Capitolul XXXIV. Teoria economică a războiului

Capitolul XXXIV. Teoria economică a războiului

1. Războiul total

Economia de piață se bazează pe cooperarea pașnică. Ea se dezintegrează atunci când cetățenii se transformă în războinici și, în loc să tranzacționeze bunuri și servicii, se luptă unii cu alții.

Războaiele purtate de triburile primitive nu afectau cooperarea în cadrul diviziunii muncii. În general, o asemenea cooperare nici nu exista între părțile beligerante înaintea declanșării ostilităților. Războaiele respective erau nelimitate, sau războaie totale. Obiectivul lor era victoria totală și înfrângerea totală. Învinșii erau fie exterminați, fie alungați din locurile lor de baștină, fie luați în sclavie. Ideea că vreun conflict ar putea fi soluționat printr-un tratat și că ar putea face cu putință ca ambele părți să trăiască pașnic, în condiții de bună vecinătate, nu era prezentă în mințile războinicilor.

Spiritul de cucerire nu cunoaște restricții, altele decât acelea impuse de o putere care rezistă cu succes. Principiul imperialist este de a extinde sfera supremației cât mai departe cu putință. Marii cuceritori asiatici și împărații romani nu se opreau decât când nu mai puteau mărșălui mai departe. Atunci, ei amânau agresiunile următoare pentru mai târziu. Ei nu abandonau planurile lor ambițioase și nu considerau statele străine independente drept nimic altceva decât niște ținte pentru expansiunile viitoare.

Filosofia cuceririi nelimitate îi anima și pe cârmuitorii Europei medievale. Și ei urmăreau, în primul rând, extinderea la maximum a teritoriilor pe care le stăpâneau. Însă insituțiile feudale nu le furnizau decât mijoace modeste pentru război. Vasalii nu aveau obligația de a lupta pentru seniorii lor mai mult decât un interval de timp limitat. Egoismul vasalilor, care insistau asupra respectării drepturilor lor, limita agresivitatea regilor. Așa s-a născut coexistența pașnică a unui număr de state suverane. În secolul al XVI-lea, francezul [Jean] Bodin a elaborat o teorie a suveranității naționale. În secolul al XVII-lea, un olandez, Grotius, i-a adăugat acesteia o teorie a relațiilor inernaționale de război și de pace.

Odată cu dezintegrarea feudalismului, suveranii au încetat de mai fi în măsură să se bizuie pe vasalii lor. Ei au “naționalizat” forțele armate ale țărilor lor. De acum înainte, luptătorii erau mercenari ai regelui. [822] Organizarea, echiparea și susținerea unor astfel de trupe erau mai degrabă costisitoare și impuneau o povară grea pentru veniturile cârmuitorului. Ambițiile prinților erau nelimitate, însă considerentele financiare îi sileau să-și modereze aspirațiile. Acum ei nu mai plănuiau cucerirea întregii țări. Nu urmăreau decât cucerirea câtorva orașe, sau provincii. Realizarea de scopuri mai ambițioase ar fi fost lipsită de înțelepciune politică, deoarece puterile europene se sileau să nu permită nici uneia dintre ele să devină prea puternică și să le amenințe siguranța. Un cuceritor prea impetuos trebuie să se teamă întotdeauna de coaliția tuturor acelora cărora proporțiile sale le provoacă teamă.

Efectul combinat al circumstanțelor militare, financiare și politice a produs războiul limitat, care a predominat în Europa în cei trei sute de ani dinaintea Revoluției Franceze. Războaiele erau purtate de armate relativ mici și de soldați profesioniști. Războiul nu-i privea pe oamenii de rând; el nu-i privea decât pe cârmuitori. Cetățenii detestau războiul, care lor le provoca neplăceri și îi împovăra cu impozite și contribuții. Însă ei se considerau victimele unor evenimente, la care nu participau activ. Chiar și armatele beligerante respectau “neutralitatea” civililor. În concepția lor, ele combăteau conducătorul militar suprem al forțelor ostile, dar nu și pe supușii non-combatanți ai dușmanului. În cursul războaielor purtate pe continentul european, proprietatea civililor era considerată inviolabilă. În 1856, Congresul de la Paris a făcut o încercare de a extinde acest principiu și la bătăliile navale. Din ce în ce mai mult, mințile eminente discutau despre posibilitatea eliminării complete a războiului.

Reflectând la condițiile care se conturaseră în condițiile războiului limitat, filosofii au socotit că războiul este inutil. El provoacă uciderea sau schilodirea oamenilor și distrugerea avuției, iar țările sunt devastate, în beneficiul exclusiv al regilor și al oligarhiilor cârmuitoare. Popoarele însele nu beneficiază cu nimic de pe urma victoriei. Cetățenii individuali nu se înavuțesc dacă stăpânii lor își extind domeniul, prin anexarea vreunei provincii. Războaiele nu sunt rentabile pentru popor. Singurul motiv al conflictelor armate este lăcomia autocraților. Înlocuirea despotismului regal cu guverne reprezentative va aboli complet războiul. Democrațiile sunt pașnice. Pentru ele nu contează dacă suveranitatea țării lor se întinde pe un teritoriu mai mare sau mai mic. Ele vor trata problemele teritoriale fără părtinire sau patimă și le vor soluționa pe cale pașnică. Pentru a aduce pacea durabilă este necesară detronarea despoților. Bineînțeles că aceasta nu poate fi realizată pe cale pașnică. Este necesară zdrobirea mercenarilor regelui. Însă războiul revoluționar al poporului împotriva tiranilor va fi ultimul război, războiul care va aboli războaiele pe veci. [823]

Această idee se conturase deja vag în mintea liderilor revoluționari francezi, atunci când, după respingerea armatelor invadatoare a Prusiei și a Austriei, s-au lansat într-o campanie de agresiune. Bineînțeles că, sub conducerea lui Napoleon, foarte curând au adoptat ei înșiși cele mai nemiloase metode de expansiune și de anexiune nelimitată, până când ambițiile le-au fost frustrate de către o coaliție de puteri europene. Însă ideea de pace durabilă a reapărut curând. Ea constituia unul dintre principalele puncte ale programului liberal din secolul al XIX-lea, așa cum a fost acesta sistematic elaborat, în sensul mult disprețuitelor principii ale Școlii de la Manchester.

Liberalii britanici și prietenii lor de pe continent erau suficient de ageri pentru a realiza că ceea ce este necesar pentru asigurarea unei păci durabile nu este doar guvernarea de către popor, ci guvernarea de către popor în condiții de laissez faire nelimitat. În ochii lor, liberul schimb, atât în afacerile interne cât și în comerțul internațional, era condiția prealabilă necesară pentru prezervarea păcii. Într-o asemenea lume, fără bariere în calea comerțului sau a migrației, nu mai rămân nici un fel de motive pentru râzboi și pentru cuceriri. Deplin încredințați de puterea irepresibilă de convingere a ideilor liberale, ei au renunțat la ideea de ultim război în vederea abolirii tuturor războaielor. Toate popoarele vor recunoaște de bunăvoie binecuvântările liberului schimb și ale păcii și își vor stăvili despoții naționali fără nici un ajutor din străinătate.

Majoritatea istoricilor nu reușesc deloc să identifice factorii care au dus la înlocuirea războaielor “limitate” ale Vechiului Regim, cu războiul “nelimitat” al vremurilor noastre. În opinia lor, schimbarea se datorează trecerii de la forma dinastică de stat la cea națională – și a fost o consecință a Revoluției Franceze. Ei observă doar fenomenele secudare și confundă cauzele cu efectele. Ei vorbesc despre compoziția armatelor, despre principiile strategice și tactice, despre armament și despre facilitățile de transport, precum și despre multe alte probleme de artă militară și despre aspecte ale tehnicii administrative.[1] Însă nimic din toate acestea nu explică de ce națiunile contemporane îi preferă păcii agresiunea.

Referitor la faptul că războiul total este o consecință a naționalismului agresiv există un acord deplin. Dar acesta nu este decât un raționament circular. Numim naționalism agresiv acea ideologie care provoacă războiul total modern. Naționalismul agresiv reprezintă consecința necesară a politicilor intervenționismului și a planificării naționale. În vreme ce sistemul laissez faire elimină cauzele conflictului internațional, amesctecul guvernului în afaceri și socialismul crează conflicte pentru [824] care nu se poate găsi nici o soluție pașnică. În vreme ce în condiții de liber schimb și de libertate de migrație nici un individ nu se preocupă de întinderea teritorială a țării sale, în condițiile măsurilor protecționiste aproape fiecare cetățean devine substanțial interesat de aceste probleme teritoriale. Creșterea teritoriului supus cârmuirii propriului său guvern aduce, pentru el, o ameliorare materială, sau, cel puțin, o eliberare de restricțiile impuse asupra bunăstării sale de către un guvern străin. Ceea ce a transformat războiul limitat dintre armatele regale într-un război total, într-o ciocnire între popoare, nu sunt aspectele tehnice ale artei militare, ci înlocuirea statului de tip laissezfaire cu statul asistențial.

Dacă Napoleon I și-ar fi atins țelul, Imperiul Francez s-ar fi exitins dincolo de limitele sale din 1815. Spania și Neapole ar fi fost stăpânite de regi din familia Bonaparte-Murat, în loc de a fi stăpânite de regi dintr-o altă familie franceză – casa de Bourbon. Palatul de la Kassel ar fi fost ocupat de un crai francez, în locul scandaloșilor electori din familia Hesse. Nimic din toate acestea nu i-ar fi făcut pe cetățenii francezi mai prosperi. Nici cetățenii prusaci n-au avut nimic de câștigat din faptul că, în 1866, regele lor i-a alungat pe verii săi de Hanovra, Hesse-Kassel și Nassau, din luxoasele lor reședințe. Însă, dacă Hitler și-ar fi realizat planurile, Germanii s-ar fi așteptat să se bucure ne un nivel mai ridicat de trai. Ei erau convinși că anihilarea francezilor, a polonezilor și a cehilor i-ar fi făcut mai bogați pe toți membrii rasei germane. Lupta pentru mai mult Lebensraum au purtat-o pentru ei înșiși.

În condiții de laissez faire este posibilă coexistența unei multitudini de națiuni suverane. În condiții de control guvernamental al afacerilor, acest lucru este imposibil. Eroarea tragică a președintelui Wilson a fost de a fi ignorat acest punct esențial. Războiul total modern nu are nimic în comun cu războaiele limitate ale dinastiilor de pe vremuri. Este un război împotriva comerțului și a barierelor ridicate în calea migrației, un război al țărilor relativ suprapopulate împotriva celor relativ subpopulate. Este un război purtat în vederea abolirii acelor instituții care împiedică apariția unei tendințe către egalizarea ratelor salariale din întreaga lume. Este un război al fermierilor care cultivă pământ sărac împotriva guvernelor care le împiedică accesul la solul mult mai ferit, care zace necultivat. Pe scurt, este un război al salariaților și al fermierilor, care se descriu pe ei înșiși ca niște “lipsiți” neprivilegiați, împotriva acelor salariați și agricultori din alte țări, pe care îi consideră niște “avuți” privilegiați.

Recunoașterea acestui lucru nu sugerează că războaiele victorioase ar eradica, într-adevăr, acele rele de care se plâng agresorii. Aceste conflicte legate de interese vitale nu pot fi eliminate [825] decât de înlocuirea generalizată și necondiționată a actualelor idei dominante, referitoare la antagonismele așa-zis ireconciliabile dintre diversele subdiviziuni sociale, politice, religioase, lingvistice și rasiale ale omenirii, cu filosofia cooperării mutuale.

Este inutil să ne punem încrederea în tratate, conferințe și în organizații birocratice ca Liga Națiunilor și Națiunile Unite. Plenipotențiarii, funcționarii de pe lângă birouri și experții oferă un spectacol de slabă calitate, în privința luptei ideologice. Spiritul de cucerire nu poate fi domolit de birocrație. Ceea ce este necesar este o modificare radicală a ideologiilor și a politicilor economice.

2. Războiul și economia de piață

Economia de piață, afirmă socialiștii și intervenționiștii, este cel mai dezirabil sistem ce poate fi tolerat în vreme de pace. Dar, când începe războiul, nu ne mai putem permite acest lux. El ar compromite interesele vitale ale țării, în beneficiul exclusiv al intereselor egoiste ale capitaliștilor și antreprenorilor. Războiul – și în tot cazul războiul total modern – necesită peremptoriu controlul guvernamental al afacerilor.

Practic nimeni n-a avut curajul să conteste această dogmă. Ea a servit în ambele războaie mondiale, drept un pretext comod pentru nenumărate măsuri de amestec guvernamental în afaceri, care, în multe țări, au dus – pas cu pas – spre un “socialism de război” complet. Când au încetat ostilitățile, s-a lansat un nou slogan. Perioada de tranziție de la război la pace și de “reconversie” se spunea că necesită încă și mai mult control guvernamental decât perioada de război. În plus, de ce s-ar mai întoarce vreodată cineva la un sistem social care nu poate funcționa decât, cel mult, în intervalul dintre două războaie? Ideea cea mai bună ar fi să rămânem permanent la controlul guvernamental, pentru a fi pregătiți cum se cuvine pentru orice posibilă situație de urgență.

O privire asupra problemelor cu care s-au confruntat Statele Unite în timpul celui de al Doilea Război Mondial ne arată limpede cât de eronat este acest raționament.

Ceea ce-i trebuia Americii ca să învingă era o conversie radicală a tuturor activităților productive. Întregul consum civil care nu era absolut indispensabil trebuia eliminat. Fabricile și fermele trebuiau, de acum înainte, să producă numai un număr minim de bunuri cu altă destinație decât cea militară. În rest, ele trebuiau să se dedice complet sarcinii de a alimenta forțele armate.

Realizarea acestui program nu necesita impunerea de controale și de priorități. Dacă statul ar fi prelevat toate fondurile necesare pentru desfășurarea războiului prin impozitare și prin împrumuturi de la cetățeni, toată lumea ar fi fost silită să-și reducă [826] drastic consumul. Antreprenorii și fermierii și-ar fi orientat producția către stat, deoarece vânzarea de bunuri către cetățenii privați ar fi scăzut. Statul, devenit acum cel mai capabil cumpărător de pe piață, datorită fluxului bănesc provenit din impozite și împrumuturi, ar fi fost în măsură să obțină tot ce ar fi dorit. Nici chiar faptul că guvernul a optat pentru finanțarea unei mari părți din cheltuielile de război prin augmentarea cantității de bani aflați în circulație și prin împrumuturi de la băncile comerciale n-ar fi modificat situația. Bineînțeles că inflația trebuie să provoace o tendință marcată de creștere a a prețurilor tuturor bunurilor și serviciilor. Statul ar fi trebuit să plătească prețuri nominale mai ridicate. Dar el ar fi continuat să fie cel mai solvabil cumpărător de pe piață. El ar fi avut posibilitatea să liciteze mai intens decât cetățenii care, pe de o parte, nu aveau dreptul să confecționeze banii de care aveau nevoie și, pe de alta, și-ar fi văzut puterea de cumpărare amputată de impozite enorme.

Însă statul a adoptat în mod deliberat o politică menită să îl pună în imposibilitatea de a se bizui pe funcționarea pieței neobstrucționate. El a recurs la controlul prețurilor și a proscris ridicarea prețurilor la mărfuri. Mai mult, el a întârziat foarte mult impozitarea veniturilor amplificate de inflație. El s-a înclinat în fața pretenției sindicatelor, ca salariul real cu care pleacă acasă muncitorii să rămână la un nivel care să le permită acestora să-și păstreze nivelul de viață dinaintea războiului. De fapt, clasa cea mai numeroasă din țară, clasa care în vreme de pace consumase cea mai mare parte din ansamblul bunurilor consumate, a ajuns să aibă atâția bani în buzunare încât puterea de cumpărare și de consum a acestor oameni era mai mare decât în vreme de pace. Salariații – și într-o anumită măsură și fermierii și proprietarii fabricilor care produceau pentru stat – ar fi zădărnicit tentativele guvernului de a direcționa industriile spre producerea de echipament de război. Ei ar fi determinat afaceriștii să producă mai multe – nu mai puține – din acele bunuri care, în vreme de război, sunt considerate bunuri de lux inutile. Aceasta a fost împrejurarea care a silit administrația să recurgă la sisteme de priorități și de raționalizare. Dezavantajele metodelor adoptate în vederea finanțării războiului au făcut ca să fie necesar controlul guvernamental al afacerilor.Dacă nu s-ar fi provocat inflație și dacă fiscalitatea ar fi redus veniturile (de după impozitare) ale tuturor cetățenilor, nu doar ale celor care se bucură de venituri mai mari, la o fracțiune din veniturile lor din vreme de pace, aceste controale ar fi fost inutile. Adoptarea doctrinei conform căreia venitul real al salariaților trebuie să fie, în vreme de război, chiar mai mare decât cel din vreme de pace, a făcut ca ele să fie inevitabile. [827]

Nu decretele guvernamentale și hârțogăria unei multitudini de oameni aflați pe ștatul de plată al statului, ci eforturile liberei inițiative au produs acele bunuri care au făcut cu putință ca forțele armate americane să învingă în război și să furnizeze tot echipamentul material necesar pentru cooperarea aliaților săi. Economistul nu inferează nimic din aceste fapte istorice. Dar este util ca ele să fie menționate, deoarece intervenționiștii ar dori să credem că un decret de interzicere a utilizării oțelului în construcția de apartamente de locuit produce automat avioane și nave de război maritime.

Ajustarea activităților productive la o modificare a cererii consumatorilor este sursa profiturilor. Cu cât este mai mare discrepanța dintre starea anterioară a activităților productive și cea adecvată noii structuri a cererii, cu atât mai mari sunt ajustările necesare și cu atât mai mari sunt profiturile realizate de către cei ce reușesc să contribuie mai mult la aceste ajustări. Tranziția bruscă de la pace la război revoluționează întreaga structură a pieței, făcând să devină indispensabile o serie de reajustări radicale și, prin aceasta, devine pentru mulți o sursă de profituri semnificative. Planificatorii și intervenționiștii privesc aceste profituri ca pe un scandal. După cum văd ei lucrurile, prima datorie a statului pe timp de război este să preîntâmpine apariția unor noi milionari. Este nedrept, spun ei, ca anumiți oameni să se înavuțească, în vreme ce alții să fie uciși sau schilodiți.

În război nimic nu este drept. Nu este vorba doar de faptul că Dumnezeu este de partea batalioanelor mari și că cei ce sunt mai bine echipați îi înfrâng pe adversarii lor mai prost echipați. Nu este vorba doar de faptul că cei din linia întâi își varsă sângele neștiuți de nimeni, în vreme ce comandanții, cantonați confortabil în cartierele lor generale, la sute de mile îndărătul tranșeelor, dobândesc glorie și faimă. Nu este vorba doar de faptul că John este ucis și că Mark este schilodit pentru tot restul vieții sale, în vreme ce Paul se întoarce acasă deplin sănătos și se bucură de toate privilegiile acordate veteranilor.

Putem admite că nu este “drept” ca războiul să augmenteze profiturile acelor antreprenori care contribuie cel mai mult la echiparea forțelor armate. Dar ar fi o prostie să negăm faptul că sistemul bazat pe profit produce cel mai bun armament. Nu Rusia socialistă a ajutat America cea capitalistă cu împrumuturi; rușii sufereau înfrângeri lamentabile înainte ca bombele fabricate în America să cadă peste Germania și înainte să primească armamentul fabricat de marii afaceriști americani. În război, lucrul cel mai important nu este să evităm apariția de profituri mari, ci să le asigurăm cel mai bun echipament cu putință soldaților și marinarilor țării noastre. Cei mai mari dușmani ai unei țări sunt acei demagogi pizmași care ar acorda prioritate propriei lor invidii, mai degrabă decât intereselor vitale ale cauzei țării lor. [p.828]

Bineînțeles că, pe termen lung, războiul și prezervarea economiei de piață sunt incompatibile. Capitalismul este, în esență, un aranjament destinat țărilor pașnice. Însă aceasta nu înseamnă că o țară silită să respingă agresorii străini trebuie să înlocuiască inițiativa privată prin controlul guvernamental. Dacă ar face lucrul acesta, s-ar lipsi de cel mai eficace mijloc de apărare. Nu există nici o mențiune istorică a vreunei țări socialiste care să fi învins o țară capitalistă. În ciuda mult lăudatului lor socialism de război, germanii au fost înfrânți în ambele războaie mondiale.

Adevărata semnificație a incompatibilității dintre război și capitalism este că războiul și o civilizație avansată sunt incompatibile. Dacă eficiența capitalismului este direcționată de către guverne către producția de instrumente de distrugere, ingeniozitatea întreprinderii private crează armamente suficient de puternice pentru a distruge totul. Ceea ce face ca războiul și capitalismul să fie incompatibile este tocmai eficiența fără echivalent a modului capitalist de producție.

Economia de piață, subordonată suveranității consumatorilor individuali, crează produse care fac mai plăcută viața indivizilor. Ea se îngrijește de cererea indivizilor pentru mai mult confort. Acesta este elementul care a făcut capitalismul să apară josnic, în ochii apostolilor violenței. Ei se închinau “eroului”, distrugătorului și ucigașului, disprețuind burghezul și “mentalitatea sa de tarabagiu” (Sombart). În prezent, omenirea culege fructele crescute din semințele semănate de acești oameni.

3. Războiul și autarhia

Dacă un om care este economic auto-suficient declanșează o feudă împotriva altui om autarhic, nu se manifestă nici una dintre problemele specifice “economiei de război”. Dar, dacă croitorul pornește la război împotriva brutarului, el trebuie, de acum înainte, să-și producă singur pâinea. Dacă neglijează acest lucru, va ajunge la mizerie înaintea adversarului său, brutarul. Într-adevăr, brutarul poate aștepta mai mult pentru un costum nou decât poate aștepta croitorul pâinea. Problema economică a purtării războaielor se pune, așadar, în mod diferit pentru brutar și pentru croitor.

Diviziunea internațională a muncii a fost creată în ipoteza că nu vor mai exista războaie. În cadrul filosofiei Școlii de la Manchester, liberul schimb și pacea sunt considerate ca fiind reciproc intercondiționate. Afaceristul care a internaționalizat comerțul n-a luat în calcul posibilitatea unor noi războaie. Nici comandamentele generale și cercetătorii artei războiului n-au acordat vreo atenție modificărilor de condiții pe care le adusese diviziunea internațională a muncii. Metoda științei militare constă în a cerceta experiența războaielor purtate în trecut și în a extrage [p.829] din ea reguli generale. Nici chiar cea mai scrupuloasă atenție acordată campaniilor din Turenne ale lui Napoleon I nu poate sugera o problemă care era absentă, în epocile în care nu exista, practic, o diviziune internațională a muncii.

Experții militari europeni au neglijat studiul Războiului Civil american. În ochii lor, acest război nu era instructiv. El a fost purtat de trupe neregulate, conduse de comandanți neprofesioniști. În desfășurarea operațiunilor se amestecau civili ca Lincoln. Experții considerau că din această experiență se putea învăța prea puțin. Însă Războiul Civil este cel în care, pentru prima oară, problemele legate de diviziunea internațională a muncii au jucat un rol decisiv. Sudul era predominant agricol; industriile sale de procesare erau neglijabile. Confederații depindeau de importul de bunuri fabricate din Europa. Deoarece forțele navale ale Uniunii au fost suficient de puternice pentru a le impune o blocadă a porturilor, Confederația a început curând să resimtă lipsa echipamentului necesar.

În ambele Războaie Mondiale, Germanii au fost nevoiți să se confrunte cu acceeași situație. Ei depindeau de oferta de hrană și de materii prime sosite pe cale maritimă. Dar nu au reușit să spargă blocada britanică. În ambele războaie, rezultatul a fost decis de bătăliile Atlanticului. Germanii au pierdut datorită faptului că au dat greș în eforturile lor de a izola Insulele Britaice de la accesul la piața mondială și nu și-au putut proteja propriile lor linii de aprovizionare maritimă. Problema strategică a fost determinată de condițiile diviziunii internaționale a muncii.

Incitatorii germani la război urmăreau adoptarea unor politici care, după cum sperau ei, aveau să facă posibil efortul de război al Germaniei, în ciuda handicapului acesteia în privința situației comerțului internațional. Panaceul lor era un Ersatz, un substitut.

Substitutul este un bun care este fie mai puțin adecvat, fie mai scump, fie și mai puțin adecvat și mai scump, decât bunul propriu-zis, pe care este menit să îl înlocuiască. Ori de câte ori tehnologia reușește să fabrice, sau să descopere ceva ce este fie mai adecvat, fie mai ieftin decât ceea ce era folosit în prealabil, acest lucru nou reprezintă o inovație tehnologică; este vorba de o ameliorare, nu de un Ersatz. Caracteristica esențială a unui Ersatz, în accepțiunea în care este acest termen întrebuințat în docrina economico-militară, este fie calitatea inferioară, fie costul mai mare, fie prezența simultană a acestor doi factori.[2]

Doctrina germană a ecnomiei de război, numită Wehrwirtschaftslehre, afirmă că, în condiții de război, nici costul de producție și nici calitatea nu contează. Afacerile bazate pe realizarea de profit se preocupă de costurile de producție și de calitatea produselor. Dar [830] spiritul eroic al unei rase superioare nu se preocupă de asemenea umbre ale spiritului achizitiv. Singurul lucru care contează este pregătirea de război. O țară belicoasă trebuie să urmărească autarhia, pentru a fi independentă de comerțul extern. Ea trebuie să determine producția de substitute, independent de orice considerații mamoniste. Ea nu se poate mulțumi decât cu controlul deplin al producției, deoarece egoismul cetățenilor individuali ar zădărnici planurile conducătorului. Chiar și în vreme de pace, comandatului-șef trebuie să i se încredințeze dictatura economică.

Ambele teoreme ale doctrinei așa-numitului Ersatz sunt eronate.

În primul rând, nu este adevărat că nu are importanță calitatea și adecvarea substitutului. Dacă soldații sunt trimiși la bătălie prost hrăniți și echipați cu armament fabricat din materiale de calitate inferioară, șansele lor de victorie sunt reduse. Acțiunea lor va fi mai puțin eficace și vor suferi pierderi mai mari. Conștientizarea inferiorității lor tehnice îi va împovăra mental. Un Ersatz periclitează atât forța materială, cât și moralul trupelor.

Nu mai puțin incorectă este teorema conform căreia costurile mai ridicate de producție ale substitutelor nu ar conta. Costurile mai mari de producție înseamnă că, în vederea producerii aceluiași efect pe care adversarul, întrebuințând factorii adecvați, îl obține cu cheltuieli mai mici, trebuie consumate mai multă muncă și mai mulți factori de producție. Aceasta revine la risipirea factorilor limitați de producție, atât materiali, cât și umani. În condiții de pace, o astfel de risipă are drept consecință scăderea nivelului de trai, iar în condiții de război, reducerea aprovizionării cu bunuri necesare pentru desfășurarea operațiunilor. În actuala stare a cunoștințelor tehnologice, nu este decât o mică exagerare să afirmăm că orice se poate produce din orice. Dar ceea ce contează este să se aleagă, din multitudinea de metode posibile, acelea pentru care outputul este cel mai mare, per unitatea de input. Orice deviere de la acest principiu se auto-penalizează. Consecințele sunt la fel de rele în vreme de război, ca și în vreme de pace.

Într-o țară ca Statele Unite, care depinde numai într-o măsură relativ neglijabilă de importul de materii prime din străinătate, nivelul de pregătire pentru război poate fi ameliorat prin recurgerea la la producția unor substitute, cum ar fi cauciucul sintetic. Consecințele dezavantajoase ar fi reduse, în comparație cu efectele benefice. Dar o țară ca Germania a comis o eroare gravă presupunând că ar fi putut izbândi cu benzină sintetică, cauciuc sintetic, Ersatz de textile și Ersatz de grăsimi. În ambele războaie mondiale, Germania s-a situat în poziția croitorului care se luptă împotriva furnizorului său de pâine. Toată brutalitatea naziștilor nu a putut schimba acest fapt. [p.831]

4. Inutilitatea războiului

Ceea ce îl distinge pe om de animale este înțelegerea de către el a avantajelor derivabile de pe urma cooperării în condiții de diviziune a muncii. Omul își stăvilește instinctele înnăscute de agresiune, pentru a coopera cu alte ființe umane. Cu cât dorește mai mult să-și amelioreze bunăstarea materială, cu atât trebuie să extindă mai mult sistemul de diviziune a muncii. Concomitent, el trebuie tot mai mult să restrângă sfera în care regurge la acțiuni militare. Emergența diviziunii internaționale a muncii necesită abolirea totală a războiului. Aceasta este esența filosofiei laissez-faire de la Manchester.

Bineînțeles că această filosofie este incompatibilă cu statolatria. În acest context statului, aparatului social de opresiune violentă, i se încredințează protecția netedei funcționări a economiei de piață, împotriva asalturilor bandelor și al indivizilor antisociali. Funcția îndeplinită de către el este indispensabilă și benefică, dar este doar o funcție secundară. Nu există nici un motiv să idolatrizăm puterea polițienească și să-i atribuim omnipotență și atotcunoaștere. Există lucruri pe care știm cu certitudine că nu le poate realiza. Ea nu poate aboli raritatea factorilor de producție, nu-i poate face pe oameni mai prosperi, nu poate ridica productivitatea muncii. Tot ce poate realiza este să-i împiedice pe gangsteri să frustreze eforturile acelor oameni care doresc să promoveze bunăstarea materială.

Filosofia liberală a lui Bentham și Bastiat nu își îndeplinise încă sarcina, de îndepărtare a barierelor vamale și a amestecului guvernamental în afaceri, atunci când a început să prindă rădăcini teologia contrafăcută a statului divin. Tentativele de ameliorare prin decret guvernamental a condițiilor salariaților și ale micilor fermieri au făcut să fie necesară slăbirea tot mai multor legături, dintre cele care legau economia internă a fiecărei țări cu economiile altor țări. Naționalismul economic, complementul indispensabil al intervenționsimului intern, lezează interesele popoarelor străine și generează, în felul acesta, conflicte internaționale. El sugerează ideea rectificării prin război a acestei situații nesatisfăcătoare. De ce ar tolera o țară mai puternică sfidarea uneia mai puțin puternice? Nu este oare o insolență, din partea micuței Laputania, să aducă prejudicii cetățenilor din marea Ruritania, prin intermediul unor tarife vamale, bariere puse în calea migrației, controale ale schimburilor valutare, restricții calitative impuse asupra comerțului și prin exproprieri ale investițiilor Ruritane din Laputania? N-ar fi, oare, foarte ușor ca armatele Ruritaniei să strivească mizerablele forțe armate ale Laputaniei?

Astfel suna ideologia incitatorilor la război germani, italieni și japonezi. Trebuie să recunoaștem că ei erau consecvenți, din punctul [832] de vedere al noilor învățături “neortodoxe”. Intervenționismul generează naționalism economic, iar naționalismul eonomic generează belicozitate. Dacă oamenii și mărfurile sunt împiedicați să traverseze granițele, de ce să nu încerce armatele să le deschidă drumul?

Începând din ziua când Italia a atacat Turcia, în 1911, conflictele n-au mai încetat. Aproape în permanență existau împușcături, undeva în lume. Tratatele de pace încheiate n-au fost, practic, decât niște înțelegeri de armistițiu. Mai mult, ele nu priveau decât armatele marilor puteri. Unele dintre națiunile mai mici erau în permanență în stare de război. În plus, existau războaie civile și revoluții, care nu erau mai puțin vătămătoare.

Cât de mult ne-am îndepărtat astăzi de regulile dreptului internațional, elaborate în epoca războiului limitat! Războiul modern este nemilos, el nu cruță femeile gravide sau copiii; el constă în ucideri și distrugeri fără nici o deosebire. El nu respectă drepturile celor ce se declară neutrii. Milioane de oameni sunt uciși, înrobiți, sau alungați din lăcașurile lor, în care strămoșii lor au locuit vreme de secole. Nimeni nu poate prezice ce se va întâmpla în următorul capitol al acestei lupte fără de sfârșit.

Lucrul acesta are prea puțin de-a face cu bomba atomică. Rădăcina răului nu este construcția de armamente mai noi și mai terifiante. Ea este spiritul de cucerire. Probabil că oamenii de știință vor descoperi vreo metodă de protecție împotriva bombei atomice. Dar aceasta nu va modifica situația; ea nu va face decât să prelungească, pentru scurtă vreme, procesul de distrugere completă a civilizației.

Filosofia modernă este un produs al filosofiei laissez-faire. Ea nu poate supraviețui în condițiile domniei ideologiei omnipotenței statale. Statolatria datorează mult doctrinelor lui Hegel. Dar putem trece cu vederea multe dintre greșelile acestuia de neiertat, deoarece el este și cel care a consacrat cuvintele “inutilitatea victoriei” (die Ohnmacht des Sieges).[3] Pentru a-i înfrânge pe agresori nu este suficient să de încheie o pace durabilă. Lucrul cel mai important este delegitimarea ideologiei care generează războiul.

[1] Cea mai bună prezentare a intrepretării tradiționale este furnizată de cartea Makers of Modern Strategy, Military Thought from Machiavelli to Hitler, ed. E. M. Earle, Princeton University Press, 1944; cf. îndeosebi contribuția lui R. R. Palmer, pp. 49-53.

[2] În acest sens, grâul produs pe teritoriul Reichului datorită protecțieie unui tarif vamal la import este tot un Ersatz: el este produs la costuri mai ridicate decât grâul din străinătate. Noțiunea de Ersatz este o noțiune catalactică – și nu trebuie definită prin referire la proprietățile tehnologice și fizice ale articolelor.

[3] Cf. Hegel, Vorlesungen über die Philosophie der Weltgeischtichte, ed. Lasson, Leipzig, 1920, IV, 930-931.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!