Capitolul XXXIX. Teoria economică și problemele esențiale ale existenței umane

Capitolul XXXIX. Teoria economică și problemele esențiale ale existenței umane

1. Știință și viață

Se obișnuiește să se considere ca o slăbiciune a științei moderne faptul că ea se abține de la exprimarea unor judecăți de valoare. Omul viu și activ, ni se spune, n-are trebuință de Wertfreiheit; el are nevoie să știe ce trebuie să urmărească. Dacă știința nu răspunde la această întrebare, ea este sterilă. Însă această obiecție este nefondată. Știința nu face evaluări, dar îi furnizează omului care acționează toată informația de care poate avea nevoie, în legătură cu evaluările sale. Ea păstrează tăcerea numai atunci când i se pune întrebarea dacă viața însăși merită trăită.

Bineînțeles că această întrebare s-a pus și va continua întotdeauna să fie pusă. Care poate fi semnificația tuturor acestor strădanii și activități omenești, dacă, în cele din urmă, nimeni nu poate evita moartea și descompunerea? Omul trăiește în umbra morții. Indiferent ce va fi realizat el, în cursul pelerinajului său, într-o bună zi va trebui să piară și să abandoneze tot ce a clădit. Fiecare clipă poate fi cea din urmă. Un singur lucru este sigur, în ce privește viitorul unui individ: moartea. Văzute din punctul de vedere al acestui rezultat ultim și inevitabil, toate strădaniile omului par deșarte și inutile.

Mai mult, acțiunea umană trebuie condiderată absurdă, chiar și atunci când este evaluată numai din perspectiva scopurilor ei imediate. Ea nu poate asigura nicicând o satisfacție deplină; ea nu oferă decât o îndepărtare parțială a neplăcerii, pe durata unui moment evanescent. Îndată ce o dorință este satisfăcută, se nasc și cer să fie satisfăcute altele. Se spune că civilizația îi sărăcește pe oameni, deoarece le înmulțește dorințele și nu potolește, ci stârnește poftele. Toată activitatea și toate afacerile cele forfotitoare ale oamenilor care trudesc din greu, graba, înghesuiala și agitația sunt lipsite de sens, deoarece ele nu aduc nici fericirea, nici liniștea. Pacea minții și serenitatea nu pot fi dobândite prin acțiune și prin ambiții lumești, ci numai prin renunțare și resemnare. Singurul tip de atitudine potivită înțeleptului este evadarea în inactivitatea unei existențe pur contemplative.

Însă toate aceste neliniști, îndolieli și scrupule sunt covârșite de forța irezistibilă a energiei vitale a omului. Este adevărat că omul nu poate scăpa de moarte. Dar în prezent trăiește; și viața, nu moartea, este cea care pune stăpânire [p.882] pe el. Indiferent ce i-ar rezerva viitorul, el nu se poate sustrage necesităților momentului actual. Câtă vreme un om trăiește, el nu poate să nu asculte de principalul său impuls, de elanul său vital. Natura înnăscută a omului este cea care caută să-i prezerve și să-i consolideze viața, cea care îl face să fie nemulțumit și să urmărească să-și îndepărteze neplăcerile, cea care îl face să caute ceea ce se poate numi fericire. In fiecare ființă vie lucrează un inexplicabil și neanalizabil Id. Acest Id este impulsul tuturor impulsurilor, forța care îl mână pe om spre viață și acțiune, tendința originară și ineradicabilă spre o existență mai deplină și mai fericită. El lucrează câtă vreme trăiește omul și încetează numai odată cu încetarea vieții sale.

Rațiunea umană se află în slujba acestui elan vital.[i] Funcția biologică a rațiunii este de a prezerva și de a promova viața și de a amâna extincția, cât mai mult cu putință. Gândirea și acțiunea nu sunt contrare naturii; ele sunt, mai curând, cele mai distinctive trăsături ale naturii umane. Cea mai adecvată descriere a omului, prin contrast cu ființele non-umane, este: o ființă care luptă deliberat împotriva forțelor care se opun vieții sale.

Prin urmare, toată vorbăria despre primatul elementelor iraționale este sterilă. În cadrul universului a cărui existență rațiunea noastră nu o poate explica, analiza, sau concepe, există o mică sferă din care omul poate îndepărta, într-o anumită măsură, neplăcerile. Acesta este domeniul rațiunii și al raționalității, al științei și al acțiunii deliberate. Nici îngustimea sa, nici puținătatea rezultatelor pe care le poate obține omul în cadrul său nu sugerează ideea de resemnare și de letargie radicale. Nici un fel de subtilități filosofice nu-l vor putea vreodată reține pe un om sănătos să recurgă la acțiunile care – în opinia sa – îi pot satisface nevoile. Poate fi adevărat că, în străfundurile cele mai adânci ale sufletului omenesc, există o nostalgie după pacea și inactivitatea netulburate, ale unei existențe pur vegetative. Dar în omul viu, aceste dorințe, indiferent ce pot fi ele, sunt covârșite de imboldul de a acționa și de a-și ameliora propria situație. Atunci când forțele favorabile resemnării trec în primul plan, omul moare; el nu se transformă în plantă.

Este adevărat că praxeologia și teoria economică nu-i spun omului dacă el ar trebui să-și păstreze sau să-și abandoneze viața. Viața însăși, împreună cu toate acele forțe necunoscute care îi dau naștere și o alimentează, este un dat ultim și – ca atare – se situează dincolo de limitele științei omenești. Obiectul de studiu al praxeologiei nu este decât manifestarea esențială a vieții umane, adică acțiunea.

2. Știința economică și judecățile de valoare

Cu toate că multă lume critică știința economică pentru neutralitatea ei față de judecățile de valoare, alții o critică pentru presupusa ei adoptare [p.883] a lor. Unii susțin că știința ecnomică trebuie inevitabil să exprime judecăți de valoare și că, de aceea, ea nu este cu adevărat științifică, deoarece criteriul științificității este indiferența față de valori. Alții spun că adevărata știință economică ar putea fi și ar trebui să fie imparțială și că numai falșii economiști păcătuiesc împotriva acestui postulat.

Confuzia semantică legată de aceste probleme se datorează greșitei întrebuințări a termenilor de către mulți economiști. Un economist investighează dacă o măsură a poate produce rezultatul p, în vederea obținerii căruia ea este recomandată – și descoperă că a nu produce rezultatul [dorit] p, ci pe g, un efect pe care chiar și adepții măsurii a îl socotesc indezirabil. Dacă economistul acesta formulează rezultatele investigațiilor sale spunând că a este o măsură proastă, el nu formulează o judecată de valoare. El nu spune decât că, din punctul de vedere al celor care urmăresc obiectivul p, măsura a este necorespunzătoare. Acesta este sensul în care economiștii susținători ai liberului schimb au atacat protecționismul. Ei au demonstrat că protecționismul nu sporește volumul total de produse, așa cum cred adepții săi, ci dimpotrivă, îl reduce și, prin urmare, este rău pentru cei ce preferă un volum mai mare de bunuri unuia mai mic. Acesta este sensul în care critică economiștii diversele politici: din punctul de vedere al obiectivelor urmărite. Dacă un economist afirmă că ratele salariale minimale constituie o politică rea, ceea ce dorește el să spună este că efectele sunt contrare scopului urmărit de cei ce recomandă implementarea lor.

Din același punct de vedere privesc praxeologia și teoria economică principiul fundamental al existenței umane și al evoluției sociale, conform căruia cooperarea în cadrul diviziunii muncii este un mod mai eficient de a acționa decât izolarea autarhică a indivizilor. Praxeologia și teoria economică nu afirmă că oamenii trebuie să coopereze pașnic, în cadrul relațiilor sociale; ele nu spun decât că oamenii trebuie să acționeze în felul acesta dacă doresc ca acțiunile lor să fie mai încununate de succes decât altminteri. Respectarea regulilor morale pe care le necesită instituirea, prezervarea și intensificarea cooperării sociale nu este privită ca un sacrificiu adus unei entități mitologice, ci ca adoptarea celor mai eficiente metode de acțiune, ca un preț ce trebuie plătit în vederea obținerii celor mai apreciate rezultate.

Obiectul celor mai furioase atacuri ale forțelor reunite ale tuturor școlilor antiliberale și dogmatice este această înlocuire a doctrinelor heteronome, atât ale intuiționismului, cât și ale poruncilor revelate, cu o etică autonomă, raționalistă și voluntaristă. Ele învinuiesc deopotrivă filosofia utilitaristă, pentru austeritatea nemiloasă a felului în care descrie și analizează natura umană și resorturile ultime ale acțiunii umane. Este inutil să mai adăugăm ceva [p.884] la respingerea criticilor acestora, pe care o furnizează fiecare pagină a acestei cărți. Un singur lucru ar trebui repetat, deoarece, pe de o parte, se referă la cheia de boltă a doctrinelor tuturor propagandiștilor contemporani de diverse culori și, pe de altă parte, vizează o obiecție care îi furnizează intelectualului mediu o scuză binevenită pentru a evita disciplina aspră a studiilor economice.

Știința economică, se spune, datorită prejudecăților sale raționaliste, presupune că oamenii urmăresc exclusiv bunăstarea lor materială. Însă realitatea este că oamenii preferă anumite obiective iraționale celor raționale. Ei se călăuzesc mai mult după imboldul de a realiza mituri și idealuri, decât după acela de a se bucura de un nivel mai ridicat de trai.

Răspunsul științei economice este următorul:

1. Teoria economică nu presupune și nu postulează faptul că oamenii ar urmări exclusiv, sau în primul rând, ceea ce se numește bunăstare materială. Teoria economică – ca ramură a teoriei mai generale a acțiunii umane – are în vedere integralitatea acțiunii umane, adică urmărirea deliberată de către om a scopurilor pe care și le alege, indiferent care ar fi acestea. A aplica scopurilor ultime alese conceptele de rațional sau irațional este un nonsens. Putem numi iraționale datele ultime, adică acele lucruri pe care rațiunea noastră nu le poate nici analiza, nici reduce la alte date ultime. În acest caz, orice scop ultim pe care îl alege cineva este irațional. Nu este nici mai rațional, nici mai puțin rațional să se urmărească bogățiile lui Cresus, decât să se urmărească o viață de sărăcie, ca aceea a unui călugăr budist.

2. Lucrul la care se referă acești critici, atunci când întrebuințează sintagma obiective raționale, este dorința de bunăstare materială și de a beneficia de un nivel mai ridicat de trai. Dacă este sau nu adevărată afirmația lor, conform căreia oamenii în general – și contemporanii noștri în special – sunt călăuziți mai mult de dorința de a realiza mituri și vise, decât de dorința de a-și ameliora bunăstarea materială, este o problemă factuală. Deși nici o ființă inteligentă nu ar putea da greș în identificarea răspunsului corect, putem lăsa deoparte această întrebare, deoarece teoria economică nu are nimic de spus, nici în favoarea, nici în defavoarea miturilor. Ea este perfect neutră în raport cu doctrina sindicalistă, cu cea a expansiunii creditului și cu toate celelalte doctrine de felul acesta, în măsura în care ele se pot auto-recomanda drept mituri și pot fi susținute în această calitate de către adepții lor. Ea se preocupă de aceste doctrine doar în măsura în care ele sunt privite ca furnizând mijloace, în vederea atingerii anumitor scopuri. Teoria economică nu afirmă că sindicalismul este un mit deficitar. Ea nu afirmă decât că el este un mijloc necorespunzător pentru ridicarea ratelor salariale ale tuturor celor dornici de a câștiga salarii. Ea lasă pe fiecare om să decidă singur dacă relizarea mitului sindicalist este mai importantă decât evitarea consecințelor inevitabile ale politicilor sindicaliste.

Se poate spune, în acest sens, că teoria economică este apolitică sau [p.885] non-politică, deși ea constituie fundamentul politicii și al fiecărui tip de acțiune politică. Mai mult, putem spune că ea este întru totul neutră față de toate judecățile de valoare, întrucât se referă întotdeauna la mijloace – și niciodată la alegerea scopurilor ultime.

3. Cunoașterea economică și acțiunea umană

Libertatea omului de a alege și de a acționa este limitată în trei feluri. Există, mai întâi, legile fizice, la al căror absolutism nesimțitor omul trebuie să-și adapteze comportamentul, dacă dorește să trăiască. În al doilea rând, există caracteristicile și dispozițiile constituționale înnăscute ale individului, precum și influența factorilor de mediu; știm că acestea influențează atât alegerea obiectivelor, cât și pe cea a mijloacelor, deși cunoștințele noastre despre felul cum acționează ele sunt destul de vagi. În fine, există regularitatea fenomenelor referitoare la interconexiunea mijloacelor cu scopurile, adică legile praxeologice, care sunt distincte atât de legile fizice, cât și de cele fiziologice.

Elucidarea și cercetarea categorială și formală a acestei a treia clase de legi ale universului constituie obiectul de studiu al praxeologiei și al ramurii până în prezent cel mai bine dezvoltate a acesteia, știința economică. Ansamblul cunoașterii economice constituie un element esențial al structurii civilizației umane; el este fundamentul pe care s-au clădit industrialismul modern și toate realizările morale, intelectuale, tehnologice și terapeutice ale ultimelor secole. Depinde de oameni dacă vor da întrebuințarea potrivită bogatei comori cu care îi înzestrează această cunoaștere, sau dacă o vor lăsa nefolosită. Dar, dacă nu vor profita la maximum de ea și îi vor nesocoti învățămintele și avertismentele, nu teoria economică va fi cea pe care o vor anula; ei vor nimici societatea și rasa umană.

[i] În mod paradoxal și, din fericire, exterior praxeologiei propriu-zise, mobilul ultim al cultivării raționalității personale si sociale și singurul stăvilar în calea destrucționismului și a autodestrucționismului nihilist este, pentru Mises, tocmai sinele freudian cel mai irațional, așa-numitul Id, presupusul centru vital dintr-o "natură umană" abia deosebită de cea animalică, prin necesitatea satisfacerii ei cu ajutorul rațiunii. Dar acest stăvilar este îngrijorător de apropiat, inductiv și existențial vorbind, de fazele preliminare ale dinamicii nihiliste, descrise critic de Eugene (ulterior Ierom. Serafim) Rose, la finele anilor 1960. "Stăvilarul" lui Mises apare deja ca o fază avansată în mersul revoluției nihiliste, un fel de sumă a primelor trei stadii sesizate de Rose, după care urmează direct dictaturile socialisto-intervenționiste și sub-umanizarea instituționalizată a tinerilor:

«Primul stadiu al nihilismului, spunea el [Rose], este "liberalismul", înțelegând prin aceasta încercarea de a realiza un compromis între Vechea Ordine ("civilizația creștină") si Noua Ordine a omenirii, fără de Dumnezeu. Al doilea stadiu este realismul, în care credința în lumea cealaltă si în Adevărul transcendent este abandonată si toată grija este acordată lumii materiale, bunăstării trupești, progresului tehnic, etc. Realismul, totuși, refuză nevoile neplănuite, iraționale ale omului, și prin urmare trebuie sa determine o reacție împotriva sa, care este al treilea stadiu: "vitalismul".

În perioada vitalistă, criteriul Adevărului este substituit de un standard nou: "dătătorul de viață", "vitalul". Acesta poate lua forma unor experiențe pseudo-duhovnicești, invocarea unor "puteri" și "prezențe", sau a unei alte forme a "cultului naturii" cu elementele sale fundamentale, pământul, trupul si sexul. Vitalismul, spunea părintele Serafim, este "un simptom inconfundabil al oboselii lumii. Este rodul, nu al "prospețimii", al "vietii" si al "imediatului", pe care discipolii săi le caută cu atâta disperare (tocmai din cauză că le lipsesc), ci al stricăciunii si necredinței, ce sunt ultima fază a civilizației muribunde, pe care ei o urăsc.

Astfel, credea părintele Serafim, dincolo de vitalism mai poate fi doar încă un stadiu, final, prin care ar putea trece nihilismul: Nihilismul Distrugerii. "Aici, în cele din urmă", scria el, "găsim un nihilism aproape ‘pur’, o ură împotriva creației si împotriva civilizației, care nu va fi mulțumită până ce nu le va distruge pe deplin".» (Ierom. Damaschin Christensen, "Ultima Răzvrătire Adevărată", http://ro.altermedia.info/antisistem/ultima-razvratire-adevarata_4412.html; referitor la impactul pe termen lung ale instituționalizării antropologiei freudiene printre tineri cf. si idem, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005, pp. 144-145.)

Identificarea dinamicii existențiale nihiliste și hiliaste (mai degrabă decât a simplei erori intelectuale), ca mobil ultim al comunismului pur și dur ("orwellian") și al mutanților săi "de catifea" (gen Minunata Lume Nouă), a fost parțial realizată – independent de Părintele Serafim Rose – și de M. N. Rothbard (în ultimele sale scrieri consacrate istoriei gândirii economice) și de Eric Voegelin (în scrierile sale despre "știința" și "politica" angajate în "imanentizarea eshatonului" gnostic), doi participanți de marcă la seminariile lui Mises de la New York și, respectiv, Viena. Am încercat să arăt în altă parte că viața și învățătura creștin-Ortodoxă nu este, însă, doar terapia existențială a nihilismului, ci singurul cadru logic coerent pentru armonizarea sistematică a intereselor pe termen lung ale fiecărei persoane umane cu imperativele etico-politice ale cooperării sociale pașnice, dorite de liberali (cf. http://misesromania.org/489/). Dar atunci libertatea firesc întrebuințată, liberalismul sustenabil, ar putea fi mai degrabă non-violent și simplu decât violent-revoluționar și consumerist, mai degrabă ascetico-duhovnicesc decât "anarho-capitalist".

Desigur, încercarea de ieșire "realist-vitalistă" propusă de Mises este, practic, inevitabilă pentru cei care se zbat în cutia secularismului cripto-nihilist (sau, echivalent, în cea gnostică, a nihilismul "spiritualizat", ilustrat de "contemplația" depersonalizantă, vegetativă, menționată de Mises mai sus). Mai puțin frământat decât Eugene Rose (fiind cu o generație în urma acestuia pe calea revoluției nihiliste), Mises a căutat, totuși, până în pragul teologiei romano-catolice, de care s-a apropiat în ultimii săi ani de viață, soluții la problemele importante pentru care mintea sa genială încă nu avea răspuns. Cf. Jörg Guido Hülsmann, Mises: The Last Knight of Liberalism, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007; Ierom. Serafim Rose, Nihilismul și Revelația lui Dumnezeu în Inima Omului, Ed. Anastasia, Buc., 1997. A se vedea și idem, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Omul Începuturilor, Ed. Sophia, București, 2001, pentru o critică filosofico-epistemologică generală a alternativelor antropologiei creștine; Arhiep. Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală Ortodoxă, Ed. Biserica Ortodoxă, Galați, 2003, pp. 173 ff., pentru o discuție a avantajelor relative ale antropologiei freudiene asupra behaviorismului din perspectiva personalismului creștin-ortodox; Protopresbyter George Grabbe, The Orthodox-Christian education of children in our days, St. Nectarios American Orthodox Church, 1976, pentru o discuție a limitelor antropologiei freudiene, din aceeași perspectivă.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!