Capitolul XXXIII. Sindicalismul și corporativismul

Capitolul XXXIII. Sindicalismul și corporativismul

1. Ideea sindicalistă

Termenul sindicalism este întrebuințat în două accepțiuni complet diferite.

În accepțiunea pe care i-o dau partizanii lui Georges Sorel, sindicalismul desemnează tactica revoluționară la care trebuie să se recurgă în vederea realizării socialismului. El este asociat cu ideea că sindicatele n-ar trebui să-și irosească puterea în încercarea de a ameliora situația salariaților în cadrul sistemului capitalist. Ei ar trebui să recurgă la action directe, la o violență neînduplecată, în vederea distrugerii tuturor instituțiilor capitaliste. Ele n-ar trebui nici o clipă să înceteze lupta – în sensul literal al cuvântului – pentru scopul lor ultim, care este socialismul. Proletarii nu trebuie să se lase înșelați de sloganurile burgheze, cum ar fi libertatea, democrația, sau guvernul reprezentativ. Ei trebuie să-și urmărească mântuirea prin lupta de clasă, prin răsturnări revoluționare sângeroase și prin anihilarea nemiloasă a burghezilor.

Această doctrină a jucat și încă mai joacă un rol enorm în politica zilelor noastre. Ea a furnizat idei esențiale bolșevismului rus, fascismului italian și nazismului german. Dar ea nu este decât o chestiune pur politică, pe care analiza catalactică poate să o ignore.

A doua accepțiune a cuvântului sindicalism se referă la un program de organizare economică a societății. În vreme ce socialismul urmărește înlocuirea proprietății private asupra mijloacelor de producție cu proprietatea guvernamentală, sindicalismul dorește să dea proprietatea fabricilor în mâinile muncitorilor angajați în ele. Sloganurile “căile ferate feroviarilor”, sau “minele minerilor”, indică în modul cel mai adecvat obiectivele ultime ale sindicalismului.[i]

Ideile socialismului și cele ale sindicalismului, în sensul programului de action directe, au fost elaborate de intelectuali, pe care adepții consecvenți ai sectelor marxiste nu pot să-i descrie decât ca pe niște burghezi. Însă ideea sindicalimului ca sistem de organizare socială este un produs autentic al “conștiinței proletare”. Ea este exact lucrul pe care salariatul naiv îl consideră un mijloc drept și eficace în vederea ameliorării propriei sale bunăstări. Eliminați paraziții cei indolenți – antreprenorii și capitaliștii – [p.813] și dați muncitorilor câștigurile lor “nemuncite”! Nimic mai simplu.

Dacă cineva ar lua în serios aceste planuri, atunci nu ar trebui să se ocupe de ele în cadrul unei discuții a problemei intervenționismului. Persoana respectivă ar trebui să înțeleagă faptul că sindicalismul nu este nici socialism, nici capitalism, nici intervenționism, ci un sistem diferit de aceste trei aranjamente. Numai că nimeni nu poate lua în serios programul sindicalist – și nici nu l-a luat vreodată. Nimeni n-a fost atât de dezorientat și de irațional încât să pledeze explicit pentru sindicalism, ca pentru un sistem social. Sindicalismul n-a jucat un rol în discuția problemelor economice, decât în măsura în care anumite programe conțineau în mod neintenționat anumite elemente sindicaliste. Există elemente sindicaliste în anumite obiective ale amestecului guvernamental și sindical în sfera fenomenelor pieței. Există, în plus, socialismul și corporativismul de breaslă, care pretind că ar evita omnipotența guvernamentală inerentă tuturor schemelor socialiste și intervenționiste, prin adulterarea lor cu un ingredient sindicalist.

2. Erorile sindicalismului

Rădăcina ideii sindicaliste trebuie căutată în ideea că antreprenorii și capitaliștii sunt autocrați iresponsabili, liberi să-și conducă afacerile după bunul lor plac. O asemenea dictatură este intolerabilă. Mișcarea liberală, care a înlocuit despotismul regilor și al autocraților ereditari cu guvernarea reprezentativă, trebuie să-și încoroneze reușitele prin înlocuirea tiraniei capitaliștilor și a întreprinzătorilor ereditari cu “democrația industrială”. Revoluția economică trebuie să încununeze eliberarea popoarelor, care a fost inaugurată de revoluția politică.

Eroarea fundamentală a acestui argument este evidentă. Antreprenorii și capitaliștii nu sunt autocrați iresponsabili. Ei sunt necondiționat supuși suveranității consumatorilor. Piața este o democrație a consumatorilor. Sindicaliștii doresc să o transforme într-o democrație a producătorilor. Această idee este eronată, deoarece singurul obiectiv și scop al producției este consumul.

Ceea ce în ochii sindicalistului este cel mai grav neajuns al capitalismului și ceea ce defaimă el ca fiind brutalitatea și ticăloșia profitorilor autocratici, este tocmai rezultatul supremației consumatorilor. În condițiile competitive ale economiei de piață neobstrucționate, antreprenorii sunt siliți să amelioreze metodele tehnologice de producție, fără să țină seama de interesele împământenite ale muncitorilor. Patronul este silit să nu le plătească niciodată muncitorilor mai mult decât [p.814] echivalentul realizărilor acestora, așa cum îl evaluează consumatorii. Dacă un angajat solicită o creștere salarială deoarece soția sa i-a născut încă un copil, iar patronul îl refuză, sub cuvânt că nou-născutul nu contribuie la efortul unității productive, patronul acționează ca un mandatar al consumatorilor. Acești consumatori nu sunt dispuși să plătească mai mult pentru vreun bun, numai pentru că muncitorul are o familie mare. Naivitatea sindicaliștilor se manifestă în faptul că [în calitate de consumatori] nu le-ar acorda niciodată producătorilor acelor bunuri pe care le întrebuințează ei aceleași privilegii pe care le pretind pentru ei înșiși.

Principiul sindicalist prevede ca acțiunile fiecărei corporații să fie confiscate de la “proprietarii absenți” și să fie distribuite, în mod egal, printre angajați; plata dobânzii și a sumei principale stipulate ca datorii va fi întreruptă. Apoi “managementul” va fi încredințat în mâinile unui comitet ales de muncitorii care sunt – de acum – și acționari. Acest mod de confiscare și redistribuție nu va duce la egalitate, pe scară națională sau mondială. El ar dărui mai mult angajaților acelor întreprinderi în care cota de capital investit per muncitor este mai mare și mai puțin acelora unde cota respectivă este mai redusă.

Un fapt caracteristic este acela că, atunci când se referă la aceste probleme, sindicaliștii vorbesc întotdeauna despre management și niciodată despre activitățile antreprenoriale. În ochii funcționarului subaltern de rând, tot ce este de făcut în ce privește gestionarea afacerilor, este să se îndeplinească acele sarcini secundare care, în cadrul planurilor antreprenoriale, sunt încredințate ierarhiei manageriale. În viziunea lui, unitatea productivă, sau atelierul, așa cum există și funcționează în ziua de astăzi, este un dispozitiv permanent, care nu se va schimba nicicând. El va produce întotdeauna aceleași produse. El ignoră complet faptul că există un flux neîncetat de modificări ale condițiilor și că structura industrială trebuie adaptată cotidian, pentru soluționarea noilor probleme. Lumea, așa cum o vede el, este staționară. Ea nu lasă loc apariției de noi ramuri economice, de noi produse și de metode noi și mai bune de fabricare a vechilor produse. Astfel, sindicalistul nesocotește principalele probleme ale activității antreprenoriale: asigurarea capitalului pentru noile industrii și pentru extinderea celor deja existente, reducerea echipamentelor destinate produselor la care cererea scade și ameliorările tehnologice. Nu este o exagerare să numim sindicalismul filosofia economică a oamenilor fără orizont temporal, a acelor conservatori inflexibili, care privesc cu suspiciune orice inovație și sunt atât de orbiți de invidie, încât îi blesteamă pe cei care le furnizează produse mai multe, mai bune și mai ieftine. Ei seamănă cu pacienții care dușmănesc doctorul, pentru succesul acestuia în a le vindeca boala. [p.815]

3. Elemente sindicaliste în politicile curente

Popularitatea sindicalismului se manifestă în diverse postulate ale politicilor economice contemporane. Esența acestora constă întotdeauna în a acorda privilegii unui grup minoritar, pe seama imensei majorități. Rezultatul lor invariabil este reducerea avuției și a veniturilor majorității.

Numeroase sindicate urmăresc limitarea numărului de angajați care lucrează în domeniul lor de activitate. În vreme ce publicul dorește cărți, periodice și ziare mai multe și mai ieftine – pe care ar putea să și le procure, în condițiile unei piețe neobstrucționate a muncii – sidicatele tipografice îi împiedică pe mulți nou-veniți să lucreze în tipografii. Efectul este, bineînțeles, o creștere a ratelor salariale ale sindicaliștilor. Însă corolarul este o scădere a ratelor salariale pentru cei neadmiși și o creștere a prețului materialelor tipărite. Același efect este provocat de opoziția sindicatelor față de întrebuințarea inovațiilor tehnologice și de tot felul de practici de angajare sub presiune.

Sindicalismul radical urmărește eliminarea completă a dividendelor către acționari și a dobânzii către creditori. Intervenționiștii, în entuzuasmul lor pentru soluțiile bazate pe jumătăți de măsură, doresc să-i îmblânzească pe sindicaliști, oferindu-le salariaților o parte din profituri. Împărțirea profiturilor este un slogan extrem de popular. Este inutil să mai reluăm examinarea erorilor implicate în filosofia subiacentă acestuia. Este sufcient să arătăm concluziile absurde la care trebuie să conducă un asemenea sistem.

Uneori, pentru un mic magazin, sau pentru o întreprindere în care sunt angajați muncitori de calificare înaltă, poate fi o politică benefică să acorde o bonificație suplimentară angajaților, dacă afacerile prosperă. Însă este un non-sequitur să presupunem că ceea ce poate fi benefic, în anumite condiții, pentru o anumită firmă, ar putea da rezultate satisfăcătoare ca sistem generalizat. Nu există nici un motiv ca un sudor să primească mai mulți bani pentru că patronul său realizează profituri mari, în vreme ce alt sudor să primească mai puțini, deoarece patronul său realizează profituri mai mici, sau nu realizează deloc profit. Muncitorii înșiși s-ar împotrivi unui asemenea sistem de remunerare. El n-ar putea rezista nici măcar pentru scurtă vreme.

O caricatură a schemei de împărțire a profiturilor este principiul capacității de plată, care a fost recent introdus în programul sindicaliștilor americani. În vreme ce schema împărțirii profiturilor urmărește alocarea unei părți din profiturile deja realizate către angajați, schema capacității de plată urmărește distribuirea unor profituri pe care consideră anumiți observatori externi că le poate realiza patronul în viitor. Problema a fost [p.816] agravată de faptul că administrația Truman, după ce a acceptat noua doctrină sindicală, a anunțat că va numi un comitet de “colectare a datelor”, care va avea autoritatea să examineze registrele patronilor, în vederea determinării capacității lor de a suporta sporuri salariale. Numai că registrele nu pot furniza informații decât despre costurile și încasările din trecut – și despre profiturile și pierderile din trecut. Estimările volumului viitor al producției, ale vânzărilor viitoare, ale costurilor, profiturilor, sau ale pierderilor viitoare, nu sunt fapte, ci anticipări speculative. În legătură cu pofiturile viitoare nu există nici un fel de fapte.[1]

Nici nu poate fi vorba de realizarea idealului sindicalist, conform căruia încasările întreprinderii ar trebui să fie canalizate cu totul către angajați, iar pentru dobânda pe capitalul investit și pentru profituri să nu rămână nimic. Dacă cineva dorește să abolească ceea ce se numește “venit nemuncit”, acela trebuie să adopte socialismul.

4. Socialismul de breaslă și corporatismul

Ideile socialismului de breaslă și ale corporatismului s-au născut din două tradiții de gândire diferite.

Apologeții instituțiilor medievale au exaltat de multă vreme eminența breslelor. Pentru ștergerea cu buretele a presupuselor rele ale economiei de piață nu era nevoie decât să se revină la venerabilele metodele din trecut. Însă, toate aceste diatribe au rămas fără urmări. Criticii capitalismului n-au încercat niciodată să-și particularizeze sugestiile, sau să elaboreze planuri concrete de reconstrucție a ordinii sociale. Ei n-au trecut dicolo de a sublinia prepsupusa superioritate a vechilor adunări cvasi-reprezentative, de tipul așa-numitelor États Généraux franceze, sau Ständische Landtage germane, în comparație cu corpurile parlamentare moderne. Dar, chiar și în privința acestei probleme constituționale, ideile lor erau mai degrabă vagi.

A doua sursă a socialismului de breaslă este de găsit în condițiile politice particulare ale Marii Britanii. Când conflictul cu Germania s-a agravat și a dus, în cele din urmă, în 1914, la război, tinerii socialiști britanici au început să fie nemulțumiți de programul lor. Idolatria statului – caracteristică fabienilor – și glorificarea, de către ei, a instituțiilor germne și prusace, devenise, într-adevăr, paradoxală, într-o vreme în care propria lor țară era implicată într-o bătălie pe viață și pe moarte cu Germania. Ce rost avea combaterea germanilor, dacă cei mai “progresiști” intelectuali din țară tânjeau să adopte politicile sociale germane? Era, oare, posibil să fie lăudată libertatea britanică, prin comparație cu servitutea prusacă, dar simultan să fie recomandate metodele lui Bismarck și ale [p.817] succesorilor săi? Socialiștii britanici simțeau nevoia unui tip de socialism specific britanic, cât mai diferit cu putință de tipul teutonic. Problema era de a elabora o schemă socialistă lipsită de supremația și omnipotența statului totalitar, o varietate individualistă de colectivism.

Soluția acestei probleme nu este mai puțin imposibilă decât construcția unui pătrat triunghiular. Cu toate acestea, tinerii de la Oxford au încercat cu zel să o rezolve. Ei au împrumutat, pentru programul lor, numele de socialism de breaslă, de la prea puțin cunoscutul grup de apologeți ai Evului Mediu. Ei și-au caracterizat planul drept auto-guvernare industrială, un corolar economic al renumitului principiu de guvernare englez care este cârmuirea locală. Planurile lor acordau rolul principal celui mai puternic grup de presiune britanic – sindicatele. Astfel, ei făceau totul ca sa-și facă ideile atractive pentru compatrioții lor.

Totuși, nici aceste decorațiuni captivante, nici propaganda agresivă și zgomotoasă, n-au reușit să păcălească persoanele inteligente. Planul era contradictoriu și izbitor de impracticbil. După numai câțiva ani, el a căzut în uitare completă în țara lui de baștină.

Dar apoi a urmat renașterea. Fasciștii italieni simțeau acut nevoia unui program economic propriu. După ce se rupseseră de gruparea internațională a partidelor socialiste marxiste, nu mai puteau poza ca socialiști. Ca mândri descendenți ai invincibililor legionari romani, ei nu erau pregătiți să facă vreo concesie nici capitalismului occidental sau intervenționismului prusac, ideologiile calpe ale barbarilor care distruseseră gloriosul lor imperiu. Ei erau în căutarea unei filosofii sociale pur și exclusiv italiene. Este irelevant dacă au știut sau nu că evanghelia lor este doar o replică a socialismului britanic de breaslă. Oricum ar fi, așa-numitul stato corporativo n-a fost nimic altceva decât o ediție rebotezată a socialismului de breaslă. Diferențele nu priveau decât anumite detalii secundare.

Corporatismul a fost flamboaiant promovat, de propaganda bombastică a fasciștilor, iar succesul campaniei lor publicitare a fost răsunător. Mulți autori străini lăudau, plini de exuberanță, miraculoasele realizări ale noului sistem. Statele austriac și portughez au arătat că sunt ferm devotate nobilelor idealuri corporatiste. Enciclica papală Quadragesimo anno (1931) conține pasaje care ar putea fi interpretate ca o acceptare a corporatismului (deși aceasta nu este singura interpretare posibilă). În orice caz, este cert că o serie de autori catolici au promovat această interpretare, în cărți publicate purtând pe ele imprimaturul autorității ecleziale.

Cu toate acestea, nici fasciștii italieni, nici [p.818] statele austriac și portughez n-au făcut niciodată vreo tentativă serioasă de realizare a utopiei corporatiste. Italienii au aplicat multor instituții eticheta de corporatiste și au transformat catedrele de economie politică în catedre de economia politica e corporativa. Dar nu s-a pus nicicând problema mult pomenitei caracteristici esențiale a corporatismului – auto-guvernarea diverselor ramuri economice și industriale. Guvernul fascist s-a cramponat, inițial, de același principiu călăuzitor al politicilor economice pe care l-au adoptat astăzi toate guvernele care nu sunt întru totul socialiste: intervenționismul. Apoi, mai târziu, el s-a reorientat, treptat, către sistemul socialist german, adică spre controlul etatist complet al tuturor activităților economice.

Ideea fundamentală, atât a socialismului de breaslă, cât și a corporatismului, este că fiecare ramură economică alcătuiește un corp monopolist, o breaslă, sau o corporazione.[2] Această entitate se bucură de o autonomie totală; ea este liberă să-și gestioneze toate treburile interne, fără amestecul vreunor factori externi, sau al unor oameni care nu sunt ei înșiși membri ai corporației. Relațiile reciproce dintre diversele bresle sunt stabilite prin negociere directă, de la breasă la breaslă, sau prin deciziile unei adunări generale a delegaților tuturor breslelor. Guvernul nu intervine deloc în mersul curent al afacerilor. Statul se implică numai în cazuri excepționale, atunci când nu se poate ajunge la o înțelegere între diferitele bresle.[3]

Când au elaborat această schemă, socialiștii de breaslă se gândeau la condițiile guvernării locale britanice și relația dintre diferite autorități locale și guvernul central al Regatului Unit. Ei vizau auto-guvernarea fiecărei ramuri industriale; ei doreau, în cuvintele soților Webb, “dreptul fiecărei vocații la auto-determinare”.[4] În același fel în care fiecare municipalitate se îngrijește de treburile comunității sale locale, iar guvernul național se ocupă de problemele care privesc interesele întregii țări, breasla ar urma să aibă jurisdicție exclusivă asupra treburilor ei interne, iar guvernul ar urma să-și restrângă amestecul la acele probleme pe care breslele însele nu le pot rezolva.

Pe de altă parte, în cadrul sistemului de cooperare socială bazat pe diviziunea muncii, nu există lucruri care să nu-i privească decât pe cei [819] angajați într-o anumită fabrică, întreprindere, sau ramură industrială – și care să nu-i privească și pe cei din exterior. Nu există nici un fel de afaceri interne ale vreunei bresle, sau corporazione, a căror gestiune să nu afecteze ansamblul țării. O ramură economică nu îi servește numai pe cei care lucrează în cadrul ei; ea srevește toată lumea. Dacă, în cadrul vreunei ramuri economice, există ineficiență – o risipă a factorilor limitați de producție, sau o inerție în adoptarea celor mai adecvate metode de producție, vor fi lezate interesele materiale ale tuturor. Deciziile privind alegerea metodelor tehnologice, sau cantitatea și calitatea produselor, numărul orelor de muncă și mii de alte lucruri, nu pot fi lăsate la latitudinea membrilor breslei, deoarece ele îi afectează pe cei dinafară, la fel de mult ca și pe membrii breslei. În cadrul economiei de piață, în cursul luării acestor decizii antreprenorul trebuie să se supună necondiționat legii pieței. El este responsabil față de consumatori. Dacă ar sfida ordinele consumatorilor, el ar suferi pierderi și – în foarte scurtă vreme – și-ar pierde poziția antreprenorială. Însă breasla monopolistă nu are de ce să se teamă de competiție. Ea se bucură de dreptul inalienabil al exclusivității, în domeniul său de producție. Dacă este lăsată în pace și i se acordă autonomie, ea nu este servitoarea consumatorilor, ci stăpâna lor. Ea este liberă să recurgă la practici care îi favorizează pe membrii săi, pe seama restului lumii.[ii]

Nu are importanță dacă, în cadrul breslei, cârmuiesc muncitorii înșiși, sau dacă – intr-o măsură oarecare – la managementul afacerilor cooperează și capitaliștii și foștii antreprenori. De asemenea, nu are importanță dacă un număr de voturi din consiliul de guvernare al breslei le sunt sau nu acordate reprezentanților consumatorilor. Ceea ce contează este că breasla, dacă este autonomă, nu este supusă presiunilor care ar sili-o să-și adapteze funcționarea la cea mai adecvată cu putință satisfacere a consumatorilor. Ea are libertatea de a le acorda prioritate intereselor membriolor săi, în raport cu interesele consumatorilor. În schema de funcționare a socialismului de breaslă și a corporatismului nu este nimic care să țină seama de faptul că singurul obiectiv al producției este consumul. Ordinea lucrurilor este răsturnată. Producția devine un scop în sine.[iii]

Atunci când sistemul american de New Deal s-a lansat în realizarea schemei Administrației de Relansare Națională, guvernul și acest brain trust al său erau pe deplin conștienți că ceea ce planificaseră nu era altceva decât implementarea unui aparat administrativ de control total al afacerilor. Lipsa de perspectivă a socialiștilor de breaslă și a corporatiștilor trebuie văzută în faptul că ei credeau că breslele sau corporațiile autonome ar putea fi considerate aranjamente comptibile cu un sistem de cooperare socială.

Este, într-adevăr, foarte ușor ca fiecare breaslă să-și aranjeze treburile sale așa-zis interne, [820] în așa fel încât să le dea deplină satisfacție membrilor săi. Ore de muncă scurte, rate salariale ridicate, nici un fel de noi ameliorări ale metodelor tehnologice sau ale calității produselor, care ar putea să-i deranjeze pe membrii – foarte bine! Dar ce se va întâmpla dacă toate breslele recurg la aceleași politici?

În cadrul sistemului de bresle nu mai există nici o piață. Nu mai există prețuri, în accepțiunea catalactică a termenului. Nu mai există nici prețuri competitive, nici prețuri de monopol. Acele bresle care monopolizează oferta de necesități vitale ajung într-o poziție dictatorială. Producătorii de alimente indispensabile și de benzină, sau furnizorii de curent electric și de transport, pot abuza nepedepsiți de toată lumea. Se așteaptă, oare, cineva ca majoritatea să tolereze această stare de lucruri? Nu există nici un dubiu în legătură cu faptul că orice tentativă de realizare a utopiei corporatiste ar duce într-un timp foarte scurt la conflicte violente, dacă statul nu s-ar mai amesteca atunci când industriile vitale abuzează de poziția lor privilegiată. Ceea ce doctrinarii prezintă doar ca o măsură excepțională – intervenția statului – va deveni regulă. Socoalismul de breaslă și corporatismul vor transforma toate activitățile productive într-un sistem de control guvernamental tolal. Ele vor aluneca spre acesl sistem prusac de Zwangswirtschaft, pe care erau ținute să-l evite.

Este inutil să ne mai ocupăm de celelalte deficiențe fundamentale ale sistemului de breaslă. El este la fel de deficitar ca orișice alt proiect sindicalist. El nu ia în calcul necesitatea transferului de capital și de mână de lucru de la o ramură economică la alta și pe aceea a inițierii de noi ramuri de producție. El nesocotește complet problema economisirii și a acumulării de capital. Pe scurt, este o absurditate.

[1] Cf. F. R. Fairchild, Profits and the Ability to Pay Wages, Irvington-on-Hudson, 1946, p. 47.

[2] Cea mai elaborată descriere a socialismului de breaslă au furnizat-o Sidney și Beatrice Webb, în A Constitution for the Socialist Commonwealth of Great Britain, Londra, 1920. Cea mai bună carte despre corporatism este Ugo Papi, Lezioni di Economia Generale e Corporativa, Vol. III, Padova, 1934.

[3] Mussolini a declarat în senat, în 13 ianuarie 1934: “Solo in uno secundo tempo, quando le categorie non abbiano trovato la via dell’ accordo e dell’ equilibrio, lo Stato potrà intervenire.” (Citat de Papi, op. cit., p. 225).

[4] Sidney și Beatrice Webb, op. cit., pp. 227 ff.

[i] Nu este vorba, desigur, de împroprietărirea efectivă a feroviarilor și a minerilor individuali, de exemplu ca acționari ai unei firme feroviare sau minere private, cu acțiuni liber și imediat tranzacționabile pe piață. Aceasta n-ar fi decât o redistribuție în cadrul unui sistem capitalist, dacă minele și căile ferate aparțin inițial unor patroni privați; iar dacă se pornește de la un sistem socialist, ar fi cea mai echitabilă și economică metodă de privatizare și tranziție la capitalism, după cum au observat M. N. Rothbard (“How and How Not to Desocialize”, The Review of Austrian Economics, Vol. 6, No.1, 1992) și discipolii săi, cu prilejul prăbușirii comunismului de tip sovietic, la începutul anilor 1990. Dimpotrivă, aici este vorba de un “comunism la nivelul întreprinderii”, bazat, de exemplu, pe “acțiuni” netranzacționabile imediat și liber, după scheme de tip MEBO. În cazul în care se pornește de la sistemul centralizat sovietic și apare posibilitatea sifonării birocratice a “proprietății” colective “a sindicaliștilor”, aceasta revine la “feudalizarea comunismului”, dictatorul unic fiind înlocuit de “baronii” locali capabili să canalizeze în beneficiul propriu, pe căi arbitrare și cu mari pierderi, substanța economică blocată, în acest scop, de la alocarea justă și eficientă pe piața liberă. Apoi ei au interesul să blocheze rivalitatea noilor veniți, prin metoda sugerată de Mises în capitolul precedent și prin alte forme de monopolism coercitiv, în vederea instituirii unui “fascism economic”, îndărătul paravanelor “privatizării”, “protecției consumatorului”, “justiției sociale”, etc.

[ii] Același lucru se poate spune despre orice proprietar care refuză să vândă un anumit lucru (de exemlu un tablou) la orice preț, deci nu este în sine ceva incompatibil cu ordinea proprietății private sau capitalismul. Dimpotrivă, în măsura în care vreun schimb este vreodată mutual avantajos, pentru că fiecare din părți îl preferă situației în care nu l-ar fi făcut, rezultă că fiecare din parți avea dreptul să nu îl facă, indiferent de preț. Iar orice silire a vreuneia din parți ar fi dus la o situație despre care nu se poate spune că reprezintă un spor de bunăstare pentru toți, ci favorizarea cuiva pe seama altcuiva. Prin urmare, argumentul sustragerii de la dorințele consumatorilor nu poate fi invocat, nici împotriva proprietarilor individuali, nici împotriva asociațiilor voluntare de proprietari. Probema breslelor și a corporațiilor este, însă, că nu se mulțumesc cu autonomia bazată pe proprietate, ci pretind dreptul să le interzică altora dreptul de a-și utiliza proprietatea pentru a rivaliza cu ei și, de cele mai multe ori, nu se bazezază nici în interior pe relații contractuale între membri cu drepturi de proprietate distincte și liber comercializabile. Asfel, cei care decid și profită de pe urma știrbirii proprietății private a altora câștigă, pe seama celor îngrădiți astfel.

[iii] Nu autonomia, ci monopolul coercitiv este problema. Nu este nicidecum vorba de persoane care doresc autonomia pentru a trăi în mod auto-suficient, sau la marginea sistemului de diviziune a muncii. În acest sens, orice proprietar sau grup de proprietari beneficiază de autonomie, cu sau fără bresle. Contradicția economică provine din faptul că membrii breslelor se așteaptă să poată trăi confortabil din vânzarea unei producții realizate în regim de monopol coercitiv, fără respectarea dorințelor consumatorilor, adică a imperativului coordonării unui sistem complex de diviziune a muncii.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins