evenimente – pe care gândirea visătoare nu le poate modifica. Dar experiența senzorială vorbește un limbaj ușor perceptibil. Este inutil să polemizăm despre experimente. Realitatea faptelor stabilite experimental nu poate fi contestată.

Dar, în domeniul cunoașterii praxeologice nici succesul și nici eșecul nu vorbesc o limbă articulată și audibilă pentru toată lumea. Experiența derivată exclusiv din fenomene complexe nu blochează evaziunea spre interpretări bazate pe gândirea visătoare. Propensiunea omului naiv de a atribui atotputernicie gândurilor sale, indiferent cât ar fi ea de confuză [p.863] și de contradictorie, nu este niciodată evident și inambiguu falsificată de experiență. Economistul nu-i poate niciodată demasca pe utopiștii și impostorii economici în felul în care doctorul îi demască pe vraci și pe șarlatani. Istoria nu le vorbește decât oamenilor care știu să o interpreteze pe baza unor teorii corecte.

2. Teoria economică și opinia publică

Semnificația acestei diferențe epistemologice fundamentale devine clară dacă înțelegem că întrebuințarea practică a rezultatelor teoriei economice presupune adoptarea lor de către opinia publică. În cadrul economiei de piață, realizarea inovațiilor tehnologice nu cere nimic mai mult decât înțelegerea raționalității lor de câteva minți luminate. Nici un fel de îngustime sau nepricepere a maselor nu poate sta în calea pionierilor ameliorăriii. Ei nu trebuie să câștige asentimentul oamenilor inerți înainte să treacă la acțiune. Ei au libertatea să-și demareze proiectele chiar dacă râde toată lumea de ei. Mai târziu, când vor apărea pe piață produsele mai bune și mai ieftine, acești cârcotași se vor înghesui să le cumpere. Oricât de obtuz ar fi cineva, el poate sesiza diferența dintre un pantof mai ieftin și unul mai scump și poate aprecia utilitatea produselor noi.

Dar altfel stau lucrurile în domeniul organizării și al politicilor economice. Aici, chiar și cele mai bune teorii sunt inutile dacă nu se bucură de susținerea opiniei publice. Ele nu pot funcționa, dacă nu sunt acceptate de o majoritate a populației. Indiferent care ar fi sistemul de guvernare, pe termen lung nu se poate cârmui sub nici o formă o țară pe baza unor doctrine care contravin opiniei publice. Până la urmă, se impune filosofia majorității. Pe termen lung nu poate exista nimic de felul unui sistem de guvernare impopular. Diferența între democrație și despotism nu afectează rezultatul final. Ea se referă doar la metoda prin care se realizează ajustarea sistemului de guvernare la ideologia împărtășită de opinia publică. Autocrații impopulari nu pot fi detronați decât prin răzmerițe revoluționare, în vreme de cârmuitorii democratici impopulari sunt eliminați pe cale pașnică, la următoarele alegeri.

Supremația opiniei publice nu determină doar rolul aparte pe care îl joacă teroria economică, în cadrul complexului gândirii și al cunoașterii. Ea determină întregul proces al istoriei umane.

Discuțiile obișnuite despre rolul individului în istorie trec pe lângă subiect. Tot ceea ce se gândește, se face și se relizează este opera unor indivizi. Noile idei și inovații sunt întotdeauna opera unor oameni neobișnuiți. Dar acești oameni excepționali [p.864] nu pot să adapteze condițiile sociale la planurile lor, dacă nu conving opinia publică.

Înflorirea societății umane depinde de doi factori: puterea intelectuală a oamenilor deosebiți de a concepe teorii sociale și economice sănătoase și capacitatea acestor oameni, sau a altora, de a face aceste ideologii accesibile pentru majoritate.

3. Iluzia vechilor liberali

Masele, mulțimile de oameni de rând, nu produc nici un fel de idei, nici sănătoase, nici nesănătoase. Ele nu fac altceva decât să aleagă dintre ideologiile dezvoltate de către liderii intelectuali ai omenirii. Însă alegerea lor este finală și determină cursul evenimentelor. Dacă preferă doctrine rele, atunci nimic nu poate împiedica dezastrul.

Filosofia socială a Iluminismului n-a sesizat pericolele pe care le putea atrage prevalența ideilor nesănătoase. Obiecțiile formulate în general împotriva raționalismului economiștilor clasici și al gânditorilor utilitariști sunt neîntemeiate. Însă exista o deficinență în doctrinele lor. Ei presupuneau cu naivitate că ceea ce este rezonabil va învinge, numai pentru faptul că este rezonabil. Ei nu s-au gândit nici o clipă la posibilitatea ca opinia publică să favorizeze ideologii viciate, a căror implementare să le diminueze bunăstarea și prosperiatea și să dezintegreze cooperarea socială.

Astăzi, este la modă să se disprețuiască acei gânditori care au criticat încrederea filosofilor liberali în omul de rând. Cu toate acestea, Burke și Haller, Bonald și de Maistre au acordat atenție problemei esențiale pe care liberalii o neglijaseră. Ei erau mai realiști decât adversarii lor, în ce privește evaluarea maselor.

Desigur că gânditorii conservatori erau pradă iluziei că sistemul tradițional de guvernare paternalistă și rigiditatea instituțiilor economice puteau fi prezervate. Ei aveau numai cuvinte de laudă pentru Vechiul Regim, care le adusese oamenilor prosperitatea și care umanizase până și războiul. Dar ei nu sesizau faptul că tocmai aceste realizări determinaseră creșterea cifrelor demografice și creaseră, astfel, un exces numeric de populație, pentru care nu mai era loc în cadrul vechiului sistem de restricționism economic. Ei și-au închis ochii la creșterea numerică a unei clase de oameni care se situau în afara limitelor ordinii sociale pe care doreau să o perpetueze. Ei nu au reușit să sugereze vreo soluție la problema cea mai arzătoare cu care trebuia să se confrunte omenirea, în ajunul “Revoluției Industriale”.

Capitalismul i-a oferit omenirii lucrul de care avea nevoie: un nivel mai ridicat de trai pentru un număr de oameni aflat în continună creștere. Însă liberalii, pionerii și susținătorii capitalismului, treceau cu vederea un lucru esențial. [p.865] Indiferent cât ar fi de benefic, un sistem social nu poate funcționa dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Ei n-au anticipat succesul propagandei anticapitaliste. După ce au nimicit fabula misiunii divine a regilor mirunși, liberalii au căzut pradă unor doctrine nu mai puțin iluzorii, referitoare la puterea irezistibilă a rațiunii, la infailibilitatea voinței generale și la inspirația divină a majorităților. Pe termen lung, socoteau ei, nimic nu poate împiedica ameliorarea progresivă a condițiilor sociale. Demascând străvechile superstiții, filosofia iluministă ar fi asigurat odată pentru totdeauna supremația rațiunii. Reușitele politicilor libertății vor furniza o demonstrație atât de incontestabilă a binefacerilor noii ideologii, încât nici un om inteligent nu va avea de ce să o pună sub semnul întrebării. În plus, afirmau acești filosofi, imensa majoritate a oamenilor sunt inteligenți și capabili de o gândire corectă.

Vechilor liberali nici nu le-a trecut prin minte că majoritatea ar putea interpreta experiența istorică pe temeiul altor filosofii. Ei n-au anticipat popularitatea pe care aveau să o dobândească, în secolele al XIX-lea și XX idei, pe care ei le-ar fi numit reacționare, superstițioase și nerezonabile. Ei erau atât de complet pătrunși de presupoziția că toți oamenii sunt înzestrați cu facultatea de a raționa corect, încât au răstălmăcit complet semnificația semnelor prevestitoare. În opinia lor, toate acele evenimente neplăcute erau recăderi temporare, episoade accidentale, cărora nu li se putea acorda nici o importanță de către filosof, care privea la istoria omenirii sub specie aeternitatis. Indiferent ce aveau de spus reacționarii, un lucru nu aveu cum să-l conteste: anume, că sistemul capitalist furniza unei populații aflate în creștere rapidă un nivel de trai mereu mai ridicat.

Tocmai acesta era faptul pe care imensa majoritate îl contesta. Problema esențială pe care o ridică doctrinele tuturor autorilor socialiști – și îndeosebi acelea ale lui Marx – este ideea că sistemul capitalist ar determina sărăcirea tot mai accentuată a maselor muncitorești. În cazul țărilor capitaliste, caracterul eronat al acestei teoreme nu poate trece neobservat. În cazul țărilor înapoiate, care nu erau decât superficial afectate de capitalism, creșterea fără precedent a cifrelor populației nu sugerează interpretarea conform căreia masele s-ar afunda din ce în ce mai mult în mizerie. Aceste țări sunt sărace în comparație cu țările mai avansate. Sărăcia lor este rezultatul creșterii rapide a populației. Aceste popoare au preferat să crească mai mulți copii decât să-și ridice nivelul de trai. Această decizie le aparține. Însă faptul că au avut la dispoziție avuția necesară prelungirii duratei medii a vieții rămâne incontestabil. Ele nu ar fi avut [p.866] posibilitatea de a crește mai mulți copii, dacă nu ar fi crescut volumul mijloacelor de susținere.

Cu toate acestea, nu doar marxiștii, ci și mulți dintre autorii așa-zis “burghezi” afirmă că anticiparea evoluției capitalismului de către Marx a fost, în linii mari, confirmată de istoria ultimei sute de ani.

[1] Cf. mai sus, pp. 31-32.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins