Capitolul XXVIII. Intervenția prin impozitare

Capitolul XXVIII. Intervenția prin impozitare

1. Impozitul neutru

Pentru a menține în funcțiune aparatul social de coerciție și de constrângere, este necesară cheltuirea de muncă și de bunuri. În condițiile unui sistem de guvernare liberal, cheltuielile acestea sunt reduse, în comparație cu suma veniturilor indivizilor. Cu cât statul își extinde sfera activităților sale, cu atât mai mare va fi bugetul său.

Dacă statul deține și gestionează el însuși fabrici, ferme, păduri și mine, el poate avea în vedere acoperirea totală sau parțială a nevoilor sale financiare din dobânda și profitul pe care le realizează. Însă gestiunea guvernamentală a firmelor de afaceri este, de regulă, atât de ineficientă, încât dă naștere mai curând la pierderi, decât la profituri. Statul trebuie să recurgă la impozitare, adică el trebuie să-și procure venituri prin silirea supușilor săi să-i cedeze o parte din veniturile sau din avuția lor.

Putem concepe un mod de impozitare neutru, care n-ar determina devierea procesului pieței de la liniile de-a lungul cărora s-ar fi dezvoltat în absența vreunei impozitări. Numai că vasta literatură referitoare la problemele impozitării, precum și politicile guvernamentale, n-au acordat niciodată vreo atenție problemei impozitului neutru. Autorii lor au urmărit mai mult să determine un impozit echitabil.

Impozitul neutru ar afecta situația cetățenilor numai în măsura necesară datorită faptului că o parte din munca și din bunurile materiale disponibile sunt absorbite de aparatul guvernamental. În cadrul construcției imaginare a economiei uniform repetitive, bugetul prelevă continuu impozite și cheltuiește întreaga sumă ridicată, nici mai mult, nici mai puțin, în vederea acoperirii costurilor suportate datorită activităților funcționarilor guvernamentali. O parte din venitul fiecărui cetățean este consacrată cheltuielilor publice. Dacă presupunem că, în cadrul unei astfel de economii uniform repetitive, există o egalitate perfectă a veniturilor, astfel încât venitul fiecărei gospodării este proporțional cu numărul membrilor săi, atunci atât impozitul pe număr de persoane, cât și un impozit proporțional cu veniturile ar fi impozite neutre. În ipotezele de mai sus, între acestea n-ar exista nici o diferență. O parte din venitul fiecărui cetățean ar fi absorbit de cheltuielile publice și nu ar apărea nici un fel de efecte secundare ale impozitării.

Economia aflată în schimbare este complet diferită de această construcție [p.738] imaginară a unei economii uniform repetitive, în care veniturile sunt egale. Schimbările necontenite și ineglitatea avuției și a veniturilor sunt trăsături esențiale și necesare ale economiei dinamice de piață, singurul sistem economic de piață real și viabil. În cadrul unui astfel de sistem nici un impozit nu poate fi neutru. Ideea însăși de impozit neutru este la fel de irealizabilă ca și cea de bani neutri. Numai că, bineînțeles, motivele acestei inevitabile non-neutralități sunt diferite în cazul impozitelor, față de cel al banilor.

Un impozit pe număr de persoane, care impozitează în mod egal și uniform pe fiecare cetățean, indiferent de volumul veniturilor și al avuției sale, apasă mai greu asupra celor cu mijloace mai modeste decât asupra celor cu mijloace mai bogate. El restricționează mai sever producția de bunuri destinate consumului maselor, decât pe cea a articolelor consumate în special de cetățenii mai înstăriți. Pe de altă parte, el tinde să reducă economisirea și acumularea de capital mai puțin decât o face o impozitare mai severă a cetățenilor mai bogați. El nu încetinește tendința de reducere a productivității marginale a bunurilor de capital, relativ la productivitatea marginală a muncii, în aceeași măsură în care o face impozitarea care discriminează între cei cu un venit și o avuție mai ridicate și, prin urmare, nu întârzie în aceeași măsură ca aceasta tendința de creștere a ratelor salariale.

Politicile fiscale efectiv existente astăzi în toate țările nu se orientează decât după ideea că impozitele ar trebui determinate în funcție de “capacitatea de plată” a fiecărui cetățean. În cadrul considerațiilor care au determinat, în cele din urmă, acceptarea principiului capacității de plată, a existat o vagă idee că impozitarea mai drastică a celor mai avuți, în comparație cu cei care au mijloace mai moderate, ar face ca impozitul să fie cumva mai neutru. Dar, indiferent cum ar sta lucrurile în privința aceasta, este sigur că orice referire la impozitarea neutră a fost foarte curând complet abandonată. Principiul capacității de plată a fost ridicat la rangul de postulat al justiției sociale. Conform opiniei dominante astăzi, obiectivele fiscale și bugetare ale impozitării nu joacă decât un rol secundar. Rolul principal al impozitării este de a reforma condițiile sociale, după criteriul echității. Din acest punct de vedere, un impozit este socotit cu atât mai satisfăcător cu cât este mai puțin neutru și cu cât servește mai mult ca instrument de deviere a producței și a consumului de la acele linii înspre care le-ar fi călăuzit o piață neobstrucționată.

2. Impozitul global

Ideea de dreptate socială pe care o implică principiul capacității de plată este aceea a unei egalități perfecte a tuturor cetățenilor. Câtă vreme [p.739] mai există vreo inegalitate de venituri și averi, se poate susține în mod plauzibil că aceste venituri și avuții mai mari, indiferent cât de mic ar fi volumul lor absolut, indică o anumită capacitate excesivă de plată, ce trebuie impozitată, tot astfel cum se poate susține că orice inegalități de venit și de avuție care mai există indică o diferență de capacitate de plată. Singurul punct terminus logic al doctrinei capacității de plată constă în egalizarea completă a veniturilor și a avuțiilor, prin confiscarea tuturor veniturilor și averilor care trec de suma minimă aflată în mâinile cuiva.[1]

Noțiunea de impozit total este antiteza celei de impozit neutru. Impozitul total înseamnă impozitarea completă – confiscarea – tuturor veniturilor și a tuturor proprietăților. Apoi, din sipetul public umplut astfel, statul acordă tuturor alocații, în vederea acoperirii costurilor traiului lor. Sau, ceea ce revine la același lucru, statul lasă neimpozitată acea sumă pe care o consideră partea echitabilă cuvenită fiecăruia – și completează părțile acelora care au venituri mai mici, până la atingerea cuantumului unei părți echitabile.

Ideea unui impozit total nu poate fi gândită până la consecințele sale logice ultime. Dacă întreprinzătorii și capitaliștii nu obțin nici un beneficiu și nu suportă nici o pagubă personală de pe urma felului cum întrebuințează mijloacele de producție, ei devin indiferenți față de alegerea care trebuie făcută între diferitele comportamente posibile. Funcția lor socială dispare, iar ei devin administratorii iresponsabili și dezinteresați ai proprietății publice. Ei nu mai sunt ținuți să adapteze producția la dorințele consumatorilor. Dacă nu se impozitează decât veniturile, în vreme ce stocul de capital propriu-zis este scutit de impozite, atunci proprietarilor li se aplică un stimulent de a consuma o parte a avuției lor și, astfel, de a leza interesele tuturor. Impozitul total pe venit ar fi un mijloc deosebit de inept pentru transformarea capitalismului în socialism. Dacă impozitul total afectează avuția nu mai puțin decât veniturile, atunci el nu mai este un impozit, adică un mijloc de colectare a veniturilor guvernamentale în cadrul unei economii de piață. El devine o măsură în vederea tranziției la socialism. Îndată ce va fi adoptată, capitalismul va fi înlocuit de socialism.

Chiar și atunci când este privit ca o metodă de realizare a socialismului, impozitul total încă este criticabil. Anumiți socialiști au lansat planuri de reformă fiscală prosocialistă. Ei au recomandat fie un impozit de 100% pe proprietăți și donații, fie impozitarea completă a rentelor funciare și a tuturor veniturilor ilicite – adică, în terminologia socialistă, a veniturilor neprovenite din munca manuală depusă. Este inutil să examinăm aceste proiecte. Este suficient de știut că ele sunt total incompatibile cu prezervarea economiei de piață. [p.740]

3. Obiective fiscale și cele nefiscale ale impozitării

Obiectivele fiscale și cele nefiscale ale impozitării nu se armonizează unele cu altele.

Să considerăm, bunăoară, accizele pe băuturi alcoolice. Dacă le privim ca pe o sursă de venituri guvernamentale, ele apar cu atât mai adecvate cu cât aduc venituri mai mari. Desigur că, deoarece impozitele trebuie să ridice prețul băuturilor, ele restricționenază vânzările și consumul. Este necesar să se stabilească empiric la ce rată de impozitare se maximizează venitul colectat. Dar, dacă privim aceste impozite ca pe un mijloc de reducere a consumului de băutură cât mai mult cu putință, atunci rata de impozitare va fi cu atât mai adecvată cu cât este mai ridicată. Dincolo de o anumită limită, impozitul determină o scădere considerabilă a consumului, concomitent cu una a veniturilor colectate. Dacă impozitul își atinge complet obiectivul său non-fiscal, de a-i dezobișnui cu totul pe oameni de consumul de băuturi alcoolice, atunci venitul scade la zero. El nu mai servește nici unui obiectiv fiscal; efectul său este exclusiv unul prohibitiv. Același lucru se poate spune nu doar despre toate felurile de impozite indirecte, ci și despre impozitele directe. Impozitele discriminatorii impuse asupra corporațiilor și a marilor firme de afaceri ar avea drept consecință, dacă ar crește peste o anumită limită, dispariția completă a corporațiilor și a marilor firme de afaceri. Prelevările din capital, impozitele pe proprietăți și pe moșteniri, precum și cele pe venit, sunt la fel de auto-dizolvante, dacă sunt împinse până la extreme.

Conflictul ireconciliabil între obiectivele fiscale și cele non-fiscale ale impozitării este insolubil. După cum pertinent a observat judecătorul șef Marshall [de la Curtea Supremă a Statelor Unite] puterea de a preleva impozite înseamnă puterea de a distruge. Această putere poate fi întrebuințată pentru distrugerea economiei de piață – și decizia fermă a multor guverne și partide este să o întrebuințeze pentru acest scop. Odată cu înlocuirea capitalismului cu socialismul, dualismul determinat de coexistența a două sfere distincte de acțiune dispare. Statul înghite întreaga orbită a acțiunilor autonome ale individului – și devine totalitar. El nu mai depinde, în vederea susținerii sale financiare, de mijloacele extrase de la cetățeni. Nu mai există nimic de felul unei separații între fondurile publice și cele private.

Impozitarea este o chestiune care privește economia de piață. Una din trăsăturile caracteristice ale economiei de piață este că statul nu se amestecă în sfera fenomenelor de piață și că aparatul său tehnic este atât de redus, încât menținerea sa nu absoarbe decât o fracțiune modestă a sumei totale a veniturilor cetățenilor individuali. În acest caz, impozitele reprezintă vehiculul adecvat pentru asigurarea veniturilor necesare statului. El este adecvat deoarece impozitele sunt reduse și nu tulbură perceptibil producția și consumul. Dacă impozitele cresc dincolo de o [p.741] limită moderată, ele încetează de a mai fi impozite și se transformă în instrumente de distrugere a economiei de piață.

Această metamorfoză a impozitelor în arme de distrugere este emblema finanțelor publice din vremurile noastre. Nu ne preocupăm de judecățile cât se poate de arbitrare de valoare referitoare la întrebarea dacă impozitarea severă este un blestem sau un beneficiu și dacă acele cheltuieli care sunt finanțate din venitul colectat din impozite sunt sau nu înțelepte și benefice.[2] Ceea ce contează este că, pe măsură ce impozitarea se înăsprește, ea devine tot mai puțin compatibilă cu prezervarea economiei de piață. Nu este necesar să ne punem întrebarea dacă este sau nu adevărat că “nici o țară n-a fost încă ruinată de cheltuieli bănești substanțiale făcute de către public și pentru public”.[3] Este incontestabil că economia de piață poate fi ruinată prin cheltuieli publice substanțiale și că intenția multor persoane este de a o ruina în acest fel.

Oamenii de afaceri se plâng de opresivitatea impozitelor aspre. Oamenii de stat sunt alarmați datorită pericolului să “ne mâncăm semințele de sad”. Dar adevărata problemă a impozitării ține de paradoxul că, pe măsură ce impozitele cresc, ele subminează tot mai mult economia de piață, subminând simultan și sistemul de impozitare însuși. Astfel, devine evindent faptul că, în ultimă instanță, prezervarea proprietății și măsurile confiscatoare sunt incompatibile. Fiecare impozit specific, precum și întregul sistem de impozitare al țării, devin auto-distructive dincolo de un anumit nivel al ratelor de prelevare.

4. Cele trei tipuri de intervenționism fiscal

Diversele metode de impozitare care pot fi întrebuințate în vederea reglementării unei economii – așadar ca mijloace ale unei politici intervenționiste – pot fi clasificate în trei grupe:

1. Impozitul urmărește suprimarea sau restricționarea completă a producției anumitor bunuri. Astfel, el intervine indirect și în sfera consumului. Nu contează dacă acest obiectiv este urmărit prin impunerea de impozite speciale, sau prin scutirea anumitor produse de un impozit general, sub incidența căruia cad toate celelalte produse, sau acele produse pe care consumatorii le-ar fi preferat, în absența unei discriminări fiscale. Scutirea de impozite este întrebuințată ca un mijloc intervenționist în cazul taxelor vamale. Produsul autohton nu este împovărat de tarifele care afectează doar mărfurile importate din străinătate. Multe țări recurg la discriminare fiscală în vederea regularizării [p.742] producței lor interne. De exemplu, ele încearcă încurajarea producției de vin, un produs al viticultorilor mici și mijlocii, în dauna producței de bere, un produs al unor mari fabricanți, prin impunerea unei accize mai svere asupra berii decât asupra vinului.

2. Impozitul expropriază o parte din venit sau din avere.

3. Impozitul expropriază în întregime venitul și averea.

Nu este necesar să ne ocupăm de al treilea tip de impozite, deoarece el nu este decât un mijloc de realizare a socialismului și se situează, prin urmare, în afara sferei intervenționismului.

Primul tip nu diferă, în privința efectelor sale, de măsurile restrictive de care ne vom ocupa în capitolul următor.

Tipul al doilea se referă la măsuri confiscatoare, de felul celor analizate în capitolul XXXII.

[1] Cf. Harley Lutz, Guideposts to a Free Economy, New York, 1945, p 76.

[2] Aceasta este metoda obișnuită de analiză a probelemelor de finanțe publice. Cf., de ex., Ely, Adams, Lorenz și Young, Outlines of Economics, ed. a 3-a, New York, 1920, p. 702.

[3] Ibid.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!