Capitolul XX. Dobânda, expansiunea creditelor și ciclul de afaceri

Capitolul XX. Dobânda, expansiunea creditelor și ciclul de afaceri

1. Problemele

În economia de piață, în care toate actele de schimb interpersonal sunt efectuate prin intermediul banilor, categoria „dobândă originară” se manifestă îndeosebi prin dobânzile pe împrumuturi bănești.

Am arătat deja că, în cadrul construcției imaginare a unei economii aflate în regim de rotație uniform repetitivă, rata dobânzii originare este uniformă. În întregul sistem există o singură rată a dobânzii. Rata dobânzii pentru credite coincide cu rata dobânzii originare, așa cum se manifestă ea în raportul dintre prețurile bunurilor prezente și cele ale bunurilor viitoare. Putem vorbi, în acest caz, de o rată neutră a dobânzii.

Economia aflată în regim de rotație uniformă presupune neutralitatea banilor. Deoarece banii nu pot fi niciodată neutri, se ivesc probleme deosebite.

Dacă relația monetară – adică raportul dintre cererea și oferta pentru dețineri monetare – se modifică, atunci toate prețurile la bunuri și servicii sunt afectate. Însă aceste schimbări nu afectează prețurile diverselor bunuri și servicii în același timp și în aceeași măsură. Modificările avuției și ale venitului diverselor persoane, care apar în consecință, pot și ele modifica datele ce determină nivelul dobânzii originare. Starea finală a ratei dobânzii originare, către care sistemul tinde după apariția unor modificări ale relației monetare, nu mai este aceeași cu starea finală către care tindea mai înainte. Astfel, forța motrice a banilor are capacitatea de a provoca modificări ireversibile ale ratei finale a dobânzii originare și a dobânzii neutre.

Există apoi o a doua problemă, chiar mai însemnată, care poate fi însă, desigur, privită și ca un aspect al primeia. Modificările relației monetare pot, în anumite circumstanțe, să afecteze mai întâi piața de credit, în care rata de piață a dobânzii pentru împrumuturi – pe care o putem numi și rata brută (sau de piață) a dobânzii – este influențată de cererea și oferta pentru împrumuturi. Este oare cu putință ca asemenea modificări ale ratei monetare brute să determine devieri definitive ale ratei nete a dobânzii, pe care o include, în raport cu nivelul corespunzător [p. 539] dobânzii originare, așadar al diferenței dintre evaluarea pentru bunuri prezente și cea pentru bunuri viitoare? Este oare cu putință ca evenimentele de pe piața de credit să elimine dobânda originară, parțial sau total? Nici un economist nu va ezita să răspundă negativ la aceste întrebări. Dar atunci se ridică încă o problemă: Cum se produce reajustarea ratei monetare brute la nivelul condiționat de rata dobânzii originare, ca urmare a interacțiunii factorilor de piață?

Aceste probleme sunt dificile. Sunt problemele la care economiștii au încercat să răspundă atunci când au discutat sistemele bancare, mijloacele fiduciare și creditul de circulație, expansiunea creditului, gratuitatea sau negratuitatea creditului, fluctuațiile ciclice ale afacerilor și toate celelalte probleme legate de schimbul indirect.

2. Componenta antreprenorială a ratei brute de piață a dobânzii

Ratele de piață ale dobânzii nu sunt ratele pure ale dobânzii. Printre componentele ce contribuie la valoarea lor nominală sunt și elemente care nu reprezintă dobândă. Creditorul este întotdeauna un antreprenor. Fiecare acordare de credit este o întreprindere antreprenorială, speculativă, al cărei succes sau eșec este incert. Creditorul se confruntă întotdeauna cu posibilitatea de a pierde o parte sau întreaga sumă dată cu împrumut. Conduita sa în momentul negocierii termenilor contractului cu un posibil beneficiar al împrumutului este determinată de felul cum estimează acest pericol.

Nu există garanții perfecte nici în activitatea de acordare de împrumuturi bănești, nici în alte categorii de tranzacții de creditare și cu plăți amânate. Debitorii, garanții și chezașii pot deveni insolvenți. Gajurile și titlurile ipotecare își pot pierde complet valoarea. Creditorul este întotdeauna un partener virtual al debitorului sau un proprietar virtual al proprietăților amanetate și ipotecate. Modificările datelor pieței privitoare la ele îl pot afecta. El și-a legat soarta de aceea a debitorului sau de schimbările ce afectează prețul gajurilor. Capitalul în sine nu generează dobândă; el trebuie să fie bine utilizat și investit, nu numai pentru a aduce dobândă, ci și pentru ca să nu dispară complet. Zicala pecunia pecuniam parere non potest (banul nu poate da naștere la bani) este validă în acest sens, care diferă, desigur, radical de sensul pe care i-l atribuiau filozofii antici și medievali. Dobânda brută nu poate fi culeasă decât de creditorii care sunt încununați de succes în activitatea lor de creditare. În cazurile în care câștigă o anumită dobândă netă, ea este inclusă într-un câștig ce conține și alte elemente, pe lângă simpla dobândă netă. Dobânda netă este o mărime pe care numai gândirea analitică o poate extrage din veniturile brute ale creditorului. [p. 540]

Componenta antreprenorială inclusă în încasările brute ale creditorului este determinată de toți acei factori care intervin într-o operațiune antreprenorială. Mai mult, ea este codeterminată de aranjamentele legale și instituționale. Contractele care plasează garanția, sau pe debitor și averea lui, ca pe un tampon între creditor și consecințele dezastruoase ale malinvestirii capitalului împrumutat sunt condiționate de legi și instituții. Creditorul este mai puțin expus la pierderi și faliment în comparație cu debitorul numai în măsura în care acest cadru legal și instituțional îi permite să impună respectarea drepturilor sale contractuale de către datornicii refractari. Însă nu este cazul ca teoria economică să se implice într-o cercetare amănunțită a aspectelor legale privitoare la obligațiuni și polițe, acțiuni preferate, ipoteci și alte feluri de tranzacții de credit.

Componenta antreprenorială este prezentă în toate tipurile de împrumuturi. Există obiceiul de a distinge între consum sau împrumuturi personale, pe de o parte, și împrumuturi productive, sau destinate afacerilor, pe de altă parte. Elementul caracteristic al primei categorii este că îi permite celui ce ia cu împrumut să cheltuiască încasări viitoare anticipate. Achiziționând un drept asupra unei părți din aceste încasări viitoare, creditorul devine practic un antreprenor, ca și cum ar achiziționa o parte din încasările viitoare ale unei afaceri. Incertitudinea specifică referitoare la rezultatul operațiunii sale de creditare privește incertitudinea legată de aceste încasări viitoare.

Există, de asemenea, obiceiul de a distinge între împrumuturi private și, respectiv, publice, adică împrumuturi către guverne și către subdiviziuni ale acestora. Incertitudinea specifică inerentă acestor împrumuturi privește supraviețuirea puterii seculare. Imperiile se pot prăbuși, iar guvernele pot fi date jos de revoluționari care nu sunt dispuși să-și asume responsabilitatea pentru datoriile contractate de predecesorii lor. Că mai există, în plus, ceva inerent vicios în toate tipurile de împrumuturi guvernamentale pe termen lung, am arătat deja[1].

Deasupra tuturor tipurilor de contracte cu plăți amânate atârnă, ca sabia lui Damocles, pericolul amestecului guvernamental. Opinia publică a fost totdeauna defavorabilă creditorilor. Creditorii erau identificați cu bogații cei leneși, iar debitorii cu săracii cei harnici. Opinia publică îi detestă pe cei dintâi, ca pe niște exploatatori nemiloși și se înduioșează de cei din urmă, ca de niște victime inocente ale opresiunii. Ea consideră intervenția guvernamentală în vederea limitării drepturilor creditorilor ca fiind o măsură extrem de benefică pentru imensa majoritate, în dauna unei reduse minorități de cămătari înrăiți. Ea nu a băgat câtuși de puțin de seamă că inovațiile capitaliste din secolul al XIX-lea au schimbat complet compoziția claselor de creditori și, respectiv, debitori. Pe vremea lui Solon atenianul, sau a vechilor [p. 541] legi agrare romane, sau în Evul Mediu, creditori erau în general bogații, și debitori erau săracii. Dar în veacul acesta cu obligațiuni și polițe, bănci ipotecare, bănci de economii, polițe de asigurare pe viață și beneficii ce țin de securitatea socială, masele de oameni cu venituri mai moderate sunt mai degrabă ele însele creditoare. Bogații, pe de altă parte, în calitatea lor de posesori de acțiuni, de capacități productive, de ferme și de proprietăți imobiliare sunt mai frecvent debitori decât creditori. Solicitând exproprierea creditorilor, masele își subminează involuntar propriile interese.

Cu o asemenea orientare a opiniei publice, perspectivele nefavorabile ale creditorului de a fi păgubit de măsuri orientate împotriva creditorilor nu sunt contrabalansate de o perspectivă favorabilă, de a fi favorizat prin măsuri orientate împotriva debitorilor. Dacă pericolul politic ar fi limitat la piața de credite – și nu ar afecta astăzi în egală măsură toate tipurile de proprietate privată asupra mijloacelor de producție -, acest dezechilibru ar induce o tendință unilaterală de creștere a componentei antreprenoriale conținute în rata brută a dobânzii. După cum stau însă lucrurile în vremurile noastre, nici un fel de investiție nu este ferită de pericolele politice ale măsurilor anticapitaliste. Capitalistul nu-și poate reduce vulnerabilitatea averii optând pentru investiții directe în afaceri, mai degrabă decât pentru acordarea capitalului său cu împrumut, în sectorul de afaceri sau către guvern.

Riscurile politice asociate cu împrumuturile bănești nu afectează nivelul dobânzii originare; ele afectează componenta antreprenorială inclusă în rata brută de piață. În cazuri extreme – i.e. într-o situație în care este considerată iminentă nulificarea tuturor contractelor referitoare la plăți amânate – ele ar determina componenta antreprenorială să crească nelimitat[2].

3. Prima de preț ca o componentă a ratei brute a dobânzii

Banii sunt neutri dacă modificările induse monetar ale puterii de cumpărare a unității monetare afectează prețurile tuturor bunurilor și serviciilor în același timp și în aceeași măsură. Dacă banii ar fi neutri, atunci ne-am putea imagina o rată neutră a dobânzii, presupunând că n-ar exista plăți amânate. Dacă există plăți amânate, făcând abstracție de poziția antreprenorială a creditorului și de componenta antreprenorială corespunzătoare a ratei brute a dobânzii, trebuie să mai postulăm că eventualitatea unor modificări ulterioare [p. 542] a puterii de cumpărare este luată în calcul la momentul stipulării termenilor contractului. Suma principală trebuie înmulțită periodic cu indexul numeric corespunzător, pentru a crește sau a fi redusă astfel, în concordanță cu variațiile survenite ale puterii de cumpărare. O dată cu ajustarea sumei principale, suma din care se calculează rata dobânzii se modifică și ea. Rata aceasta va fi, astfel, o rată neutră a dobânzii.

În condițiile unei monede neutre, neutralizarea ratei dobânzii ar putea fi atinsă și pe altă cale, anume ca părțile [contractante] să fie în măsură de a anticipa corect modificările ulterioare ale puterii de cumpărare. Ele ar putea stipula o rată brută a dobânzii care să includă o marjă pentru asemenea modificări, un adaos sau un scăzământ procentual din rata originară a dobânzii. Putem numi această marjă primă de preț – și ea poate fi pozitivă sau negativă. În cazul unei deflații aflate în progres rapid, prima negativă de preț ar putea nu doar să „înghită” întreaga rată a dobânzii originare, ci chiar și să „răstoarne” rata brută, transformând-o într-o cantitate negativă – într-o cantitate extrasă din contul creditorului. Dacă prima de preț este corect calculată, atunci nici poziția debitorului, nici a creditorului nu vor fi afectate de modificările survenite la nivelul puterii de cumpărare. Rata dobânzii este neutră.

Pe de altă parte, toate aceste presupoziții nu numai că sunt imaginare, ele nu pot fi gândite până la capăt fără contradicții nici măcar ipotetic. În economia aflată în schimbare, rata dobânzii nu poate fi niciodată neutră. În economia aflată în schimbare nu există o rată uniformă a ratei dobânzii originare; există doar o tendință către stabilirea unei asemenea uniformități. Înainte de a fi atinsă starea finală corespunzătoare dobânzii originare se ivesc noi modificări ale datelor, care deviază din nou mișcarea ratelor dobânzii către o nouă stare finală. Acolo unde totul se găsește neîncetat în flux, nu poate să se formeze nici un fel de rată neutră a dobânzii.

În lumea reală, toate prețurile fluctuează, și oamenii care acționează sunt nevoiți să țină pe deplin seama de aceste schimbări. Antreprenorii se lansează în întreprinderi de afaceri și capitaliștii își modifică investițiile numai pentru că anticipează asemenea modificări și doresc să profite de pe urma lor. Economia de piață poate fi caracterizată, în esență, ca fiind un sistem social în care prevalează necontenit un incitativ de îmbunătățire. Cei mai străvăzători și mai întreprinzători indivizi sunt stimulați să câștige profituri prin reajustarea continuă a configurației activităților productive, astfel încât să fie satisfăcute în cel mai adecvat mod cu putință dorințele consumatorilor: atât acele nevoi de care consumatorii înșiși sunt deja conștienți, cât și acele nevoi latente la a căror satisfacere ei înșiși încă nu s-au gândit. Aceste întreprinderi speculative ale promotorilor determină în fiecare zi câte o nouă revoluție a structurii prețurilor, prin urmare și a nivelului ratei de piață brute a dobânzii. [p. 543]

Persoana care anticipează o creștere a anumitor prețuri pătrunde pe piața de credite în calitate de solicitant de împrumuturi și este dispusă să ofere o rată mai ridicată a dobânzii brute decât dacă ar anticipa o creștere mai puțin semnificativă a prețurilor, sau nici un fel de creștere. Creditorul, pe de altă parte, dacă anticipează el însuși o creștere a prețurilor, furnizează împrumuturi numai dacă rata brută este mai ridicată decât ar fi într-o situație de piață în care nu ar fi anticipate creșteri atât de semnificative, sau chiar nu ar fi anticipate nici un fel de creșteri ale prețurilor. Cel ce ia cu împrumut nu este descurajat de o rată mai ridicată, dacă proiectul său pare a oferi perspective atât de favorabile, încât să poată acoperi costurile sporite. Cel ce dă cu împrumut s-ar abține de la a mai împrumuta și s-ar implica el însuși în calitate de antreprenor și licitator de bunuri și servicii pe piață, dacă rata brută a dobânzii nu l-ar compensa pentru profiturile pe care le poate culege în felul acesta. Astfel, anticiparea unei creșteri a prețurilor are tendința de a induce o creștere a ratei brute, în vreme ce anticiparea unei scăderi a prețurilor induce scăderea ei. Dacă modificările anticipate în structura prețurilor privesc numai un grup limitat de bunuri și servicii și sunt contrabalansate de anticiparea unei modificări de sens opus a prețurilor la alte bunuri, așa cum este cazul în absența unei modificări a relației monetare, atunci cele două tendințe opuse se echilibrează în ansamblu. Dar dacă relația monetară este sensibil alterată și se anticipează o creștere sau o scădere generală a prețurilor la toate bunurile și serviciile, atunci una dintre tendințe predomină. În toate înțelegerile contractuale referitoare la plăți amânate se ivește o primă de preț pozitivă sau negativă[3].

Rolul primei de preț în cadrul economiei aflate în schimbare diferă de rolul pe care i l-am atribuit în schema ipotetică și irealizabilă dezvoltată mai sus. Ea nu poate niciodată îndepărta în întregime, nici măcar întrucât privește doar operațiunile de credit, efectele schimbărilor în relația monetară; ea nu poate niciodată neutraliza ratele dobânzii. Ea nu poate altera faptul că banii sunt înzestrați în mod esențial cu o forță motrice care le este proprie. Chiar și dacă toți actorii ar cunoaște corect și în întregime datele cantitative privitoare la oferta de bani (în sens larg) din întregul sistem economic, datele la care ar urma să se petreacă aceste schimbări și ce indivizi ar urma să fie afectați primii de ele, ei nu ar fi în situația de a ști dinainte dacă și în ce măsură cererea pentru banii destinați deținerilor monetare s-ar modifica și în ce ordine secvențială și în ce măsură prețurile diverselor bunuri s-ar modifica. Prima de preț n-ar putea să anihileze efectele modificărilor relației monetare asupra amplorii substanțiale și a semnificației economice a contractelor de credit decât dacă apariția ei ar precede apariția modificărilor de prețuri generate de modificările relației monetare. Ar trebui ca ea să fie produsul unor socoteli prin intermediul [p. 544] cărora actorii ar încerca să calculeze în avans datele și măsurile acestor modificări de prețuri, privitoare la toate bunurile și serviciile, care le afectează, direct sau indirect, propria satisfacție. Dar asemenea calcule nu sunt posibile, deoarece efectuarea lor ar necesita o cunoaștere perfectă a condițiilor și a evaluărilor viitoare.

Formarea unei prime de preț nu este produsul unei operațiuni aritmetice, care să poată furniza informație adecvată și să poată elimina incertitudinea privitoare la viitor. Ea este rezultatul înțelegerii specifice a viitorului de către promotori – și a calculelor bazate pe o asemenea înțelegere ale acestora. Ea se înfiripă pas cu pas, îndată ce, mai întâi, câțiva actori, și apoi, succesiv, din ce în ce mai mulți devin conștienți de faptul că piața se confruntă cu modificări induse monetar ale relației monetare și, prin urmare, cu o tendință orientată într-o anumită direcție. Numai la momentul când oamenii încep să vândă sau să cumpere, pentru a profita de pe urma acestei tendințe, apare prima de preț.

Este necesar să se înțeleagă că prima de preț este produsul speculațiilor care anticipează schimbări ale relației monetare. Ceea ce induce apariția ei – în cazul anticipării că tendința inflaționistă se va menține – este deja un prim semn al fenomenului care mai târziu, când se va generaliza, se va numi „precipitare asupra valorilor reale” („flight into real values”), iar în final va produce așa-numitul crack-up boom [sincopa care pune capăt avântului iluzoriu al afacerilor] și prăbușirea sistemului monetar în chestiune. Ca în toate celelalte situații care privesc înțelegerea specifică a evoluțiilor viitoare, speculatorii pot greși, mișcarea inflaționistă sau deflaționistă poate înceta sau se poate încetini, iar prețurile pot să difere de ce anticipau ei.

Propensiunea sporită de a cumpăra și de a vinde, care generează prima de preț, afectează, de regulă, creditele pe termen scurt mai repede și în mai mare măsură decât creditele pe termen lung. În măsura în care lucrurile se petrec astfel, prima de preț afectează la început piața de credite pe termen scurt și abia mai târziu, în virtutea concatenării tuturor segmentelor pieței, afectează și piața de credite pe termen lung. Pe de altă parte, există situații în care o primă de preț la împrumuturile pe termen lung apare în mod independent de ce se întâmplă cu împrumuturile pe termen scurt. Așa stăteau lucrurile îndeosebi în sfera creditelor internaționale, pe vremea când încă mai exista o piață internațională de capital viguroasă. Se întâmpla uneori ca, relativ la evoluțiile pe termen scurt ale monedei naționale ale unei țări străine, creditorii să fie încrezători; creditelor pe termen scurt stipulate în acea monedă nu li se asocia nici o primă de preț, sau li se asocia doar una redusă. Însă anticipările aspectelor monedei respective care țineau de termenul lung erau mai puțin favorabile și, prin urmare, în contractele pe termen lung [p. 545] se lua în calcul o primă de preț considerabilă. Rezultatul era că împrumuturile pe termen lung stipulate în respectiva monedă puteau fi comercializate doar la o rată superioară împrumuturilor acordate aceluiași debitor, dar stipulate în aur sau într-o monedă străină.

Am indicat unul dintre motivele pentru care prima de preț poate, în cel mai bun caz, să anihileze practic repercusiunile modificărilor induse monetar ale relației monetare asupra conținutului tranzacțiilor de credit – fără însă a le putea elimina vreodată în întregime. (Un al doilea motiv îl vom indica în secțiunea următoare.) Prima de preț rămâne întotdeauna în urma modificărilor puterii de cumpărare, deoarece ceea ce o generează nu este modificarea cantității de bani (în sens larg), ci efectele (care în mod necesar survin mai târziu) pe care această modificare le are asupra structurii prețurilor. Abia în stadiul final al unei inflații accelerate se schimbă lucrurile. Panica iscată de catastrofa monetară, sincopa care pune capăt avântului iluzoriu al afacerilor (the crack-up boom), nu se caracterizează doar printr-o tendință de scădere a prețurilor dincolo de orice măsură, ci și printr-o creștere dincolo de orice măsură a primei pozitive de preț. Nici un fel de rată brută a dobânzii, indiferent cât de ridicată, nu mai apare în ochii potențialului creditor ca fiind suficient de mare pentru a compensa pierderile anticipate de pe urma scăderii tot mai rapide a puterii de cumpărare a unității monetare. El se abține de la a furniza împrumuturi și preferă să-și achiziționeze bunuri „reale”. Piața de credite ajunge la o încetare a activității.

4. Piața de credite

Ratele brute ale dobânzii, așa cum se formează ele pe piața de credite, nu sunt uniforme. Componenta antreprenorială pe care o includ ele întotdeauna variază, în funcție de caracteristicile specifice ale fiecărei afaceri. Faptul că toate studiile istorice și statistice dedicate evoluției ratelor dobânzii ignoră acest factor este una dintre principalele lor deficiențe. Este inutilă aranjarea în serii temporale a datelor referitoare la ratele dobânzii pe piața deschisă sau a ratelor de scont ale băncilor centrale. Diferitele date disponibile pentru construcția de atari serii temporale sunt incomensurabile. Ratele de scont ale aceleiași bănci centrale au semnificații diferite în intervale diferite de timp. Condițiile instituționale care afectează activitățile băncilor centrale, ale băncilor private și ale piețelor organizate de credit din diferite țări sunt atât de diferite, încât este total greșit să se compare ratele nominale ale dobânzii, fără a ține cu scrupulozitate seama de aceste diversități. Știm a priori că, ceteris paribus, furnizorii de împrumuturi sunt motivați să prefere ratele ridicate ale dobânzii în locul celor scăzute, iar debitorii să le prefere pe cele scăzute în locul celor ridicate. Dar clauza ceteris paribus nu este niciodată respectată, celelalte lucruri nu rămân niciodată neschimbate. Pe piața de credite prevalează o tendință de egalizare a ratelor brute ale dobânzii la împrumuturile pentru care factorii ce determină [p. 546] nivelul componentei antreprenoriale și al primei de preț sunt aceiași. Cunoașterea acestui fapt ne furnizează un instrument mental pentru interpretarea faptelor privitoare la istoria ratelor dobânzii. Fără ajutorul acestui instrument, vastitatea materialului istoric și statistic disponibil n-ar fi decât o acumulare de cifre fără nici o semnificație. Pentru alcătuirea de serii temporale din prețurile anumitor bunuri primare, empirismul găsește cel puțin o justificare aparentă, în faptul că datele privitoare la prețurile de care se ocupă se referă la același obiect fizic. Este, bineînțeles, o scuză superficială, deoarece prețurile nu țin de proprietățile fizice, imuabile ale lucrurilor, ci de valorile variabile pe care le atribuie acestor lucruri oamenii care acționează. Dar în cazul studiilor dedicate ratelor dobânzii nici măcar această scuză precară nu mai poate fi avansată. Ratele brute ale dobânzii, așa cum apar ele în realitate, nu au în comun nimic în afară de acele caracteristici pe care le vede în ele teoria catalactică. Ele sunt fenomene complexe și nu pot fi, sub nici o formă, întrebuințate în vederea edificării unei teorii empirice, sau a posteriori, a dobânzii. Ele nu pot nici să verifice, nici să falsifice lucrurile pe care le învățăm despre fenomenele în chestiune din teoria economică. Dacă sunt analizate atent, cu tot echipamentul cognitiv pe care ni-l furnizează știința economică, ele constituie documente neprețuite pentru istoria economică; însă pentru teoria economică sunt inutile.

Există obiceiul de a distinge între piața pentru împrumuturi pe termen scurt (piața de bani) și cea de împrumuturi pe termen lung (piața de capital). O analiză mai adecvată trebuie să meargă încă și mai departe în ce privește clasificarea împrumuturilor în funcție de durată. Există, în plus, diferențe referitoare la caracteristicile legale pe care termenii contractului le specifică, privitor la dreptul creditorului. Pe scurt, piața de credite nu este omogenă. Dar cele mai evidente diferențe provin din componenta antreprenorială inclusă în ratele brute ale dobânzii. La ea se referă oamenii când spun că orice credit se bazează pe încredere.

Interconexiunea tuturor sectoarelor pieței de credite și a ratelor brute ale dobânzii determinate în cadrul lor apare datorită tendinței inerente a ratelor nete ale dobânzii, care sunt incluse în aceste rate brute, de a se îndrepta către starea finală a dobânzii originare. Având în vedere această tendință, teoria catalactică este liberă să trateze rata de piață a dobânzii ca și cum ar fi vorba de un fenomen uniform, făcând abstracție de componenta antreprenorială (care este, în mod necesar, întotdeauna inclusă în ratele brute) și de prima de preț (care este inclusă în ratele brute uneori).

În fiecare moment, prețurile tuturor bunurilor și serviciilor se îndreaptă către o stare finală. Dacă această stare finală ar fi vreodată atinsă, ea ar evidenția, în raportul dintre prețurile bunurilor prezente și [p. 547] cele viitoare, starea finală a dobânzii originare. Dar sistemul economic aflat în schimbare nu ajunge niciodată la imaginara stare finală. Iar și iar apar alte date, mereu noi, care deviază tendința prețurilor de la prealabila țintă a mișcării lor, către o stare diferită, căreia îi poate corespunde o rată originară a dobânzii diferită. La nivelul ratei dobânzii originare nu există mai multă permanență decât la cel al prețurilor și al ratelor salariale.

Persoanele a căror acțiune prevăzătoare urmărește să ajusteze întrebuințarea factorilor de producție la schimbările ce afectează datele – așadar antreprenorii și promotorii – își întemeiază calculele pe prețuri, rate salariale și dobânzi, așa cum se formează acestea pe piață. Ele descoperă discrepanțe între prețurile prezente ale factorilor complementari de producție și prețurile anticipate ale produselor minus rata de piață a dobânzii – și se grăbesc să profite de pe urma lor. Rolul pe care îl joacă rata dobânzii în aceste deliberări ale omului de afaceri care își face planurile este evident. Ea îi indică până unde poate merge cu reținerea factorilor de producție de la întrebuințări vizând satisfacerea dorințelor în intervalele de timp mai apropiate din viitor și cu alocarea lor în vederea satisfacerii dorințelor în intervale de timp mai îndepărtate. Ea îi arată ce perioadă de producție este, în fiecare caz concret, conformă cu diferența pe care o face publicul, prin raportul de evaluare între bunuri prezente și bunuri viitoare. Ea îl împiedică să se lanseze în proiecte a căror execuție nu ar fi în acord cu volumul limitat al bunurilor de capital furnizate prin economisirea efectuată de către public.

Prin influențarea acestei funcții primordiale a ratei dobânzii, forța motrice a banilor poate deveni operativă într-un fel aparte. Modificările induse monetar ale relației monetare pot, în anumite condiții, să afecteze piața de credite înainte de a afecta prețurile bunurilor și ale mâinii de lucru. Creșterea sau descreșterea ofertei de bani (în sens larg) poate determina creșterea sau descreșterea ofertei de bani furnizați pe piața de credit și astfel poate determina scăderea sau creșterea ratei brute de piață a dobânzii, cu toate că nu a avut loc nici o modificare a ratei originare a dobânzii. Dacă se întâmplă lucrul acesta, rata de piață deviază de la nivelul pe care l-ar presupune situația dobânzii originare și oferta disponibilă de bunuri de capital destinate producției. În acest caz, rata de piață a dobânzii încetează de a-și mai îndeplini funcția care-i revine în ghidarea deciziilor antreprenoriale. Ea perturbă calculele antreprenorului și îi deviază acțiunile de la acele căi pe care ar satisface nevoile cele mai urgente ale consumatorilor în modul cel mai adecvat cu putință.

Apoi, mai există un al doilea factor de avut în vedere. Ceteris paribus, dacă oferta de bani (în sens larg) crește [p. 548] sau descrește, provocând astfel o tendință generală de creștere sau de descreștere a prețurilor, ar trebui să apară o primă pozitivă de preț, pentru a augmenta sau a reduce [corespunzător] rata brută a dobânzii. Însă dacă asemenea modificări ale relației monetare afectează inițial piața de credit, atunci ele provoacă modificări exact opuse în configurația ratelor brute de piață ale dobânzii. În vreme ce, pentru ajustarea ratelor de piață ale dobânzii la modificările relației monetare, ar fi necesară o primă pozitivă sau negativă de preț, în fapt ratele scad sau, respectiv, cresc. Acesta este al doilea motiv pentru care mecanismul primelor de preț nu poate elimina în întregime repercusiunile modificărilor induse monetar ale relației monetare asupra conținutului contractelor referitoare la plăți amânate. După cum am văzut mai sus, el se pune în mișcare prea târziu, rămânând în urma modificărilor puterii de cumpărare. Constatăm acum că, în anumite condiții, forțele care acționează în sens opus se manifestă pe piață înaintea unei prime de preț adecvate.

5. Efectele modificărilor relației monetare asupra dobânzii originare

Ca și toate celelalte modificări ale datelor pieței, modificările relației monetare pot, uneori, influența rata dobânzii originare. Conform adepților perspectivei inflaționiste asupra istoriei, inflația tinde, în ansamblu, să sporească veniturile antreprenorilor. Raționamentul lor este următorul: prețurile bunurilor cresc mai repede și la un nivel mai ridicat decât ratele salariale. Pe de o parte, salariații și persoanele remunerate, clase care își dedică cea mai mare parte din câștiguri consumului și economisesc puțin, sunt afectate advers și trebuie, în consecință, să-și reducă cheltuielile. Pe de altă parte, păturile avute ale societății, a căror propensiune de a economisi o parte semnificativă a venitului lor este mult mai mare, sunt favorizate; ele nu își sporesc proporțional consumul, ci își augmentează de asemenea și economiile. Astfel, în ansamblul societății se manifestă o tendință de acumulare de capital intensificată. Investițiile suplimentare sunt corolarul restricțiilor consumului impuse asupra acelei părți a populației care consumă cea mai mare parte din produsul anual al sistemului economic. Acest fenomen de „economisire forțată” reduce rata dobânzii originare. El accelerează ritmul progresului economic și îmbunătățirea metodelor tehnologice.

Este adevărat că asemenea economisiri forțate pot fi induse de o mișcare inflaționistă și au apărut uneori în felul acesta, în trecut. Când analizăm efectele modificărilor relației monetare asupra nivelului ratelor dobânzii nu trebuie să uităm faptul că asemenea modificări pot, în [p. 549] anumite circumstanțe, modifica efectiv ratele dobânzii originare. Dar mai trebuie să ținem seama și de o serie de alte aspecte.

Mai întâi, trebuie să observăm că economisirea forțată poate fi un rezultat al inflației, dar nu este în mod necesar. Dacă augmentarea ratelor salariale rămâne în urma prețurilor pentru bunuri depinde de datele specifice, corespunzătoare fiecărui caz de inflație în parte. Tendința ratelor salariale reale de a scădea nu este o consecință inevitabilă a scăderii puterii de cumpărare a unității monetare. Se poate întâmpla ca ratele nominale să crească mai mult sau mai repede decât prețurile bunurilor[4].

Mai mult, este necesar să ne amintim că propensiunea mai mare a claselor mai avute pentru economisire și acumulare de capital nu este decât un fapt psihologic – și nu unul praxeologic. S-ar putea întâmpla ca acești oameni, cărora mișcarea inflaționistă le aduce încasări suplimentare, să nu-și economisească și investească beneficiile, ci să le întrebuințeze pentru o creștere a consumului. Este imposibil să prezicem cu certitudinea apodictică ce caracterizează toate teoremele teoriei economice în ce fel vor acționa cei ce profită de pe urma inflației. Istoria ne poate spune ce s-a întâmplat în trecut. Dar ea nu ne poate spune că același lucru se va repeta și în viitor.

Ar fi o eroare de proporții să nu ținem seama de faptul că inflația generează și forțe care tind spre consumul de capital. Una dintre consecințele ei este că falsifică operațiunea calculului economic și ținerea contabilității. Ea provoacă fenomenul profiturilor iluzorii și aparente. Dacă procentele uzurii anuale nu se determină astfel încât să se țină pe deplin seama de faptul că înlocuirea echipamentului uzat va atrage costuri mai ridicate decât cele care au fost necesare pentru achiziționarea lui în trecut, evident că ele sunt insuficiente. Dacă, la vânzarea inventarelor și a produselor, întreaga diferență dintre prețurile suportate pentru achiziționarea lor și cele realizate cu prilejul vânzării este trecută în bilanț ca un surplus, se comite aceeași eroare. Dacă se consideră că augmentarea prețurilor acțiunilor și a proprietăților imobiliare este considerată un câștig, iluzia nu este mai puțin prezentă. Tocmai câștigurile iluzorii de felul acesta sunt cele care-i determină pe oameni să creadă că inflația duce la prosperitate generală. Ei se simt norocoși, devin generoși la cheltuieli și se bucură pe măsură de plăcerile vieții. Își înfrumusețează casele, își construiesc noi reședințe și patronează activitățile de divertisment. Cheltuind niște câștiguri aparente, rezultate fantasmagorice ale unor socoteli greșite, ei consumă capitalul. Nu contează cine sunt acești cheltuitori. Ei pot fi oameni de afaceri sau speculanți de acțiuni. Pot fi salariați ale căror cereri de salarii mai mari sunt satisfăcute de patroni binevoitori, care-și imaginează că se îmbogățesc de la [p. 550] o zi la alta. Pot fi indivizi întreținuți din impozite, care absorb de obicei o mare parte din câștigurile aparente.

În cele din urmă, o dată cu creșterea inflației, tot mai mulți oameni devin conștienți de scăderea puterii de cumpărare. Pentru cei neangrenați personal în afaceri și care nu sunt familiarizați cu mersul bursei de valori, principalele vehicule de economisire sunt acumularea de depozite de economii, achiziționarea de obligațiuni și asigurarea pe viață. Toate aceste tipuri de economisire sunt prejudiciate de inflație. Astfel, economisirea este descurajată și extravaganța pare indicată. Reacția ultimă a publicului, „precipitarea asupra valorilor reale”, este o tentativă disperată de a salva câteva rămășițe din ruinele colapsului. Văzută din perspectiva prezervării capitalului, ea nu este un remediu, ci doar o măsură precară de urgență. În cel mai bun caz, ea nu poate salva decât o fracțiune din fondurile economisitorului.

Teza principală a adepților inflaționismului este, prin urmare, mai degrabă fragilă. Putem admite că, în trecut, uneori – dar nu întotdeauna – inflația a generat economisiri forțate și o creștere a capitalului disponibil. Dar aceasta nu înseamnă că ea trebuie să producă aceleași efecte și în viitor. Dimpotrivă, trebuie să înțelegem că, date fiind condițiile moderne, este mai probabil ca, în situații de inflație, forțele care acționează în direcția consumului de capital să prevaleze asupra celor care acționează în direcția acumulării de capital. În orice caz, efectul final al unor asemenea schimbări asupra economisirii, a capitalului și a ratei originare a dobânzii depinde de datele specifice, corespunzătoare fiecărui context în parte.

Același lucru se poate spune, cu modificările de rigoare, despre consecințele și efectele analoage ale unei mișcări deflaționiste sau restricționiste.

6. Rata de piață brută a dobânzii, așa cum este ea afectată de inflație și de expansiunea creditului

Indiferent care ar fi efectele ultime ale unei mișcări inflaționiste sau deflaționiste asupra nivelului ratei originare a dobânzii, între ele și modificările temporare ale ratei brute de piață a dobânzii, pe care o modificare indusă monetar a relației monetare le poate provoca, nu există nici o corespondență. Dacă influxul de bani și de substitute monetare care pătrund în sistemul de piață, sau fluxul care se scurge din el, afectează mai întâi piața de credite, el perturbă temporar congruența dintre ratele brute de piață și rata dobânzii originare. Rata de piață crește sau scade datorită descreșterii sau creșterii volumului de bani oferiți cu împrumut, fără nici un fel de corelație cu modificările ratei originare a dobânzii, care pot eventual surveni ulterior, în urma modificărilor relației monetare. Rata de piață deviază de la nivelul determinat de [p. 551] acela al ratei originare a dobânzii – și se pun în mișcare forțe care tind să provoace reajustarea primei rate la cea de a doua. Este posibil ca, în intervalul de timp necesar acestei ajustări, nivelul dobânzii originare să varieze – și această modificare poate fi, la rândul ei, provocată tot de procesele inflaționiste sau deflaționiste care au provocat devierea. În cazul acesta, rata finală a dobânzii originare, care determină rata finală de piață către care tinde reajustarea, nu este aceeași cu rata existentă în ajunul perturbării. O asemenea împrejurare poate afecta datele procesului de ajustare, dar nu-i afectează esența.

Fenomenul cu care avem de-a face este următorul: rata dobânzii originare este determinată de discountul [scăzământul în valoarea prezentă] aplicat bunurilor viitoare față de bunurile prezente. Ea este în esență independentă de oferta de bani și de substitute monetare, chiar dacă modificările ofertei de bani și de substitute monetare îi pot afecta, indirect, nivelul. Dar rata brută de piață a dobânzii poate fi afectată de modificările relației monetare. Trebuie să aibă loc o reajustare. Care este natura procesului prin care se produce ea?

În acestă secțiune ne ocupăm numai de inflație și de expansiunea creditelor. Pentru simplitate, presupunem că întreaga cantitate adițională de bani și de substitute monetare se scurge pe piața de credit și afectează restul pieței numai prin intermediul împrumuturilor acordate. Scenariul acesta descrie exact condițiile unei expansiuni a creditului de circulație[5]. Investigația noastră se reduce, prin urmare, la o analiză a procesului cauzat de expansiunea creditului.

În cursul acestei analize trebuie să ne referim din nou la prima de preț. Am menționat deja faptul că, la începutul unei expansiuni a creditului, nu se manifestă nici un fel de primă pozitivă de preț. O primă de preț nu poate apărea decât după ce cantitatea suplimentară de bani (în sens larg) va fi început deja să afecteze prețurile bunurilor și serviciilor. Însă atâta vreme cât expansiunea creditului continuă și pe piața de credit sunt revărsate cantități suplimentare de mijloace fiduciare, continuă să se exercite o presiune asupra ratei brute a dobânzii. Rata brută de piață ar trebui să crească, sub influența unei prime de preț pozitive, care, dată fiind evoluția progresivă a procesului expansionist, ar trebui să crească încontinuu. Însă, dat fiind că expansiunea creditului continuă, rata brută de piață continuă să rămână în urma nivelului care ar fi adecvat pentru a acoperi atât dobânda originară, cât și prima pozitivă de preț.

Este necesar să accentuăm acest aspect, deoarece el arată cât de greșite sunt metodele curente după care disting oamenii între ceea ce consideră ei a fi rate scăzute și, respectiv, rate mari ale dobânzii. Obiceiul este de a lua în calcul [p. 552] doar valoarea aritmetică a ratelor, sau tendința care apare în evoluția lor. Opinia publică are idei precise despre ceea ce înseamnă o rată „normală”, situată undeva între 3 și 5 procente. Dacă rata de piață depășește acest nivel, sau dacă ratele de piață – abstracție făcând de valorile lor aritmetice – depășesc nivelul lor anterior, lumea se consideră îndreptățită să vorbească depre rate ridicate, sau aflate în creștere. Pentru a evita asemenea erori, este necesar să accentuăm faptul că, în condițiile unei creșteri generale a prețurilor (o scădere a puterii de cumpărare a unității monetare), rata brută de piață a dobânzii nu poate fi considerată neschimbată – în raport cu situația dintr-o perioadă caracterizată în ansamblu printr-o putere de cumpărare constantă – decât dacă include o primă de preț pozitivă, în ansamblu adecvată. Din această perspectivă, rata de scont de 90%, practicată de Deutsche Reichsbank în toamna anului 1923 era, la vremea aceea, o rată scăzută – o rată într-adevăr ridicol de scăzută –, deoarece rămânea considerabil în urma primei de preț și nu mai putea încorpora nimic din celelalte componente ale ratei brute de piață a dobânzii. În esență, același fenomen se manifestă în toate cazurile de expansiune prelungită a creditului. Ratele brute de piață ale dobânzii cresc, o dată cu evoluția progresivă a fiecărei expansiuni, dar ele rămân, cu toate acestea, scăzute, deoarece nu corespund nivelului adecvat creșterii ulterioare generale a prețurilor, care este de așteptat.

În analiza consacrată procesului de expansiune a creditului, să presupunem că procesul de ajustare a sistemului economic la datele pieței și de mișcare către stabilirea prețurilor finale și a ratelor finale ale dobânzii este perturbat de apariția unui nou factor; anume, a unei cantități suplimentare de mijloace fiduciare oferite pe piața de credit. La rata brută de piață care prevala în ajunul acestei perturbări, toți cei ce erau doritori să împrumute bani cu dobânda respectivă, incluzând în fiecare caz și componenta antreprenorială corespunzătoare, puteau să împrumute atât de mult cât doreau. Împrumuturi suplimentare nu puteau fi plasate decât la o rată brută de piață mai redusă. Nu contează dacă o asemenea reducere a ratei brute de piață se exprimă printr-o scădere aritmetică a procentului stipulat în contractele de credit. Se poate întâmpla ca ratele nominale ale dobânzii să rămână neschimbate și ca expansiunea să se manifeste în faptul că la aceste rate se negociază împrumuturi care înainte nu ar fi fost făcute deloc, datorită mărimii componentei antreprenoriale care trebuia inclusă. O asemenea situație revine și ea la o scădere a ratelor brute ale dobânzii și atrage după sine aceleași consecințe.

O scădere a ratelor brute de piață ale dobânzii afectează calculele antreprenoriale privitoare la șansele de profitabilitate ale proiectelor luate în considerație. Ratele dobânzii sunt, alături de prețurile factorilor materiali de producție, de ratele salariale și de prețurile viitoare anticipate ale produselor, [p. 553] factori care intervin în calculele oamenilor de afaceri care își fac planurile. Rezultatele acestor calcule le arată oamenilor de afaceri dacă un anumit proiect va fi sau nu rentabil. Ele îi arată ce investiții pot fi făcute, în condițiile date de raportul corespunzător evaluării de către public a bunurilor viitoare, relativ la cele prezente. Ele aliniază acțiunile sale la aceste evaluări. Ele îl împiedică să se lanseze în proiecte a căror efectuare ar fi dezaprobată de public, datorită lungimii timpului de așteptare necesar. Ele îl silesc să întrebuințeze stocul disponibil de bunuri de capital în așa fel încât să contribuie în modul cel mai adecvat la satisfacerea celor mai urgente dorințe ale consumatorilor.

Însă scăderea ratelor dobânzii falsifică acum calculele oamenilor de afaceri. Cu toate că volumul bunurilor de capital nu a crescut, calculele întrebuințează valori care n-ar fi adecvate decât dacă o asemenea creștere s-ar fi produs. Prin urmare, rezultatul acestui tip de calcule este inducător în eroare. Ele fac ca anumite proiecte, care ar fi rezultat a fi irealizabile în condițiile unui calcul corect, bazat pe o dobânda nemanipulată prin expansiunea creditului, să pară a fi profitabile și realizabile. Antreprenorii se lansează în execuția acestui tip de proiecte. Activitățile legate de afaceri sunt stimulate. Începe o perioadă de avânt (boom).

Cererea suplimentară, venită din partea antreprenorilor care își extind activitatea, tinde să determine creșterea prețurilor factorilor de producție și a ratelor salariale. O dată cu creșterea ratelor salariale cresc și prețurile bunurilor de consum. În plus, antreprenorii contribuie în parte și la ridicarea prețurilor bunurilor de consum, fiind pregătiți să consume mai mult, înșelați de câștigurile iluzorii pe care le indică registrele lor contabile. Mișcarea generală de creștere a prețurilor răspândește optimism. Dacă n-ar fi crescut decât prețurile factorilor de producție, iar cele ale bunurilor de consum ar fi rămas neafectate, antreprenorii ar fi avut dubii. Ei ar fi avut semne de întrebare în legătură cu viabilitatea planurilor lor, de vreme ce creșterea costurilor de producție le-ar fi afectat calculele. Dar îi liniștește faptul că cererea pentru bunuri de consum se intensifică și le oferă posibilitatea de a spori vânzările, în ciuda creșterii prețurilor. Ei se arată, prin urmare, încrezători că producția se va dovedi rentabilă, în ciuda costurilor mai ridicate pe care le presupune. Ei sunt determinați să meargă înainte.

Desigur, pentru a continua producția la scara mai mare rezultată din expansiunea creditului, toți antreprenorii, atât cei ce și-au extins activitatea, cât și cei ce nu produc decât în aceleași limite ca și mai înainte, au nevoie de fonduri suplimentare, deoarece acum costurile de producție au crescut. Dacă expansiunea creditului se limitează doar la o unică injecție, nerepetată, a unei anumite [p. 554] cantități de mijloace fiduciare pe piața de credit și apoi se oprește cu desăvârșire, atunci boom-ul trebuie să înceteze foarte curând. Antreprenorii nu-și pot procura fondurile de care au nevoie pentru continuarea proiectelor lor. Rata brută de piață a dobânzii crește, deoarece cererea sporită pentru împrumuturi nu este contrabalansată de o creștere corespunzătoare a cantității de bani disponibili pentru a fi împrumutați. Prețurile bunurilor scad, deoarece unii antreprenori își lichidează inventarele și alții se abțin de la a cumpăra. Volumul afacerilor se contractă din nou. Perioada de boom încetează, deoarece forțele care au produs-o și-au încetat acțiunea. Cantitatea suplimentară de credit de circulație și-a epuizat efectul asupra prețurilor și ratelor salariale. Prețurile, ratele salariale și deținerile monetare ale diverșilor indivizi se adaptează la noua relație monetară; ele se mișcă spre starea finală corespunzătoare acestei relații monetare, fără a mai fi perturbate de noi injecții de mijloace fiduciare suplimentare. Rata dobânzii originare, coordonată cu această nouă structură a pieței, acționează fără opreliști asupra ratei brute de piață a dobânzii. Rata brută de piață nu mai este supusă influențelor perturbatoare exercitate de modificările induse monetar ale ofertei de monedă (în sens larg).

Principala carență a tuturor tentativelor de a explica boom-ul – așadar tendința generală de extindere a afacerilor și de creștere a prețurilor – fără trimitere la modificările ofertei de bani sau de mijloace fiduciare constă în faptul că neglijează această circumstanță. O creștere generală a tuturor prețurilor nu poate surveni decât dacă se produce fie o scădere a ofertei la toate bunurile, fie o creștere a ofertei de bani (în sens larg). Să presupunem pentru un moment, de dragul argumentului, că aserțiunile acestor explicații nemonetare ale boom-ului și ale ciclului de afaceri sunt corecte. Prețurile cresc și afacerile se extind, fără să fi avut loc nici o creștere a ofertei de bani. În cazul acesta trebuie să apară foarte curând o tendință de reducere a prețurilor, cererea pentru credite trebuie să crească, ratele brute de piață ale dobânzii trebuie să crească și boom-ul, de durată scurtă, se încheie. În fapt, toate doctrinele non-monetare ale ciclului de afaceri presupun implicit – sau ar trebui, logic, să presupună – că expansiunea creditului este un fenomen însoțitor al boom-ului[6]. Ele nu pot să nu admită că, în absența unei astfel de expansiuni a creditului, nu s-ar putea naște nici un boom și că creșterea ofertei de bani (în sens larg) este o condiție necesară pentru o mișcare ascendentă generală a prețurilor. Așadar, la o privire mai atentă, afirmațiile explicațiilor nonmonetare ale fluctuațiilor ciclice se reduc la aserțiunea că expansiunea creditului, deși este o condiție [p. 555] indispensabilă a boom-ului, nu este, doar ea singură, suficientă pentru a-l provoca și că, pentru apariția sa, mai sunt necesare anumite condiții, suplimentare.

Însă chiar și în accepțiunea aceasta, restrictivă, explicațiile furnizate de doctrinele nonmonetare sunt viciate. Este evident că fiecare expansiune a creditului trebuie să genereze un boom, după cum am văzut mai sus. Tendința expansiunii de a provoca un boom poate fi anihilată numai dacă dezvoltarea lui este contrabalansată, simultan, de un alt factor. Dacă, de pildă, în vreme ce băncile expandează creditul, se anticipează că guvernul va confisca integral, prin impozitare, profiturile „excedentare” ale oamenilor de afaceri sau că el va stopa continuarea expansiunii creditului îndată ce „stimularea cu pompa” va fi indus creșterea prețurilor, atunci nu se va putea dezvolta nici un boom. Antreprenorii se vor abține de la extinderea activităților lor cu ajutorul creditelor ieftine oferite de bănci, deoarece nu pot anticipa o creștere a câștigurilor. Este necesar să menționăm acest fapt, deoarece el explică eșecul politicilor de „stimulare cu pompa” din vremea New Deal-ului, precum și alte evenimente din anii ’30.

Boom-ul poate continua numai atâta vreme cât expansiunea creditului progresează într-un ritm tot mai accelerat. Boom-ul se încheie îndată ce pe piața de credit încetează de a mai fi deversate cantități adiționale de medii fiduciare. Dar el n-ar putea dura la nesfârșit nici dacă inflația și expansiunea creditului ar continua fără oprire. În acest caz, el ar fi limitat de barierele care împiedică expansiunea nelimitată a creditului de circulație. El ar duce la colaps economic (crack-up boom) și la prăbușirea întregului sistem monetar.

Esența teoriei monetare constă în recunoașterea faptului că modificările induse monetar ale relației monetare nu afectează diversele prețuri, rate salariale și rate ale dobânzii nici în același timp, nici în aceeași măsură. În absența acestei asimetrii, banii ar fi neutri; modificările relației monetare n-ar afecta structura afacerilor, volumul și direcția producției în diversele ramuri industriale, consumul, avuția și veniturile diverselor segmente ale populației. În acest caz, nici rata brută a dobânzii de piață n-ar fi afectată (nici temporar, nici pe termen lung) de modificările din sfera banilor și a creditului de circulație. Faptul că asemenea modificări pot altera rata dobânzii originare este determinat de modificările pe care această asimetrie le provoacă la nivelul avuției și al veniturilor diverșilor indivizi. Faptul că, separat de aceste modificări ale ratei dobânzii originare, rata brută a dobânzii este temporar afectată reprezintă în sine o manifestare a acestei asimetrii. În condițiile în care cantitatea adițională de bani pătrunde în sistemul economic astfel încât să ajungă pe piața de credite abia la o dată la care deja a determinat creșterea prețurilor bunurilor și a ratelor salariale, aceste efecte temporare imediate asupra [p. 556] ratei brute de piață a dobânzii vor fi sau reduse, sau absente. Rata brută de piață a dobânzii este cu atât mai dramatic afectată, cu cât influxul care sporește oferta de bani sau de mijloace fiduciare ajunge mai rapid pe piața de credite.

Atunci când, în condițiile create de expansiunea creditului, întregul volum de substitute monetare suplimentare este dat cu împrumut firmelor de afaceri, afacerile se dezvoltă. Antreprenorii se lansează fie în expansiunea laterală a producției (expansiunea producției fără prelungirea perioadei de producție în industria respectivă privită individual), fie în expansiune longitudinală (prelungirea perioadei de producție). În ambele cazuri, unitățile productive suplimentare necesită investirea de factori suplimentari de producție. Dar volumul bunurilor de capital disponibile pentru investiții nu a crescut. Iar expansiunea creditului nu provoacă o tendință de reducere a consumului. Este adevărat, după cum am arătat mai sus, când am analizat economisirea forțată, că în cursul evoluției ulterioare a expansiunii o parte din populație se va vedea silită să-și restrângă consumul. Însă dacă această economisire forțată, care afectează anumite grupuri de persoane, va fi mai mult decât suficientă pentru a compensa creșterea consumului altor grupuri, determinând astfel o creștere netă a volumului total de economisire din ansamblul sistemului de piață, depinde de condițiile specifice, corespunzătoare fiecărui caz în parte de expansiune a creditului. În orice caz, consecința imediată a expansiunii creditului este o creștere a consumului la nivelul acelor salariați ale căror salarii au crescut, datorită cererii intensificate de mână de lucru venite din partea antreprenorilor care își dezvoltă afacerile. Să presupunem, de dragul argumentației, că sporul de consum imputabil acestor salariați favorizați de inflație și economisirile forțate ale altor grupuri prejudiciate de inflație sunt egale în volum și că în cantitatea totală a consumului nu se schimbă nimic. Atunci situația se prezintă astfel: producția a fost alterată de așa manieră încât lungimea timpului de așteptare a crescut. Însă cererea pentru bunuri de consum nu a scăzut, astfel încât oferta existentă să ajungă pentru mai mult timp. Desigur că faptul acesta provoacă o creștere a prețurilor la bunurile de consum, generând astfel o tendință în sensul economisii forțate. Pe de altă parte, creșterea aceasta a prețurilor bunurilor de consum întărește tendința de dezvoltare a firmelor de afaceri. Din faptul că cererea și prețurile cresc, antreprenorii trag concluzia că va fi rentabil să investească și să producă mai mult. Ei continuă în această direcție, și intensificarea activității lor provoacă o nouă creștere a prețurilor factorilor de producție, a ratelor salariale și, prin urmare, din nou, a prețurilor bunurilor de consum. Afacerile cunosc o perioadă de avânt spectaculos (de boom), câtă vreme băncile continuă expansiunea din ce în ce mai generoasă a creditului. [p. 557]

În ajunul expansiunii creditului se aflau în desfășurare toate acele procese de producție care erau considerate profitabile, în condițiile date ale pieței. Sistemul se mișca spre o stare în care toți cei doritori să câștige un salariu ar fi fost angajați și toți factorii neconvertibili de producție ar fi fost întrebuințați, în măsura permisă de cererea consumatorilor și de oferta disponibilă de factori materiali nespecifici și de forță de muncă. O expansiune suplimentară a producției ar fi fost posibilă numai în condițiile unei creșteri a volumului bunurilor de capital, printr-un surplus de economisire, adică prin surplusuri produse și neconsumate. Caracteristica expansiunii creditului este că asemenea bunuri de capital adiționale nu au devenit disponibile. Bunurile de capital necesare în vederea expansiunii activităților productive trebuie retrase din alte linii de producție.

Putem nota cu p oferta totală a bunurilor de capital disponibile în ajunul expansiunii creditului și cu g volumul total al bunurilor de consum pe care acest p le putea face disponibile în vederea consumului, în decursul unei anumite perioade de timp, fără a prejudicia producția ulterioară. Acum, antreprenorii – ademeniți de expansiunea creditului – se lansează în producția unei cantități suplimentare g3 de bunuri de același tip cu cele pe care le produceau deja și a unei cantități g4 de bunuri de tip diferit de al celor pe care le produceau în prealabil. În vederea producției lui g3 este necesar un volum p3 de bunuri de capital, iar în vederea producerii lui g4 este necesar un volum p4. Dar, deoarece conform ipotezelor făcute volumul bunurilor de capital nu se modifică, cantitățile p3 și p4 nu sunt disponibile. Tocmai acesta este elementul care distinge boom-ul „artificial”, creat prin expansiunea creditelor, de o extindere „normală” a producției, pe care nu o poate face posibilă decât adăugarea la p a cantităților p3 și p4.

Să notăm cu r volumul bunurilor de capital reprezentând acea parte din încasările brute provenite din producția desfășurată în cursul unei anumite perioade de timp care trebuie reinvestită, pentru înlocuirea acelor părți din p care se uzează în procesul de producție. Dacă r este întrebuințat astfel, va fi posibilă din nou producerea lui g, în următoarea perioadă de timp; dacă lui r i se dă altă întrebuințare, atinci p va fi redus prin r, iar p – r nu va produce în următoarea perioadă de timp decât g – a. Să presupunem acum că sistemul economic afectat de expansiunea creditului este un sistem aflat în progresie. El a produs în perioada de timp care a precedat expansiunea creditului, în mod „normal”, așa-zicând, un surplus de bunuri de capital egal cu p1 + p2. Dacă n-ar fi intervenit expansiunea creditului, atunci p1 ar fi fost întrebuințat pentru producerea unei cantități adiționale g1 din tipul de bunuri produse în prealabil, iar p2 pentru producerea unui volum g2 de bunuri de tip diferit de cele produse în prealabil. Volumul total [p. 558] al bunurilor de capital care se află la dispoziția antreprenorilor – și cu care sunt ei liberi să facă planuri – este r + p1 + p2. Însă, fiind induși în eroare de banii ieftini, antreprenorii acționează ca și cum ar avea la dispoziție r + p1 + p2 + p3 + p4, volumul de bunuri de capital necesar pentru a produce nu doar g + g1 + g2, ci și cantitatea suplimentară g3 + g4. Ei rivalizează unii cu alții în competiția pentru împărțirea unei oferte de bunuri de capital care nu este suficientă pentru realizarea planurilor lor, acestea fiind prea ambițioase.

Boom-ul care urmează să se manifeste la nivelul prețurilor factorilor de producție poate să depășească inițial creșterea prețurilor bunurilor de consum. Prin urmare, el poate induce o tendință de reducere a ratei dobânzii originare. Însă, o dată cu înaintarea mișcării expansioniste, creșterea prețurilor bunurilor de consum va depăși creșterea prețurilor factorilor de producție. Creșterea veniturilor și a salariilor și câștigurile adiționale ale capitaliștilor, ale fermierilor și ale antreprenorilor, deși o mare parte dintre ele nu sunt decât aparente, intensifică cererea pentru bunuri de consum. Nu este necesar să ne oprim pentru a examina afirmația adepților expansiunii creditului conform căreia, prin intermediul economisirii forțate, boom-ul poate duce într-adevăr la augmentarea volumului total al bunurilor de consum. Este în orice caz sigur că intensificarea cererii pentru bunuri de consum afectează piața într-un moment la care investițiile suplimentare nu sunt încă în măsură să-și ofere produsele. Prăpastia dintre prețurile bunurilor prezente și ale celor viitoare se lărgește din nou. Tendinței de scădere a ratei originare a dobânzii, care s-a putut eventual manifesta în stadiile mai timpurii ale expansiunii, îi ia locul o tendință de sens opus.

Tendința aceasta de creștere a ratei originare a dobânzii și apariția unei prime pozitive de preț explică o serie de caracteristici ale boomului. Băncile sunt confruntate cu o cerere sporită pentru împrumuturi și avansuri, venită din partea firmelor de afaceri. Antreprenorii sunt dornici să împrumute bani la rate mai ridicate ale dobânzii brute. Ei continuă să împrumute, în ciuda faptului că băncile practică dobânzi mai mari. Din punct de vedere aritmetic, ratele brute ale dobânzii cresc peste nivelul dinaintea expansiunii. Cu toate acestea, din punct de vedere catalactic, ele rămân în urma nivelului la care ar fi acoperit dobânda originară plus componenta antreprenorială și prima de preț. Oferind împrumuturile în condiții mai oneroase, băncile cred că au luat toate măsurile necesare pentru a stăvili speculațiile „nesănătoase”. Ele consideră că acei critici care le acuză că stimulează flacăra freneziei expansioniste a pieței se înșală. Ele nu reușesc să înțeleagă că, prin injectarea a tot mai multe cantități de mijloace fiduciare în sistemul economic, de fapt alimentează boom-ul. Elementul care produce, hrănește și accelerează boom-ul este creșterea continuă a ofertei de mijloace fiduciare. Nivelul ratelor brute [p. 559] de piață ale dobânzii nu este decât un efect al acestei creșteri. Dacă dorim să știm dacă avem sau nu de a face cu o expansiune a creditului, atunci trebuie să urmărim situația ofertei de mijloace fiduciare, nu aritmetica ratelor dobânzii.

Există obiceiul de a descrie boom-ul ca pe o „suprainvestiție”. Dar investițiile suplimentare nu sunt posibile decât în măsura în care există o cantitate suplimentară de bunuri de capital disponibile. Deoarece, abstracție făcând de economisirile forțate, boom-ul ca atare nu stimulează o restrângere, ci mai degrabă o creștere a consumului, el nu se soldează cu procurarea mai multor bunuri de capital, în vederea unor noi investiții. Esența boom-ului bazat pe expansiunea creditului nu este suprainvestiția, ci investiția greșit direcționată, malinvestiția. Antreprenorii întrebuințează oferta existentă r + p1 + p2 ca și cum ar fi în situația de a întrebuința o ofertă de r + p1 + p2 + p3 + p4. Ei se lansează într-un proces de expansiune a investițiilor la o scară pentru care bunurile de capital disponibile nu sunt suficiente. Proiectele lor sunt irealizabile, datorită volumului insuficient de bunuri de capital. Mai devreme sau mai târziu ei vor trebui să se confrunte cu un eșec. Sfârșitul inevitabil al expansiunii creditului face ca greșelile comise să devină vizibile. Există capacități productive care nu pot fi utilizate deoarece capacitățile necesare în vederea producerii factorilor complementari lipsesc; există capacități ale căror produse nu pot fi vândute deoarece consumatorii sunt mai dornici să achiziționeze alte produse, care, pe de altă parte, sunt produse în cantități insuficiente; există capacități a căror construcție nu poate fi continuată și finalizată, deoarece a devenit evident că nu vor fi rentabile.

Convingerea eronată că trăsătura caracteristică a boom-ului este suprainvestiția – și nu malinvestiția – se datorează obiceiului de a evalua situația numai din perspectiva a ceea ce este perceptibil și tangibil. Cercetătorul observă doar malinvestițiile, care sunt vizibile, însă nu înțelege că aceste configurații reprezintă malinvestiții numai pentru că alte capacități – cele necesare în vederea producerii factorilor complementari de producție și cele necesare pentru producerea bunurilor de consum solicitate mai intens de către public – lipsesc cu desăvârșire. Condițiile tehnologice fac să fie necesar ca extinderea producției să înceapă cu dezvoltarea inițială a acelor capacități care produc bunurile de acel ordin care le situează cel mai departe de bunurile de consum finite. Pentru a dezvolta producția de încălțăminte, îmbrăcăminte, autoturisme, mobilă, case, trebuie să începem prin a dezvolta producția de fier, oțel, cupru și alte bunuri de felul acesta. Prin utilizarea cantității r + p1 + p2, care ar fi suficientă pentru a produce a + g + g1 + g2, ca și cum ar fi vorba de cantitatea r + p1 + p2 + p3 + p4, necesară pentru a produce a + g + g1 + g2 + g3 + g4, [p. 560] trebuie mai întâi să ne angajăm în producția acelor produse și structuri care sunt necesare de la început, din motive fizice. Întreaga clasă antreprenorială se găsește, așa zicând, în poziția unui meșter zidar, a cărui sarcină este de a ridica o construcție cu ajutorul unei cantități limitate de materiale de construcție. Dacă omul acesta supraestimează cantitatea ofertei disponibile, el alcătuiește un plan pentru a cărui execuție mijloacele de care dispune sunt insuficiente. El supradimensionează terenul amenajat și fundațiile și nu descoperă decât mai târziu, pe măsură ce construcția progresează, că materialele necesare pentru finalizarea structurii îi lipsesc. Este evident că eroarea meșterului nostru zidar nu a fost una de suprainvestiție, ci una de întrebuințare necorespunzătoare a materialelor aflate la dispoziția sa.

Nu este mai puțin greșit să credem că evenimentele care au dus la criză s-au rezumat la o neinspirată conversiune a capitalului „circulant” în capital „fix”. Atunci când un antreprenor individual se confruntă cu necesitatea stringentă de credit din timpul crizei, el are dreptate să regrete că a mers prea departe cu extinderea capacităților sale productive și cu achiziționarea de echipament durabil; situația sa ar fi mai bună dacă ar mai avea încă la dispoziție, pentru gestiunea curentă a afacerii sale, fondurile cheltuite în aceste scopuri. Pe de altă parte, materiile prime, bunurile primare, produsele semifinite și alimentare nu lipsesc în momentul critic, când ascensiunea se transformă în depresiune. Dimpotrivă, criza se caracterizează tocmai prin faptul că aceste bunuri sunt furnizate în asemenea cantități, încât să determine scăderea dramatică a prețurilor lor.

Explicațiile de mai sus arată de ce semnul cel mai caracteristic al fazei de boom este o expansiune a capacităților productive și a produției din industria grea, precum și creșterea producției de factori durabili de producție. Autorii cronicilor financiare și economice aveau dreptate atunci pe când – vreme de mai mult decât o sută de ani – se raportau la cifrele de producție din aceste industrii, precum și la cele din sfera construcțiilor, ca la un indicator al fluctuațiilor economice. Ei se înșelau numai întrucât vorbeau de o așa-zisă suprainvestiție.

Desigur, boom-ul afectează și industriile bunurilor de consum. Și aici se investește mai mult și capacitățile productive se dezvoltă. Însă noile capacități și noile anexe, adăugate la capacitățile deja existente, nu sunt întotdeauna destinate acelor bunuri pentru care cererea publicului este cea mai intensă. Poate că ele ar fi fost în concordanță cu ansamblul planului care viza producerea de a + g + g1 + g2 + g3 + g4. Falimentul acestui plan supradimensionat le dezvăluie inadecvarea.

Creșterea dramatică a prețurilor bunurilor nu este întotdeauna un fenomen însoțitor al boom-ului. Desigur, creșterea cantității de medii fiduciare are întotdeauna potențialul de a face prețurile să crească. [p. 561] Dar se poate întâmpla ca forțele ce acționează în sens opus să fie suficient de puternice pentru a menține creșterea prețurilor în limite mici, sau chiar pentru a o anula complet. Perioada istorică în intervalul căreia mersul neted al economiei de piață a fost iar și iar întrerupt de măsuri expansioniste a fost o epocă de progres economic neîntrerupt. Avansul continuu al acumulării de capital nou a făcut posibile avansurile tehnologice. Outputul a crescut pe unitatea de input și întreprinderile au inundat piața cu volume tot mai mari de bunuri ieftine. Dacă creșterea sincronă a ofertei de bani (în sens larg) ar fi fost mai puțin abundentă, s-ar fi înregistrat o tendință de scădere a prețurilor tuturor bunurilor. Ca o chestiune de context istoric, expansiunea creditului s-a petrecut întotdeauna într-un mediu în care au existat factori puternici de natură să contracareze tendința de creștere a prețurilor. De regulă, rezultanta ciocnirii forțelor opuse a dat preponderență acelora care determinau creșterea prețurilor. Dar au existat și anumite situații excepționale, în care mișcarea ascendentă a prețurilor nu a fost decât redusă. Exemplul cel mai remarcabil a fost furnizat de boom-ul american din 1926-29[7].

Trăsăturile caracteristice ale unei expansiuni a creditului nu sunt afectate de o asemenea constelație particulară a datelor pieței. Ceea ce îl stimulează pe antreprenor să se lanseze în anumite proiecte nu sunt nici prețurile ridicate, nici prețurile scăzute ca atare, ci o discrepanță între costurile de producție (inclusiv dobânda pe capitalul investit) și prețurile anticipate ale produselor. O reducere a ratei brute de piață, așa cum este ea provocată de expansiunea creditului, are întotdeauna efectul de a face să pară profitabile proiecte care în prealabil nu păreau astfel. Ea îi impulsionează pe antreprenori, așa zicând, să întrebuințeze r + p1 + p2 ca și cum ar fi vorba despre r + p1 + p2 + p3 + p4. Ea generează în mod necesar o structură a investițiilor și a activităților productive inadaptată la adevărata ofertă de bunuri de capital și care este, în cele din urmă, sortită colapsului. Faptul că uneori modificările de prețuri implicate în acest proces se produc pe fundalul unei tendințe generale de creștere a puterii de cumpărare și nu determină convertirea acestei tendințe într-una vizibil opusă ei, ci doar în ceva ce se poate numi, în linii generale, stabilitate a prețurilor, nu modifică decât unele aspecte colaterale ale procesului.

Oricare ar fi condițiile existente, este sigur că nici o manipulare venită din partea băncilor nu poate furniza bunuri de capital sistemului economic. Pentru o dezvoltare sănătoasă a producției sunt necesare mai multe bunuri de capital, nu bani sau mijloace fiduciare. Boom-ul provocat de expansiunea creditului este construit pe nisipul bancnotelor și al depozitelor [bancare]. El este sortit colapsului.

Prăbușirea se manifestă îndată ce băncile încep să se teamă [p. 562] de ritmul accelerat al boom-ului și încep să se abțină de la continuarea expansiunii creditului. Boom-ul nu poate dura decât atâta vreme cât băncile sunt pregătite să acorde fără probleme toate creditele de care au nevoie firmele de afaceri pentru execuția proiectelor lor excesive, aflate în complet dezacord cu adevărata situație a ofertei de factori de producție și cu evaluările consumatorilor. Aceste planuri iluzorii, sugerate de falsificarea calculului economic, provocată de politica banilor ieftini, nu pot fi împinse mai departe decât dacă se pot obține noi credite la ratele brute de piață ce au fost artificial reduse, sub nivelul pe care l-ar atinge pe o piață de credit neobstrucționată. Această marjă este cea care le conferă aparența înșelătoare de profitabilitate. Modificarea comportamentului băncilor nu creează criza. Ea doar face vizibil prăpădul răspândit prin erorile comise de către firmele de afaceri în timpul perioadei de boom.

Boom-ul nu ar putea să dureze la nesfârșit nici dacă băncile s-ar agăța cu înverșunare de politica lor expansionistă. Orice tentativă de substituire a bunurilor de capital inexistente (în speță a cantităților p3 și p4) cu suplimente de mijloace fiduciare este sortită eșecului. Dacă expansiunea creditului nu este stopată la vreme, boom-ul se transformă în crack-up boom [sincopa care pune capăt avântului iluzoriu]; începe precipitarea asupra valorilor reale și întregul sistem monetar se prăbușește. Totuși, de regulă, băncile nu au împins, în trecut, lucrurile până la această extremă. Ele s-au alarmat la un moment când catastrofa finală era încă departe[8].

Îndată ce afluxul de mijloace fiduciare suplimentare ajunge să înceteze, castelul fragil al boom-ului intră în colaps. Antreprenorii trebuie să-și reducă activitățile, deoarece le lipsesc fondurile necesare continuării proiectelor lor, concepute la scară exagerată. Prețurile scad brusc, deoarece firmele acestea alarmate caută să obțină bani lichizi, aruncându-și inventarele pe piață la prețuri de nimic. Se închid fabrici, se oprește continuarea unor proiecte de construcții aflate în plină desfășurare, se eliberează din slujbe angajați. Deoarece, pe de o parte, numeroase firme au nevoie stringentă de bani pentru a evita falimentul și, pe de altă parte, nici o firmă nu se mai bucură de încredere, componenta antreprenorială a ratei brute de piață a dobânzii „sare” la cote excesive. [p. 563]

De obicei, circumstanțele instituționale și psihologice transformă declanșarea unei crize în panică. Descrierea acestor evenimente îngrozitoare poate fi lăsată în seama istoricilor. Nu este sarcina teoriei catalactice să zugrăvească în detaliu calamitățile zilelor și săptămânilor de panică și să întârzie asupra aspectelor, uneori grotești, ale acestora. Teoria economică nu se interesează de ceea ce este accidental și condiționat de circumstanțele istorice specifice ale fiecărui caz. Obiectivul ei este, dimpotrivă, de a distinge ceea ce este esențial și necesar de ceea ce este doar întâmplător. Ea nu se preocupă de aspectele psihologice ale panicii, ci doar de faptul că un boom generat de expansiunea creditelor trebuie, inevitabil, să ducă la procesul pe care limbajul colocvial îl numește depresiune. Ea trebuie să realizeze faptul că depresiunea este, de fapt, procesul de reajustare, de realiniere a activităților productive la situația existentă a datelor pieței: cantitatea disponibilă de factori de producție, evaluările consumatorilor și, în particular, nivelul dobânzii originare, așa cum se manifestă el în evaluările publicului.

Însă aceste date nu mai sunt aceleași cu cele care existau în ajunul procesului expansionist. Multe lucruri s-au schimbat. Este posibil ca economisirea forțată și, într-o măsură chiar mai mare, economisirile voluntare obișnuite, să fi furnizat noi bunuri de capital, care să nu fi fost complet irosite datorită malinvestițiilor și supraconsumului induse de boom. Asimetria inerentă fiecărei mișcări inflaționiste a provocat modificări ale averilor și veniturilor diferiților indivizi și ale diverselor grupuri de indivizi. Fără nici o legătură cauzală cu expansiunea creditului, este posibil ca cifrele populației să se fi schimbat, ca și caracteristicile indivizilor la care se referă ele; cunoștințele tehnologice pot să fi avansat, cererea pentru anumite bunuri poate să se fi modificat. Starea finală către care tinde piața nu mai este aceeași cu cea la care tindea ea înainte de perturbările determinate de expansiunea creditului.

Unele din investițiile făcute în perioada de boom apar, atunci când sunt evaluate în lumina realistă a perioadei de ajustare, lipsite de haloul iluziilor din faza de avânt, ca fiind eșecuri lipsite de orice viitor. Acestea trebuie pur și simplu abandonate, deoarece mijloacele necesare acum pentru continuarea exploatării lor nu pot fi recuperate din vânzarea produselor lor; acest capital „circulant” este mai urgent solicitat în alte ramuri care au în vedere satisfacerea dorințelor; dovadă este faptul că ele pot fi întrebuințate mai profitabil în alte sectoare. Alte malinvestiții se bucură de perspective ceva mai favorabile. Este, bineînțeles, adevărat că, dacă toată lumea ar fi calculat corect, nimeni nu s-ar fi lansat în a investi bunuri de capital pentru ele. Investițiile nonconvertibile absorbite de ele au fost, fără îndoială, irosite. Dar, fiind nonconvertibile, un fait accompli, ele ridică o [p. 564] nouă problemă pentru acțiunile care urmează. Dacă se anticipează că încasările pe care promit să le aducă vânzările produselor rezultate din ele vor depăși costurile exploatării lor în continuare, atunci este profitabil să se continue. Cu toate că prețurile pe care publicul cumpărător este dispus să le achite pentru produsele rezultate din ele nu sunt suficient de ridicate pentru a face ca investiția în ansamblu să devină profitabilă, ele sunt suficiente pentru a face ca o fracțiune din investiție – fie aceasta oricât de mică – să fie profitabilă. Restul investiției trebuie considerată o cheltuială fără nici o acoperire, o cantitate de capital irosită și pierdută.

Dacă privim situația astfel creată din punctul de vedere al consumatorilor, rezultatul este, bineînțeles, același. Consumatorii s-ar fi aflat într-o situație mai bună dacă iluziile create de politica banilor ieftini nu i-ar fi ademenit pe antreprenori să irosească bunuri rare de capital, investindu-le pentru satisfacerea unor nevoi mai puțin urgente și retrăgându-le, în felul acesta, din liniile de producție în care ar fi satisfăcut nevoi mai urgente. Dar, așa cum se prezintă lucrurile în prezent, ei nu pot decât să se resemneze, acceptând inevitabilul. Pentru un moment ei trebuie să renunțe la anumite avantaje de care s-ar fi putut bucura, dacă boom-ul nu ar fi indus malinvestiții. Pe de altă parte însă, ei pot găsi o compensație parțială, în împrejurarea că acum le sunt accesibile anumite satisfacții de care nu s-ar fi putut bucura dacă mersul neted al activităților economice n-ar fi fost tulburat de orgiile boom-ului. Nu este decât o compensație mică, fiindcă cererea lor pentru acele alte lucruri pe care nu le primesc, datorită întrebuințării inadecvate a bunurilor de capital, este mai intensă decât cererea lor pentru aceste „substitute”, așa-zicând. Dar aceasta este singura opțiune care le rămâne, așa cum se prezintă condițiile și datele în prezent.

Rezultatul final al expansiunii creditului este o sărăcire generală. Poate că anumiți oameni își vor fi sporit averea; ei nu s-au lăsat înșelați, în raționamentele lor, de isteria generalizată și au profitat la timp de posibilitățile oferite de mobilitatea investitorului individual. Alți indivizi și grupuri de indivizi poate că au fost favorizați, fără nici o inițiativă proprie, doar de decalajul de timp dintre creșterea prețurilor la bunurile pe care le comercializează și cele pe care le achiziționează ei. Însă marea majoritate trebuie să suporte nota de plată pentru malinvestițiile și supraconsumul datorate episodului de boom.

Trebuie să ne ferim de interpretările greșite care se pot da termenului de sărăcire. El nu înseamnă în mod necesar sărăcire în comparație cu situația existentă în ajunul expansiunii creditelor. Dacă avem sau nu de-a face cu o sărăcire în acest sens depinde de datele specifice fiecărui caz în parte; faptul nu poate fi stabilit apodictic de știința catalacticii. Ceea ce are în vedere catalactica atunci când afirmă că sărăcirea este o consecință inevitabilă a expansiunii [p. 565] creditului este o sărăcire în raport cu situația care ar fi rezultat în absența expansiunii creditului și a boom-ului. Trăsătura caracteristică a istoriei economice din regimul capitalist este progresul economic neîncetat, o creștere constantă a cantității bunurilor de capital disponibile și o tendință continuă de îmbunătățire a nivelului general de trai. Ritmul acestui progres este atât de rapid, încât, în cursul perioadei de boom, el poate foarte bine depăși pierderile sincronice, cauzate de malinvestiții și supraconsum. În acest caz, sistemul economic este, în ansamblu, mai prosper la finele boom-ului decât era la începutul său; el nu apare sărăcit decât în comparație cu potențialul care exista, de atingere a unei și mai ridicate stări de satisfacție.

Presupusa absență a depresiunilor într-un regim totalitar

Numeroși autori socialiști insistă asupra faptului că recurența crizelor economice și a depresiunilor în afaceri este un fenomen caracteristic modului de producție capitalist. Pe de altă parte, spun ei, un sistem socialist este imun la acest rău.

După cum este deja limpede și se va arăta din nou în continuare, fluctuațiile ciclice ale afacerilor nu-și găsesc originea în sfera pieței neobstrucționate, ci sunt un produs al amestecului guvernamental în afaceri, în scopul reducerii ratei dobânzii sub nivelul la care ar fi determinat-o piața liberă[9]. Aici nu avem a ne ocupa decât de presupusa stabilitate asigurată de planificarea socialistă.

Este esențial să remarcăm că ceea ce determină apariția crizei economice este procesul democratic al pieței. Consumatorii își manifestă dezacordul față de felul cum sunt întrebuințați factorii de producție de către antreprenori. Ei își manifestă dezaprobarea prin comportamentul adoptat, cumpărând sau abținându-se de la a cumpăra. Antreprenorii, induși în eroare de iluziile provocate de reducerea artificială a ratei brute de piață a dobânzii, n-au investit în acele linii în care cele mai urgente nevoi ale publicului ar fi fost satisfăcute în modul cel mai adecvat. Îndată ce expansiunea creditului se încheie, aceste erori devin evidente. Atitudinea consumatorilor îi forțează pe oamenii de afaceri să își adapteze din nou activitățile la cea mai adecvată cu putință metodă de satisfacere a dorințelor [consumatorilor]. Ceea ce se numește depresiune este procesul acesta, de lichidare a erorilor comise în faza de boom și de reajustare la dorințele consumatorilor.

Dar într-o economie socialistă nu contează decât judecățile de valoare ale guvernului, iar poporul este lipsit de orice mijloace de a face să prevaleze propriile sale judecăți de valoare. Pe un dictator nu-l preocupă să știe dacă masele aprobă sau nu deciziile lui cu privire la cât [p. 566] să fie alocat consumului curent și cât să fie alocat investițiilor adiționale. Dacă dictatorul investește mai mult, reducând astfel mijloacele disponibile pentru consumul curent, populația trebuie să mănânce mai puțin și să nu comenteze. Nu apare nici o criză pentru că supușii nu au nici un prilej de a-și manifesta insatisfacția. Acolo unde nu există nici un fel de afaceri, afacerile nu pot merge nici bine, nici rău. Pot exista moarte prin inaniție și foamete, dar nu poate exista o depresiune, în accepțiunea în care întrebuințăm acest termen atunci când avem de-a face cu o economie de piață. Acolo unde indivizii nu sunt liberi să aleagă, ei nu pot să protesteze împotriva metodelor întrebuințate de către cei ce dirijează cursul activităților productive.

7. Felul cum este afectată rata brută de piață a dobânzii de deflație și de contracția creditelor

Presupunem că, în cursul unui proces deflaționist, întreaga cantitate cu care se reduce oferta de bani (în sens larg) este luată de pe piața de credite. În acest caz, piața de credite și rata brută de piață a dobânzii sunt afectate chiar de la începutul procesului, la un moment când prețurile bunurilor și ale serviciilor nu sunt încă alterate de modificarea care se produce în relația monetară. Putem, de pildă, să spunem că un stat care urmărește deflația face un împrumut și distruge banii împrumutați. O asemenea procedură a fost adoptată în ultimele două sute de ani în mod repetat. Ideea era de a ridica unitatea monetară națională la paritatea ei metalică dinainte, după o perioadă prelungită de politici inflaționiste. Bineînțeles, în majoritatea cazurilor, proiectele deflaționiste au fost curând abandonate, deoarece execuția lor era întâmpinată cu o opoziție mereu crescândă și, mai mult, ea impunea o povară grea asupra trezoreriei. Sau putem presupune că băncile, speriate de experiențele lor nefavorabile din perioada crizei provocate de expansiunea creditului, decid să-și sporească rezervele de care dispun pentru acoperirea pasivelor și, în consecință, să reducă volumul creditului de circulație. O a treia posibilitate ar fi ca, datorită crizei, să dea faliment băncile care au acordat credit de circulație și ca anihilarea mijloacelor fiduciare emise de aceste bănci să reducă oferta de credit de pe piața de împrumuturi.

În toate aceste cazuri se manifestă o tendință temporară de creștere a ratei brute de piață a dobânzii. Proiecte care mai înainte puteau părea profitabile nu mai par astfel. Apare o tendință de scădere a prețurilor factorilor de producție, iar mai târziu apare și una de scădere a prețurilor bunurilor de consum. Afacerile încep să meargă prost. Blocajul încetează numai când prețurile și salariile se ajustează, în ansamblu, la noua relație monetară. Atunci se adaptează și piața de credite la noua stare de lucruri, iar rata brută de piață a dobânzii încetează de a mai fi afectată de o penurie de bani oferiți ca avansuri. [p. 567] Astfel, o creștere indusă monetar a ratei brute de piață a dobânzii produce stagnarea temporară a afacerilor. Deflația și contracția creditului, nu mai puțin decât inflația și expansiunea creditului, sunt elemente care perturbă mersul neted al activităților economice. Cu toate acestea, este o eroare să privim deflația și contracția ca și cum nu ar fi decât simetricele inflației și a expansiunii.

Expansiunea produce inițial o aparență iluzorie de prosperitate. Ea este extrem de populară pentru că pare să-i îmbogățească pe cei mai mulți, sau chiar pe toată lumea. Ea are o trăsătură ademenitoare. Pentru a fi stopată este nevoie de un efort moral deosebit. Pe de altă parte, contracția creează imediat o situație pe care toată lumea este gata să o condamne, ca fiind rea. Impopularitatea ei este chiar mai mare decât popularitatea expansiunii. Ea provoacă o opoziție violentă. Foarte curând, forțele politice care i se opun devin irezistibile.

Inflația banilor discreționari si împrumuturile ieftine acordate guvernului canalizează spre trezorerie fonduri adiționale; deflația golește pivnițele trezoreriei. Expansiunea creditului este, pentru bănci, o „binefacere”, dar contracția, o penalizare. Există un element de ispită în inflație și expansiune – și unul de descurajare în deflație și contracție.

Dar diferența între cele două moduri opuse de manipulare a banilor și a creditelor nu constă doar în faptul că, în vreme ce unul din ele este popular, celălalt este detestat de toată lumea. Deflația și contracția nu sunt mai puțin predispuse să genereze distrugere decât inflația și expansiunea doar pentru că se recurge mai rar la ele. Ele sunt mai puțin dezastruoase și datorită propriilor lor efecte inerente. Expansiunea risipește factori rari de producție, prin malinvestiții și supraconsum. O dată încheiată, este necesar un proces dureros de refacere pentru a elimina sărăcirea pe care o lasă în urmă. Dar contracția nu provoacă nici malinvestiții, nici supraconsum. Reducerea temporară a activităților de afaceri pe care o generează poate fi, în ansamblu, compensată de reducerea consumului salariaților disponibilizați și al proprietarilor factorilor materiali de producție ale căror vânzări scad. Nu rămân cicatrici de lungă durată. Când contracția se încheie, procesul de reajustare nu are de înlocuit pierderi determinate de consumul de capital.

În istoria economică, deflația și contracția creditelor n-au jucat niciodată un rol notabil. Exemplele memorabile au fost revenirile marii Britanii, atât după inflația „de război” din perioada războaielor napoleonice, cât și după cea din Primul Război Mondial, la paritatea dinainte de război a lirei sterline. În fiecare din aceste cazuri, parlamentul și cabinetul au adoptat politici deflaționiste fără să fi cântărit avantajele și dezavantajele celor două metode existente pentru întoarcerea la etalonul aur. În a doua [p. 568] decadă a secolului al XIX-lea, ei puteau fi exonerați, deoarece pe vremea aceea teoria monetară încă nu clarificase problemele implicate. Cu mai bine decât o sută de ani mai târziu, a fost pur și simplu o etalare de ignoranță de neiertat, atât a teoriei economice, cât și a istoriei monetare[10].

Ignoranța se manifestă și în confuzia dintre deflație și, respectiv, contracție și procesul de reajustare la care trebuie să ducă orice boom expansionist. Dacă de pe urma crizei va rezulta sau nu o reducere a volumului de mijloace fiduciare depinde de structura instituțională a sistemului de credit care a cauzat boom-ul. O asemenea reducere poate interveni atunci când criza determină falimentul băncilor furnizoare de credit de circulație, iar căderea lor nu este contrabalansată de o expansiune corespunzătoare din partea băncilor rămase. Dar nu este vorba de un fenomen asociat în mod necesar depresiunii; fără îndoială, el nu s-a manifestat în ultimii optzeci de ani în Europa și măsura în care s-a produs în Statele Unite, în condițiile create de Federal Reserve Act în 1913, au fost mult exagerate. Scumpirea creditelor prin care se caracterizează criza este determinată nu de contracție, ci de abținerea de la expandarea în continuare a creditului. Ea afectează negativ întreprinderile – nu doar pe cele ce sunt oricum condamnate, ci, nu mai puțin, pe acelea ale căror afaceri sunt sănătoase și ar putea înflori, dacă ar fi disponibil creditul corespunzător. Deoarece datoriile existente nu sunt rambursate, băncilor le lipsesc mijloacele de acordare a creditelor, chiar și către cele mai solide firme. Criza se generalizează și forțează toate ramurile de afaceri și toate firmele să-și reducă activitățile. Dar nu există nici un mijloc de a evita aceste consecințe secundare ale boom-ului anterior.

Îndată ce apare depresiunea, se iscă o lamentație generală pe tema deflației și lumea cere zgomotos continuarea politicilor expansioniste. Acum, este adevărat că și în absența oricărei reduceri a ofertei de bani în sens propriu și a volumului mijloacelor fiduciare disponibile, depresiunea provoacă o tendință indusă monetar de creștere a puterii de cumpărare a unității monetare. Toate firmele urmăresc să-și augmenteze deținerile monetare, iar aceste eforturi afectează raportul dintre oferta de bani (în sens larg) și cererea de bani (în sens larg) pentru deținerile monetare. Fenomenul acesta poate fi numit fără a greși deflație. Dar este o gafă de proporții să credem că scăderea prețurilor mărfurilor este cauzată de această acțiune ce vizează augmentarea deținerilor monetare. Raportul de cauzalitate este în sens invers. Prețurile factorilor de producție – atât materiali, cât și umani – au atins cote excesive în timpul perioadei de boom. Ele trebuie să scadă, pentru ca afacerile să poată deveni din nou profitabile. Antreprenorii își augmentează deținerile monetare, deoarece ei [p. 569] se abțin de la cumpărarea de bunuri și de la angajarea de lucrători, câtă vreme structura prețurilor și a salariilor nu este ajustată la situația reală a datelor pieței. Astfel, orice încercare a oficialităților sau a sindicatelor de a împiedica sau de a amâna ajustarea nu face decât să prelungească stagnarea.

Adesea nici economiștii n-au înțeles acest lanț cauzal. Ei raționau astfel: structura prețurilor, așa cum s-a dezvoltat ea în perioada de boom, a fost un produs al presiunilor expansioniste. Dacă augmentarea în continuare a volumului de mijloace fiduciare este stopată, atunci mișcarea ascendentă a prețurilor și a salariilor trebuie să înceteze. Așadar, dacă nu ar exista o deflație, nu s-ar putea produce nici o scădere a prețurilor și a ratelor salariale.

Raționamentul acesta ar fi corect dacă presiunea inflaționistă n-ar fi afectat piața de credite înainte de a-și epuiza efectele directe asupra prețurilor bunurilor. Să presupunem că guvernul unei țări izolate emite bani de hârtie suplimentari, pentru a plăti niște ajutoare cetățenilor cu venituri moderate. Creșterea prețurilor mărfurilor care survine astfel ar altera producția; ar tinde să translateze producția dinspre bunurile de consum achiziționate în mod obișnuit de către grupurile nesubvenționate din țară, către acelea pe care le solicită grupurile subvenționate. Dacă ulterior politica de subvenționare în felul acesta a anumitor grupuri este abandonată, prețurile bunurilor solicitate de cei subvenționați până la data respectivă vor scădea, iar prețurile bunurilor solicitate de către cei nesubvenționați în prealabil vor crește mai abrupt. Dar nu se va manifesta nici o tendință de întoarcere a puterii de cumpărare a unității monetare la puterea ei de cumpărare din perioada dinaintea inflației. Structura prețurilor va fi afectată pe termen lung de episodul inflaționist, dacă oficialitățile nu retrag de pe piață cantitatea suplimentară de bani de hârtie pe care i-a injectat sub formă de subsidii.

Situația este diferită în cazul unei expansiuni a creditului care afectează inițial piața de credite. În cazul acesta, efectele inflaționiste sunt multiplicate de consecințele malinvestirii capitalului și ale supraconsumului. Rivalizând unii cu alții în lupta de licitare a unei părți cât mai mari din stocul limitat de bunuri de capital și de mână de lucru, antreprenorii împing prețurile la un nivel la care nu pot rămâne decât atâta vreme cât expansiunea creditului continuă într-un ritm accelerat. O scădere abruptă a prețurilor la toate bunurile și serviciile este inevitabilă, îndată ce noul flux de mijloace fiduciare suplimentare se întrerupe.

Câtă vreme boom-ul este în desfășurare, se manifestă o tendință generală de a cumpăra cât de mult se poate, deoarece se anticipează o creștere în continuare a prețurilor. În perioada depresiei, pe de altă parte, oamenii se abțin de la a cumpăra, deoarece anticipează că prețurile vor continua să scadă. Relansarea și revenirea la „normalitate” nu pot începe decât atunci când prețurile și ratele salariale au scăzut atât de mult, încât un număr suficient de persoane consideră [p. 570] că ele nu vor mai scădea în continuare. Prin urmare, singurul mijloc de a reduce perioada de mers rău al afacerilor este de a evita orice tentative de amânare sau de blocare a scăderii prețurilor și a ratelor salariale.

Abia când începe să se configureze relansarea începe să se manifeste în structura prețurilor și modificarea relației monetare, așa cum a fost ea determinată de creșterea cantității de mijloace fiduciare.

Diferența dintre expansiunea creditului și inflația simplă

Analizând consecințele expansiunii creditului am presupus că volumul total de mijloace fiduciare adiționale pătrunde în sistemul de piață via piața de credite, sub formă de avansuri acordate firmelor de afaceri. Tot ce s-a spus cu privire la efectele expansiunii creditului se referă la această situație.

Există însă situații în care metodele legale și tehnice asociate expansiunii creditului sunt întrebuințate în vederea unei proceduri care, din punct de vedere catalactic, este radical diferită de expansiunea propriu-zisă a creditului. Considerente politice și instituționale fac uneori să fie avantajos pentru oficialități să se folosească de facilitățile sistemului bancar ca substitut pentru emisiunea de bani discreționari guvernamentali. Trezoreria împrumută de la bancă, iar banca furnizează fondurile necesare prin emisiune adițională de bancnote sau prin creditarea guvernului prin intermediul unui cont de depozit. Din punct de vedere legal, banca devine creditorul trezoreriei. În fapt, întreaga tranzacție se reduce la inflaționarea banilor discreționari. Mijloacele fiduciare suplimentare intră pe piață pe calea trezoreriei, sub formă de plăți pentru diversele lucruri achiziționate prin cheltuieli guvernamentale. Această cerere guvernamentală suplimentară este cea care stimulează firmele de afaceri să-și extindă activitățile. Emiterea acestor sume de bani discreționari nou creați nu interferează direct cu rata brută de piață a dobânzii, indiferent care ar fi rata dobânzii pe care guvernul o plătește către bănci. Abstracție făcând de apariția unei prime pozitive de preț, aceste sume nu afectează piața de credit și rata brută de piață a dobânzii, decât dacă o parte din ele ajunge pe piața de credit la un moment anterior consumării efectelor lor asupra prețurilor mărfurilor și asupra ratelor salariale.

Aceasta a fost, de pildă, situația în Statele Unite, în timpul celui de al doilea Război Mondial. În plus față de politica de expansiune a creditului, pe care administrația o adoptase deja înaintea izbucnirii războiului, guvernul a împrumutat sume importante de la băncile comerciale. Din punct de vedere tehnic, era vorba de o expansiune a creditului; în esență, era un substitut pentru emisiunea de „greenbacks[11]. În alte țări s-a recurs și la metode mai complicate. În timpul primului Război Mondial, de pildă, Reich-ul german a vândut obligațiuni către populație. Achiziționarea lor a fost finanțată de Reichsbank, prin creditarea cumpărătorilor cu cea mai mare parte din fondurile necesare, pe baza acelorași obligațiuni ca garanție. Cu excepția fracțiunii pe care cumpărătorii o achitau din propriile lor fonduri, rolul jucat în întreaga tranzacție de bancă și de public era doar unul formal. [p. 571] În fond, bancnotele adiționale erau bani de hârtie nonconvertibili.

Este important să acordăm atenție acestor aspecte, pentru a nu confunda consecințele expansiunii propriu-zise a creditului cu cele ale înflaționării banilor discreționari de către guvern.

8. Teoria monetară, sau bazată pe creditul de circulație, a ciclului economic

Teoria fluctuațiilor ciclice ale afacerilor, așa cum a fost ea elaborată de Școala Monetară Britanică, era nesatisfăcătoare din două motive.

Mai întâi, ea n-a sesizat faptul că acordarea creditului de circulație poate fi realizată nu doar prin emisiunea de bancnote în exces față de deținerile de rezerve în bani gheață ale băncilor, ci și prin crearea de depozite bancare rambursabile la vedere (așa numiții checkbook money – bani în formă de cecuri, sau deposit currency – monedă-depozit) în exces față de aceste rezerve. În consecință, adepții ei nu realizau faptul că depozitele rambursabile la vedere pot fi și ele întrebuințate ca mijloc de expansiune a creditului. Este o eroare mică, ce poate fi cu ușurință corectată. Este suficient de subliniat faptul că tot ce se referă la expansiunea creditului este adevărat cu privire la toate tipurile de expansiune a creditului, indiferent dacă mijloacele fiduciare suplimentare sunt bancnote sau depozite. Pe de altă parte, concepția Școlii Monetare a influențat legislația britanică menită să împiedice reapariția boom-urilor induse de expansiunea creditului și consecințele lor inevitabile (depresiunile), la un moment când acest defect fundamental nu era încă recunoscut pe o scară suficient de largă. Legea lui Peel din 1844 și imitațiile ei din alte țări nu au atins obiectivele urmărite – și acest eșec a afectat prestigiul Școlii Monetare. Școala Bancară a obținut un triumf nemeritat.

A doua eroare a Școlii Bancare era de proporții mai mari. Adepții săi își limitau raționamentele la problema scurgerilor (de monedă metalică) în exteriorul țării. Ei aveau în vedere numai un caz particular, anume expansiunea creditului doar într-o țară, în vreme ce în alte regiuni nu există expansiune a creditului, sau există doar expansiune a creditului pe scară mai redusă. Era, în linii mari, un scenariu suficient pentru a explica crizele britanice din prima parte a secolului al nouăsprezecelea. Dar el nu atingea decât suprafața problemei. Întrebarea esențială nici măcar nu era pusă. Nu se făcea nimic în vederea clarificării consecințelor unei expansiuni generale a creditului, necircumscrise la un număr oarecare de bănci, cu o clientelă limitată. Nu erau analizate relațiile mutuale dintre oferta de monedă (în sens larg) și rata dobânzii. Diversele proiecte de reducere sau de abolire completă a dobânzii, prin intermediul unei reforme bancare, erau ironizate de la înălțime ca niște șarlatanii, însă nu erau disecate și respinse în mod critic. Prezumția naivă de neutralitate a banilor era în mod tacit ratificată. Astfel, aveau în continuare mână liberă toate tentativele zadarnice de a interpreta crizele și fluctuațiile afacerilor cu ajutorul teoriei schimbului direct. Multe zeci de ani au trebuit să treacă înainte ca vraja să se rupă. [p. 572]

Piedicile pe care le avea de trecut teoria monetară, sau a creditului de circulație, nu țineau doar de eroarea teoretică, ci și de parțialitatea politică. Opinia publică înclină să nu vadă în dobândă decât un simplu obstacol instituțional ridicat în calea extinderii producției. Ea nu realizează faptul că scăzământul care afectează valoarea prezentă a bunurilor viitoare, relativ la cele prezente, este o categorie necesară și eternă a acțiunii umane, ce nu poate fi abolită prin manipulări bancare. În ochii șarlatanilor și ai demagogilor, dobânda este un produs al mașinațiunilor sinistre ale exploatatorilor lipsiți de scrupule. Străvechea dezaprobare a dobânzii a fost în întregime revivificată de intervenționismul contemporan. Ea se cramponează de dogma conform căreia una dintre cele mai importante datorii ale bunei guvernări este de a scădea rata dobânzii cât mai mult cu putință, sau de a o aboli complet. Toate statele contemporane sunt dedicate fanatic politicii banilor ieftini. După cum am văzut deja, guvernul britanic a afirmat că expansiunea creditului a înfăptuit „miracolul… transformării pietrelor în pâine”[12]. Un președinte al Băncii Rezervelor Federale din New York a declarat că „orice stat național în cadrul căruia există o instituție ce funcționează după modelul băncilor centrale moderne și a cărui monedă nu este convertibilă în aur sau în vreo altă marfă se bucură de eliberarea finală de piețele financiare interne”[13]. Multe guverne, universități și institute de cercetări economice subvenționează cu generozitate publicații al căror obiectiv principal este de a ridica în slăvi binefacerile expansiunii neîngrădite a creditului și de a-și calomnia toți oponenții, ca pe niște avocați perfizi ai intereselor egoiste ale cămătarilor.

Mișcarea periodică ce afectează sistemul economic, recurența perioadelor de boom urmate de perioade de depresiune, este urmarea inevitabilă a încercărilor, iar și iar repetate, de a reduce rata brută de piață a dobânzii prin intermediul expansiunii creditului. Nu există nici un mijloc de a evita colapsul final al unui boom provocat de expansiunea creditelor. Singura alternativă este între o criză mai timpurie, survenită ca rezultat al abandonării voluntare a continuării expansiunii creditelor – și o criză survenită mai târziu, sub forma unei catastrofe finale și totale a sistemului monetar în chestiune.

Singura obiecție formulată vreodată împotriva teoriei creditului de circulație este remarcabil de subțire. S-a spus că reducerea ratei brute de piață a dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi atins pe o piață a creditelor neobstrucționată s-ar putea manifesta nu datorită unei politici deliberate a băncilor și a autorităților monetare, ci ca efect neintenționat al conservatorismului acestora. Confruntate cu o [p. 573] situație care, în absența oricărei intervenții, ar genera o creștere a ratei de piață, băncile se feresc de a modifica dobânda pe care o percep pentru acordarea de avansuri și astfel sunt antrenate, vrând nevrând, într-o politică expansionistă[14]. Aceste afirmații sunt nefondate. Dar chiar dacă am fi gata să le admitem, de dragul argumentației, ele nu afectează câtuși de puțin esența explicației monetare a ciclului economic. Nu contează care sunt condițiile particulare ce induc băncile să expandeze creditul și să reducă rata brută de piață a dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi determinat piața neobstrucționată. Singurul lucru care contează este că băncile și autoritățile monetare sunt călăuzite de ideea că nivelul ratelor dobânzii, așa cum este el determinat de piața liberă de credite, este un rău, că este obiectivul unei bune politici economice de a-l reduce și că expansiunea creditului este mijlocul adecvat pentru atingerea acestui obiectiv, fără a păgubi pe nimeni, cu excepția paraziților care oferă bani cu împrumut. Aceasta este infatuarea care-i determină pe decidenți să se lanseze în acțiuni care trebuie, în cele din urmă, să provoace sincopa.

Luând în considerație lucrurile acestea, am putea fi tentați să nici nu discutăm problemele implicate în cadrul teoriei sistemului pur al economiei de piață, ci să le amânăm până la analiza intervenționismului, a interferenței statului cu fenomenele de piață. Este neîndoielnic faptul că expansiunea creditului reprezintă una din principalele teme ale intervenționismului. Cu toate acestea, locul potrivit pentru analiza problemelor implicate nu este teoria intervenționismului, ci teoria sistemului pur al economiei de piață. Într-adevăr, problema de care trebuie să ne ocupăm este, în esență, legătura dintre oferta de bani și rata dobânzii, o problemă față de care consecințele expansiunii creditului nu reprezintă decât un caz particular.

Tot ce s-a spus despre expansiunea creditului rămâne deopotrivă valid cu privire la efectele oricărei creșteri în oferta de bani propriu-ziși, în măsura în care această ofertă adițională ajunge pe piața de credite la un moment timpuriu al pătrunderii ei în sistemul de piață. Dacă volumul adițional de bani sporește cantitatea de bani oferiți pentru împrumuturi într-un moment în care prețurile mărfurilor și ratele salariale n-au ajuns încă să fie pe deplin ajustate la modificarea relației monetare, atunci efectele nu sunt diferite de cele ale unei expansiuni a creditului. Cu analiza problemei expansiunii creditului, catalactica întregește rezultatele teoriei banilor și a dobânzii. Ea demolează implicit străvechile erori privind dobânda și demistifică planurile fanteziste de „abolire” a dobânzii prin intermediul unor reforme monetare sau ale creditului.

Ceea ce diferențiază expansiunea creditului de o creștere a ofertei [p. 574] de bani, așa cum se poate aceasta manifesta într-o economie care întrebuințează numai bani-marfă și nu întrebuințează nici un fel de mijloace fiduciare, depinde de divergențele existente la nivelul cantității creșterii și la cel al secvenței temporale a efectelor sale asupra diverselor părți ale pieței. Nici chiar o creștere rapidă a producției de metale prețioase nu poate atinge vreodată amploarea pe care o poate atinge expansiunea creditului. Etalonul aur a fost o stavilă eficace în calea expansiunii creditului, deoarece el silea băncile să nu depășească anumite limite în întreprinderile lor expansioniste[15]. Potențialul inflaționist propriu etalonului aur însuși era limitat de vicisitudinile mineritului de aur. În plus, doar o parte din aurul suplimentar ajungea imediat să augmenteze oferta furnizată pe piața de credite. Cea mai mare parte acționa la început asupra prețurilor bunurilor și asupra ratelor salariale și afecta piața de credite abia într-un stadiu ulterior al procesului inflaționist.

Pe de altă parte, creșterea continuă a cantității de bani-marfă exercita pe piața de credite o presiune expansionistă continuă. Rata brută de piață a dobânzii a fost, în cursul ultimelor secole, continuu supusă impactului unui influx de bani suplimentari pe piața de credite. Desigur, această presiune manifestată în ultimii o sută cincizeci de ani în țările anglo-saxone și în ultima sută de ani pe continentul european a fost cu mult depășită de efectele dezvoltărilor sincrone ale creditului de circulație, așa cum a fost acesta acordat de către bănci, în plus față de măsurile lor nemijlocite – reiterate periodic – ce urmăreau scăderea ratei brute de piață a dobânzii, printr-o expansiune intensificată a creditului. Astfel, trei tendințe orientate spre reducerea ratei brute de piață a dobânzii au operat concomitent și s-au întărit reciproc. Prima a fost determinată de creșterea constantă a cantității de bani-marfă, a doua de dezvoltarea spontană a mijloacelor fiduciare și a operațiunilor bancare, iar a treia a fost fructul politicilor anti-dobândă deliberate, sponsorizate de autorități și aprobate de opinia publică. Desigur, este imposibil să identificăm cu precizie, în mod cantitativ, efectul acțiunii lor conjugate și contribuția fiecărui factor în parte; răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi furnizat decât de înțelegerea istorică.

Raționamentul catalactic nu ne poate arăta decât că o presiune redusă, dar continuă asupra ratei brute de piață a dobânzii, exercitată datorită unei creșteri continue a cantității de aur – dar și una datorită unei creșteri ușoare a cantității de mijloace fiduciare, care nu este suprastimulată și intensificată de politici ale banilor ieftini deliberate – poate fi contrabalansată de către forțele de reajustare și de adaptare [p. 575] inerente economiei de piață. Adaptabilitatea mediului de afaceri, atunci când nu este în mod deliberat sabotată de forțe exterioare pieței, este suficient de puternică pentru a neutraliza efectele pe care le-ar putea induce asemenea perturbări minore ale pieței de credite.

Statisticienii au încercat să investigheze valurile lungi ale fluctuațiilor manifestate în afaceri, cu ajutorul metodelor statistice. Asemenea tentative sunt irelevante. Istoria capitalismului modern este o cronică a progresului economic constant, iar și iar întrerupt de accesele de febră ale boom-urilor și de depresiunile ce le urmează acestora. În general este posibil să discernem statistic între aceste oscilații recurente și tendința generală, de creștere a volumului de capital investit și a cantității de produse fabricate. Dar nu este posibil să descoperim nici un fel de fluctuații ritmice în cadrul tendinței generale ca atare.

9. Economia de piață așa cum este ea afectată de recurența ciclului de afaceri

Popularitatea inflației și a expansiunii creditelor, sursa ultimă a încercărilor repetate de a le asigura oamenilor prosperitatea prin expansiunea creditului și, în consecință, cauza fluctuațiilor ciclice ale afacerilor, se manifestă clar în terminologia curentă. În perioada boom-ului se vorbește despre afaceri bune, depre prosperitate, despre avânt. Urmarea sa inevitabilă, reajustarea condițiilor la datele reale ale pieței, se numește criză, sincopă, perioadă de afaceri proaste, depresiune. Oamenii se revoltă împotriva ideii că elementul perturbator este de găsit în malinvestițiile și supraconsumul din perioada de boom și că orice asemenea boom indus pe cale artificială este dinainte condamnat. Ei caută piatra filozofală pentru a-l permanentiza.

Am arătat deja în ce împrejurări suntem liberi să numim progres economic o ameliorare a calității și o creștere a cantității produselor. Dacă aplicăm criteriul acesta diverselor faze ale fluctuațiilor ciclice ale afacerilor, atunci trebuie să numim boom-ul regres și depresiunea progres. Boomul irosește, prin malinvestiție, factori limitați de producție și reduce stocul disponibil prin supraconsum; presupusele sale binecuvântări sunt plătite cu prețul sărăcirii. Depresiunea, pe de altă parte, reprezintă drumul de întoarcere la o stare de lucruri în care toți factorii de producție sunt întrebuințați pentru cea mai adecvată cu putință satisfacere a celor mai imperative nevoi ale consumatorilor.

S-au făcut încercări disperate pentru a găsi în boom vreo posibilă contribuție la progresul economic. S-a pus accentul pe rolul jucat de economisirea forțată în stimularea acumulării de capital. Este un argument superficial. Am arătat deja cât de îndoielnică este [p. 576] ideea că economisirea forțată ar putea vreodată realiza mai mult decât contrabalansarea unei părți din consumul de capital generat de boom. Dacă cei care laudă presupusele efecte benefice ale economisirii forțate ar fi consecvenți, atunci ei ar susține un sistem fiscal de subvenționare a celor bogați din impozite colectate de la persoanele cu venituri modeste. Economisirea forțată realizată astfel ar furniza o creștere netă a volumului de capital disponibil, fără a provoca simultan consum de capital pe o scară mult mai mare.

Susținătoriii expansiunii creditului au insistat, în plus, asupra faptului că anumite malinvestiții făcute în perioada boom-ului devin profitabile ulterior. Investițiile acestea, spun ei, au fost făcute prea timpuriu, la o vreme când situația ofertei de bunuri de capital și evaluările consumatorilor nu permiteau încă efectuarea lor. Cu toate acestea, paguba rezultată nu a fost prea mare, deoarece proiectele în chestiune ar fi fost oricum executate, la o dată ulterioară. Putem admite că această prezentare este adecvată pentru anumite cazuri de malinvestiții induse de boom. Însă nimeni n-ar îndrăzni să susțină că descrierea este corectă în raport cu toate proiectele a căror execuție a fost încurajată de iluziile generate de politica banilor ieftini. Oricum ar fi, faptul acesta nu poate influența consecințele boom-ului și nu poate dezamorsa sau anula depresiunea ce urmează. Efectele malinvestițiilor se manifestă indiferent dacă aceste malinvestiții vor apărea ca fiind investiții sănătoase la un moment ulterior, în condiții schimbate. Atunci când, în 1845, s-a construit în Anglia o cale ferată care nu ar fi fost construită în absența expansiunii creditului, condițiile din anii imediat următori n-au fost afectate de perspectiva că în anii 1870 sau 1880 bunurile de capital necesare construcției ar fi devenit disponibile. Câștigul rezultat ulterior din faptul că respectiva cale ferată nu a trebuit construită cu prețul unor noi cheltuieli de capital și de mână de lucru nu a reprezentat nici o compensație, în 1847, pentru pierderile suportate datorită construcției sale premature.

Boom-ul produce sărăcire. Dar încă și mai dezastruoase sunt ravagiile sale morale. El îi face pe oameni deznădăjduiți și descurajați. Cu cât mai optimiști erau în condițiile prosperității iluzorii a boom-ului, cu atât mai mari le sunt disperarea și sentimentul de frustrare. Omul este întotdeauna înclinat să-și pună norocul pe seama propriei sale eficiențe și să-l ia drept o binemeritată recompensă a talentelor, aplicației și probității sale. Dar întoarcerile norocului le pune întotdeauna pe seama altora și, mai ales, pe seama absurdității instituțiilor sociale și politice. El nu învinuiește autoritățile pentru a fi provocat boom-ul, dar le detestă pentru colapsul inevitabil al acestuia. Conform opiniei publice, singurul remediu [p. 577] împotriva relelor aduse de inflație și de expansiunea creditului îl reprezintă mai multă inflație și mai multă expansiune a creditului.

Iată, spun ei, avem capacități economice și ferme a căror capacitate de a produce nu este întrebuințată pe deplin. Avem stocuri de bunuri nevandabile și legiuni de muncitori fără ocupație. Dar avem aici și mase de oameni care s-ar considera norocoși dacă și-ar putea satisface mai deplin dorințele. Nu lipsește decât creditul. O cantitate suplimentară de credit le-ar permite antreprenorilor să reia sau să extindă producția. Cei lipsiți de ocupație și-ar găsi din nou slujbe și ar putea cumpăra produsele. Raționamentul pare plauzibil. Cu toate acestea, el este complet eronat.

Dacă mărfurile nu se pot vinde și lucrătorii nu-și pot găsi slujbe este doar pentru că prețurile și salariile solicitate sunt prea ridicate. Cel ce dorește să-și vândă stocurile sau capacitatea de muncă trebuie să-și reducă cererea până găsește un cumpărător. Aceasta este legea pieței. Acesta este mecanismul prin care piața direcționează activitățile fiecărui individ înspre acele linii de producție în care ele contribuie cel mai mult la satisfacerea dorințelor consumatorilor. Malinvestițiile din perioada boom-ului au deviat factori de producție inconvertibili spre anumite linii în detrimentul altor linii, în care era mai urgent nevoie de ei. Alocarea factorilor nonconvertibili între diversele ramuri industriale este afectată de disproporții. Aceste disproporții nu pot fi remediate decât prin acumulare de capital nou și prin întrebuințarea lui în acele ramuri în care el este cel mai intens solicitat. Este vorba de un proces lent. Câtă vreme el este în desfășurare, este imposibilă deplina utilizare a capacităților productive ale anumitor unități economice, pentru care factorii complementari de producție lipsesc.

Este inutil să se obiecteze aici că există, de asemenea, și capacități neutilizate destinate producției de bunuri al căror caracter specific este scăzut. Reducerea vânzărilor la aceste bunuri, ni se spune, nu poate fi explicată prin disproporționalitățile existente între echiparea cu bunuri de capital a diverselor ramuri; ele pot fi întrebuințate și sunt necesare pentru multe întrebuințări diferite. Și aceasta este o eroare. Dacă oțelăriile și fierăriile, minele de cupru și joagărele nu pot fi întrebuințate la deplina lor capacitate, motivul nu poate fi decât că nu există pe piață destui cumpărători pregătiți să cumpere întreaga lor producție la prețuri care să acopere costurile lor curente de exploatare. Cum costurile variabile nu pot consta decât din prețuri ale altor produse și din salarii – și cum același lucru se poate spune și despre prețurile acestor alte produse -, aceasta înseamnă întotdeauna că ratele salariale sunt prea ridicate pentru a le putea furniza slujbe tuturor celor dornici să muncească și pentru a asigura întrebuințarea echipamentelor inconvertibile până la întreaga măsură a limitelor determinate de cerința ca bunurile de capital nespecifice și mâna de lucru să nu fie retrase de la întrebuințări în care ele îndeplinesc nevoi mai urgente.

[p. 578] Din situația de colaps provocată de boom nu există decât un singur drum de întoarcere la o stare de lucruri în care acumularea progresivă de capital asigură o îmbunătățire constantă a bunăstării materiale: noi economisiri trebuie să permită acumularea bunurilor de capital necesare pentru echiparea armonioasă cu necesarul de capital a tuturor ramurilor de producție. Trebuie furnizate bunurile de capital ce lipsesc în acele ramuri care au fost în mod nejustificat neglijate în perioada de boom. Ratele salariale trebuie să scadă; oamenii trebuie să-și reducă temporar consumul, până când capitalul irosit datorită malinvestițiilor va fi restaurat. Cei cărora nu le plac aceste dificultăți din perioada de reajustare trebuie să se abțină la timp de la expansiunea creditului.

Nu este de nici un folos amestecul prin intermediul unei noi expansiuni a creditului în procesul de reajustare. În cel mai bun caz, el nu ar face decât să întrerupă și să tulbure, prelungind procesul curativ al depresiunii, sau chiar determinând un nou boom, cu toate consecințele sale inevitabile.

Chiar în absența oricărei noi expansiuni a creditului, procesul de reajustare este amânat de efectele psihologice ale dezamăgirii și ale frustrărilor. Oamenii se eliberează greu de auto-iluzia unei aparente prosperități. Oamenii de afaceri încearcă să continue proiectele neprofitabile; ei își închid ochii pentru a evita o priveliște dureroasă. Lucrătorii amână reducerea pretențiilor lor la nivelul care este necesar din perspectiva condițiilor pieței; dac&#25#259; ar fi posibil, ei ar dori să evite reducerea nivelului lor de trai și schimbarea ocupației și a locuinței lor. Oamenii sunt cu atât mai descurajați, cu cât erau mai optimiști în zilele mișcării ascendente. Pentru un moment, ei și-au pierdut încrederea în forțele proprii și spiritul de a întreprinde, în așa măsură încât nu reușesc nici măcar să profite de pe urma oportunităților bune. Însă lucrul cel mai rău este că oamenii sunt incorijibili. După câțiva ani, ei se lansează din nou în expansiunea creditului și vechea poveste se repetă.

Rolul jucat de factorii neîntrebuințați de producție în primele stadii ale boom-ului

În sistemul economic aflat în schimbare există întotdeauna inventare nevândute (care depășesc acele cantități ce trebuie păstrate în stoc din motive tehnice), lucrători fără slujbă și capacități neîntrebuințate de facilități productive nonconvertibile. Sistemul se îndreaptă spre o stare în care nu există nici lucrători fără slujbe, nici inventare în surplus[16]. Însă, deoarece apariția de noi date deviază continuu cursul spre un nou țel, condițiile unei economii aflate în regim de rotație uniformă nu se realizează niciodată.

Prezența capacităților neutilizate alcătuite din investiții nonconvertibile este o [p. 579] urmare a erorilor comise în trecut. Presupozițiile făcute de investitori au fost, după cum s-a dovedit ulterior, incorecte; piața solicită mai intens alte bunuri decât acelea pe care pot fabricile să le producă. Stocarea de inventare excesive și șomajul catalactic al lucrătorilor sunt speculative. Proprietarul stocului refuză să vândă la prețul pieței deoarece speră că va obține un preț superior la o dată ulterioară. Lucrătorul neangajat refuză să-și schimbe ocupația sau reședința, sau să se mulțumească să primească un salariu mai mic, deoarece speră că va obține mai târziu o slujbă cu salariu mai mare în locul unde locuiește și în ramura economică pe care o agreează mai mult. Ambii ezită să-și ajusteze pretențiile la actuala condiție a pieței, deoarece așteaptă o schimbare a datelor care va modifica situația în beneficiul lor. Ezitarea lor este unul din motivele pentru care sistemul nu este încă ajustat la condițiile pieței.

Susținătorii expansiunii creditului pretind că ceea le lipsește este suplimentarea mijloacelor fiduciare. Unitățile productive vor funcționa atunci la întreaga capacitate, stocurile se vor vinde la prețurile pe care proprietarii lor le consideră satisfăcătoare, iar șomerii vor primi slujbe la salariile pe care le consideră satisfăcătoare. Această doctrină extrem de populară implică ideea că augmentarea prețurilor, provocată de noile mijloace fiduciare, ar afecta toate celelalte bunuri și servicii în același timp, în vreme ce proprietarii stocurilor excedentare și muncitorii fără slujbe s-ar mulțumi cu aceleași prețuri și salarii nominale pe care le solicită – bineînțeles zadarnic – în prezent. Într-adevăr, dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, prețurile și ratele salariale reale obținute de către acești proprietari de stocuri nevândute și de muncitorii fără slujbe ar scădea – relativ la prețurile altor bunuri și servicii – până la nivelul la care trebuie ele să scadă pentru a face posibilă găsirea de cumpărători și de patroni.

Evoluția fazei de boom nu este substanțial afectată de faptul că în ajunul ei există capacități neutilizate, inventare nevândute în surplus și muncitori fără slujbe. Să presupunem că există facilități neutilizate în industria mineritului de cupru, stocuri nevândute de cupru și mineri de cupru fără slujbe. Prețul cuprului este la un nivel la care mineritul nu rentează, în cazul anumitor mine; muncitorii respectivi sunt disponibilizați; există speculatori care se abțin de la a-și vinde stocurile. Ce este necesar pentru a face ca aceste mine să devină din nou profitabile, pentru a da slujbe șomerilor și pentru a vinde stocurile fără a forța scăderea prețurilor sub costurile de producție, este o creștere p a volumului bunurilor de capital existente, suficient de mare pentru a face posibilă o asemenea creștere a investițiilor și a volumului producției și al consumului, încât din ea să rezulte o creștere adecvată a cererii pentru cupru. Dacă, pe de altă parte, această creștere p nu se produce și antreprenorii, induși în eroare de expansiunea creditului, acționează ca și cum p ar fi survenit efectiv, atunci, câtă vreme durează boom-ul, condițiile de pe piața de cupru vor fi ca și cum p s-ar fi adăugat efectiv la volumul bunurilor de capital disponibile. Dar tot ce [p. 580] s-a spus despre consecințele inevitabile ale expansiunii creditului se aplică și în cazul acesta. Singura diferență este că, în ce privește cuprul, expansiunea inadecvată a producției nu trebuie să se realizeze prin retragerea de capital și de forță de muncă de la întrebuințări ce ar fi servit mai bine dorințele consumatorilor. În cazul cuprului, noul boom întâlnește o situație deja existentă de malinvestire a capitalului și de malangajare a forței de muncă, pe care procesul de reajustare încă nu le-a absorbit, din perioada precedentului boom.

Devine astfel evident cât de vană este justificarea unei noi expansiuni a creditului pe baza capacităților neutilizate, a stocurilor nevândute – sau, cum se spune în mod eronat, „nevandabile” – și a lucrătorilor fără slujbe. Începuturile unei noi expansiuni a creditului întâlnesc rămășițele precedentelor malinvestiții și malangajări a forței de muncă, încă neobliterate în cursul procesului de reajustare și, în aparență, remediază erorile respective. De fapt însă, nu este decât o întrerupere a procesului de reajustare și de întoarcere la condiții sănătoase[17]. Existența unor capacități neutilizate și a neangajării forței de muncă nu este un argument valid împotriva corectitudinii teoriei creditului de circulație. Convingerea adepților expansiunii creditului și ai inflației că abținerea de la continuarea expansiunii creditului și a inflației este responsabilă pentru perpetuarea crizei este complet eronată. Remediile sugerate de acești autori nu ar face ca boom-ul să dureze în veci. Ele ar obstrucționa pur și simplu procesul de reînsănătoșire.

Erorile explicațiilor nemonetare ale ciclului de afaceri

Când discutăm tentativele nereușite de explicare a fluctuațiilor ciclice în afaceri prin doctrine nonmonetare trebuie, înainte de orice, accentuat un aspect care în trecut a fost în mod nejustificat trecut cu vederea.

Au existat școli de gândire pentru care dobânda nu era decât prețul plătit pentru obținerea deținerii unei cantități de monedă sau de substitute monetare. Pornind de la această convingere, adepții lor inferau, cât se poate de logic, că abolirea rarității banilor și a substitutelor monetare ar aboli complet dobânda și ar asigura gratuitatea creditului. Dacă, pe de altă parte, respingem aceste idei și înțelegem natura dobânzii originare, se ivește o problemă a cărei soluționare nu trebuie să o ocolim. O ofertă suplimentară de credit, adusă de creșterea cantității de bani sau de mijloace fiduciare, are cu siguranță puterea de a reduce rata brută de piață a dobânzii. Dacă dobânda nu este doar un fenomen monetar și – prin urmare – nu poate fi definitiv redusă sau măturată de nici o creștere, indiferent cât de mare ar fi ea, a ofertei de bani sau de mijloace fiduciare, atunci științei economice îi revine de a arăta cum anume se restabilește nivelul dobânzii corespunzătoare datelor nonmonetare a pieței. Ea trebuie să explice [p. 581] ce fel de proces elimină devierea ratei de piață de la rata care este consonantă cu raportul dintre evaluarea de către oameni a bunurilor prezente, relativ la cele viitoare. Dacă teoria economică nu ar putea furniza această explicație, ar însemna că ea admite implicit că dobânda este un fenomen monetar, care ar putea chiar să dispară complet, în cursul modificărilor relației monetare.

Pentru explicațiile nonmonetare ale ciclului de afaceri, împrejurarea că există depresiuni recurente este un fapt primar. Adepții ei încep prin a nu vedea, în felul cum schematizează ei secvența evenimentelor economice, nici un indiciu care ar putea sugera o interpretare satisfăcătoare a acestor dezordini enigmatice. Ei caută cu disperare un expedient, pentru a-l aplica peste ideile lor, în calitate de așa-zisă teorie a ciclului.

Nu la fel stau lucrurile cu teoria monetară, sau a creditului de circulație. Teoria monetară modernă a reușit, în cele din urmă, să îndepărteze toate ideile despre o așa-zisă neutralitate a banilor. Ea a demonstrat definitiv că în economia de piață operează factori despre care o doctrină care ignoră forța motrice a banilor nu ne poate spune nimic. Sistemul catalactic, care implică recunoașterea non-neutralității banilor și a forței lor motrice, ne obligă să răspundem la întrebarea cum anume este afectată rata dobânzii de modificările relației monetare, mai întâi pe termen scurt și apoi pe termen lung. Dacă nu ar putea răspunde acestor întrebări, sistemul ar fi deficitar. Dacă ar furniza un răspuns care să nu explice simultan și fluctuațiile ciclice ale comerțului, atunci el ar fi contradictoriu. Chiar dacă nu ar fi existat niciodată mijloace fiduciare și credit de circulație, catalactica modernă ar fi obligată să ridice problema referitoare la relațiile dintre modificările relației monetare și rata dobânzii.

Am văzut deja[18] că orice explicație nonmonetară a ciclului este constrânsă să admită faptul că o condiție indispensabilă a emergenței boom-ului este o creștere a cantității de bani sau de mijloace fiduciare. Este evident că o tendință generală de creștere a prețurilor, care nu este determinată de o restrângere generală a producției și a ofertei de bunuri oferite spre vânzare, nu se poate manifesta dacă oferta de bani (în sens larg) nu a crescut. Constatăm acum că cei ce resping explicația monetară sunt obligați să recurgă la teoria pe care o denigrează și pentru un al doilea motiv. Într-adevăr, numai această teorie răspunde la întrebarea cum anume este afectată piața de credite și rata de piață a dobânzii de un influx de bani și de mijloace fiduciare suplimentare. Doar aceia pentru care dobânda nu este decât rezultatul unei rarități condiționate în mod instituțional a banilor se pot dispensa de recunoașterea implicită a teoriei ciclului bazate pe creditul de circulație.

Fanatismul acesta, cu care suporterii tuturor doctrinelor nonmonetare refuză să-și recunoască erorile, este, desigur, o manifestare de [p. 582] partizanat politic. Marxiștii sunt cei care au inițiat obiceiul de a interpreta crizele comerciale ca pe un rău inerent capitalismului, ca pe un produs necesar al „anarhiei” capitaliste a producției[19]. Socialiștii nemarxiști și intervenționiștii sunt la fel de dornici de a demonstra că economia de piață nu poate evita repetarea depresiunilor. Ei sunt cu atât mai zeloși în atacarea teoriei monetare, cu cât manipularea banilor și a creditului reprezintă astăzi principalul mijloc prin care guvernele anticapitaliste urmăresc implementarea omnipotenței guvernamentale[20].

Tentativele de a pune depresiunile economice în legătură cu influențe cosmice, printre care cea mai remarcabilă este teoria petelor solare a lui William Stanley Jevons, au eșuat lamentabil. Economia de piață a reușit într-o manieră destul de satisfăcătoare să adapteze producția și comerțul la toate condițiile naturale ale vieții umane și ale mediului ei. Este complet arbitrar să se presupună că există un unic fapt natural – anume, presupusele variațiuni ritmice ale recoltelor – la care economia de piață nu se poate adapta. De ce nu reușesc antreprenorii să identifice fenomenul fluctuațiilor recoltelor și să ajusteze activitățile de afaceri în așa fel încât să neutralizeze efectele sale dezastruoase asupra planurilor lor?

Orientate după sloganul marxist „anarhie a producției”, doctrinele contemporane nemonetare ale ciclului explică fluctuațiile ciclice ale afacerilor în termenii unei tendințe, chipurile inerente sistemului economic capitalist, de a da naștere la disproporționalități în volumul investițiilor făcute în diversele ramuri industriale. Dar chiar și aceste doctrine ale disproporționalităților nu neagă faptul că fiecare om de afaceri se străduiește să evite asemenea erori, care-i provoacă în mod necesar pagube financiare serioase. Esența activității antreprenorilor și a capitaliștilor este tocmai de a nu se lansa în proiecte pe care le consideră neprofitabile. Dacă admitem că există o tendință a oamenilor de afaceri de a da greș în strădaniile acestea, implicația este că toți afaceriștii sunt lipsiți de viziune pe termen lung. Ei sunt prea stupizi pentru a evita anumite greșeli și astfel se împiedică la tot pasul în conducerea afacerilor de care se ocupă. Întreaga societate trebuie să plătească pentru a acoperi costurile greutății de cap a speculatorilor, promotorilor și antreprenorilor.

Este, desigur, evident că oamenii sunt failibili și nici afaceriștii nu fac excepție de la această slăbiciune generală. Dar nu trebuie să uităm că pe piața liberă funcționează continuu un proces de selecție. Se manifestă o tendință permanentă de îndepărtare a antreprenorilor mai puțin eficienți, adică a acelora care dau greș în încercările lor de anticipare corectă a cererilor viitoare ale consumatorilor. Dacă anumiți antreprenori produc bunuri în exces față de cererea consumatorilor și, prin urmare, nu pot vinde bunurile acestea la [p. 583] prețuri remunerative și suferă pierderi, alte grupuri, care produc acele lucruri spre care publicul se înghesuie, realizează profituri cu atât mai mari. Anumite sectoare economice sunt afectate negativ, în vreme ce altele înfloresc. Nu se poate manifesta o depresiune generalizată a afacerilor.

Dar adepții doctrinelor pe care le analizăm pun altfel problema. Ei pleacă de la presupoziția că nu doar întreaga clasă antreprenorială, ci întreaga omenire este lovită de cecitate. Deoarece clasa antreprenorială nu este un ordin social izolat, către care accesul să le fie închis străinilor, deoarece fiecare om întreprinzător este, practic, în poziția de a rivaliza cu cei ce aparțin deja clasei antreprenoriale și deoarece istoria capitalismului furnizează nenumărate exemple de noi veniți fără nici un ban care au reușit în mod strălucit să se lanseze în producția acelor bunuri care, conform propriei lor judecăți, erau potrivite pentru a satisface cele mai urgente nevoi ale consumatorilor, presupoziția că antreprenorii cad regulat pradă anumitor erori implică tacit ideea că toți oamenii practici sunt lipsiți de inteligență. Ea implică ideea că nimeni dintre cei angajați în afaceri și nimeni dintre cei ce intenționează să se angajeze în afaceri, dacă li se ivește vreo oportunitate datorată scăpărilor celor deja angajați în aceste activități, nu este suficient de ager pentru a sesiza adevărata situație a pieței. Pe de altă parte însă, teoreticienii care nu activează ei înșiși în organizarea afacerilor, ci doar filozofează pe marginea acțiunilor altor oameni, se consideră pe sine suficient de ageri pentru a descoperi erorile care-i induc în eroare pe cei ce fac afaceri. Acești profesori omniscienți nu se lasă niciodată induși în eroare de greșelile care întunecă judecata tuturor celorlalți. Ei știu cu precizie unde greșește libera inițiativă. Pretențiile lor de a fi investiți cu puteri dictatoriale sunt, prin urmare, pe deplin justificate.

Aspectul cel mai uimitor al acestor doctrine este că ele implică, în plus, că oamenii de afaceri, în micimea lor mentală, se cramponează obstinați de metodele lor greșite, în ciuda faptului că savanții le-au demascat de mult erorile. Deși acestea sunt expuse în toate manualele, afaceriștii nu se pot abține de la a le repeta. Este evident că nu există nici un mijloc de împiedicare a recurenței depresiunilor economice, cu excepția încredințării puterii supreme filozofilor, pe linia ideilor utopice ale lui Platon.

Să analizăm pe scurt cele două varietăți mai populare ale acestor doctrine ale disproporționalității.

Avem, mai întâi, doctrina bunurilor durabile. Bunurile acestea își păstrează, pentru o vreme, capacitatea de a furniza servicii. Câtă vreme durează perioada lor de viață, cumpărătorul care a achiziționat o unitate nu o va înlocui prin cumpărarea uneia noi. Astfel, o dată ce toată lumea și-a făcut cumpărăturile, cererea pentru produse noi scade. Afacerile se deteriorează. O relansare nu este posibilă decât atunci când, după scurgerea unui anumit timp, vechile case, mașini, frigidere și alte bunuri asemenea lor se uzează și proprietarii lor își cumpără altele noi. [p. 584]

Dar oamenii de afeceri sunt în general mai prevăzători decât presupune această doctrină. Ei urmăresc ajustarea volumului activității lor productive la dimensiunile anticipate ale cererii consumatorilor. Brutarii țin seama de faptul că în fiecare zi gospodina are nevoie de o pâine, iar producătorii de coșciuge iau în calcul faptul că numărul total de coșciuge vândute anual nu poate depăși numărul de persoane decedate în cursul acestei perioade. Industria de motoare calculează pe baza duratei medii de „viață” a produselor sale, nu mai puțin decât croitorii, cismarii, producătorii de autoturisme, de aparate radio și de frigidere, sau firmele de construcții. Desigur, există întotdeauna promotori care, aflați într-o dispoziție de optimism înșelător, își pot supradezvolta întreprinderile. În cursul realizării acestor proiecte, ei smulg factori de producție de la alte capacități productive din cadrul aceleiași industrii sau din alte ramuri industriale. În felul acesta, supraextinderea lor are drept urmare o relativă restricționare a producției în alte domenii. O ramură continuă să se dezvolte, în vreme ce altele se restrâng, până când neprofitabilitatea primeia și profitabilitatea celei de a doua restabilesc situația. Atât boom-ul inițial, cât și contracția ulterioară nu privesc decât o parte din întreprinderile de afaceri.

Al doilea tip de astfel de doctrine ale disproporționalității este cunoscut sub numele de principiu al accelerării. Creșterea temporară a cererii pentru un anumit bun duce la creșterea producției pentru bunul respectiv. Dacă ulterior cererea scade din nou, investițiile făcute în vederea acestei expansiuni apar ca fiind malinvestiții. Lucrul acesta devine deosebit de pernicios în sfera producției de factori durabili de producție. Dacă cererea pentru bunul de consum a crește cu 10%, firmele de afaceri augmentează echipamentul p necesar pentru producția lui a cu 10%. Creșterea cererii pentru p care rezultă de aici este cu atât mai mare față de cererea anterioară pentru p, cu cât este mai mare durata pe parcursul căreia poate furniza servicii o unitate de p și cu cât mai mică era, în consecință, cererea anterioară în vederea înlocuirii unităților uzate de p. Dacă durata de viață a unei unități de p este de 10 ani, cererea anuală de înlocuire pentru p era egală cu 10% din stocul de p întrebuințat până atunci în cadrul industriei. Creșterea cu 10% a cererii pentru a dublează în consecință cererea de p și provoacă o amplificare de 100% a volumului de echipament r, necesar producției de p. Dacă ulterior cererea pentru a încetează de a mai crește, atunci 50% din capacitatea lui r rămâne nefolosită. Dacă augmentarea creșterii anuale a cererii de a scade de la 10% la 5%, atunci 25% din capacitatea de producție a lui r nu mai poate fi întrebuințată.

Eroarea fundamentală a acestei doctrine este că privește activitățile antreprenoriale ca pe niște răspunsuri automate oarbe la situația de moment a cererii. Ori de câte ori cererea crește și face ca o ramură de afaceri să devină mai profitabilă, se presupune că facilitățile productive se amplifică instantaneu în mod proporțional. Această perspectivă este inacceptabilă. Antreprenorii greșesc adesea. Pentru aceste erori ei plătesc din greu. Dar cineva care ar acționa în felul descris de principiul accelerației nu ar fi un antreprenor, ci [p. 585] un automat neînsuflețit. În realitate, antreprenorul este un speculator[21], o persoană dornică să-și întrebuințeze opinia referitoare la structura viitoare a pieței în scopul realizării de operațiuni economice care promit să fie profitabile. Această înțelegere anticipativă specifică a condițiilor din viitorul incert sfidează orice reguli și sistematizări. Ea nu poate fi nici predată, nici învățată. Altminteri, toată lumea s-ar putea lansa în activități antreprenoriale, cu aceleași perspective de succes. Ceea ce distinge pe antreprenorul de succes și pe promotor de alți oameni este tocmai faptul că nu se lasă călăuzit de ceea ce a fost și este, ci își ajustează afacerile pe baza opiniei sale despre viitor. El vede trecutul și prezentul ca și ceilalți; însă viitorul îl judecă în mod diferit. El se ghidează în acțiunile sale după o opinie despre viitor care diferă de cea a mulțimii. Resortul acțiunilor sale este că estimează altfel decât alți oameni factorii de producție și prețurile viitoare ale bunurilor care pot fi produse cu ajutorul lor. Dacă structura actuală a prețurilor face foarte profitabile afacerile celor care astăzi comercializează mărfurile respective, producția lor va crește numai în măsura în care antreprenorii cred că această constelație favorabilă a pieței va dura suficient de mult timp pentru a face ca investițiile noi să devină rentabile. Dacă antreprenorii nu anticipează lucrul acesta, atunci nici chiar profiturile deosebit de ridicate ale întreprinderilor care produc în prezent nu vor determina o extindere. Tocmai această rezervă a capitaliștilor și a antreprenorilor de a investi în linii de producție pe care le consideră neprofitabile este violent criticată de cei ce nu înțeleg modul de funcționare al economiei de piață. Inginerii de orientare tehnocratică se plâng că supremația motivației profitului îi împiedică pe consumatori de a fi serviți din abundență cu toate acele bunuri pe care li le-ar putea furniza tehnologia modernă. Demagogii protestează împotriva lăcomiei capitaliștilor, care urmăresc, chipurile, perpetuarea rarității.

O explicație satisfăcătoare a fluctuațiilor economice nu trebuie să se bazeze pe faptul că anumite firme sau grupuri de firme evaluează greșit configurația viitoare a pieței și fac, de aceea, investiții proaste. Obiectul ciclului de afaceri este avântul generalizat al afacerilor, propensiunea de a augmenta producția în toate ramurile industriale – și depresiunea generală care urmează. Fenomenele acestea nu pot fi provocate de faptul că profiturile mai mari în anumite ramuri de afaceri determină extinderea acestora și investiții corespunzătoare, mai mult decât proporționale, în industriile care fabrică echipamentul necesar pentru această extindere.

Este un lucru bine știut că, pe măsură ce boom-ul progresează, ustensilele și alte echipamente devin tot mai greu de achiziționat. Fabricile care produc aceste lucruri sunt suprasolicitate de comenzi. Clienții lor [p. 586] trebuie să aștepte multă vreme până când li se livrează ustensilele comandate. Lucrul acesta arată limpede că industriile producătoare de factori de producție nu își augmentează propriile facilități productive atât de repede cât presupune principiul accelerării.

Însă chiar dacă, de dragul argumentației, am fi gata să admitem că antreprenorii și capitaliștii se comportă în felul descris de doctrina disproporționalității, rămâne inexplicabil cum ar putea ei să continue în absența expansiunii creditului. Avântul spre asemenea investiții suplimentare ridică prețurile factorilor complementari de producție și rata dobânzii pe piața de credite. Efectele acestea ar frâna tendințele expansioniste foarte curând, în absența expansiunii creditului.

Adepții doctrinelor disproporționalității invocă anumite evenimente din domeniul agriculturii, drept confirmare a afirmației lor privind lipsa inerentă de prevedere a oamenilor de afaceri privați. Dar este de neconceput să se explice trăsăturile caracteristice ale inițiativei libere și competitive, așa cum se manifestă ea în economia de piață, prin trimitere la condițiile particulare din sfera fermelor mici și mijlocii. În multe țări, această sferă este îndepărtată instituțional de supremația pieței și a consumatorilor. Filozofia interferenței guvernamentale este mereu pornită să-i protejeze pe fermieri de vicisitudinile pieței. Fermierii aceștia nu activează pe piața liberă; ei sunt privilegiați și răsfățați prin diverse mecanisme. Orbita activităților lor productive este, așa-zicând, o rezervație, în care înapoierea tehnologică, obstinația îngustă și ineficiența antreprenorială sunt prezervate în mod artificial, pe seama categoriilor non-agricole de populație. Dacă fermierii comit greșeli în felul cum își gestionează afacerile, statul îi silește să acopere pierderile pe consumatori, pe contribuabili și pe creditorii ipotecari.

Este adevărat că există ceva de felul ciclului de alternanță între cultivarea de cereale si creșterea de porci (corn-hog cycle) și alte fenomene similare, în sfera altor produse agricole. Dar recurența acestui tip de cicluri se datorează faptului că penalizările pe care piața le aplică antreprenorilor ineficienți și neglijenți nu îi afectează pe mulți dintre fermieri. Fermierii aceștia nu sunt responsabili pentru acțiunile lor, deoarece sunt odraslele de companie ale guvernelor și ale politicienilor. Dacă nu s-ar fi bucurat de acest privilegiu, ei ar fi dat de mult faliment, și fermele agricole care le-au aparținut cândva ar fi acum gestionate de oameni mai capabili.



[1] Cf. supra, pp. 226-228

[2] Diferența dintre cazul acesta (cazul b) și cazul unui sfârșit anticipat al tuturor lucrurilor pământești (cazul a), tratat la p. 527, este următoarea: în cazul a, dobânda originară crește nelimitat deoarece bunurile viitoare devin complet inutile; în cazul b, dobânda originară nu se modifică, dar componenta antreprenorială crește nelimitat.

[3] Cf. Irving Fisher, The Rate of Interest (New York, 1907), pp. 77 ff.

[4] Discutăm despre condițiile unei piețe neobstrucționate pentru mâna de lucru. Referitor la argumentul avansat de Lordul Keynes, a se vedea mai jos, pp. 777 și 792-793.

[5] Referitor la „fluctuațiile pe termen lung” a se vedea mai jos, p. 575.

[6] Cf. G. v. Haberler, Prosperity and Depression (new ed. League of Nations’ Report, Geneva, 1939), p. 7.

[7] Cf. M. N. Rothbard, America’s Great Depression (Princeton, 1963).

[8] Nu trebuie să cădem pradă iluziei că aceste modificări ale politicilor de credit ale băncilor au fost determinate de înțelegerea de către bancheri și autoritățile monetare a consecințelor inevitabile ale unei continuări neîntrerupte a expansiunii creditului. Ceea ce a indus schimbarea de direcție a conduitei băncilor au fost anumite condiții instituționale, pe care le vom analiza mai jos, la pp. 796-797. Printre frecventatorii serioși ai științelor economice s-au evidențiat o serie de bancheri privați; în particular, elaborarea formei inițiale a teoriei monetare (Currency Theory) a fluctuațiilor economice a fost, în cea mai mare parte, o performanță a bancherilor britanici. Însă managementul băncilor centrale și configurarea politicilor monetare ale diverselor guverne au fost, de regulă, încredințate unor persoane care nu aveau nimic de obiectat la expansiunea nelimitată a creditului și care priveau drept ofensă orice critică avansată împotriva acțiunilor lor expansioniste.

[9] Cf. mai jos, pp. 793-795.

[10] A se vedea mai jos, p. 784.

[11] Monedă discreționară emisă de trezoreria SUA începând din 1862, pentru finanțarea „Războiului Civil” (1861-1865) – n. trad.

[12] A se vedea mai sus, p. 470.

[13] Beardsley Ruml, „Taxes for Revenue Are Obsolete”, American Affairs, VIII (1946), 35-36.

[14] Machlup (The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 248) numește acest tip de conduită a băncilor „inflaționism pasiv”.

[15] Cf. mai sus, p. 475.

[16] Și în economia aflată în regim de rotație uniformă pot exista capacități neutilizate de echipament nonconvertibil. Neutilizarea lor nu tulbură echilibrul cu nimic mai mult decât necultivarea pământului submarginal.

[17] Hayek, Prices and Production [ed. a doua, Londra, 1935], pp. 96 ff.) ajunge la aceeași concluzie, pe calea unui lanț de raționamente oarecum diferit.

[18] p. 554 – n. trad.

[19] Cu privire la eroarea fundamentală a marxismului și a altor teorii bazate pe ideea de consum insuficient, cf. mai sus, p. 301.

[20] Cu privire la aceste manipulări ale banilor și ale creditului, cf. mai jos, pp. 780-803.

[21] Merită să observăm că [în lb. engleză] același termen (speculation) este întrebuințat atât pentru a desemna deliberarea promotorilor și antreprenorilor și acțiunile rezultate din ea, cât și raționamentele academice ale teoreticienilor, care nu duc în mod direct la nici o acțiune.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins