Capitolul XXII. Factorii de producție non-umani

Capitolul XXII. Factorii de producție non-umani

1. Observații generale privind teoria rentei

În cadrul teoriei economice ricardiene, ideea de rentă a reprezentat o tentativă de elucidare a problemelor pe care teoria economică modernă le rezolvă cu ajutorul analizei bazate pe utilitatea marginală[1]. Privită din perspectiva cunoștințelor de care dispunem astăzi, teoria lui Ricardo apare ca fiind mai degrabă nesatisfăcătoare; este indiscutabil că metoda valorii subiective este cu mult superioară. Cu toate acestea, renumele teoriei rentei este binemeritat; grija cu care a fost ea dezvoltată, de la primele formulări și până la finalizare, n-a rămas nerăsplătită. Nu există nici un motiv ca istoria gândirii economice să se simtă rușinată de teoria rentei[2].

Faptul că bucățile de pământ de diferite calități și fertilități, așadar, care aduc venituri diferite pe unitatea de input, sunt evaluate diferit nu ridică nici o problemă specială pentru teoria economică modernă. În măsura în care teoria lui Ricardo se referă la gradarea valorilor și a estimărilor bucăților de pământ, ea este integral conținută în teoria modernă a prețurilor factorilor de producție. Nu conținutul teoriei rentelor este criticabil, ci poziția excepțională care i-a fost atribuită în ansamblul sistemului economic. Renta diferențiată reprezintă un fenomen general și nu se limitează la determinarea prețurilor pământului. Distincția sofisticată dintre „rente” și „cvasi-rente” este nefondată. Pământul și serviciile pe care le furnizează el sunt analizate în aceeași manieră ca și alți factori de producție și serviciile lor. Posesia unui echipament mai bun aduce o „rentă”, în comparație cu veniturile aduse de echipamentele mai puțin adecvate, care trebuie să fi utilizate din cauza ofertei insuficiente de echipamente mai adecvate. Lucrătorul mai capabil și mai zelos câștigă o „rentă” în comparație cu salariul realizat de rivalii săi mai puțin calificați și mai puțin harnici.

Problemele pe care era ținut să le rezolve conceptul de rentă se datorau, în cea mai mare parte, întrebuințării unei terminologii inadecvate. [p. 636] Noțiunile de ordin general întrebuințate în limbajul cotidian și în modul de a gândi al lumii nu au fost alcătuite ținând seama de cerințele investigațiilor praxeologice și economice. Primii economiști au procedat greșit adoptându-le fără scrupule și fără ezitări. Numai dacă ne cramponăm în mod naiv de întrebuințarea unor termeni generici, ca pământul sau munca, ne poate surprinde faptul că pământul și munca sunt evaluate și estimate în mod diferit. Pentru cercetătorul care nu se lasă păcălit de simpla întrebuințare a cuvintelor, ci privește la relevanța factorului de producție pentru satisfacerea dorințelor omului, este de la sine înțeles că serviciile diferite sunt evaluate și estimate în mod diferit.

Teoria modernă a valorii și a prețurilor nu se bazează pe clasificarea factorilor de producție în categoriile de pământ, capital și muncă. Distincția ei fundamentală este între bunurile de ordin superior și cele de ordin inferior, între bunurile de producție și cele de consum. Atunci când, în ansamblul factorilor de producție, distinge între factorii originari (furnizați de natură) și factorii de producție produși (produsele intermediare) și, mai departe, în cadrul clasei factorilor originari, între factorii non-umani (externi) și cei umani (munca), teoria modernă nu face o excepție de la uniformitatea raționamentelor sale referitoare la determinarea prețurilor factorilor de producție. Legea care guvernează determinarea prețurilor factorilor de producție este aceeași pentru toate clasele și specimenele acestor factori. Faptul că diferitele servicii furnizate de asemenea factori sunt evaluate, estimate și luate în calcul în mod diferit nu-i poate surprinde decât pe cei care nu observă aceste diferențe, care țin de capacitatea de a furniza servicii (serviceableness). Celui ce este orb față de meritele unei picturi i se poate părea ciudat că printre colecționari se plătește mai mult pentru un Velasquez decât pentru picturile unui artist mai puțin înzestrat; pentru connaisseur, lucrul este de la sine înțeles. Fermierul nu este surprins de faptul că, pentru pământul mai fertil, cumpărătorii plătesc prețuri mai ridicate și arendașii arende mai ridicate, decât pentru pământul mai puțin fertil. Singurul motiv care-i făcea pe vechii economiști să fie surprinși de lucrul acesta era că ei operau cu termenul generic de pământ, care neglijează diferențele de productivitate.

Cel mai mare merit al teoriei ricardiene a rentelor este recunoașterea faptului că pământul marginal nu aduce nici o rentă. De la această observație nu mai este decât un pas până la descoperirea principiului evaluărilor subiective. Numai că, orbiți de noțiunea de cost real, nici economișii clasici și nici epigonii lor nu au făcut acest pas.

În vreme ce conceptul de rentă diferențiată poate fi, în general, adoptat de către teoria valorii subiective, al doilea concept de rentă provenit din teoria economică ricardiană – anume conceptul de rentă reziduală – trebuie respins cu totul. Această idee de drept rezidual se bazează pe noțiunea de costuri reale sau fizice, care nu are nici un sens în cadrul explicației moderne a prețurilor factorilor de producție. Motivul [p. 637] pentru care prețul vinului de Burgundia este mai ridicat decât cel al vinului Chianti nu este că viile din Burgundia au prețuri mai ridicate decât cele din Toscana. Lanțul cauzal este invers orientat. Pentru motivul că oamenii sunt dispuși să suporte prețuri mai mari pentru vinul de Burgundia decât pentru Chianti, cultivatorii de vie sunt dispuși să plătească prețuri mai ridicate pentru viile din Burgundia decât pentru cele din Toscana.

În ochii contabilului, profiturile apar ca o parte rămasă după ce s-au achitat toate costurile de producție. În economia uniform repetitivă nu poate apărea niciodată un asemenea surplus al prețurilor produselor față de costuri. În economia aflată în schimbare, pot apărea diferențe între prețurile produselor și suma prețurilor pe care le-a suportat întreprinzătorul pentru achiziționarea factorilor complementari de producție plus dobânda pe capitalul investit, atât pozitive, cât și negative, adică atât ca profituri, cât și ca pierderi. Diferențele acestea se datorează schimbărilor care afectează prețurile produselor în intervalul respectiv de timp. Cel ce reușește să anticipeze aceste schimbări care survin în timp mai bine decât alții și acționează în consecință culege profituri. Cel ce dă greș în eforturile sale de a-și ajusta activitățile antreprenoriale la configurația viitoare a pieței este penalizat, suferind pierderi.

Principala deficiență a teoriei economice ricardiene a fost că era o teorie a distribuției unui produs total al eforturilor conjugate ale întregii țări. Asemenea celorlalți reprezentanți ai teoriei economice clasice, Ricardo n-a reușit să se elibereze de imaginea mercantilistă a „Economiei Naționale” (Volkswirtschaft). În cadrul gândirii sale, problema determinării prețurilor era subordonată problemei distribuției avuției. Caracterizarea obișnuită a filozofiei sale economice, ca fiind „a claselor manufacturiere de mijloc din Anglia vremurilor sale”[3] trece pe alături de problemă. Acești oameni de afaceri englezi de la începutul secolului al nouăsprezecelea nu erau interesați de produsul total al industriei, sau de distribuția sa. Ei se orientau după scopul realizării de profituri și al evitării pierderilor.

Teoria economică clasică a greșit atribuind pământului un loc aparte, în cadrul schemei sale conceptuale. Pământul este, din punct de vedere economic, un factor de producție și legile care guvernează formarea prețurilor pământului sunt aceleași cu cele care determină formarea prețurilor celorlalți factori de producție. Toate specificitățile doctrinelor economice care privesc pământul se referă la anumite specificități ale datelor care intervin.

2. Relevanța factorului timp pentru întrebuințarea pământului

Punctul de pornire al doctrinelor economice privitoare la pământ este distincția dintre două clase de factori de producție originari, anume între factorii umani și cei non-umani. Deoarece utilizarea factorilor non-umani [p. 638] este, de regulă, legată de capacitatea de a utiliza o bucată de pământ, atunci când vorbim despre ei îi numim pământ[4].

Pentru a analiza problemele economice referitoare la pământ, adică factorii originari de producție non-umani, trebuie să distingem net între punctul de vedere praxeologic și cel cosmologic. Poate fi normal pentru cosmologie să vorbească despre permanență și despre conservarea masei și a energiei, în cadrul studiilor consacrate de ea evenimentelor cosmice. Dacă facem o comparație a orbitei în cadrul căreia acțiunea umană are capacitatea de a afecta condițiile de mediu natural ale vieții umane, cu funcționarea entităților naturale, putem spune că puterile naturale sunt indestructibile și permanente, sau – mai precis – sunt la adăpost de distrugeri provocate de acțiunea umană. Pe duratele marilor intervale de timp la care se referă cosmologia, eroziunea solului (în cea mai largă accepțiune a termenului) la intensități comparabile cu cele provocate de intervenția umană este lipsită de importanță. Nimeni nu știe astăzi dacă, în milioane de ani, deșerturile și solul sterp nu vor fi transformate de schimbările cosmice în pământ care, din punctul de vedere al cunoștințelor nostre actuale, va trebui considerat extrem de fertil, sau dacă cele mai luxuriante grădini tropicale nu vor fi transformate în pământ steril. Tocmai pentru că nimeni nu poate anticipa asemenea schimbări, nici nu se poate lansa nimeni în influențarea evenimentelor cosmice care le-ar putea eventual produce, este de prisos să facem speculații despre ele când analizăm problemele acțiunii umane[5].

Științele naturale pot afirma că acele puteri ale solului care condiționează capacitatea sa de a furniza servicii pentru silvicultură, creșterea de vite, agricultură și utilizarea apei se regenerează periodic. Poate fi adevărat că până și demersurile umane deliberat orientate spre devastarea cea mai severă a capacităților productive ale crustei terestre nu pot reuși decât, cel mult, pe mici fragmente ale ei. Dar, în fond, lucrurile acestea nu contează pentru acțiunea umană. Regenerarea periodică a puterilor productive ale solului nu este un dat rigid, care să-l pună pe om în fața unei situații unic determinate. Solul poate fi întrebuințat astfel încât această regenerare să fie încetinită și amânată, sau astfel încât puterea productivă a solului fie să dispară cu totul pentru un anumit interval de timp, fie să nu poată fi restaurată decât cu ajutorul unui input considerabil de capital și de muncă. Privitor la utilizarea pământului, omul trebuie să aleagă între multiple metode, care diferă unele de altele din perspectiva prezervării și a regenerării puterii sale productive. Nu mai puțin decât în orice altă ramură productivă, factorul timp intervine și el [p. 639] în planificarea vânatului, a pescuitului, a pășunatului, a creșterii de vite, a culturilor de plante, a silviculturii și a utilizării apei. Și în acest caz omul trebuie să aleagă între satisfacerea nevoilor în perioade mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor. Și în acest caz fenomenul dobândei originare, ce intervine în fiecare acțiune umană, joacă un rol decisiv.

Există condiții instituționale ce determină persoanele implicate să prefere satisfacția în viitorul mai apropiat și să nesocotească complet, sau aproape complet, satisfacția în viitorul mai îndepărtat. Dacă, pe de o parte, solul nu se află în proprietate privată și, pe de altă parte, toți oamenii, sau anumiți oameni favorizați de privilegii speciale, sau de starea specifică de fapt, sunt liberi să-l întrebuințeze temporar în propriul lor beneficiu, atunci viitorului nu i se acordă nici o atenție. Același lucru se întâmplă atunci când proprietarul anticipează că va fi expropriat într-un viitor nu prea îndepărtat. În ambele cazuri, actorii nu urmăresc decât să stoarcă cel mai mult cu putință pentru avantajul lor imediat. Ei nu se preocupă de consecințele mai îndepărtate ale metodelor lor de exploatare. Pentru ei ziua de mâine nu contează. Istoria industriilor forestiere, a vânatului și a pescuitului furnizează experiențe ilustrative din plin; însă numeroase exemple pot fi găsite și în alte ramuri ale utilizării solului.

Din punctul de vedere al științelor naturale, menținerea bunurilor de capital și prezervarea puterilor solului aparțin unor categorii complet diferite. Mai devreme sau mai târziu, factorii de producție produși dispar cu totul, în cursul desfășurării proceselor de producție, transformându-se gradual în bunuri de consum, care apoi sunt consumate. Dacă omul nu dorește ca rezultatele economisirii și acumulării de capital din trecut să dispară, el trebuie să producă – în afara bunurilor de consum – și volumul de bunuri de capital necesar pentru înlocuirea bunurilor de capital uzate. Dacă neglijează lucrul acesta, s-ar putea spune că în cele din urmă va consuma bunurile de capital. El sacrifică viitorul prezentului; astăzi el trăiește în lux, și mâine va trăi în lipsuri.

Dar ni se spune adesea că lucrurile stau altfel cu puterile solului. Acestea nu pot fi consumate. Dar afirmația aceasta nu are sens decât din punctul de vedere al geologiei. Însă din punct de vedere geologic am putea – și ar trebui – să negăm nu mai puțin ritos și că se pot „mânca” echipamente industriale, sau o cale ferată. Pietrișul și bolovanii din substructura căii ferate și fierul și oțelul din șine, din poduri, din mașini și din motoare, nu dispar din punct de vedere cosmic. Numai din punct de vedere praxeologic se poate vorbi de consumul lor, de faptul că o unealtă, o cale ferată, sau o fabrică de oțel „se mănâncă”. Din aceeași perspectivă economică vorbim și despre consumul puterilor productive ale solului. În industriile forestiere, în agricultură și în utilizarea apei, puterile acestea sunt întrebuințate [p. 640] în același fel ca și ceilalți factori de producție. Și în raport cu puterile solului actorii trebuie să aleagă între procese de producție care aduc un output mai mare în dauna productivității din perioadele mai îndepărtate și, respectiv, procese care nu împietează productivitatea fizică viitoare. Este posibil să se extragă atât de mult din pământ, încât utilizarea sa ulterioară să aducă venituri mai mici (pe unitatea cantitativă de capital sau de muncă întrebuințată), sau să nu aducă practic nici un venit.

Este adevărat că există limite fizice care îngrădesc puterile devastatoare ale omului. (Aceste limite vor fi mai rapid atinse în silvicultură, vânătoare și pescuit, decât în cultivarea solului.) Dar această împrejurare nu determină decât diferențe cantitative – și nu calitative – între decumularea de capital și eroziunea solului.

Ricardo numește puterile solului „originare și indestructibile”[6]. Dar teoria economică modernă trebuie să accentueze faptul că procesele de evaluare și de estimare nu fac deosebiri între factorii de producție originari și cei produși și că indestructibilitatea cosmologică a masei și a energiei, indiferent care ar fi semnificația ei, nu implică un caracter radical diferit în ce privește utilizarea pământului, față de alte ramuri productive.

3. Pământul submarginal

Serviciile pe care o anumită bucată de pământ le poate furniza în cursul unei anumite perioade de timp sunt limitate. Dacă ar fi nelimitate, omul nu ar considera pământul un factor de producție și un bun economic. Pe de altă parte, cantitatea de pământ este atât de mare, natura este atât de darnică, încât pământul încă mai este abundent. De aceea nu sunt utilizate decât cele mai productive bucăți de pământ. Există pământ pe care oamenii îl consideră – fie din punctul de vedere al productivității sale fizice, fie din cel al localizării – insuficient de bun pentru a fi cultivat. În consecință, solul marginal – adică cel mai puțin bun pământ cultivat – nu aduce nici o rentă în sens ricardian[7]. Pământul submarginal ar fi considerat în întregime lipsit de valoare, dacă nimeni nu l-ar estima pozitiv pe baza anticipării utilizărilor ce i se vor da în viitor[8].

Faptul că economia de piață nu produce o ofertă mai mare de produse agricole se datorează rarității capitalului [p. 641] și a muncii –, și nu rarității pământului cultivabil. O augmentare a suprafeței de pământ cultivabil n-ar determina – ceteris paribus – o creștere a ofertei de cereale și de carne, decât dacă fertilitatea pământului suplimentar ar depăși-o pe cea a pământului marginal cultivat deja în prealabil. Pe de altă parte, oferta de produse agricole ar fi sporită de orice creștere a cantității de muncă și de pământ disponibile, admițând că nici o altă întrebuințare a cantității suplimentare de capital și de muncă nu ar fi considerată de consumatori mai adecvată pentru a le satisface cele mai intense nevoi[9].

Substanțele minerale folositoare conținute în sol sunt cantitativ limitate. Este adevărat că unele dintre ele sunt produsele unor procese naturale, care se desfășoară în continuare și sporesc depozitele existente. Dar lentoarea și durata acestor procese le fac să fie nesemnificative pentru acțiunea umană. Omul trebuie să țină seama că depozitele existente din aceste minerale sunt limitate. Fiecare mină și fiecare sursă de petrol în parte sunt epuizabile; multe dintre ele au fost deja epuizate. Putem spera că se vor descoperi noi depozite și că se vor descoperi proceduri tehnologice care să facă posibilă utilizarea depozitelor care astăzi nu pot fi exploatate deloc, sau pot fi exploatate doar la costuri prohibitive. Putem, de asemenea, presupune că dezvoltarea în continuare a cunoștințelor tehnologice va permite generațiilor viitoare să întrebuințeze substanțe ce nu pot fi întrebuințate azi. Dar toate lucrurile acestea sunt irelevante pentru orientarea mineritului și a extragerilor de petrol din prezent. Depozitele de substanțe minerale și exploatarea lor nu se caracterizează prin elemente de factură să imprime o notă distinctivă acțiunii umane care se ocupă cu ele. Din perspectiva catalacticii, distincția între pământul întrebuințat în agricultură și cel utilizat în minerit nu este decât o distincție privitoare la datele acțiunii umane.

Cu toate că stocurile disponibile din aceste substanțe minerale sunt limitate și cu toate că, din punct de vedere academic, ne putem preocupa de posibilitatea ca ele să se epuizeze complet într-o zi, oamenii care acționează nu privesc aceste depozite ca fiind rigid limitate. Activitățile lor țin seama de faptul că anumite mine și zăcăminte se vor epuiza, dar ei nu se interesează de faptul că la o dată necunoscută din viitor s-ar putea să se epuizeze toate depozitele din anumite minerale. Într-adevăr, din perspectiva acțiunii desfășurate astăzi, oferta de asemenea substanțe pare a fi atât de abundentă, încât nimeni nu se lansează în exploatarea tuturor depozitelor respective, la întreaga capacitate pe care ar permite-o situația actuală a cunoștințelor tehnologice. Minele nu sunt exploatate decât atâta vreme cât nu există o întrebuințare mai urgentă pentru cantitățile necesare de capital și de muncă. Din acest motiv există depozite submarginale, care nu sunt utilizate deloc. [p. 642] În toate minele exploatate, amploarea producției este determinată de relația dintre prețurile produselor și cele ale factorilor de producție nespecifici care sunt necesari.

4. Pământul ca spațiu ocupat

Utilizarea pământului în vederea construcției de reședințe umane, de ateliere și de mijloace de transport implică retragerea suprafețelor respective de pământ de la alte întrebuințări.

Nu este necesar să ne ocupăm aici de locul deosebit pe care teoriile mai vechi îl atribuiau rentelor din spațiul urban. Nu este nimic excepțional în faptul că oamenii sunt dispuși să achite prețuri mai ridicate pentru pământul pe care îl preferă, în vederea construirii de locuințe, decât pentru cel pe care îl apreciază mai puțin. Este un fapt că, atunci când construiesc ateliere, depozite și depouri feroviare, oamenii preferă locațiile care diminuează costurile transportului și că sunt gata să plătească prețuri mai mari pentru astfel de parcele de pământ, corespunzător economiilor pe care le anticipează.

Pământul este de asemenea întrebuințat pentru spații de recreere și pentru grădini, pentru parcuri și pentru ca doritorii să se bucure de măreția și frumusețea naturii. O dată cu dezvoltarea dragostei de natură, această particularitate foarte caracteristică a mentalității „burgheze”, cererea pentru astfel de satisfacții a crescut enorm. Solul înaltelor lanțuri muntoase, considerat pe vremuri doar o pustietate stearpă de stânci și de ghețari, este astăzi foarte apreciat, ca fiind izvorul celor mai selecte plăceri.

Din vremuri imemoriale, accesul spre aceste locuri a fost liber pentru toată lumea. Chiar dacă pământul este în proprietatea unor persoane individuale, de regulă proprietarii n-au dreptul să interzică accesul turiștilor și alpiniștilor, sau să solicite taxe de acces. Oricine are ocazia să viziteze aceste regiuni are dreptul să se bucure de toată grandoarea lor – și să le considere, așa-zicând, ale sale. Proprietarul nominal nu culege nici un avantaj de pe urma satisfacției pe care o dă proprietatea sa vizitatorilor. Dar această împrejurare nu schimbă faptul că pământul respectiv servește bunăstării oamenilor și este apreciat în consecință. Pământul este obiectul unei înlesniri, care le dă dreptul tuturor oamenilor să-l traverseze și să campeze pe el. Deoarece nici o altă întrebuințare a terenului respectiv nu este posibilă, această servitute epuizează complet toate avantajele pe care proprietarul le-ar putea culege de pe urma statutului său. Deoarece serviciile specifice pe care le pot furniza aceste stânci și acești ghețari sunt practic inepuizabile, ele nefiind supuse uzurii și nefiind necesar niciun input de capital și de muncă în vederea conservării lor, aranjamentele acestea nu induc consecințele care apar ori de câte ori sunt aplicate pe terenurile de silvicultură, vânătoare și de pescuit.

Dacă, în vecinătatea acestor lanțuri muntoase, spațiul disponibil pentru construcția de adăposturi, hoteluri și mijloace de transport (de exemplu trenulețe cu șină îngustă) este limitat, atunci proprietarii acestor bucăți limitate [p. 643] de pământ le pot vinde sau închiria în condiții mai avantajoase și, astfel, pot atrage către ei înșiși o parte dintre avantajele pe care le culeg turiștii de pe urma accesului liber pe culmile munților. Dacă lucrul acesta nu se întâmplă, turiștii se bucură gratuit de toate aceste avantaje.

5. Prețurile pământului

În cadrul construcției imaginare a unei economii în regim uniform repetitiv, cumpărarea și vânzarea serviciilor bucăților specifice de pământ nu diferă deloc de cumpărarea și vânzarea serviciilor altor factori de producție. Toți acești factori sunt estimați anticipativ în funcție de serviciile pe care le vor furniza în diverse perioade din viitor, cu rabatul corespunzător pentru preferința de timp. Pentru pământul marginal (și, bineînțeles, pentru cel submarginal) nu se achită nici un preț. Pământul care aduce o rentă (adică acela care, comparativ cu pământul marginal, aduce un output mai ridicat pe unitatea de input de capital și de muncă) este estimat anticipativ în funcție de gradul său de superioritate. Prețul lui reprezintă suma tuturor rentelor sale viitoare, fiecare dintre ele redusă cu rabatul corespunzător ratei dobânzii originare[10].

În economia aflată în schimbare, oamenii care cumpără și vând pământ țin seama în mod corespunzător de schimbările anticipate ale prețurilor de piață la serviciile furnizate de pământ. Desigur, ei se pot înșela în anticipările lor; dar aceasta este o altă problemă. Ei încearcă să anticipeze cât pot mai bine evenimentele viitoare care pot modifica datele pieței și acționează în conformitate cu aceste opinii. Dacă cred că venitul anual net realizabil din exploatarea bucății respective de pământ va crește, atunci prețul va fi mai ridicat decât ar fi fost în absența unor asemenea anticipări. Așa se prezintă, de pildă, cazul pământului suburban din vecinătatea orașelor a căror populație se află în creștere, sau al pădurilor si al terenurilor arabile din țările în care este probabil ca grupurile de presiune să reușească să augmenteze, prin tarife vamale, prețurile lemnului și al cerealelor. Pe de altă parte, temerile privind confiscarea totală sau parțială a venitului net al pământului tind să-i reducă prețul acestuia. În limbajul cotidian al afacerilor se vorbește despre „capitalizarea” rentelor și se observă că rata de capitalizare diferă pentru diferitele categorii de pământ si variază, chiar în cadrul aceleiași categorii, pentru diferitele parcele de pământ. Acestă terminologie [p. 644] este mai degrabă inadecvată, deoarece nu redă corect natura procesului.

Cumpărătorii și vânzătorii de pământ iau în calcul impozitele în același fel în care procedează cu evenimentele viitoare anticipate care le vor reduce venitul net. Impozitele prelevate de pe pământ reduc prețul acestuia de piață, corespunzător cantității actualizate a poverii fiscale pe care o vor reprezenta ele în viitor. Introducerea unei noi taxe de felul acesta, care nu este probabil să fie abolită, are drept consecință o reducere imediată a prețurilor de piață ale pământului respectiv. Acesta este fenomenul numit – în teoria impozitării – amortizare a taxelor.

În multe țări, proprietarii de pământ sau ai anumitor moșii s-au bucurat de privilegii politico-legale speciale, sau de un mare prestigiu social. Și instituțiile de felul acesta pot juca un rol în determinarea prețurilor pământului.

Mitul pământului

Romanticii condamnă teoriile economice referitoare la pământ pentru îngustimea lor utilitaristă de spirit. Ei spun că economiștii se uită la pământ din punctul de vedere al speculantului nesimțitor, care degradează toate valorile eterne, reducându-le la bani și la profit. Însă țărâna este cu mult mai mult decât un simplu factor de producție. Ea este izvorul inepuizabil al energiei și al vieții umane. Agricultura nu este doar o ramură de producție printre multe altele. Ea este singura activitate naturală și respectabilă a omului, singura condiție demnă de o existență cu adevărat umană. Este o samavolnicie să o apreciem doar din perspectiva veniturilor nete care pot fi stoarse din sol. Pământul nu numai că poartă în el fructele care ne hrănesc corpul; el produce, înainte de toate, forțele morale și spirituale ale civilizației. Orașele, industriile de procesare și comerțul sunt manifestări ale depravării și ale decăderii; existența lor este parazitară; ele distrug ceea ce trebuie să creeze în mod necontenit plugarul.

Cu mii de ani în urmă, atunci când triburile de pescari și de vânători au început să cultive solul, reveriile romantice nu erau cunoscute. Dar dacă pe vremea aceea ar fi trăit romantici, ei ar fi ridicat în slăvi valorile morale superioare ale vânătorii și ar fi stigmatizat cultivarea pământului, ca pe o manifestare a depravării. Ei le-ar fi reproșat plugarilor că desacralizează pământul pe care zeii l-au dăruit oamenilor ca teren de vânătoare și că îl degradează, transformându-l într-un mijloc de producție.

În epocile preromantice, nimeni nu privea pământul, ca obiect al acțiunii, drept altceva decât un izvor al bunăstării umane, un mijloc de a spori prosperitatea. Ritualurile magice și obiceiurile referitoare la pământ nu vizau nimic altceva decât ameliorarea fertilității solului și creșterea cantității de fructe recoltate. Oamenii aceștia nu urmăreau vreo unio mystica cu puterile și forțele misterioase ascunse în pământ. Ei nu urmăreau decât recolte mai mari și mai bune. Ei recurgeau la ritualuri magice și la implorări deoarece, în [p. 645] opinia lor, aceasta era metoda cea mai eficientă de atingere a obiectivelor urmărite. Urmașii lor rafinați au greșit interpretând aceste ceremonii dintr-un punct de vedere „idealist”. Un țăran adevărat nu se preocupă de bolboroseli ecstatice despre pământ și despre forțele sale misterioase. Pentru el, pământul este un factor de producție, nu un obiect de emoții sentimentale. El tânjește după mai mult pământ deoarece dorește să-și sporească venitul și să-și amelioreze nivelul de trai. Fermierii cumpără, vând și arendează pământul; ei vând produsele pământului și se indignează foarte tare dacă prețurile nu sunt atât de ridicate cât ar dori ei să fie.

Dragostea de natură și aprecierea frumuseților peisajului erau străine populației rurale. Locuitorii orașelor sunt cei care le-au adus la țară. Orășenii sunt aceia care au început să aprecieze pământul în calitate de natură, în vreme ce țăranii îl prețuiau numai din perspectiva productivității sale pentru vânătoare, silvicultură, agricultură și creșterea de vite. Din vremuri imemoriale, stâncile și ghețarii din Alpi nu erau decât un ținut pustiu în ochii muntenilor. Ei și-au schimbat părerea abia atunci când orășenii s-au apucat să escaladeze aceste vârfuri și să aducă bani în văile alăturate. Pionierii alpinismului și ai skiului au fost ridiculizați de populația indigenă, până când aceasta a sesizat că se puteau câștiga bani din această excentricitate.

Nu păstorii, ci aristocrații sofisticați și orășenii au fost autorii poeziilor bucolice. Daphnis și Cloë sunt creația unor fantezii foarte îndepărtate de grijile lumești. Nu mai puțin departe de pământ este mitul politic al pământului. Acesta n-a înflorit din mușchiul pădurilor sau din huma câmpiilor, ci din pavimentele orașelor și din covoarele saloanelor. Fermierii îl răspândesc deoarece găsesc în el un mijloc util de obținere a unor privilegii politice, care augmentează prețurile produselor și ale fermelor lor.



[1] Era, după cum spune Fetter (Encyclopaedia of the Social Sciences, XIII, 291), „o teorie a utilității marginale bălmăjită”.

[2] Cf. Ammonn. Ricardo als Begründer der theoretischen Nationalökonomie, Jena, 1924, p. 54 și urm.

[3] Cf., de exemplu, History of Economic Thought, ed. rev. New York, 1927, p. 275.

[4] Prevederile legale referitoare la separarea drepturilor la vânătoare, pescuit și extragerea de minerale din depozite, de alte drepturi ale proprietarului unei bucăți de pământ, nu sunt relevante pentru catalactică. Termenul de „pământ”, așa cum este el utilizat în catalactică, include și întinderile de ape.

[5] Astfel, problema entropiei se situează de asemenea în afara sferei raționamentelor praxeologice.

[6] Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, p. 34.

[7] Există regiuni în care practic toate parcelele de pământ sunt cultivate, sau altminteri utilizate. Dar aceasta este consecința condițiilor instituționale, care împiedică accesul locuitorilor acestor regiuni spre pământul mai fertil neutilizat.

[8] Estimarea anticipativă a unei bucăți de pământ nu trebuie confundată cu aceea a îmbunătățirilor, adică a rezultatelor imobile și inconvertibile ale investițiilor de capital și de muncă, care îi facilitează utilizarea și care augmentează outputurile viitoare pe unitatea de inputuri curente și viitoare.

[9] Observațiile acestea se referă, bineînțeles, numai la situațiile în care nu există bariere instituționale în calea mobilității capitalului sau a muncii.

[10] Este necesar să amintim, din nou, despre construcția economiei în regim uniform repetitiv, că ea nu poate fi dusă în mod consecvent până la ultimele ei consecințe logice (a se vedea mai sus, p. 248). În legătură cu problema pământului, trebuie să subliniem două lucruri: mai întâi, că în cadrul acestei construcții imaginare, caracterizate prin absența schimbărilor în desfășurarea activităților, nu există loc pentru cumpărarea și vânzarea de pământ. În al doilea rând, pentru a integra în această construcție mineritul și extragerea de petrol, trebuie să le atribuim minelor și puțurilor petrolifere un caracter permanent și trebuie să trecem cu vederea faptul ca anumite mine și puțuri aflate în exploatare s-ar putea epuiza, sau ar putea suferi modificări privind cantitatea de output, sau chiar de input care este în mod obișnuit necesară.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins