Capitolul XXV. Construcția imaginară a unei societăți socialiste

Capitolul XXV. Construcția imaginară a unei societăți socialiste

1. Originea istorică a ideii socialiste

Când filozofii sociali din secolul al optsprezecelea au pus temeliile praxeologiei și științei economice, ei s-au văzut confruntați cu distincția, aproape universal acceptată și necontestată, între mărunții indivizi egoiști și stat – reprezentantul intereselor întregii societăți. Cu toate acestea, la vremea aceea, procesul de deificare, ce avea să sfârșească prin ridicarea oamenilor care administrau aparatul social de coerciție și constrângere la rang de zei, nu era încă încheiat. Când vorbeau despre stat, oamenii nu aveau încă în minte noțiunea cvasi-teologică de zeitate omnipotentă și omniscientă, încorporarea perfectă a tuturor virtuților; ei se gândeau la aparatele guvernamentale concrete, așa cum acționau acestea pe scena politică. Era vorba despre diferitele entități suverane, ale căror dimensiuni teritoriale rezultaseră din războaie sângeroase, intrigi diplomatice, din succesiuni și căsătorii dinastice. Era vorba despre principii ale căror domenii private și venituri, în multe țări, nu erau încă separate de trezoreria publică, precum și de republicile oligarhice, ca Veneția și o parte dintre cantoanele elvețiene, în cadrul cărora obiectivul ultim al administrării treburilor publice era îmbogățirea aristocrației stăpânitoare. Interesele acestor guvernanți se aflau în opoziție, pe de o parte cu acelea ale supușilor lor „egoiști”, preocupați exclusiv de urmărirea propriei lor fericiri și, pe de altă parte, cu cele ale statelor străine, însetate de prăzi și de expansiune teritorială. Analizând aceste antagonisme, autorii de cărți despre chestiunile publice s-au arătat gata să îmbrățișeze cauza guvernului propriei lor țări. Ei au admis cu toată candoarea că guvernanții sunt reprezentanții intereselor întregii societăți, aflate într-un conflict ireconciliabil cu acelea ale indivizilor. Stăvilind egoismul supușilor lor, guvernele promovau bunăstarea întregii societăți, prin opoziție cu preocupările ignobile ale indivizilor.

Filozofia liberală a respins toate aceste idei. Din punctul ei de vedere, în cadrul societății de piață neobstrucționate, nu există conflicte între interesele corect înțelese. Interesele cetățenilor nu se opun intereselor țării, iar interesele fiecărei țări nu se opun intereselor altor țări. [p. 690]

Totuși, furnizând demonstrația acestei teze, filozofii liberali au adăugat ei înșiși un element esențial la noțiunea de stat zeificat. În cercetările lor, ei au înlocuit statele reale din vremea lor cu imaginea unui stat ideal. Ei au cultivat imaginea vagă a unui stat al cărui unic scop este de a-i face pe cetățeni fericiți. Este sigur că acest ideal nu avea nici un corespondent în Europa Vechiului Regim. În această Europă existau prințișori germani care își vindeau supușii ca pe vite, pentru a lupta în războaiele altor țări; existau regi care nu pierdeau nici o ocazie de a se arunca asupra vecinilor mai slabi; exista experiența șocantă a partițiilor Poloniei; exista Franța, guvernată succesiv de oamenii cei mai iresponsabili ai secolului, regentul de Orléans și Ludovic al XV-lea; și exista Spania, guvernată de amantul necioplit al unei regine adultere. Însă filozofii liberali se ocupă exclusiv de un stat ce nu are nimic în comun cu aceste guverne de aristocrați și curteni corupți. Statul, așa cum apare în scrierile lor, este guvernat de o ființă perfectă, supraumană, un rege al cărui unic țel este promovarea bunăstării supușilor săi. Pornind cu această presupoziție, ei pun întrebarea dacă acțiunile cetățenilor individuali, atunci când sunt eliberați de orice control autoritar, nu s-ar îndrepta în direcții pe care acest rege bun și înțelept le-ar dezaproba. Răspunsul filozofului liberal la această problemă este negativ. El admite, este adevărat, că antreprenorii sunt egoiști și urmăresc propriul lor profit. Dar, în cadrul economiei de piață, ei nu pot realiza profituri decât satisfăcând, în modul cel mai adecvat cu putință, cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Obiectivele clasei antreprenoriale nu diferă de cele ale regelui perfect, deoarece nici acesta din urmă nu urmărește nimic altceva decât acea întrebuințare a mijloacelor de producție care să aducă maximum de satisfacție consumatorilor.

Este evident că raționamentul acesta introduce judecăți de valoare și părtinire politică în abordarea problemelor. Stăpânul acesta patern nu este decât un alias al economistului care, cu ajutorul acestui truc, își ridică propriile judecăți de valoare la demnitatea de criteriu universal valabil pentru valorile eterne absolute. Autorul se identifică pe sine cu regele perfect și numește obiectivele pe care le-ar alege el însuși, dacă ar deține puterea de rege, „bunăstare”, „bine comun” și „productivitate națională” (Volkswirtschaftliche), prin contrast cu obiectivele urmărite de indivizii egoiști. El este atât de naiv, încât nu realizează că acest ipotetic șef de stat nu este altceva decât o ipostaziere a propriilor sale judecăți arbitrare de valoare – și presupune, candid, că ar fi descoperit un criteriu incontestabil al binelui și al răului. Sub masca binevoitoare a autocratului patern se ascunde propriul Ego al autorului, ca voce a legii morale absolute.

[691] Caracteristica esențială a construcției imaginare a regimului ideal al acestui rege este că toți cetățenii sunt supușii necondiționați ai controlului său autoritar. Regele emite ordine și toată lumea le ascultă. Aceasta nu este o economie de piață; în ea nu mai avem proprietate privată asupra mijloacelor de producție. Terminologia economiei de piață se păstrează, dar, în realitate, nu mai există nici proprietate privată asupra mijloacelor de producție, nici vânzare și cumpărare reale – și nici prețuri de piață. Producția nu se orientează după comportamentul adoptat de consumatori pe piață, ci după decrete autoritare. Autoritatea le indică tuturor locul pe care trebuie să îl ocupe în cadrul sistemului de diviziune socială a muncii, stabilește ce să se producă și cum și în ce fel i se permite fiecărui individ să consume. Este ceea ce se numește astăzi, pe bună dreptate, modelul german de management socialist[1].

Așadar, economiștii compară sistemul acesta ipotetic, care în ochii lor încorporează însăși legea morală, cu economia de piață. Cel mai pozitiv lucru pe care îl pot spune despre economia de piață este că ea nu produce o stare de lucruri diferită de aceea pe care ar produce-o supremația unui autocrat perfect. Ei încuviințează economia de piață numai deoarece, după cum cred ei, ea ajunge în cele din urmă la aceleași rezultate pe care le-ar urmări și regele perfect. Astfel, simpla identificare a ceea ce este moralmente bun și economic eficient cu planurile unui dictator totalitar, care este caracteristica tuturor adepților planificării și ai socialismului, nu a fost contestată de mulți dintre vechii liberali. Ba chiar trebuie să spunem că ei au inițiat această confuzie, atunci când au pus, în locul despoților și politicienilor răi și lipsiți de scrupul din lumea reală, imaginea ideală a statului perfect. Este adevărat că, pentru gânditorul liberal, acest stat perfect nu era decât un instrument auxiliar destinat raționamentelor, un model cu care compara funcționarea economiei de piață. Dar nu trebuie să ne surprindă faptul că, în cele din urmă, lumea s-a întrebat de ce să nu transfere acest ideal din sfera gândirii în sfera realității.

Toți reformatorii sociali mai vechi urmăreau realizarea societății bune printr-o confiscare a întregii proprietăți private și prin ulterioara ei redistribuire; partea fiecărui om trebuia să fie egală cu cea a oricărui altul, iar vigilența constantă a autorităților trebuia să vegheze la menținerea acestui sistem egalitarist. Planurile acestea au devenit irealizabile, o dată cu apariția marilor întreprinderi manufacturiere, miniere și de transporturi. Nu se poate pune problema împărțirii unor unități economice de mari dimensiuni și a distribuirii fragmentelor rezultate în părți egale[2]. [692] Vechiul program de redistribuire a fost înlocuit cu ideea de socializare. Mijloacele de producție urmau să fie expropriate, fără însă a se recurge [apoi] la redistribuire. Statul însuși avea să conducă toate fabricile și toate fermele.

Această inferență a devenit logic inevitabilă, îndată ce lumea a început să atribuie statului perfecțiune nu doar morală, ci și intelectuală. Filozofii liberali prezentaseră statul lor imaginar ca pe o entitate lipsită de egoism, dedicată exclusiv celei mai mari cu putință ameliorări a bunăstării supușilor săi. Ei descoperiseră că, în cadrul societății de piață, egoismul cetățenilor avea să producă aceleași rezultate pe care ar încerca să le realizeze statul acesta lipsit de egoism; tocmai faptul acesta era cel ce justifica menținerea economiei de piață, în ochii lor. Dar lucrurile s-au schimbat îndată ce lumea a început să-i atribuie statului nu doar cele mai bune intenții, ci și omnisciență. În aceste condiții, era inevitabil ca ei să conchidă că statul cel infailibil era în măsură să reușească în domeniul gestionării activităților productive mai bine decât indivizii cei supuși greșelii. El ar fi în măsură să evite toate acele erori care, adesea, fac să eșueze acțiunile antreprenorilor și ale capitaliștilor. În felul acesta nu vor mai exista malinvestiții sau irosirea vreunor factori limitați de producție; avuția va crește. Prin contrast cu planificarea realizată de statul omniscient, „anarhia” producției apare ca o risipă. Modul socialist de producție pare atunci a fi singurul sistem rezonabil, iar economia de piață pare incarnarea iraționalității. În ochii adepților raționaliști ai socialismului, economia de piață este pur și simplu o aberație de neînțeles a omenirii. În ochii celor influențați de istorism, economia de piață reprezintă ordinea socială corespunzătoare unui stadiu inferior al evoluției umane, pe care procesul inevitabil de perfecționare progresivă îl va elimina, pentru a institui sistemul mai adecvat care este socialismul. Ambele curente de gândire cad de acord asupra faptului că rațiunea însăși este cea care postulează tranziția către socialism.

Ceea ce numesc mințile naive rațiune nu reprezintă decât absolutizarea propriilor lor judecăți de valoare. Omul pur și simplu identifică produsele propriilor sale raționamente cu noțiunea îndoielnică de rațiune absolută. Nici un autor socialist nu a luat vreodată în considerație posibilitatea ca entitatea abstractă căreia dorește el să-i încredințeze puteri nelimitate – fie că aceasta este numită umanitate, societate, națiune, stat sau guvern – ar putea acționa într-un mod pe care el însuși îl dezaprobă. Socialistul susține socialismul deoarece este pe deplin convins că dictatorul suprem al societății socialiste se va arăta rezonabil din punctul său de vedere (al socialistului însuși), că dictatorul va urmări acele obiective pe care le aprobă pe deplin el (socialistul însuși) – și că va încerca să atingă aceste obiective alegând mijloacele pe care [p. 693] le-ar alege și el (socialistul însuși). Fiecare socialist numește autentic socialist doar acel sistem care îndeplinește complet toate aceste condiții; toate celelalte firme care ridică pretenții la numele de socialism sunt sisteme contrafăcute, în întregime diferite de adevăratul socialism. Fiecare socialist este un dictator deghizat. Vai și amar de toți disidenții! Aceștia și-au pierdut dreptul la viață și trebuie „lichidați”.

Economia de piață face cu putință cooperarea pașnică între oameni, în ciuda faptului că ei se află în dezacord cu privire la judecățile lor de valoare. În planurile socialiștilor nu rămâne nici un fel de loc pentru alte opinii. Principiul lor este așa-numitul Gleichschaltung, principiul perfectei uniformități, impuse cu forța de către poliție.

Oamenii numesc adesea socialismul o religie. El este într-adevăr o religie, a auto-deificării. Statul și Guvernul de care vorbesc planificatorii, Poporul naționaliștilor, Societatea marxiștilor și Umanitatea pozitiviștilor lui [Auguste] Comte sunt nume pentru Zeul noilor religii. Dar toți acești idoli nu sunt decât niște aliași ai propriei voințe a reformatorului însuși. Înzestrându-și idolul cu toate acele atribute pe care teologii I le atribuie Lui Dumnezeu, Egoul hipertrofiat se zeifică pe sine. El este infinit de bun, omnipotent, omniprezent, omniscient, etern. El este singura ființă perfectă din această lume imperfectă.

Teoria economică nu este chemată să examineze credința oarbă și bigotismul. Credincioșii sunt imuni la orice critică. În ochii lor critica este scandaloasă, o revoltă blasfemiatoare a unor oameni răi împotriva splendorii nepieritoare a idolului lor. Știința economică se preocupă doar de planurile socialiste, nu de factorii psihologici care îi împing pe oameni să îmbrățișeze religia statolatriei.

2. Doctrina socialistă

Karl Marx nu a fost părintele socialismului. Idealul socialist era pe deplin elaborat când Marx a adoptat acest crez. Nu se mai putea adăuga nimic la concepția praxeologică despre sistemul socialist pe care o dezvoltaseră predecesorii săi – și Marx nu a mai adăugat nimic. De asemenea, Marx nici nu a respins obiecțiile formulate de autori mai timpurii și de contemporanii săi, în legătură cu fezabilitatea, dezirabilitatea și profitabilitatea socialismului. El nici măcar nu s-a lansat vreodată în vreo asemenea încercare, fiind pe deplin conștient de incapacitatea sa de a reuși în această privință. Singurul lucru pe care l-a făcut în vederea combaterii criticilor socialismului a fost de a scoate la iveală doctrina polilogismului.

Cu toate acestea, serviciile furnizate de Marx propagandei socialiste nu s-au limitat la inventarea polilogismului. Mai importantă chiar decât aceasta a fost doctrina inevitabilității socialismului.

Marx a trăit într-o epocă în care doctrina evoluționistă a [p. 694] meliorismului era aproape general acceptată. Mâna invizibilă a Providenței i-ar conduce pe oameni, independent de voințele lor, de la stadii inferioare și mai puțin perfecte, la stadii superioare și mai perfecte. S-ar manifesta de-a lungul istoriei umane o tendință inevitabilă către progres și ameliorare. Fiecare stadiu ulterior al situației umane ar fi de asemenea și un stadiu superior și mai bun, în virtutea faptului că este un stadiu ulterior. Nimic nu ar fi permanent în condiția umană, cu excepția acestei mișcări irezistibile către progres. Hegel, care a murit cu câțiva ani înainte de intrarea lui Marx pe scenă, prezentase această doctrină în fascinanta sa filozofie a istoriei, iar Nietzche, care a intrat în scenă la vremea în care se retrăgea Marx, a făcut din ea focarul scrierilor sale, nu mai puțin fascinante. Acesta a fost mitul ultimelor două sute de ani.

Contribuția lui Marx a fost de a integra crezul socialist în această doctrină melioristă. Instituirea socialismului este inevitabilă – și lucrul acesta în sine dovedește că socialismul reprezintă o stare mai înaltă și mai perfectă a condiției umane, decât starea capitalistă dinainte. Este inutil să se discute avantajele și dezavantajele socialismului. Socialismul va veni inevitabil, „cu inexorabilitatea legilor naturii”[3]. Doar neghiobii pot fi atât de încuiați, încât să întrebe dacă ceea ce va urma cu necesitate este mai benefic decât ceea ce a fost înainte. Doar apologeții năimiți ai pretențiilor nedrepte ale exploatatorilor pot fi atât de obraznici, încât să îi găsească socialismului vreun defect.

Dacă ar fi să atribuim epitetul de marxiști tuturor celor care sunt de acord cu această doctrină, atunci ar trebui să îi numim marxiști pe marea majoritate a contemporanilor noștri. Acești oameni sunt de acord asupra faptului că instituirea socialismului este deopotrivă absolut inevitabilă și foarte dezirabilă. „Valul viitorului” conduce omenirea spre socialism. Desigur, ei se contrazic unii pe alții cu privire la cui să i se încredințeze căpitănia acestei corăbii socialiste a statului. Există mulți candidați pentru această funcție.

Marx a încercat să-și demonstreze profeția pe două căi. Prima este metoda dialecticii hegeliene. Proprietatea privată capitalistă reprezintă prima negație a proprietății private individuale și ea trebuie să dea naștere propriei sale negații, adică instituirii proprietății publice asupra mijloacelor de producție[4]. Iată cât de simplu stăteau lucrurile pentru legiunile de scriitori hegelieni care infestaseră Germania în vremea lui Marx.

A doua metodă constă în demonstrația condițiilor nesatisfăcătoare provocate de capitalism. Critica formulată de Marx la adresa modului de producție capitalist este complet eronată. Nici chiar cei mai ortodocși marxiști nu au îndrăzneala să susțină serios teza ei esențială, conform căreia capitalismul duce la o sărăcire progresivă a salariaților. Însă chiar dacă am admite, de dragul argumentației, toate [p. 695] absurditățile analizei marxiste a capitalismului, nimic nu este încă stabilit cu privire la demonstrația celor două teze, anume că socialismul va veni inexorabil și că el nu reprezintă doar un sistem mai bun decât capitalismul, ci chiar cel mai perfect sistem, a cărui realizare finală îi va aduce omului fericirea eternă în viața pământească. Toate silogismele sofisticate și volumele greoaie publicate de Marx, Engels și de sute de autori marxiști nu pot ascunde faptul că izvorul ultim și unic al profeției lui Marx este o așa-zisă inspirație, în virtutea căreia Marx pretindea că a ghicit planurile misterioaselor puteri ce determină cursul istoriei. Ca și Hegel, Marx a fost un profet, care comunica poporului revelația pe care i-ar fi împărtășit-o o voce interioară.

Caracteristica cea mai evidentă a istoriei socialismului între anii 1848 și 1920 a fost că problemele fundamentale privitoare la funcționarea sa nu au fost niciodată discutate. Tabu-ul marxist eticheta drept „neștiințifice” toate tentativele de a examina problemele economice ale unei societăți socialiste. Nimeni nu a avut curajul să înfrunte această interdicție. Se presupunea în mod tacit, atât de către prietenii, cât și de dușmanii socialismului, că socialismul este un sistem realizabil de organizare economică a omenirii. Imensa literatură privitoare la socialism se interesa de presupusele dezavantaje ale capitalismului și de implicațiile culturale generale ale socialismului. Ea nu se interesa niciodată de economia propriu-zisă a socialismului.

Crezul socialist se sprijină pe trei dogme:

Mai întâi: Societatea este o ființă omnipotentă și omniscientă, care nu suferă de fragilitatea și slăbiciunile umane.

În al doilea rând: Instituirea socialismului este inevitabilă.

În al treilea rând: Cum istoria reprezintă un progres continuu de la condiții mai puțin perfecte la condiții mai perfecte, instituirea socialismului este dezirabilă.

Pentru praxeologie și teoria economică, singura problemă care se cere a fi discutată în legătură cu socialismul este aceasta: Poate un sistem socialist să funcționeze ca un sistem de diviziune a muncii?

3. Caracterizarea praxeologică a socialismului

Caracteristica esențială a socialismului este că nu acționează decât o singură voință. Nu contează a cui este aceasta. Directorul poate fi un rege încoronat sau un dictator carismatic, poate fi un Führer sau un comitet de Führeri, numiți prin sufragiu popular. Elementul principal este că întrebuințarea tuturor factorilor de producție este dirijată de o singură agenție. Există o singură voință care alege, decide, dirijează, acționează, dă ordine. Toți ceilalți nu fac decât să execute ordine și instrucțiuni. „Anarhia” producției și diversele ințiative ale oamenilor sunt înlocuite cu organizarea și ordinea planificată. [p. 696] Cooperarea socială în cadrul diviziunii muncii este gestionată printr-un sistem de legături hegemonice, în care un diriguitor își cheamă în mod poruncitor la ascultare toți supușii.

Numindu-l pe diriguitor societate (așa cum fac marxiștii), stat (cu S mare), guvern sau autoritate, oamenii tind să uite că el este întotdeauna o ființă umană, nu o noțiune abstractă sau o entitate colectivă mitică. Putem presupune că diriguitorul sau comitetul de directori sunt oameni cu înzestrări deosebite, înțelepți și plini de bune intenții. Dar ar fi o neghiobie să presupunem că ei sunt omniscienți și infailibili.

În vederea unei analize praxeologice a socialismului, nu ne preocupă caracterul moral sau etic al diriguitorului. Nu luăm în discuție nici judecățile sale de valoare și alegerea lui cu privire la valorile ultime. Ceea ce ne preocupă este doar întrebarea dacă există vreun om muritor, înzestrat cu structura logică a minții umane, care să se poată achita de sarcinile care îi revin diriguitorului unei societăți socialiste.

Presupunem că diriguitorul are la dispoziția sa toate cunoștințele tehnologice ale epocii sale. Mai mult, el dispune de un inventar complet al tuturor factorilor materiali de producție disponibili și de un registru în care sunt enumerate toate resursele omenești utilizabile ca mână de lucru. În aceste privințe, mulțimea de experți și specialiști care se adună în birourile sale îi furnizează informații perfecte și îi răspund corect la toate întrebările pe care le-ar putea pune. Raporturile lor voluminoase se acumulează în stocuri impresionante pe masa lui. Dar acum trebuie să acționeze. Trebuie să aleagă, din infinita varietate a proiectelor, în așa fel încât să nu rămână nesatisfăcută nici o dorință considerată de el însuși mai importantă, din motivul că factorii de producție necesari pentru satisfacerea ei au fost întrebuințați pentru satisfacerea unor dorințe pe care le consideră mai puțin importante.

Este important să observăm că această problemă nu are nimic de-a face cu evaluarea obiectivelor ultime. Ea se referă doar la mijloacele prin întrebuințarea cărora urmează să fie atinse obiectivele ultime care au fost alese. Presupunem că diriguitorul s-a hotărât în ceea ce privește evaluarea obiectivelor ultime. Nu discutăm hotărârea lui. Nu ridicăm nici problema dacă poporul, supușii săi, aprobă sau nu deciziile diriguitorului lor. Putem presupune, de dragul argumentației, că o putere misterioasă îi face pe toți să cadă de acord, atât între ei, cât și cu diriguitorul, în privința evaluării obiectivelor ultime.

[p. 697] Problema noastră, problema fundamentală și unică a socialismului, este una pur economică – și, ca atare, se referă doar la mijloace, nu la obiectivele ultime.



[1] Cf. mai jos, p. 717-718.

[2] Există însă, chiar și astăzi în Statele Unite, persoane care doresc dezmembrarea unităților productive de mari dimensiuni și lichidarea firmelor corporative de afaceri

[3] Cf. Marx, Das Kapital, ed. a 7-a, Hamburg, 1914, I, p. 728.

[4] Ibid.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins