Capitolul XVI. Prețurile

1. Procesul de formare a prețurilor

Cu ocazia unui act ocazional de barter, în care persoane care nu recurg în mod obișnuit la comerț cu alte persoane schimbă bunuri care nu fac în mod obișnuit obiectul unor tranzacții, raportul de schimb este determinat numai în limitele unor marje considerabil de largi. Catalactica, teoria raporturilor de schimb și a prețurilor, nu poate determina punctul dintre aceste marje la care se va stabili raportul concret de efectuare a schimbului. Tot ce se poate afirma cu privire la asemenea schimburi este că ele nu pot fi efectuate decât dacă fiecare parte consideră că ceea ce primește are o valoare mai mare mai mare decât ceea ce dă.

Recurența actelor individuale de schimb generează piața pas cu pas, odată cu evoluția diviziunii muncii într-o societate bazată pe proprietatea privată. Pe măsură ce devine o regulă să se producă pentru consumul altora, membrii societății trebuie să vândă și să cumpere. Multiplicarea actelor de schimb și creșterea numărului de persoane care oferă sau solicită aceleași bunuri îngustează marjele determinate de evaluările părților care participă la tranzacții. Schimbul indirect și perfecționarea sa prin utilizarea banilor împarte tranzacțiile în două părți diferite: vânzarea și cumpărarea. Ceea ce constituie în ochii uneia din părți o vânzare constituie în ochii celeilalte o cumpărare. Divizibilitatea banilor, care este practic nelimitată, face cu putință determinarea rapoartelor de schimb cu acuratețe. De regulă, rapoartele de schimb sunt acum prețuri monetare. Ele sunt determinate între marje extrem de înguste: pe de o parte, evaluările cumpărătorului marginal și aceea a ofertantului marginal care se abține de la a vinde și, pe de altă parte, evaluările vânzătorului marginal și aceea a cumpărătorului marginal potențial, care se abține de la a cumpăra.

Concatenarea tranzacțiilor pe piață este rezultatul activităților antreprenorilor, promotorilor, speculatorilor, ale dealerilor de futures și ale arbitrajorilor. Despre catalactică s-a afirmat că s-ar baza pe presupoziția — contrară realității — că toate părțile dispun de cunoaștere perfectă cu privire la datele pieței și sunt, de aceea, în măsură să beneficieze pe deplin de oportunitățile cele mai favorabile [p.328] cumpărării și vânzării. Este adevărat că anumiți economiști au crezut într-adevăr că o asemenea presupoziție este implicată în teoria prețurilor. Acești autori nu numai că n-au reușit să înțeleagă în ce privințe o lume populată cu oameni perfect egali din punctul de vedere al cunoașterii și al capacității de anticipare ar fi diferită de lumea reală, pe care toți economiștii au urmărit s-o interpreteze dezvoltându-și teoriile; ei greșeau de asemenea și nerealizând faptul că ei înșiși nu recurgeau la o asemenea presupoziție, în cursul propriului lor tratament al prețurilor.

Într-un sistem economic în care fiecare actor este în măsură să recunoască fără eroare situația pieței, cu același grad de pricepere, ajustarea prețurilor la fiecare schimbare a datelor s-ar realiza dintr-o dată. Este imposibil să ne imaginăm o asemenea uniformitate în cunoașterea modificării datelor și în estimarea corectă a efectelor modificării lor, afară doar dacă presupunem intervenția unor entități supraomenești. Ar trebui să presupunem că fiecare om este contactat de către un înger, care îl informează despre schimbarea datelor care a survenit și îl sfătuiește cum să-și ajusteze conduita în maniera cea mai adecvată la această schimbare. De bună seamă, piața de care se ocupă catalactica este plină de persoane care cunosc în măsuri diferite modificările datelor și care, chiar dacă dispun de aceleași informații, le estimează efectele în mod diferit. Modul de funcționare al pieței reflectă faptul că modificarea datelor este inițial percepută numai de câteva persoane, iar apoi diferiți oameni trag diferite concluzii în încercarea de a le estima efectele. Cei mai întreprinzători și mai ageri dinte indivizi iau conducerea; alții le urmează mai târziu. Cei mai iscusiți indivizi apreciază condițiile mai corect decât cei mai puțin inteligenți și, de aceea, reușesc mai bine în acțiunile lor. Economiștii nu trebuie niciodată să treacă cu vederea, în raționamentele lor, faptul că inegalitatea înnăscută și dobândită dintre oameni determină diferențierea capacităților acestora de ajustare la condițiile de mediu.

Forța motrice a procesului pieței nu este furnizată nici de către consumatori, nici de către proprietarii mijloacelor de producție — pământ, bunuri de capital și muncă, ci de către antreprenorii promotori și speculatori. Aceștia sunt oameni care urmăresc realizarea de profituri prin obținerea de beneficii de pe urma diferențelor de prețuri. Mai iuți în observații și mai clarvăzători decât alți oameni, ei caută în jurul lor surse de profit. Ei cumpără acolo unde și când consideră că prețurile sunt prea reduse și vând acolo unde și când consideră că prețurile sunt prea ridicate. Ei îi abordează pe proprietarii factorilor de producție, iar competiția lor determină augmentarea prețurilor acestor factori, până la limita corespunzătoare anticipării de către ei a prețurilor viitoare ale produselor. Ei îi abordează pe consumatori și competiția dintre ei forțează scăderea prețurilor la bunurile de consum, până la nivelul la care întregul stoc poate fi vândut. Activitatea speculativă determinată de urmărirea profitului [p.329] este forța motrice a pieței și a producției.

Pe piață agitația nu se întrerupe niciodată. Construcția imaginară a unei economii în regim de rotație uniformă nu are nici un corespondent în realitate. Nu poate exista niciodată o stare de lucruri în care suma prețurilor factorilor complementari de producție, ajustată corespunzător pereferinței de timp, să fie egală cu suma prețurile produselor și să nu mai fie anticipate nici un fel de alte schimbări. Speculatorii sunt întotdeauna ademeniți de anticiparea profiturilor.

Construcția imaginară a economiei în regim de rotație uniformă este un instrument mental pentru comprehensiunea profiturilor și a pierderilor antreprenoriale. De bună seamă, el nu este o schemă pentru comprehensiunea procesului de formare a prețurilor. Prețurile finale corespunzătoare acestei construcții imaginare nu sunt în nici un caz identice cu prețurile de piață. Activitățile antreprenorilor, sau ale oricăror alți actori de pe scena economică, nu se ghidează după considerații privitoare la asemenea lucruri ca prețurile de echilibru și economia în regim de rotație uniformă. Antreprenorii iau în calcul prețurile viitoare anticipate, nu prețurile finale sau pe cele de echilibru. Ei descoperă discrepanțe între nivelul prețurilor factorilor complementari de producție și prețurile viitoare anticipate ale produselor și urmăresc să se folosească de asemenea discrepanțe, pentru a realiza beneficii. Dacă n-ar mai apărea noi schimbări ale datelor, aceste strădanii ale antreprenorilor ar determina în cele din urmă apariția economiei în regim de rotație uniformă.

Acțiunea antreprenorilor induce o tendință de egalizare a prețurilor pentru aceleași bunuri în toate subdiviziunile pieței, dacă facem ajustările necesare pentru a ține seama de costurile și timpul de transport. Diferențele de prețuri care nu sunt doar tranzitorii și menite să fie îndepărtate de acțiunea antreprenorială sunt întotdeauna consecința unor obstacole particulare ce obstrucționează tendința inerentă de egalizare. O opreliște împiedică afacerile aflate în căutare de profituri să intervină. Un observator insuficient familiarizat cu condițiile economice efective se află adesea în imposibilitatea de a preciza bariera instituțională care împiedică egalizarea. Însă negustorii afectați știu întotdeauna ce anume îi împiedică să profite de asemenea diferențe.

Statisticienii tratează această problemă cu prea multă ușurință. Atunci când descoperă diferențe în prețul de vânzare cu ridicata al unei mărfi între două orașe sau țări, care nu pot fi în întregime explicate prin costurile de transport, tarife și accize vamale, ei se complac în a declara că puterea de cumpărare a banilor și “nivelul” prețurilor sunt [p.330] diferite. [1] Pe baza unor asemenea afirmații oamenii edifică programe de îndepărtare a acestor diferențe, prin măsuri monetare. Totuși, cauza ultimă a acestor diferențe nu poate să țină de condițiile monetare. Dacă prețurile din ambele țări sunt cotate în termenii aceluiași tip de monedă, atunci este necesar să se dea un răspuns la întrebarea ce îi împiedică pe oamenii de afaceri să se angreneze în tranzacții care ar face ca diferențele de prețuri să dispară. Lucrurile rămân în esență neschimbate dacă prețurile sunt exprimate în termenii unor tipuri de monedă diferite. Într-adevăr, raportul mutual de schimb dintre diferitele tipuri de monedă tinde către un punct la nivelul căruia încetează de a mai exista marje de exploatare profitabilă a diferențelor dintre prețurile mărfurilor. Oridecâteori diferențele dintre prețurile mărfurilor persistă, cade în sarcina istoriei economice și a economiei descriptive să stabilească ce bariere instituționale obstrucționează executarea tranzacțiilor care ar trebui să ducă la egalizarea prețurilor.

Toate prețurile pe care le cunoaștem sunt prețuri trecute. Ele reprezintă date ale istoriei economice. Când ne referim la prețurile prezente, subînțelegem că prețurile din viitorul imediat nu vor diferi de cale din trecutul imediat. Pe de altă parte, tot ce se afirmă cu privire la prețurile viitoare nu este decât rezultatul înțelegerii interpretative a evenimentelor viitoare.

Experiența istoriei economice nu ne spune niciodată mai mult decât că la un anumit moment și într-un anumit loc două părți, A și B, au tranzacționat o anumită cantitate a mărfii a pentru un anumit număr de unități din moneda p. Când vorbim despre asemenea acte de cumpărare și vânzare cum este prețul pieței la a suntem ghidați de conceptualizarea teoretică dedusă pornind de la un punct de plecare aprioric. Acesta constă în sesizarea faptului că, în absența unor factori particulari, care justifică diferențele de prețuri, prețurile plătite în același timp și în același loc pentru cantități egale din aceeași marfă tind către egalizare, mai precis către un preț final. Însă prețurile efective de piață nu ating niciodată această stare finală. Diversele prețuri în legătură cu care putem obține informații au fost determinate în condiții diferite. Este impermisibil să confundăm mediile calculate pornind de la ele cu prețurile finale.

Numai în legătură cu mărfurile fungibile negociate la burse cu prilejul tranzacțiilor de acțiuni și mărfuri organizate este permisibil, atunci când comparăm prețuri, să presupunem că se referă la aceeași calitate. În afara unor astfel de prețuri negociate în tranzacții și a prețurilor unor mărfuri a căror omogenitate poate fi precis stabilită prin analiză tehnologică, [p.331] este o eroare gravă să se piardă din vedere diferențele de calitate ale mărfii în chestiune. Chiar și în vânzarea cu ridicata a textilelor brute diversitatea joacă rolul principal. O comparație a prețurilor bunurilor de consum este inducătoare în eroare îndeosebi datorită diferențelor de calitate. Cantitatea comercializată în cursul unei tranzacții este și ea relevantă pentru determinarea prețului unitar. Acțiunile la o corporație vândute într-un lot masiv se tranzacționează la un preț diferit decât cele vândute în mai multe loturi mici.

Este necesar să subliniem lucrurile acestea în mod repetat, deoarece în zilele noastre se obișnuiește să se opună teoriei prețurilor prelucrări statistice ale datelor referitoare la prețuri. Pe de altă parte, statisticile referitoare la prețuri sunt dubioase în întregime. Fundamentarea lor este precară deoarece, în cea mai mare parte, circumstanțele nu permit efectuarea de comparații între diversele date, corelarea lor în serii și calcularea de medii. Plini de zel în a se apuca de operațiuni matematice, statisticienii cedează tentației de a trece cu vederea incomparabilitatea datelor disponibile. Informația că o anumită firmă a vândut la o anumită dată un anumit tip de încălțăminte pentru șase dolari perechea se referă la un fapt care ține de istoria economică. Un studiu al comportamentului prețurilor la încălțăminte în perioada 1923-1939 este conjectural, oricât de sofisticate ar fi metodele întrebuințate.

Catalactica arată că activitățile antreprenoriale tind către abolirea diferențelor de preț care nu sunt determinate de costurile de transport și de barierele tarifare ridicate în calea comerțului. Nici o experiență nu a contrazis vreodată această teoremă. Rezultatele obținute prin identificarea unor lucruri inegale sunt irelevante.

2. Evaluare și estimare anticipativă

Sursa ultimă a determinării prețurilor sunt judecățile de valoare ale consumatorilor. Prețurile sunt consecința evaluării care constă în a prefera pe a lui b. Ele sunt fenomene sociale, deoarece sunt produse de interacțiunea evaluărilor tuturor indivizilor care participă la procesul pieței. Fiecare individ, cumpărând sau abținându-se de la a cumpăra și vânzând sau abținându-se de la a vinde, contribuie cu partea lui la formarea prețurilor de piață. Dar cu cât mai extinsă este piața cu atât mai mică este ponderea contribuției aduse de fiecare individ. Astfel, structura prețurilor de piață le apare indivizilor ca un dat, la care trebuie să-și adapteze comportamentul propriu.

Evaluările care duc la determinarea anumitor prețuri sunt diferite. Fiecare parte atribuie o valoare mai mare bunului pe care îl primește decât celui la care renunță. Raportul de schimb, prețul, nu este un produs al unei egalități a evaluărilor, ci, dimpotrivă, produsul unei discrepanțe a evaluărilor. [p.332]

Estimarea anticipativă trebuie deosebită clar de evaluare. Estimarea anticipativă nu depinde sub nici o formă de evaluarea subiectivă a celui ce estimează. El nu urmărește să stabilească valoarea subiectivă de utilizare a bunului avut în vedere, ci să anticipeze prețurile pe care le va determina piața. Evaluarea este o judecată de valoare, care exprimă o diferență a valorilor. Estimarea anticipativă este anticiparea unui fapt așteptat. Ea urmărește stabilirea prețurilor care vor fi plătite pe piață pentru o anumită marfă sau a cantității de bani care va fi necesară pentru achiziționarea unei anumite mărfi.

Evaluarea și estimarea anticipativă sunt, pe de altă parte, strâns legate. Evaluările unui gospodar autarhic compară direct ponderile pe care le atribuie el unor mijloace diferite de îndepărtare a neplăcerii. Evaluările unui om care cumpără și vinde nu trebuie să scape din vedere structura prețurilor de piață; ele depind de estimările lui anticipative. Pentru a cunoaște semnificația unui preț, actorul trebuie să cunoască puterea de cumpărare a sumei de bani în chestiune. Este necesar ca el să fie familiarizat, în linii mari, cu prețurile acelor bunuri pe care ar dori să și le procure și să-și formeze, pe baza unor astfel de cunoștințe, o opinie cu privire la prețurile viitoare. Dacă un individ vorbește despre costurile suportate pentru cumpărarea anumitor bunuri deja achiziționate, sau care urmează a fi suportate prin cumpărarea anumitor bunuri pe care plănuiește să le achiziționeze, el exprimă aceste costuri în termeni monetari. Însă această sumă de bani reprezintă, în ochii lui, gradul de satisfacție pe care l-ar fi putut-o obține întrebuințând-o pentru achiziționarea altor bunuri. Evaluarea face un ocol, ea trece prin estimarea anticipativă a structurii prețurilor de piață; dar în final, ea urmărește întotdeauna compararea unor moduri alternative de îndepărtare a insatisfacției.

În ultimă instanță, ceea ce determină formarea prețurilor sunt întotdeauna judecățile subiective de valoare ale indivizilor. Catalactica, pentru a concepe procesul de formare a prețurilor, se referă în mod necesar la categoria fundamentală a acțiunii, preferința acordată lui a față de b. Pentru a preîntâmpina erorile curente, este util să subliniem că teoria catalacticii studiază prețurile reale, așa cum sunt ele plătite în decursul diverselor tranzacții, și nu prețuri imaginare. Conceptul de prețuri finale nu este decât un instrument mental pentru conceptualizarea unei probleme particulare, apariția profiturilor și a pierderilor antreprenoriale. Conceptul de preț “just” sau “echitabil” este lipsit de orice semnificație științifică; el este o formă deghizată a anumitor dorințe, o nostalgie după o stare de lucruri diferită de realitate. Prețurile de piață sunt în întregime determinate de judecățile de valoare ale indivizilor, așa cum acționează aceștia în realitate.

Dacă cineva afirmă că prețurile tind către un punct la nivelul căruia cererea totală este egală cu oferta totală, persoana respectivă recurge la un alt mod de a exprima aceeași concatenare a fenomenelor. Cererea și oferta sunt rezultatul [p.333] comportamentelor celor ce cumpără și vând. Dacă, în absența altor modificări, oferta crește, prețurile trebuie să scadă. La prețul dinainte toți cei ce sunt gata să plătească acest preț puteau cumpăra cantitatea pe care doreau să o cumpere. Dacă oferta crește, ei trebuie să achiziționeze cantități mai mari, sau alte persoane care nu cumpărau înainte trebuie să devină interesate să cumpere. Aceasta nu se poate întâmpla decât la un preț mai scăzut.

Este posibil să vizualizăm această interacțiune prin construirea a două curbe, curba cererii și curba ofertei, a căror intersecție ne indică prețul. Este la fel de posibil să o exprimăm cu ajutorul unor simboluri matematice. Dar este necesar să realizăm că asemenea reprezentări geometrice sau matematice nu afectează esența interpretării și că ele nu adaugă nimic înțelegerii noastre. Mai mult, este important să realizăm că nu dispunem de nici un fel de cunoaștere sau experiență referitoare la aspectul unor asemenea curbe. De fiecare dată, ceea ce cunoaștem nu este decât prețul de piață — cu alte cuvinte nu curbele, ci doar un punct pe care îl interpretăm drept intersecția a două curbe ipotetice. Desenarea unor asemenea curbe poate fi utilă pentru vizualizarea problemelor la nivelul de începători. În raport cu adevăratele sarcini ale catalacticii, ele sunt numai un moft redundant.

3. Prețurile bunurilor de ordin superior

Procesul pieței este coerent și indivizibil. El este o rețea indisolubilă de acțiuni și reacțiuni, de mișcări și contramișcări. Însă insuficiența capacităților noastre mentale ne silește să-l despărțim în două părți și să analizăm fiecare din aceste părți separat. Recurgând la asemenea clivaje artificiale nu trebuie să uităm nici o clipă că existența aparent autonomă a acestor părți reprezintă o stratagemă imaginară a minților noastre. Ele sunt doar părți; cu alte cuvinte, ele nu pot fi nici măcar concepute ca existând în afara structurii din care fac parte.

Prețurile bunurilor de ordin superior sunt determinate, în ultimă instanță, de prețurile bunurilor de ordinul întâi sau de ordinul cel mai scăzut, cu alte cuvinte, ale bunurilor de consum. Drept consecință a acestei dependențe, ele sunt determinate în ultimă instanță de evaluările subiective ale tuturor membrilor societății de piață. Este, pe de altă parte, important să realizăm că avem de-a face cu o rețea de prețuri, nu cu una de evaluări. Prețurile factorilor complementari de producție sunt condiționați de prețurile bunurilor de consum. Factorii de producție sunt estimați anticipativ prin raportare la prețurile produselor și prețurile lor rezultă din aceste estimări. Nu evaluările, ci estimările anticipative sunt transferate de la bunurile de ordinul întâi asupra acelora de ordin superior. Prețurile bunurilor de consum generează [p.334] acțiunile care au drept consecință determinarea prețurilor factorilor de producție. Aceste prețuri sunt dependente în primul rând numai de prețurile bunurilor de consum. De evaluările indivizilor ele sunt dependente numai indirect, anume prin intermediul prețurilor bunurilor de consum, produsele întrebuințării lor laolaltă.

Sarcinile teoriei prețurilor factorilor de producție se abordează prin aceleași metode care sunt întrebuințate și pentru tratamentul prețurilor bunurilor de consum. Concepem funcționarea pieței bunurilor de consum într-o dublă manieră. Pe de o parte, ne gândim la o stare de lucruri care duce la acte de schimb; situația este de așa natură încât insatisfacția anumitor indivizi poate fi îndepărtată întrucâtva datorită faptului că diferite persoane evaluează aceleași bunuri în feluri diferite. Pe de altă parte, ne gândim la o situație în care nu mai pot interveni noi acte de schimb, deoarece nici un actor nu mai anticipează vreo ameliorare a stării sale de satisfacție ca urmare a unor noi acte de schimb. Pentru a înțelege formarea prețurilor factorilor de producție procedăm în același fel. Funcționarea pieței este inițiată și întreținută de eforturile antreprenorilor promotori, care urmăresc să profite de pe urma diferențelor dintre prețurile de piață ale factorilor de producție și prețurile anticipate ale produselor. Funcționarea acestei piețe ar înceta dacă s-ar ivi vreodată o situație în care suma prețurilor factorilor complementari de producție — abstracție făcând de dobândă — să fie egală cu prețurile produselor și nimeni să nu creadă că sunt de așteptat noi modificări de prețuri. Astfel, am descris procesul în mod adecvat și complet arătând, pe latura pozitivă, ceea ce-l pune în mișcare și, pe latura negativă, ceea ce i-ar suspenda mișcarea. Importanța cea mai mare trebuie acordată descrierii pozitive. Descrierea negativă, care conduce la construcțiile imaginare de preț final și de economie în regim de rotație uniformă, este doar auxiliară. Într-adevăr, sarcina noastră nu este de a studia concepte imaginare, care nu apar niciodată în viață și în acțiune, ci de a studia prețurile de piață, la care bunurile de ordin superior se cumpără și se vând efectiv.

Această metodă o datorăm lui Gossen, Carl Menger și Böhm-Bawerk. Principalul ei merit este că implică recunoașterea faptului că avem de-a face cu un fenomen de determinare a prețurilor care este inextricabil legat de procesul pieței. Ea distinge între două lucruri: (a) evaluarea directă a factorilor de producție, prin care se atribuie valoarea produsului complexului total al factorilor complementari de producție; și (b) prețurile factorilor de producție considerați fiecare în parte, care se formează pe piață, ca rezultantă a acțiunilor concurente [p.335] ale celor mai ridicate oferte ale licitatorilor rivali. Evaluarea, așa cum poate fi practicată de către un actor izolat (Robinson Crusoe, sau un comitet socialist de planificare a producției), nu poate niciodată duce la determinarea a ceva de felul unor cote valorice. Ea nu poate atașa niciodată unui bun ceva care s-ar putea numi o cantitate sau o magnitudine valorică. Ar fi absurd să vorbim despre o sumă a evaluărilor sau a valorilor. Este permis să afirmăm că, dacă luăm în calcul în mod corespunzător și preferința de timp, valoarea atașată unui produs este egală cu valoarea întregului complex al factorilor complementari de producție. Dar ar fi lipsit de sens să afirmăm valoarea atașată produsului e egală cu “suma” valorilor atașate diverșilor factori complementari de producție. Nu putem aduna valori sau evaluări. Putem aduna prețuri exprimate în termeni monetari, dar nu ierarhii de preferințe. Nu putem nici divide valorile, nici stabili cote pe baza lor. O judecată de valoare nu consistă niciodată în nimic altceva decât în a prefera pe a lui b.

Procesul de imputare a valorii nu are drept rezultat derivarea valorilor agenților productivi luați individual din produsul lor comun. El nu produce rezultate care să poată fi întrebuințate ca elemente pentru calcului economic. Numai piața este cea care, stabilind prețuri pentru fiecare factor de producție, creează condițiile necesare pentru calculul economic. Calculul economic operează întotdeauna cu prețuri, niciodată cu valori.

Piața determină prețurile factorilor de producție în același fel în care le determină și pe acelea ale bunurilor de consum. Procesul pieței este o interacțiune a unor oameni care încearcă în mod deliberat să îndepărteze insatisfacția în cea mai adecvată manieră cu putință. Este imposibil să ne imaginăm procesul pieței fără oamenii care-l pun in mișcare, sau să-i eliminăm pe aceștia din procesul a cărui desfășurare o alimentează. Nu putem analiza piața bunurilor de consum fără să acordăm atenție acțiunilor consumatorilor. Nu putem analiza piața bunurilor de ordin superior fără să acordăm atenție antreprenorilor și faptului că întrebuințarea banilor este esențială pentru tranzacțiile lor. Nu există nimic mecanic sau automat în funcționarea pieței. Antreprenorii, dornici să realizeze profituri, ni se înfățișează, așa-zicând, ca licitatorii la o licitație, în care proprietarii factorilor de producție oferă spre vânzare pământ, bunuri de capital și forță de muncă. Antreprenorii încearcă să se depășească unii pe alții, licitând prețuri mai ridicate decât rivalii lor. Ofertele lor sunt limitate de anticiparea prețurilor viitoare ale produselor, pe de o parte, și de necesitatea de a smulge factorii de producție din mâinile celorlalți antreprenori, care rivalizează cu ei, pe de alta.

Antreprenorul este instituția care împiedică persistența unei [p.336] stări de producție inadecvate pentru a satisface cele mai intense dorințe ale consumatorilor în modul cel mai puțin costisitor. Toți oamenii sunt dornici să-și satisfacă în modul cel mai deplin cu putință dorințele și, în acest sens, urmăresc obținerea celor mai ridicate profituri pe care le pot realiza. Mentalitatea promotorilor, speculatorilor și antreprenorilor nu este diferită de cea a semenilor lor. Ei sunt doar superiori maselor în ce privește forța și energia mentală. Ei sunt liderii pe drumul progresului material. Ei sunt primii care înțeleg că există o discrepanță între ceea ce se face și ceea ce s-ar putea face. Ei ghicesc ce și-ar dori consumatorii și urmăresc să le furnizeze aceste lucruri. În urmărirea unor astfel de planuri ei licitează prețuri mai ridicate pentru anumiți factori de producție și prețuri mai scăzute pentru alți factori de producție, reducându-și cererea pentru aceștia. Aprovizionând piața cu acele bunuri de consum din vânzarea cărora se pot obține prețurile cele mai ridicate, ei gerează o tendință de scădere a prețurilor acestora. Reducând producția acelor bunuri de consum a căror producere nu oferă perspective de profit, ei generează o tendință descreștere a prețurilor acestora. Toate aceste transformări se perpetuează la nesfârșit și ar putea înceta numai dacă s-ar atinge condițiile corespunzătoare economiei în regim de rotație uniformă și echilibrului static.

În alcătuirea planurilor lor, antreprenorii privesc mai întâi la prețurile din trecutul imediat, numite în mod eronat prețuri prezente. Bineînțeles, antreprenorii nu calculează niciodată pe baza acestor prețuri fără să țină seama în mod corespunzător de modificările anticipate. Prețurile din trecutul imrdiat nu sunt pentru ei decât punctul de plecare pentru deliberări ce duc la anticipări ale prețurilor viitoare. Prețurile din trecut nu influențează determinarea prețurilor viitoare. Dimpotrivă, anticiparea prețurilor viitoare ale produselor este cea care determină configurația prețurilor factorilor complementari de producție. Determinarea prețurilor nu are, cât privește rapoartele mutuale de schimb dintre diverse bunuri, [2] nici o legătură cauzală directă cu prețurile din trecut. Alocarea factorilor de producție non-convertibili între diversele ramuri ale producției [3] și volumul de capital disponibil pentru producția viitoare sunt mărimi istorice; în această privință, trecutul este decisiv pentru influențarea cursului producției viitoare și a prețurilor viitoare. Dar în mod direct, prețurile factorilor de producție determinate [p.337] exclusiv de anticipările prețurilor viitoare ale produselor. Faptul că ieri lumea evalua și estima mărfurile în mod diferit este irelevant. Consumatorilor nu le pasă de investițiile făcute în lumina unor condiții de piață din trecut și ei nu se preocupă de interesele speciale ale antreprenorilor, capitaliștilor, proprietarilor funciari și muncitorilor, care ar putea suferi de pe urma modificărilor structurii prețurilor. Asemenea sentimente nu joacă nici un rol în formarea prețurilor. (Tocmai faptul că piața nu respectă interesele speciale îi face pe cei interesați să solicite intervenții guvernamentale.) Prețurile din trecut sunt pentru antreprenor, făuritorul prețurilor viitoare, doar un instrument mental. Antreprenorii nu construiesc de la zero, în fiecare zi, o structură a prețurilor radical nouă și nici nu alocă din nou factorii de producție către diversele ramuri economice. Ei transformă doar ceea ce a transmis trecutul, adaptând mai bine această moștenire la condițiile alterate. Câte anume din vechile condiții lasă ei nemodificate și câte modifică depinde de măsura în care s-au schimbat datele.

Procesul economic este o interacțiune continuă a producției cu consumul. Activitățile zilei de azi sunt legate de acelea ale trecutului prin cunoștințele tehnologice disponibile, volumul și cantitatea bunurilor de capital disponibile și distribuția proprietății asupra acestor bunuri printre diverșii indivizi. Ele sunt legate de viitor prin însăși esența acțiunii umane; acțiunea este întotdeauna îndreptată spre ameliorarea condițiilor viitoare. Pentru a-și croi drum în viitorul necunoscut și incert, omul are la îndemână numai două ajutoare: experiența evenimentelor trecute și facultatea sa de înțelegere interpretativă. Cunoașterea prețurilor trecute este o parte a acestei experiențe și, în același timp, punctul de plecare pentru înțelegerea viitorului.

Dacă memoria tuturor prețurilor din trecut ar fi să se stingă, atunci procesul de formare a prețurilor ar deveni mai anevoios, dar nu imposibil, în măsura în care e vorba despre rapoartele mutuale de schimb dintre diversele bunuri. Antreprenorilor le-ar fi mai greu să ajusteze producția la cererea publicului, dar lucrul acesta s-ar putea totuși realiza. Ar fi necesar ca ei să adune din nou toate datele de care ar avea nevoie ca bază pentru operațiunile lor. Ei nu ar evita anumite greșeli pe care acum le ocolesc datorită experienței pe care o au la dispoziție. Fluctuațiile prețurilor ar fi mai violente la început, s-ar irosi factori de producție, satisfacerea dorințelor ar avea de suferit. Dar în cele din urmă, după ce se va fi plătit un preț greu, oamenii vor dobândi din nou experiența necesară pentru desfășurarea netulburată a procesului de producție.

Faptul esențial este acela că rivalitatea antreprenorilor aflați în căutare de profit [p.338] este ceea ce nu permite prezervarea unor prețuri false la factorii de producție. Activitățile antreprenorilor sunt elementul care ar conduce la starea irealizabilă de economie în regim de rotație uniformă, dacă nu ar mai surveni alte schimbări. În licitația publică de dimensiuni mondiale numită piață, ei sunt licitatorii factorilor de producție. Licitând, ei sunt, așa-zicând, mandatarii consumatorilor. Fiecare antreprenor reprezintă un alt aspect al dorințelor consumatorilor: fie un bun diferit, fie un alt mod de producere a aceluiași bun. Competiția dintre antreprenori este, în cele din urmă, o competiție între diversele posibilități de care dispun oamenii pentru a-și îndepărta neplăcerea, atât cât este cu putință prin achiziția de bunuri de consum. Decizia consumatorilor de a cumpăra un bun și de a amâna cumpărarea altuia determină prețurile factorilor de producție necesari pentru fabricarea acestor bunuri. Competiția dintre antreprenori reflectă prețurile bunurilor de consum în formarea prețurilor factorilor de producție. Ea reflectă în lumea externă conflictul pe care raritatea inexorabilă a factorilor de producție îl induce în sufletul fiecărui individ. Ea face ca deciziile implicite ale consumatorilor, referitoare la întrebuințarea ce trebuie dată diverșilor factori nonspecifici de producție și la măsura în care trebuie utilizați factorii specifici de producție, să fie îndeplinite.

Procesul de formare a prețurilor este un proces social. El se încheagă printr-o interacțiune a tuturor membrilor societății. Cu toții colaborează și cooperează, fiecare în rolul specific pe care și l-a ales în cadrul diviziunii muncii. Rivalizând întru cooperare și cooperând întru competiție, toți oamenii își aduc propria lor contribuție la producerea rezultatului, adică la structura prețurilor pieței, alocarea factorilor de producție în diversele ramuri de satisfacere a dorințelor și determinarea părții ce revine fiecărui individ. Aceste trei evenimente nu sunt trei lucruri deosebite. Ele nu sunt decât aspecte diferite ale unui unic fenomen indivizibil, pe care cercetarea noastră analitică îl separă în trei părți. In cursul procesului de piață, ele se consumă uno actu. Doar persoanele aservite unor înclinații socialiste, care nu se pot stăpâni de a arunca metodelor socialiste priviri pline de alean, pomenesc de trei procese diferite în cuprinsul fenomenelor de piață: determinarea prețurilor, direcționarea eforturilor productive și distribuția.

O limitare a procesului de formare a prețurilor factorilor de producție

Procesul care face ca prețurile factorilor de producție să ia naștere din prețurile produselor nu poate da rezultate decât dacă, dintre factorii complementari care nu se pot înlocui prin substitute, cel mult unul [p.339] este absolut specific, adică nu este potrivit pentru nici un alt fel de întrebuințare. Dacă producerea unui factor necesită doi sau mai mulți factori absolut specifici, acestora nu li se poate atașa decât un preț cumulativ. Dacă toți factorii de producție ar fi absolut specifici, atunci procesul de formare a prețurilor nu ar putea genera decât astfel de prețuri cumulative. El nu ar genera decât rezultate de felul următor: dat fiind că prin combinarea a 3 a cu 5 b se produce o unitate de p, 3 a și 5 b laolaltă sunt egale cu 1 p și prețul final al celor 3 a + 5 b este — incluzând rabatul corespunzător preferinței de timp — egal cu prețul final al 1 p. Deoarece antreprenorii care doresc să utilizeze a și b pentru alte scopuri decât producerea de p nu licitează pentru acești factori, o determinare mai detaliată a prețurilor este imposibilă. Doar dacă apare o cerere pentru a (sau pentru b) din partea antreprenorilor care doresc să întrebuințeze a (sau b) pentru alte scopuri, apar competiția între ei și antreprenorii care intenționează să producă p, și un preț pentru a (sau pentru b), al cărui nivel determină și prețul lui b (sau a).

O lume în care toți factorii de producție ar fi absolut specifici și-ar putea gestiona problemele economice cu ajutorul unor asemenea prețuri cumulative. Într-o asemenea lume n-ar exista problema alocării mijloacelor către diversele ramuri de satisfacere a dorințelor. În lumea noastră reală lucrurile se prezintă diferit. Există numeroase mijloace rare de producție care pot fi întrebuințate pentru diverse sarcini. În aceste condiții, problema economică este de a întrebuința acești factori astfel încât nici o unitate dintre cele existente să nu fie întrebuințată pentru satisfacerea unei nevoi mai puțin intense, dacă această întrebuințare împiedică satisfacerea unei nevoi mai urgente. Aceasta este problema pe care o rezolvă piața, prin determinarea prețurilor factorilor de producție. Serviciul social asigurat prin mijlocirea acestei soluții nu este câtuși de puțin stânjenit de faptul că pentru factorii care nu pot fi întrebuințați decât cumulativ nu se pot determina decât prețuri cumulative.

Factorii de producție care pot fi întrebuințați în același raport de combinare pentru producerea mai multor bunuri, dar care nu admit nuci o alt fel de întrebuințare, vor fi considerați factori absolut specifici. Ei sunt absolut specifici în raport cu producția unui produs intermediar, care poate fi întrebuințat pentru diverse scopuri. Prețul acestui produs intermediar nu li se poate atribui decât cumulativ factorilor de producție în chestiune. Este irelevant dacă acest produs intermediar poate fi perceput direct prin simțuri, sau dacă el este doar rezultatul invizibil și intangibil al utilizării lor concomitente.

4. Contabilizarea costurilor

În calculele de rentabilitate ale antreprenorului, costurile reprezintă suma de bani necesară pentru a procura factorii de producție. Antreprenorul urmărește să se angajeze în acele proiecte economice de pe urma cărora anticipează cel mai ridicat surplus de încasări față de costuri și să evite proiectele de pe urma cărora anticipează un volum mai redus [p.340] de profituri, sau chiar o pierdere. Procedând astfel, el își adaptează eforturile la satisfacerea cât mai adecvată cu putință a nevoilor consumatorilor. Faptul că un proiect nu este profitabil deoarece costurile sunt mai ridicate decât încasările este rezultatul faptului că există o întrebuințare mai folositoare ce poate fi dată factorilor de producție necesari. Există alte produse pentru cumpărarea cărora consumatorii sunt dispuși să achite prețurile acestor factori de producție. Dar consumatorii nu sunt dispuși să achite prețurile acestea cumpărând marfa a cărei producție nu este profitabilă.

Contabilizarea prețurilor este afectată de faptul că următoarele două condiții nu sunt întotdeauna prezente:

Mai întâi, fiecare creștere a cantității de factori cheltuiți pentru producerea unui bun de consum sporește puterea acestuia de a îndepărta neplăcerea.

În al doilea rând, fiecare creștere a cantității unui bun de consum necesită o creștere proporțională a cheltuielilor suportate pentru factorii de producție, sau chiar o creștere mai mult decât proporțională a acestora.

Dacă aceste condiții ar fi deopotrivă satisfăcute întotdeauna și fără excepții, atunci fiecare increment z cheltuit pentru creșterea cantității m a unei mărfi g ar fi întrebuințat pentru satisfacerea unei nevoi privite ca fiind mai puțin intensă decât cea mai puțin intensă dintre nevoile deja satisfăcute cu ajutorul cantității m dinainte disponibile. Totodată, incrementul z ar necesita întrebuințarea unor factori de producție ce se cer a fi retrași din procesul de satisfacere a altor nevoi considerate mai presante decât acele nevoi la a căror satisfacere s-a renunțat pentru a produce unitatea marginală din m. Pe de o parte, valoarea marginală a satisfacției dobândite de pe urma creșterii cantității disponibile de g ar scădea. Pe de altă parte, costurile necesare pentru producerea cantităților adiționale de g ar crește, în termeni de dezutilitate marginală; factorii de producție ar fi retrași din utilizări prin intermediul cărora s-ar putea satisface nevoi mai intense. Producția trebuie să înceteze în punctul în care utilitatea marginală a incrementului încetează de a mai compensa creșterea în dezutilitate a costurilor.

Desigur, aceste condiții sunt prezente foarte frecvent, dar nu întotdeauna și fără excepție. Există numeroase bunuri, de toate ordinele, a căror structură fizică nu este omogenă și care nu sunt, de aceea, perfect divizibile.

Bineînțeles că ar fi posibil, printr-un joc sofisticat de cuvinte, să facem să dispară devierile de la prima condiție menționată mai sus. Am putea spune: o jumătate de autoturism nu este un autoturism. Dacă unei jumătăți de autoturism i se adaugă un sfert de autoturism nu avem de-a face cu o creștere a “cantității” [p.341] disponibile; abia finalizarea procesului de producție care produce o mașină ne furnizează o unitate și o “creștere” a cantității disponibile. Însă unei asemenea interpretări îi scapă esențialul. Problema cu care avem de a face este că nu fiecărei creșteri a cheltuielilor îi corespunde o creștere proporțională a valorii obiective de utilizare — puterea fizică pe care o posedă un lucru de a furniza un anumit serviciu. Diversele incremente ale cheltuielilor produc rezultate diferite. Există incremente ale cheltuielilor care rămân nefolositoare dacă nu li se adaugă noi incremente, într-o anumită cantitate.

Pe de altă parte — și aceasta reprezintă devierea de la cea de-a doua condiție — o creștere a outputului fizic nu necesită întotdeauna o creștere proporțională a cheltuielilor, sau măcar o creștere suplimentară a cheltuielilor. Se poate întâmpla ca să nu crească deloc costurile, sau ca o creștere a lor să augmenteze outputul mai mult decât proporțional. Într-adevăr, multe mijloace de producție nu sunt nici ele omogene și perfect diviziblile. Acest fenomen este cunoscut în mediile de afaceri sub denumirea de superioritate a producției pe scară mare. Economiștii se referă la legea randamentelor crescătoare sau a costurilor descrescătoare.

Considerăm — drept cazul A — o stare de lucruri în care toți factorii de producție nu sunt perfect divizibili și în care utilizarea deplină a serviciilor productive furnizate de fiecare nou element indivizibil din fiecare factor necesită utilizarea deplină a tuturor celorlalți factori complementari. Atunci, în fiecare agregat de agenți productivi, fiecare dintre elementele asamblate — fiecare mașină, fiecare lucrător, fiecare unitate de materie primă — poate fi pe deplin utilizat numai dacă toate elemente sunt de asemenea pe deplin utilizate. În cadrul limitelor acestea, producția unei părți a outputului maxim care poate fi atins nu necesită cheltuieli mai mari decât cel mai mare output posibil. Putem spune, de asemenea, că agregatul de dimensiuni minime produce întotdeauna aceeași cantitate de produse; este imposibil de produs o cantitate mai mică de produse, chiar dacă o parte din ele sunt inutile.

Considerăm — drept cazul B — o stare de lucruri în care un grup de agenți productivi (p) este, pentru toate întrebuințările practice, perfect divizibil. Pe de altă parte, agenții imperfect divizibili pot fi divizați astfel încât deplina utilizare a serviciilor furnizate de către fiecare nouă parte indivizibilă dintr-un agent să necesite deplina utilizare a următoarelor părți indivizibile ale celorlalți factori complementari incomplet divizibili. Atunci, augmentarea producției unui agregat de noi factori indivizibili, de la o utilizare parțială a capacității lor productive la una mai completă, nu necesită decât o creștere a cantității de p, factorii perfect divizibili. Totuși, trebuie să [p.342] ne ferim de eroarea după care aceasta implică în mod necesar o descreștere a costului mediu de producție. Este adevărat că, în cadrul agregatului de factori imperfect divizibili, fiecare dintre ei este acum mai bine utilizat, că de aceea costurile de producție, în măsura în care provin din cooperarea acestor factori, rămân neschimbate, și că fracțiunile acestora corespunzătoare unei unități de output descresc. Pe de altă parte însă, o creștere a gradului de întrebuințare a factorilor perfect divizibili nu poate fi atinsă decât prin retragerea lor din alte întrebuințări. Valoarea acestor alte întrebuințări crește, în absența altor modificări, odată cu scăderea numărului lor; prețul acestor factori perfect divizibili tinde să crească, pe măsură ce tot mai mulți dintre ei sunt întrebuințați pentru mai buna utilizare a capacității productive a agregatului factorilor ce nu pot fi divizați în continuare în chestiune. Nu trebuie să limităm studiul problemei noastre la cazul în care cantitatea adițională de p este retrasă de la alte întreprinderi care produc același produs pe o cale mai puțin eficientă, silind aceste întreprinderi să-și reducă producția. Este evident că în cazul acesta — competiție între o întreprindere mai eficientă și una mai puțin eficientă, ambele producând același articol din aceleași materii prime — costul mediu de producție scade în cadrul unității care se extinde. O cercetare mai largă al problemei duce la un rezultat diferit. Dacă unitățile de p sunt retrase din întrebuințări în care ar fi fost utilizate pentru producerea altor articole, atunci se înregistrează o tendință de creștere a prețului acestor unități. Această tendință poate fi compensată de către tendințe accidentale care lucrează în sens opus; uneori poate fi atât de slabă încât efectele ei să fie neglijabile. Dar ea este întotdeauna prezentă și influențează potențial configurația costurilor.

În fine, considerăm — drept cazul C — o stare de lucruri în care diverși factori de producție imperfect divizibili pot fi divizați numai astfel încât, date fiind condițiile de piață, nici o dimensiune care poate fi aleasă pentru asamblarea lor în agregate de producție nu permite o combinație în care deplina utilizare a capacității productive a unui factor să facă posibilă deplina utilizare a capacității productive a celorlalți factori imperfect divizibili. Numai cazul C prezintă importanță practică, în vreme ce A și B abia dacă joacă vreun rol în realitate. Trăsătura caracteristică a cazului C este o configurație a costurilor de producție variază discontinuu. Dacă toți factorii imperfect divizibili sunt utilizați la mai puțin decât deplina lor capacitate, o augmentare a producției implică o scădere a costurilor medii de producție, cu excepția cazului în care o creștere a prețurilor suportate pentru factorii perfect divizibili contrabalansează acest efect. Dar îndată ce deplina utilizare a capacității unuia dintre factorii imperfect divizibili este atinsă, [p.343] augmentarea în continuare a producției determină o creștere abruptă bruscă a costurilor. Apoi se manifestă din nou o tendință către descreșterea costurilor medii de producție, care continuă să lucreze până când se atinge din nou deplina utilizare a unuia dintre factorii imperfect divizibili.

În absența altor modificări, cu cât producția unui anumit articol sporește, cu atât mai mulți factori de producție trebuie retrași din alte întrebuințări, în care ar fi fost întrebuințați pentru producerea altor articole. Astfel, în absența altor modificări, costurile medii de producție cresc odată cu creșterea cantității produse. Dar această lege cu caracter general este pusă între paranteze de fenomenul ce face ca nu toți factorii de producție să fie perfect divizibili și ca, în măsura în care ei pot fi divizați, să nu fie divizibili astfel încât deplina utilizare a unuia dintre ei să se soldeze cu deplina utilizare a celorlalți factori imperfect divizibili.

Antreprenorul care-și alcătuiește planurile se confruntă întotdeauna cu întrebarea: În ce măsură vor depăși prețurile anticipate ale produselor costurile anticipate? Dacă antreprenorul e încă liber cu privire la proiectul respectiv, deoarece nu a făcut încă nici un fel de investiții inconvertibile în vederea realizării lui, ceea ce contează pentru el sunt costurile medii. Dar dacă posedă deja un interes specific în respectiva linie de afaceri, el privește lucrurile din unghiul costurilor suplimentare care trebuie suportate. Cel ce posedă deja un agregat de producție care nu este pe deplin utilizat nu ia în considerație costul mediu de producție, ci costul marginal. Fără a ține seama de suma deja cheltuită pentru investiții inconvertibile, el nu e interesat decât de a ști dacă încasările de pe urma unei cantități adiționale de produse vor depăși costul adițional suportat în vederea producerii lor. Chiar dacă întreaga sumă investită în facilitățile inconvertibile de producție trebuie lăsată deoparte ca o pierdere, el continuă să producă atâta vreme cât anticipează un surplus rezonabil [4] de încasări relativ la costurile curente.

Cu referire la erorile populare, este necesar să subliniem că dacă nu sunt prezente condițiile necesare pentru apariția prețurilor de monopol, antreprenorul nu este în măsură să-și sporească venitul net prin reducerea producției sub nivelul corespunzător cererii consumatorilor. Dar de această problemă ne vom ocupa mai jos, în secțiunea 6.

Faptul că un factor de producție nu este perfect divizibil nu înseamnă că el poate fi construit și întrebuințat numai la o anumită dimensiune. Desigur, lucrul acesta este și el posibil în anumite cazuri. Însă de regulă [p.344] dimensiunea acestor factori este variabilă. Dacă una dintre diversele dimensiuni posibile pentru un asemenea factor — e.g., o mașină — se distinge prin aceea că pentru ea costurile de producție și manevrare sunt mai mici pe unitatea de servicii productive decât costurile corespunzătoare altor dimensiuni, atunci lucrurile rămân în esență neschimbate. În aceste condiții superioritatea unității productive mai mari nu constă în faptul că întrebuințează o mașină la deplina ei capacitate, în vreme ce unitatea productivă mai mică nu utilizează decât o parte din capacitatea unei mașini de aceleași dimensiuni. Mai curând, ea constă în faptul că unitatea productivă mai mare întrebuințează o mașină care funcționează pe baza unei mai bune utilizări a factorilor de producție necesari pentru construcția și punerea ei în funcțiune decât mașina mai mică, întrebuințată în unitatea productivă mai mică.

Rolul jucat în toate ramurile productive de faptul că numeroși factori de producție nu sunt perfect divizibili este foarte mare. El are o importanță deosebită în desfășurarea proceselor industriale. Însă trebuie să ne ferim de numeroasele interpretări greșite care se dau semnificației sale.

Una din aceste greșeli constă în doctrina conform căreia în industriile de procesare prevalează legea randamentelor crescătoare, în vreme ce în agricultură șî în minerit prevalează legea randamentelor descrescătoare. Erorile implicate în această afirmație au fost arătate mai sus. [5] În măsura în care există vreo deosebire între condițiile din agricultură și acelea din industriile de procesare în privința aceasta, este vorba de deosebiri provenite din diferențele de date specifice. Imobilitatea solului și faptul că prestarea diverselor operațiuni agricole e dependentă de sezon îi pun pe fermieri în imposibilitatea de a beneficia de capacitatea multor factori mobili de producție, în măsura în care acest lucru e făcut de cele mai multe ori posibil de condițiile din ramurile industriale. Dimensiunea optimă a unei unități productive în producția agricolă este, de regulă, mult mai redusă decât în industriile de procesare. Este evident și nu sunt necesare nici un fel de explicații suplimentare pentru a arăta de ce concentrarea activităților agricole nu poate fi împinsă nici pe departe până la gradul atins în industriile de procesare.

Pe de altă parte, inegala distribuție a resurselor naturale pe suprafața pământului — unul din cei doi factori care determină productivitatea superioară a diviziunii muncii — pune o limită și în calea concentrării în industriile de procesare. Tendința către o specializare progresivă și către concentrarea proceselor industriale integrate în numai câteva unități productive este contracarată de dispersia geografică a resurselor naturale. Faptul că producția de materii prime și cea de produse alimentare nu pot fi centralizate și îi forțează pe oameni să se disperseze peste diferitele părți ale suprafeței [p.345] terestre le impune de asemenea industriilor de procesare un anumit grad de descentralizare. El face necesară luarea în considerație a problemelor de transport, ca un factor particular al costurilor de producție. Costurile de transport trebuie cântărite prin comparație cu economiile ce pot fi anticipate de pe urma specializării mai pronunțate. În vreme ce în anumite ramuri ale industriilor de procesare cea mai pronunțată concentrare este metoda cea mai adecvată de reducere a costurilor, în alte ramuri este mai avantajos un anumit grad de descentralizare. În domeniul serviciilor dezavantajele concentrării sunt atât de mari încât ele domină aproape cu totul avantajele acesteia.

Apoi mai intervine și un factor istoric. În trecut, bunurile de capital au fost imobilizate în locuri în care contemporanii noștri nu le-ar fi instalat. Este irelevant dacă această imobilizare a fost sau nu procedura cea mai economică la care puteau apela generațiile care au determinat-o. Oricum ar fi, generația actuală are de a face cu un fait accompli. Ea trebuie să-și adapteze deciziile la acest fapt și trebuie să-l ia în calcul când se preocupă de problema situării industriilor de procesare. [6]

În fine, există factori instituționali. Există bariere vamale și bariere în calea migrării. Există diferențe între modurile de organizare politică și metodele de guvernare din diferite țări. Întinse teritorii sunt astfel administrate încât practic nici nu se pune problema de a le alege drept locații pentru vreo investiție de capital, indiferent cât de favorabile ar putea fi condițiile fizice pe care le oferă.

Contabilizarea antreprenorială a costurilor trebuie să țină seama de toți acești factori geografici, istorici și instituționali. Dar chiar dacă facem abstracție de aceștia, există factori pur tehnici care limitează dimensiunea optimă a unităților productive și a firmelor. Unitatea productivă sau firma de dimensiuni mai mari ar putea presupune reglementări interne și proceduri pe care o firmă mai mică le-ar putea evita. În multe cazuri, costurile determinate de asemenea reglementări și proceduri pot fi mai mult decât compensate de reducerea costurilor prin mai buna utilizare a capacității unora dintre factorii imperfect divizibili întrebuințați. În alte cazuri lucrurile pot sta altfel.

În regim capitalist, operațiunile aritmetice necesare pentru contabilizarea costurilor și pentru confruntarea costurilor cu încasările pot fi cu ușurință efectuate, deoarece există metode de calcul economic la îndemână. Totuși, contabilizarea costurilor și calcularea semnificației economice a proiectelor de afaceri în chestiune nu este doar o problemă matematică, susceptibilă de a fi rezolvată în mod satisfăcător de oricine este familiarizat cu [p.346] regulile elementare ale aritmeticii. Problema de căpătâi este determinarea echivalentelor monetare ale elementelor care intervin în calcul. Este o eroare să se presupună, așa cum fac numeroși economiști, că aceste echivalente sunt mărimi date, unic determinate de configurația condițiilor economice. Ele sunt anticipări speculative ale unor condiții viitoare incerte și, ca atare, depind de înțelegerea de către antreprenor a viitoarei configurații a pieței. Și termenul de costuri fixe este în această privință întrucâtva inducător în eroare.

Fiecare acțiune urmărește satisfacerea cea mai adecvată cu putință a unor nevoi viitoare. Pentru a realiza aceste obiective, ea trebuie să dea factorilor de producție disponibili utilizarea cea mai adecvată cu putință. Pe de altă parte, procesele istorice care au dat naștere actualei configurații a factorilor disponibili sunt irelevante. Pentru deciziile privitoare la acțiunea viitoare ceea ce contează și le influențează este exclusiv rezultatul acestui proces istoric, cantitatea și calitatea factorilor disponibili astăzi. Acești factori nu sunt estimați decât din perspectiva capacității lor de a furniza servicii productive pentru îndepărtarea de neplăceri viitoare. Suma de bani cheltuită în trecut pentru producerea și achiziționarea lor este irelevantă.

Am arătat deja că antreprenorul care, în momentul în care trebuie să ia o nouă decizie, a cheltuit bani pentru realizarea unui anumit proiect, este într-o situație deosebită de aceea a unei persoane care pornește de la zero. El este proprietarul unui complex de factori de producție inconvertibili, pe care îi poate întrebuința pentru anumite scopuri. Deciziile sale privind acțiunile viitoare vor fi influențate de acest fapt. Dar el nu estimează acest complex prin raportare la ceea ce a cheltuit în trecut pentru achiziționarea lui. El îl estimează exclusiv din punctul de vedere al utilității sale pentru acțiuni viitoare. Faptul că a cheltuit mai mult sau mai puțin pentru achiziționarea lui este lipsit de semnificație. Acesta nu este decât un factor luat în calcul pentru determinarea volumului pierderilor sau profiturilor trecute ale antreprenorului și a situației actuale a avuției sale. Este un element constitutiv al procesului istoric care a produs actuala configurație a factorilor de producție și, ca atare, prezintă importanță pentru acțiunile viitoare. Dar el nu contează din perspectiva planificării acțiunilor viitoare și a calculelor de rentabilitate care privesc asemenea acțiuni. Faptul că intrările care figurează în evidențele firmei diferă de prețurile actuale ale unor astfel de factori de producție inconvertibili este irelevant.

De bună seamă, asemenea pierderi și profituri deja consumate pot motiva firma să opereze altfel decât ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost afectată de ele. Pierderile din trecut pot face ca poziția unei firme să devină precară, îndeosebi dacă atrag după ele datorii și o împovărează cu plăți ale dobânzilor și ratelor corespunzătoare sumei principale. Totuși, nu este corect să ne referim la asemenea plăți numindu-le o parte a costurilor fixe. [p.347] Ele nu au nici un fel de legătură cu operațiunile curente. Ele nu sunt cauzate de procesul de producție, ci de metodele la care a recurs în trecut antreprenorul, pentru procurarea capitalului și a bunurilor de capital necesare. Ele sunt doar accidentale din perspectiva preocupărilor curente. Dar ele îi pot impune firmei în chestiune un curs al afacerilor pe care nu l-ar fi adoptat dacă ar fi fost mai puternică din punct de vedere financiar. Nevoia urgentă de bani lichizi pentru onorarea plăților scadente nu afectează contabilizarea costurilor, ci estimarea de către firmă a lichidităților de care dispune imediat, prin contrast cu banii lichizi care nu pot fi încasați decât la o dată ulterioară. Ea poate stimula o firmă să-și vândă o parte din inventar la un moment nepotrivit și să-și întrebuințeze echipamentul de producție durabil într-o manieră care neglijează în mod necugetat conservarea acestui echipament în vederea utilizării ulterioare.

Pentru problemele contabilizării costurilor este irelevant dacă o firmă deține în proprietate capitalul investit în întreprinderea sa, sau dacă ea a împrumutat o parte mai mică sau mai mare din el și este obligată să respecte termenii unui contract de împrumut, care fixează rigid rata dobânzii și datele scadenței pentru dobândă și suma principală. Costurile de producție nu includ decât dobânda pe capitalul care încă există și este întrebuințat în cadru întreprinderii. Ele nu includ dobânda pe capitalul irosit în trecut prin investiții greșite sau prin gestionarea ineficientă a operațiunilor curente de afaceri. Sarcina care îi revine omului de afaceri este întotdeauna de a utiliza stocul bunurilor de capital disponibile în prezent în maniera cea mai adecvată pentru satisfacerea nevoilor viitoare. In urmărirea acestui obiectiv el nu trebuie să se lase abătut de erori trecute și de eșecuri ale căror consecințe nu pot fi șterse. O unitate productivă construită în trecut poate că nu ar fi fost construită dacă ar fi fost anticipată corect situația actuală. Lamentarea acestei împrejurări istorice este inutilă. Lucrul esențial este de a stabili dacă unitatea productivă mai poate furniza vreun serviciu și, în caz afirmativ, cum poate fi ea utilizată în modul cel mai adecvat. Este cu siguranță trist, din punctul de vedere al antreprenorului individual, că nu a evitat erorile. Pierderile suferite îi afectează situația financiară. Ele nu afectează costurile care trebuiesc luate în calcul la alcătuirea planurilor de acțiune pentru viitor.

Este important să insistăm asupra acestui aspect, deoarece el a fost distorsionat de interpretările curente și de justificările date anumitor măsuri. Nu putem “reduce costurile” prin reducereapoverii datoriilor unor firme și corporații. O politică de ștergere a datoriilor sau a dobânzilor contractate odată cu acestea, total sau parțial, nu reduce costurile. Ea transferă avuție de la creditori către debitori; ea translatează incidența pierderilor suportate în trecut de la un grup de oameni către un alt grup, e.g., de la posesorii de acțiuni comune către aceia de acțiuni și obligațiuni preferențiale. Argumentul acesta al reducerii costurilor este adesea avansat [p.348] în favoarea devaluării monedei. El nu este mai puțin greșit în acest caz decât toate celelalte argumente avansate în același scop.

Sub denumirea curentă de costuri fixe sunt incluse și costurile suportate prin exploatarea factorilor de producție deja disponibili, care fie sunt întru totul inconvertibili, fie nu pot fi adaptați pentru urmărirea altor scopuri productive decât prin suportarea unei pierderi considerabile. Acești factori se caracterizează printr-o durabilitate mai pronunțată decât ceilalți factori de producție necesari. Dar ei nu sunt permanenți. Ei se uzează în procesul de producție. Cu fiecare unitate de produs fabricată se consumă o parte din puterea productivă a mașinii. Acest grad de uzură poate fi determinat cu precizie apelând la tehnologie și poate fi estimat corespunzător în termeni monetari.

Pe de altă parte, calculele antreprenoriale de rentabilitate nu trebuie să țină seama numai de acest echivalent monetar al uzurii suferite de mașină. Omul de afaceri nu se preocupă numai de durata vieții tehnologice a mașinii. El trebuie să ia în calcul și configurația viitoare a pieței. Deși o mașină poate fi încă perfect utilizabilă din punct de vedere tehnologic, condițiile de piață pot să o facă să devină învechită și lipsită de orice valoare. Dacă cererea pentru produsele ei scade sau dispare complet, sau dacă apar mijloace mai eficiente de a le furniza consumatorilor aceste produse, mașina se transformă în simplu fier vechi din punct de vedere economic. În planificarea strategiei firmei sale antreprenorul trebuie să acorde întreaga atenție viitoarei configurații anticipate a pieței. Volumul costurilor “fixe” care intervin în calculele sale depinde de înțelegerea de către el a evenimentelor viitoare. El nu poate fi determinat recurgând pur și simplu la raționamente tehnologice.

Tehnologul poate determina punctul optim pentru utilizarea unui agregat de producție. Dar acest optim tehnologic poate fi diferit de mărimile pe care le face să intervină în calculul său economic antreprenorul, pe baza judecății sale specifice privitoare la viitoarele condiții de piață. Să presupunem că o fabrică este înzestrată cu mașini care pot fi întrebuințate pe lungimea unei perioade de zece ani. În fiecare an se pun deoparte 10% din costul său inițial pentru amortizare. În al treilea an condițiile de piață pun o dilemă în fața antreprenorului. El își poate dubla outputul pe anul în curs și îl poate vinde la un preț care (în plus față de acoperirea creșterii costurilor variabile) depășește cota de amortizare pentru anul în curs și valoarea prezentă a ultimei cote de amortizare. Dar această dublare a producției triplează uzura echipamentului, iar încasările suplimentare provenite din vânzarea cantității duble de produse nu sunt suficient de mari pentru a acoperi și valoarea prezentă a cotei de amortizare din anul al nouălea. Dacă antreprenorul ar fi să considere cota anuală de amortizare drept un element rigid, [p.349] menit a fi introdus în calculele sale, el ar trebui să conchidă că dublarea producției nu este profitabilă, deoarece încasările adiționale sunt inferioare costului adițional. El s-ar abține de la extinderea producției dincolo de optimul tehnologic. Dar antreprenorul calculează în alt fel, chiar dacă în evidența sa contabilă el poate pune deoparte aceeași cotă de amortizare în fiecare an. Răspunsul la întrebarea dacă antreprenorul va prefera sau nu o fracțiune din valoarea prezentă a cotei de amortizare din anul al nouălea serviciilor tehnologice pe care i le-ar putea furniza mașinile în anul al nouălea depinde de opinia lui cu privire la starea viitoare a pieței.

Opinia publică, guvernele și legislatorii, precum și legislația fiscală, privesc o unitate de afaceri ca pe o sursă permanentă de venituri. Ei cred că antreprenorul care face rabaturile necesare pentru menținerea capitalului prin cotele anuale de amortizare va fi întotdeauna în măsură să culeagă un venit rezonabil de pe urma capitalului investit în bunurile sale durabile de producție. În realitate condițiile sunt diferite. Un agregat de producție de felul unei întreprinderi și al echipamentelor din înzestrarea sa este un factor de producție a cărui utilitate depinde de fluctuațiile condițiilor de piață și de priceperea cu care îl întrebuințează antreprenorul în conformitate cu schimbarea condițiilor.

În sfera calculului economic nu există nimic sigur, în sensul în care acest termen este întrebuințat cu referire la faptele tehnologice. Elementele esențiale ale calculului economic sunt anticipații speculative ale condițiilor viitoare. Uzanțele negustorești, cutumele și legile comerciale au stabilit reguli precise pentru contabilizare și reviziile contabile. Există acuratețe în ținerea evidențelor contabile. Dar ele nu sunt precise decât în raport cu aceste reguli. Valorile înscrise în evidențele contabile nu reflectă cu precizie starea reală de lucruri. Valoarea de piață a unui agregat de bunuri de producție durabile poate fi diferită de cifrele nominale pe care le indică evidențele contabile. Drept dovadă, la bursă ele sunt estimate fără nici un fel de referire la aceste cifre.

Contabilizarea costurilor nu este așadar un proces aritmetic care să poată fi constatat și examinat de către un observator neutru. Ea nu operează cu mărimi unic determinate, care să poată fi identificate în mod obiectiv. Elementele sale esențiale sunt rezultatele unei înțelegeri specifice a condițiilor viitoare, care este în mod necesar întotdeauna colorată de opiniile antreprenorului cu privire la configurația viitoare a pieței.

Tentativele de stabilire a conturilor de costuri pe o bază “imparțială” sunt sortite eșecului. Calcularea costurilor este un instrument mental al acțiunii, decizia deliberată de a întrebuința cât mai adecvat mijloacele disponibile, în vederea ameliorării condițiilor viitoare. Este un fenomen necesarmente volițional, nu unul factual. În mâinile unui observator neutru el își modifică în întregime caracterul. [p.350] Observatorul nu privește înainte în viitor. El privește în urmă, către trecutul mort și regulile rigide care sunt inutile pentru viața și acțiunea efective. El nu anticipează schimbările. El se lasă involuntar ghidat de prejudecata că economia în regim de rotație uniformă este starea normală și cea mai dezirabilă a treburilor omenești. Profiturile nu încap în schema lui. El nutrește idei confuze despre o rată “echitabilă” a profitului și despre un venit “just” pe capitalul investit. Dar asemenea lucruri sunt inexistente. În cadrul economiei în regim de rotație uniformă nu există profituri. Într-o economie aflată în schimbare profiturile nu sunt determinate cu ajutorul nici unui set de reguli prin raportare la care să poată fi clasificate drept juste sau injuste. Profiturile nu sunt niciodată normale. Acolo unde există normalitate, i.e., în absența schimbărilor, nu pot apărea nici un fel de profituri.

5. Catalactică logică versus catalactică matematică

Problemele prețurilor și a costurilor au fost tratate și cu ajutorul metodelor matematice. Au existat economiști care au susținut că singura metodă adecvată de abordare a problemelor economice este metoda matematică și care i-au ironizat pe economiștii adepți ai metodei logice, numindu-i economiști “literari”.

Dacă acest antagonism între economiștii adepți ai metodei logice și economiștii adepți ai metodei matematice n-ar fi decât un dezacord purtând asupra procedurii celei mai adecvate ce se pretează a fi aplicată la studiul economiei, atunci ar fi superfluu să-i acordăm atenție. Metoda mai bună și-ar demonstra preeminența producând rezultate mai bune. Este posibil și ca diferite tipuri de proceduri să fie necesare pentru soluționarea unor diferite probleme și ca pentru unele dintre ele o anumită metodă să fie mai utilă decât alta.

Totuși, aceasta nu este doar o dispută privitoare la chestiuni euristice, ci o controversă referitoare la fundamentele teoriei economice. Metoda matematică trebuie respinsă nu doar datorită sterilității ei. Ea este o metodă în întregime vicioasă, care pornește de la presupoziții false și duce la inferențe eronate. Silogismele ei nu sunt doar sterile; ele îndepărtează mintea de studiul problemelor reale și distorsionează relațiile dintre diversele fenomene.

Ideile și procedurile economiștilor matematicieni nu sunt uniforme. Există trei mari curente de gândire care trebuie tratate separat.

Prima varietate este reprezentată de statisticieni, care urmăresc să descopere legi economice pornind de la studiul experienței economice. Ei urmăresc să transforme teoria economică într-o știință “cantitativă”. Programul lor este condensat în motto-ul Societății Econometrice: Știința înseamnă măsurătoare. [p.351]

Eroarea fundamentală implicată în acest raționament a fost indicată mai sus. [7] Experiența istoriei economice este întotdeauna experiența unor fenomene complexe. Ea nu ne poate nicicând furniza o cunoaștere de tipul celei pe care o extrage experimentatorul dintr-un experiment de laborator. Statistica este o metodă de prezentare a faptelor istorice privitoare la prețuri și la alte date relevante ale acțiunii umane. Ea nu face parte din teoria economică și nu poate produce teoreme și teorii. Statistica prețurilor este istorie economică. Legea după care, ceteris paribus, o creștere a cererii trebuie să atragă după sine o creștere a prețurilor nu este derivată experimental. Nimeni nu a fost și nimeni nu va fi vreodată în situația de a observa o schimbare a uneia dintre datele pieței, ceteris paribus. Nu există nimic de felul unei economii cantitative. Toate cantitățile economice despre care avem informații reprezintă date ale istoriei economice. Nici o persoană rezonabilă nu poate susține că relația dintre preț și ofertă este în general, sau măcar în cazul anumitor mărfuri, constantă. Știm, dimpotrivă, că fenomenele externe îi afectează în mod diferit pe diferiți oameni, că reacțiile acelorași oameni la aceleași evenimente externe variază și că nu este posibil să îi dispunem pe indivizi în clase de persoane care reacționează în același mod. Acest rezultat este un produs al teoriei noastre apriorice. Este adevărat că empiriștii resping această teorie; ei pretind că urmăresc să învețe numai din experiența istorică. Însă ei intră în contradicție cu propriile lor principii, de îndată ce trec dincolo de înregistrarea neadulterată a unor prețuri izolate individuale și încep să construiască serii și să calculeze medii matematice. Un dat experimental și un fapt statistic este numai un preț plătit la un anumit moment și într-un anumit loc, pentru o anumită cantitate a unei anumite mărfi. Dispunerea diverselor date referitoare la prețuri în grupuri și calcularea de medii sunt ghidate de considerații teoretice care le sunt logic și temporal antecedente. Măsura în care anumite caracteristici care sunt prezente și contingențe circumstanțiale privitoare la respectivele date despre prețuri sunt sau nu luate în considerație depinde de un raționament teoretic de același fel. Nimeni nu este atât de îndrăzneț încât să susțină că o creștere de a % a ofertei la un anumit bun trebuie întotdeauna — în fiecare țară și de fiecare dată — să ducă la o scădere de b % a prețului său. Însă deoarece nici un economist cantitativ nu s-a încumetat vreodată să definească cu precizie, pe temeiul experienței statistice, condițiile speciale care determină o anumită deviere de la raportul a : b, sterilitatea strădaniilor acestei categorii de economiști este manifestă. Mai mult, banii nu sunt un etalon pentru măsurarea prețurilor; ei sunt un mijloc al cărui raport de schimb variază în același fel — deși de regulă nu cu aceeași viteză și în [p.352] aceeași măsură — în care variază raporturile mutuale de schimb dintre bunurile și serviciile comercializabile.

Este inutil să continuăm cu revelarea erorilor implicate în afirmațiile economiei cantitative. În ciuda tuturor anunțurilor sforăitoare ale adepților săi, nu s-a întreprins nimic în direcția realizării programului său. Regretatul Henry Schultz și-a dedicat cercetările măsurării elasticităților cererii pentru diferite bunuri. Profesorul Paul H. Douglas a elogiat rezultatele studiilor lui Schultz, numindu-le “o muncă la fel de necesară pentru a face din teoria economică o știință mai mult sau mai puțin exactă cum a fost determinarea greutăților atomice pentru dezvoltarea chimiei.” [8] Adevărul este că Schultz nu s-a angrenat niciodată în determinarea elasticității cererii pentru vreo marfă ca atare; datele pe care s-a bazat el erau limitate la anumite regiuni geografice și perioade istorice. Rezultatele obținute de el cu privire la un anumit bun, cum ar fi cartofii, nu se referă la cartofi în general, ci la cartofii din Statele Unite din perioada anilor 1975-1929. [9] Ele sunt în cel mai bun caz contribuții de factură mai degrabă îndoielnică și nesatisfăcătoare la diverse capitole ale istoriei economice. Ele nu constituie în nici un caz pași către realizarea programului confuz și contradictoriu al economiei cantitative. Trebuie subliniat faptul că reprezentanții celorlalte două varietăți de economie matematică sunt pe deplin conștienți de sterilitatea economiei cantitative. Într-adevăr, ei nu s-au încumetat niciodată să introducă magnitudini descoperite de econometricieni în formulele și ecuațiile lor, adaptându-le astfel pentru soluționarea unor probleme particulare. În sfera științelor acțiunii umane nu există nici un mijloc de abordare a evenimentelor viitoare cu excepția aceluia furnizat de înțelegerea specifică.

Al doilea domeniu abordat de economiștii adepți ai metodelor matematice este acela al raportului dintre prețuri și cost. În abordarea acestor probleme, economiștii matematicieni nesocotesc funcționarea procesului de piață și, mai mult, pretind a face abstracție de întrebuințarea banilor, care este inerentă calculelor economice. Pe de altă parte, în măsura în care se referă la prețuri și costuri în general și au de a face cu prețuri și costuri, ei presupun implicit existența și utilizarea banilor. Prețurile sunt întotdeauna prețuri monetare, iar costurile nu pot fi introduse în calculele economice dacă nu sunt exprimate în termeni monetari. Dacă nu recurgem la expresii monetare, atunci costurile se exprimă sub forma unor cantități complexe alcătuite din diverse bunuri și servicii, care urmează a fi cheltuite pentru procurarea unui produs. Pe de altă parte, prețurile — dacă putem întrebuința acest termen pentru a desemna rapoartele de schimb determinate prin troc — constă în enumerarea unor cantități de diferite bunuri, în schimbul cărora “vânzătorul” poate tranzacționa o anumită ofertă. Bunurile [p.353] la care se face referință în exprimarea unor asemenea “prețuri” nu sunt aceleași bunuri la care se referă “costurile”. O comparație între asemenea prețuri exprimate în natură și costurile exprimate în natură nu este fezabilă. Faptul că vânzătorul evaluează bunurile la care renunță la o valoare mai scăzută decât cele pe care le primește în schimb pentru ele, faptul că vânzătorul și cumpărătorul diferă cu privire la evaluarea subiectivă a celor două bunuri tranzacționate, și faptul că antreprenorul se angrenează într-un proiect doar dacă anticipează să primească în schimbul produselor bunuri pe care le evaluează la o valoare mai ridicată decât pe cele cheltuite pentru producerea lor, toate acestea sunt lucruri pe care le cunoaștem deja, pe baza analizei praxeologice. Cunoașterea aprioristă este cea care ne permite să anticipăm conduita unui antreprenor care este în măsură să apeleze la calculul economic. Însă economistul matematic se amăgește atunci când pretinde că tratează aceste probleme într-o manieră mai generală prin eliminarea oricărei referiri la expresiile monetare. Este inutil să se investigheze cazuri de divizibilitate imperfectă a factorilor de producție fără referire la calculul economic în termeni monetari. Asemenea investigații nu pot trece niciodată dincolo de cunoașterea deja disponibilă; anume, aceea că fiecare antreprenor urmărește să producă acele articole a căror vânzare îi va aduce încasări pe care le evaluează la o valoare mai ridicată decât complexul total de bunuri cheltuite pentru producerea lor. Dar dacă nu există schimb indirect și dacă nici un mijloc de schimb nu este în uz comun, el nu poate reuși — presupunând că a anticipat corect starea viitoare a pieței — decât dacă este înzestrat cu un intelect suprauman. El ar trebui să absoarbă dintr-o privire toate rapoartele determinate pe piață, în așa fel încât să atribuie în raționamentele sale fiecărui bun exact locul care i se cuvine pe baza acestor rapoarte.

Este incontestabil că toate investigațiile privitoare la relația dintre prețuri și costuri presupun atât utilizarea banilor cât și procesul de piață. Însă economiștii matematicieni închid ochii în fața acestui fapt evident. Ei formulează ecuații și desenează curbe care sunt ținute să descrie realitatea. De fapt, ei nu descriu decât o stare de lucruri irealizabilă și ipotetică, lipsită de orice legătură cu problemele catalactice în chestiune. Ei înlocuiesc prin simboluri algebrice expresiile monetare efective, așa cum intervin ele în calculul economic, și sunt convinși că acest procedeu face ca raționamentele lor să fie mai științifice. Ei produc o impresie puternică asupra nespecialiștilor naivi. În fond, ei nu fac decât să propage confuzie și să încurce lucruri care sunt tratate satisfăcător în manualele de aritmetică și contabilitate comerciale.

Unii dintre acești matematicieni au mers până la a declara că desfășurarea calculului economic ar fi posibilă pe baza unităților de utilitate. Ei și-au intitulat metoda analiză a utilităților. Eroarea lor este aceeași cu cea comită de a treia varietate de economiști matematicieni.

Trăsătura caracteristică a membrilor acestui al treilea grup este că urmăresc, în mod deschis [p.354] și conștient, să rezolve probleme catalactice fără a se raporta în nici un fel la procesul pieței. Idealul lor este să construiască o teorie economică după modelul mecanicii. Ei recurg în permanență la analogii cu disciplina mecanicii clasice, care, în opinia lor, reprezintă modelul unic și absolut al oricărei cercetări științifice. Este inutil să explicăm din nou de ce această analogie este superficială și inducătoare în eroare și în ce privințe acțiunea umană, îndreptată spre un țel, diferă radical de mișcare, obiectul de studiu al mecanicii. Va fi suficient să accentuăm un singur aspect, anume semnificația practică a ecuațiilor diferențiale în cadrul celor două discipline.

Raționamentele care conduc la formularea ecuațiilor sunt, în mod necesar, de factură non-matematică. Formularea acestor ecuații este expresia finală a cunoașterii noastre; ea nu ne îmbogățește nemijlocit cunoașterea. Cu toate acestea, ecuațiile pot furniza servicii practice foarte importante în sfera mecanicii. Dată fiind existența relațiilor constante între diverse elemente mecanice, devine posibil să utilizăm ecuațiile pentru a rezolva diverse probleme tehnologice. Civilizația noastră industrială modernă este, în cea mai mare parte, o realizare a acestui mod de utilizare a ecuațiilor diferențiale ale fizicii. Asemenea relații constante nu există, însă, între elemente economice. Ecuațiile formulate de economiștii matematicieni rămân un exemplu inutil de gimnastică mentală – și nu ar deveni altceva nici dacă ar exprima mai mult decât exprimă efectiv.

O cercetare economică neviciată nu trebuie să piardă niciodată din vedere aceste două principii fundamentale ale teoriei valorii: Mai întâi, evaluarea din care se naște acțiunea înseamnă întotdeauna a prefera și a lăsa deoparte; ea nu înseamnă niciodată echivalență sau indiferență. În al doilea rând, nu există nici o modalitate de comparare a evaluărilor a doi indivizi diferiți, sau a evaluărilor aceluiași individ la momente de timp diferite, alta decât de a stabili dacă alternativele în chestiune sunt sau nu aranjate în aceeași ordine de preferințe.

În cazul construcției imaginare a unei economii aflate în regim uniform repetitiv, toți factorii de producție sunt întrebuințați astfel încât fiecare din ei să furnizeze cel mai valoros serviciu. Nici o schimbare imaginabilă și posibilă nu ar putea ameliora starea de satisfacție; nici un factor nu este întrebuințat pentru satisfacerea unei nevoi a, dacă această întrebuințare împiedică satisfacerea nevoii b, căreia i se acordă o valoare superioară lui a. Este, desigur, posibil să descriem cu ajutorul unor ecuații diferențiale această modalitate imaginară de alocare a resurselor și să o vizualizăm grafic, cu ajutorul unor curbe. Însă aceste instrumente nu ne spun nimic despre procesul pieței. Ele nu fac decât să exprime o situație imaginară, în care procesul pieței ar înceta să mai opereze. Economiștii matematicieni nesocotesc tot ce ține de elucidarea teoretică a procesului pieței și se amuză facil cu o noțiune auxiliară, lipsită de orice semnificație când este scoasă din contextul care îi este propriu.

În fizică suntem confruntați cu schimbări care afectează diverse fenomene perceptibile cu ajutorul simțurilor. Descoperim o regularitate în secvența acestor schimbări și aceste observații ne conduc la construcția unei științe a fizicii. Nu știm nimic despre forțele ultime care determină aceste schimbări. Ele constituie date ultime pentru mintea cercetătorului și nu permit nici un fel de analize împinse dincolo de pragul lor. Ceea ce cunoaștem din observații este concatenarea regulată a diverselor entități și atribute. Ceea ce descrie fizicianul prin ecuații diferențiale este interdependența aceasta mutuală dintre date.

În praxeologie primul lucru de care luăm cunoștință este că oamenii urmăresc în mod deliberat să producă anumite schimbări. Cunoașterea lucrului acesta este cea care conferă unitate domeniului de studiu al praxeologiei și-l deosebește de obiectul de studiu al științelor naturale. Noi cunoaștem forțele aflate îndărătul schimbărilor și această cunoaștere apriorică ne conduce la cunoașterea proceselor praxeologice. Fizicianul nu știe ce “este” electricitatea. El nu cunoaște decât fenomenele atribuite unui ce numit electricitate. Dar economistul știe ce pune în mișcare procesele de piață. Numai datorită acestei cunoașteri este el în măsură să distingă între fenomenele de piață și alte fenomene, și să descrie procesul pieței.

De bună seamă, economistul matematician nu contribuie cu nimic la elucidarea proceselor de piață. El nu face decât să descrie un dispozitiv auxiliar întrebuințat de economiștii adepți ai metodei logice ca o noțiune limită: definiția unei stări de lucruri în care a încetat să mai existe orice fel de acțiune și în care procesul de piață a atins o stare de repaos. Acesta este tot ce poate el afirma. Ceea ce articulează economistul adept al metodei logice în cuvinte, atunci când definește construcțiile imaginare ale stării finale de repaos și a economiei în regim de rotație uniformă, și ceea ce însuși economistul matematician trebuie să descrie în cuvinte înainte de a-și începe lucrul matematic, este tradus în simboluri algebrice. O analogie superficială este supralicitată și nimic mai mult.

Atât economistul adept al metodei logice cât și economistul matematician susțin că acțiunea umană se îndreaptă, în cele din urmă, către instituirea unei asemenea stări de echilibru și că aceasta, ar fi atinsă dacă toate schimbările nou ivite ar înceta. Însă economistul adept al metodei logice știe cu mult mai mult decât atât. El arată cum anume tind activitățile persoanelor întreprinzătoare, ale promotorilor și ale speculatorilor, dornici de a profita de pe urma discrepanțelor din structura prețurilor, către [p.356] eradicarea discrepanțelor de felul acesta, și prin aceasta și către eliminarea surselor de profituri și pierderi antreprenoriale. El arată cum ar conduce procesul acesta, în cele din urmă, la instituirea economiei în regim de rotație uniformă. Aceasta este sarcina teoriei economice. Descrierea matematică a diverselor stări de echilibru nu este decât o joacă. Problema este de a analiza procesul pieței.

O comparație a celor două metode de analiză economică ne poate face să înțelegem semnificația cerinței frecvent auzite de a lărgi domeniul științei economice prin construirea unei teorii dinamice, în loc de a acorda atenție doar problemelor statice. Cu referire la economia logică, acest postulat este lipsi de orice temei. Economia logică este, în esență, o teorie a proceselor și a schimbării. Ea nu recurge la construcțiile imaginare ale unei economii fără de schimbare decât pentru elucidarea fenomenelor asociate cu schimbarea. Dar lucrurile nu stau la fel cu economia matematică. Ecuațiile și formulele acesteia sunt limitate la descrierea unei stări de echilibru și de non-acțiune. Ea nu ne poate spune nimic despre formarea unor asemenea stări și despre transformarea lor în alte stări, câtă vreme nu părăsește domeniul procedurilor matematice. Atunci când este îndreptată împotriva economiei matematice, solicitarea unei teorii dinamice este bine întemeiată. Dar economia matematică nu are nici o posibilitate de a satisface această cerere. Problemele de analiză a proceselor, i.e., singurele probleme care contează, nu se pretează nici unui fel de abordare matematică. Introducerea unor parametri temporali în ecuație nu reprezintă o soluție. Ea nu este nici măcar legată de neajunsul esențial al metodei matematice. Afirmațiile că orice schimbare necesită timp și că schimbarea se desfășoară întotdeauna în secvența temporală nu sunt decât o modalitate de a exprima faptul că, în măsura în care există rigiditate și absență a schimbării nu există timp. Principalul neajuns al economiei matematice nu este că ignoră secvența temporală, ci că ignoră modul de funcționare al procesului pieței.

Metoda matematică este neputincioasă când este vorba de a arăta cum se nasc, pornind dintr-o stare de non-echilibru, acele acțiuni care tind către instituirea echilibrului. Este bineînțeles posibil să indicăm operațiunile matematice necesare pentru a transforma descrierea matematică a unei anumite stări de non-echilibru în descrierea matematică a unei stări de echilibru. Dar aceste operațiuni matematice nu descriu nicidecum procesul de piață indus de discrepanțele existente în structura prețurilor. Ecuațiile diferențiale ale mecanicii sunt ținute să descrie cu precizie mișcările studiate, în fiecare moment de timp al perioadei parcurse. Ecuațiile economice nu au nici un fel de legătură cu condițiile reale, așa cum se manifestă ele în fiecare moment al intervalului de timp dintre starea de non-echilibru [p.357] și cea de echilibru. Numai cei întru totul orbiți de prejudecata că teoria economică trebuie să fie o replică palidă a mecanicii vor subestima această obiecție. O metaforă cât se poate de imperfectă și superficială nu reprezintă un substitut pentru serviciile pe care ni le furnizează economia logică.

Consecințele devastatoare ale tratamentului matematic al teoriei economice pot fi înregistrate în fiecare capitol al catalacticii. Va fi suficient să trimitem numai la două cazuri. Unul dintre ele se referă la așa-zisa ecuație a schimbului, încercarea zadarnică și inducătoare în eroare a economiștilor matematicieni de a analiza schimbările puterii de cumpărare a banilor. [10] A doua poate fi cel mai bine ilustrată făcând trimitere la dictonul Profesorului Schumpeter, după care consumatorii, evaluând bunurile de consum, “evaluează ipso facto și mijloacele de producție care contribuie la producția acestor bunuri.” [11] Cu greu este posibil de a interpreta procesul pieței într-o manieră mai eronată.

Teoria economică nu se referă la bunuri și servicii; ea se referă la acțiunile oamenilor vii. Obiectivul ei nu este de a întârzia asupra unor construcții imaginare, așa cum este echilibrul. Acestea nu sunt decât instrumente ajutătoare ale raționamentelor. Unica sarcină a teoriei economice este analiza acțiunilor oamenilor, analiza proceselor.

6. Prețurile de monopol

Prețurile competitive sunt rezultatul unei ajustări complete a vânzătorilor la cererea consumatorilor. La prețul competitiv întregul stoc disponibil este vândut, iar factorii specifici de producție sunt întrebuințați în măsura permisă de prețurile factorilor complementari nonspecifici. Nici o parte din stocul disponibil nu este permanent reținută pentru a nu fi vândută pe piață, iar unitatea marginală a factorilor de producție întrebuințați nu duce la încasarea nici unui venit net. Întregul proces economic este administrat în beneficiul consumatorilor. Nu există nici un conflict între interesele producătorilor și cele ale consumatorilor. Proprietarii diverselor bunuri nu sunt în măsură să devieze consumul și producția de la liniile prescrise de evaluările consumatorilor, situația ofertei de bunuri și servicii de toate ordinele și starea cunoștințelor tehnologice.

Fiecare vânzător luat în parte și-ar vedea propriile încasări sporite dacă o scădere [p.358] a ofertei de care dispun competitorii săi ar ridica prețul la care el însuși ar putea să-și vândă propria marfă. Dar, pe o piață competitivă, el nu este în măsură să determine producerea acestui rezultat. Cu excepția cazurilor de existență a unor privilegii provenite din amestecul guvernului în afaceri, el trebuie să se supună stării pieței, așa cum este aceasta.

Antreprenorul este – în calitatea sa de antreprenor – supus întotdeauna întregii supremații a consumatorilor. Lucrurile se prezintă diferit în ce-i privește pe proprietarii bunurilor și factorilor de producție tranzacționabili și, bineînțeles, în ce-i privește pe antreprenori în calitatea lor de proprietari ai unor asemenea bunuri și factori. În anumite condiții, aceștia pot câștiga mai mult prin reducerea ofertei și vânzarea la un preț unitar mai ridicat. Prețurile astfel determinate — prețurile de monopol — reprezintă o încălcare a supremației consumatorilor și a democrației pieței.

Condițiile și circumstanțele speciale necesare pentru apariția prețurilor de monopol și a caractersiticilor lor catalactice sunt:

1. Trebuie să existe un monopol al cererii. Întregul stoc al bunului monopolizat este controlat de un singur vânzător, sau de un grup de vânzători care acționează concertat. Monopolistul — fie el un individ sau un grup de indivizi — este în măsură să reducă stocul oferit spre vânzare, sau pe cel întrebuințat în vederea producției, pentru a-și spori prețul pe unitatea vândută, fără a avea a se teme că planul său va fi zădărnicit de amestecul altor vânzători ai aceleiași mărfi.

2. Monopolistul fie nu este în măsură să discrimineze între cumpărători, fie se abține în mod voluntar de la asemenea discriminări. [12]

3. Reacția publicului cumpărător la creșterea prețurilor dincolo de prețul competitiv — scăderea cererii — nu este astfel încât încasările rezultate din vânzările totale la orice preț mai ridicat decât prețul competitiv să fie mai mici decât încasările rezultate din vânzările totale la prețul competitiv. Astfel, este superfluu să dăm curs la dezbateri sofisticate despre ce trebuie considerat ca fiind indiciul identității între articole. Nu este necesar să ne punem întrebarea dacă toate cravatele trebuie considerate specimene ale aceluiași articol, sau dacă este cazul să distingem între ele în funcție de material, culoare și model. O delimitare academică a diverselor articole este inutilă. Singurul lucru care contează este felul cum reacționează cumpărătorii la ridicarea prețurilor. Pentru teoria prețurilor de monopol este inutil să observăm că fiecare fabricant de cravate produce articole diferite și să-l numim pe fiecare monopolist. Catalactica nu analizează monopolurile ca atare, ci prețurile de monopol. Un vânzător de cravate diferite de cele pe care le comercializează alții [p.359] poate practica prețuri de monopol numai atunci când cumpărătorii nu reacționează la orice ridicare a prețurilor de așa manieră încât să facă ridicarea dezavantajoasă pentru el.

Monopolul este o condiție prealabilă pentru apariția prețurilor de monopol, dar nu este singura condiție prealabilă. Mai există o condiție necesară, și anume o anumită formă a curbei cererii. Simpla existență a monopolului nu înseamnă nimic din acest punct de vedere. Cel ce publică o carte protejată prin drepturi de copyright este un monopolist. Dar el poate să nu fie în măsură să vândă nici măcar un singur exemplar, indiferent cât de scăzut ar fi prețul pe care-l cere. Nu orice preț la care un monopolist comercializează un bun monopolizat este un preț de monopol. Prețuri de monopol sunt numai prețurile la care este mai avantajos pentru monopolist să reducă volumul total oferit spre vânzare decât să-și extindă vânzările până la limita pe care ar îngădui-o piața competitivă. Ele sunt produsul unei intenții deliberate ce tinde să restricționeze tranzacțiile.

4. Este o eroare fundamentală să se creadă că există o a treia categorie de prețuri, care nu sunt nici prețuri de monopol nici prețuri competitive. Dacă lăsăm deoparte problema discriminării prin prețuri, de care ne vom ocupa mai târziu, un anumit preț este fie un preț competitiv fie un preț de monopol. Afirmațiile contrare se datorează credinței eronate că dacă nu toată lumea este în măsură să se identifice drept vânzătorul unei anumite mărfi, atunci competiția nu este liberă sau perfectă.

Oferta disponibilă din orice marfă este limitată. Dacă ea nu ar fi rară relativ la cererea publicului, atunci lucrul în chestiune nu ar fi considerat un bun economic și pentru el nu s-ar plăti nici un preț. De aceea, este inducător în eroare să se aplice conceptul de monopol astfel încât acesta să acopere întregul domeniu al bunurilor economice. Simpla împrejurare că oferta este limitată este sursa valorii economice și a tuturor prețurilor plătite; ca atare, ea nu este încă suficientă pentru a genera prețuri de monopol. [13]

Termenul de competiție monopolistă sau imperfectă este aplicat astăzi cazurilor în care există anumite diferențe între produsele diferiților producători și vânzători. Aceasta înseamnă că aproape toate bunurile de consum sunt incluse în clasa bunurilor monopolizate. Totuși, singura întrebare relevantă pentru studiul determinării prețurilor este dacă aceste diferențe pot fi utilizate de către vânzător pentru a-și alcătui o strategie de reducere deliberată a ofertei, în vederea creșterii volumului încasărilor sale nete totale. Numai dacă lucrul acesta este posibil și pus în aplicare pot apărea prețuri de monopol, diferite de prețurile competitive. Poate fi adevărat că fiecare vânzător are o clientelă care preferă marca sa acelora [p.360] ale competitorilor săi și nu ar înceta să o cumpere chiar dacă prețul ei ar crește. Dar problema cu care se confruntă vânzătorul este dacă numărul acestor persoane este suficient de mare pentru a compensa reducerea vânzărilor totale pe care ar genera-o abținerea altor persoane de la a cumpăra. Numai în cazul acesta poate el considera că substituirea prețului competitiv prin prețuri de monopol este avantajoasă.

O confuzie considerabilă provine dintr-o greșită interpretare a termenului control al ofertei. Fiecare producător al fiecărui produs are partea sa de control asupra ofertei bunurilor oferite spre vânzare. Dacă ar fi produs mai mult a, el ar fi determinat o creștere a ofertei și ar fi generat o tendință de reducere a prețului. Dar întrebarea este de ce nu a produs mai mult a. Oare a redus el producția de a până la nivelul p cu intenția de a se alinia cât mai adecvat cu putință dorințelor consumatorilor? Sau avea el intenția de a sfida ordinele consumatorilor în propriul său avantaj? În primul caz el nu a produs mai mult a deoarece creșterea cantității de a dincolo de nivelul p ar fi însemnat retragerea unor factori rari de producție din alte ramuri, în care aceștia ar fi fost întrebuințați pentru satisfacerea dorințelor mai intense ale consumatorilor. El nu a produs p + r, ci numai p, deoarece o asemenea creștere ar fi făcut ca afacerea sa să devină neprofitabilă, sau mai puțin profitabilă, în vreme ce există încă alte direcții mai profitabile pentru investirea de capital. În al doilea caz el nu a produs r deoarece era mai avantajos pentru el să lase neutilizată o parte din stocul disponibil dintr-un factor monopolizat de producție m. Dacă m nu ar fi fost monopolizat de el, atunci i-ar fi fost imposibil să anticipeze obținerea vreunui beneficiu de pe urma reducerii producției de a. Rivalii săi ar fi umplut golul, astfel încât el n-ar fi fost în măsură să solicite prețuri mai ridicate.

În cercetarea prețurilor de monopol trebuie întotdeauna să căutăm în primul rând factorul monopolizat, m. Prima cerință pentru prețurile de monopol este existența unui bun monopolizat. Dacă nici o cantitate dintr-un asemenea bun m nu este reținută de la vânzare, atunci nu există nici o posibilitate pentru antreprenor să înlocuiască prețul competitiv prin prețuri de monopol.

Profitul antreprenorial nu are nimic de a face cu monopolul. Dacă un antreprenor este în măsură să vândă la prețuri de monopol, atunci el se bucură de avantajul acesta datorită monopolului său relativ la factorul monopolizat m. El realizează câștigul specific de monopol datorită proprietății sale asupra lui m, nu datorită activităților sale specific antreprenoriale.

Să presupunem că datorită unui accident aprovizionarea unui oraș cu curent electric se reduce la jumătate pentru un număr de zile, silindu-i pe locuitori să întrebuințeze doar iluminarea cu lumânări. [p.361] Prețul lumânărilor se ridică la s; la prețul acesta se vinde întreaga cantitate disponibilă. Magazinele care comercializează lumânări realizează un profit ridicat prin vânzarea întregii cantități la prețul s. Dar s-ar putea întâmpla ca proprietarii de magazine să se asocieze în vederea reținerii de pe piață a unei părți din stocul lor și să vândă restul la un preț s + t. În vreme ce s ar fi fost un preț competitiv, s + t este un preț de monopol. Surplusul realizat de vânzători la prețul s + t, în plus față de încasările pe care le-ar fi realizat vânzând doar la prețul s, reprezintă câștigul lor specific de monopol.

Modul în care proprietarii de magazine determină reducerea cantității oferite spre vânzare este lipsit de importanță. Distrugerea fizică a unei părți din oferta disponibilă reprezintă cazul clasic de acțiune monopolistă. Cu numai foarte puțin timp în urmă procedeul acesta a fost pus în aplicare de guvernul brazilian, care a dispus arderea unor cantități importante de cafea. Dar același efect poate fi obținut prin lăsarea unei părți a ofertei neutilizată.

În vreme ce profiturile sunt incompatibile cu construcția imaginară a unei economii în regim de rotație uniformă, prețurile de monopol și câștigurile specifice de monopol nu sunt.

5. Atunci când cantitățile disponibile dintr-un bun m nu se află în proprietatea unei singure persoane, firme, corporații, sau instituții, ci este deținută de mai mulți proprietari care doresc să coopereze în vederea înlocuirii prețului competitiv printr-un preț de monopol, pentru a atribui fiecărei părți cantitatea de m pe care are dreptul să o comercializeze la prețul de monopol, este necesară o înțelegere între participanți (numită îndeobște cartel și desemnată drept conspirație de legislația americană antitrust). Partea esențială a oricărei înțelegeri de tip cartel este atribuirea unei anumite cote bine definite fiecărui partener. Arta constituirii de carteluri ține de capacitatea de a determina ajungerea la o înțelegere în privința cotelor. Simplele discuții între proprietarii de m despre dezirabilitatea practicării de prețuri mai ridicate nu este de nici un folos.

De regulă, starea de lucruri care face cu putință apariția prețurilor de monopol este o consecință a politicilor guvernamentale, e.g., a barierelor vamale. Dacă proprietarii lui m nu profită de posibilitatea care li se oferă, de a se asocia în vederea stabilirii prețurilor de monopol, atunci guvernele iau frecvent asupra lor organizarea a ceea ce legislația americană numește “restrângere a comerțului”. Puterea polițienească îi forțează pe proprietarii de m — mai ales exploatările agricole, minere și piscicole — să reducă producția. Cele mai proeminente ilustrări ale acestei metode sunt furnizate, la nivel național, de politica agricolă americană, iar la nivel internațional, de tratatele intitulate în mod eufemistic “înțelegeri interguvernamentale de control al mărfurilor”. În această ramură de intervenție a guvernului în afaceri s-a dezvoltat o nouă semantică. Reducerea producției – și deci a [p.362] consumului respectiv – este numită “evitare a surplusurilor”, iar efectele urmărite — un preț mai ridicat pe unitatea comercializată — se numesc “stabilizare”. Este evident că aceste cantități de m nu au părut surplusuri în ochii celor ce le-ar fi consumat. Este de asemenea evident că acești oameni ar fi preferat un preț mai scăzut decât “stabilizarea” la un preț mai ridicat.

6. Conceptul de competiție nu presupune existența unei multitudini de unități aflate în competiție. Competiția este întotdeauna competiția unei persoane sau a unei firme împotriva altei persoane sau firme, indiferent de numărul celorlalte persoane care mai urmăresc aceeași distincție. Competiția între puțini rivali nu este praxeologic diferită de competiția între mulți rivali. Nimeni nu a susținut vreodată că în sistem bipartit competiția pentru funcțiile elective este mai puțin competitivă decât în sistem pluripartit. Numărul competitorilor joacă un rol în analiza prețurilor de monopol numai în măsura în care constituie unul dintre factorii de care depinde succesul eforturilor de a-i asocia pe rivali într-un cartel.

7. Dacă vânzătorul are posibilitatea de a-și spori încasările nete prin reducerea vânzărilor și ridicarea prețurilor la unitățile vândute, atunci există, de obicei, mai multe prețuri de monopol care satisfac această condiție. De regulă, unul din aceste prețuri de monopol aduce cele mai mari încasări nete. Dar este posibil și ca mai multe prețuri de monopol să fie la fel de avantajoase pentru monopolist. Putem numi acest preț de monopol, sau aceste prețuri de monopol, prețurile optime de monopol.

8. Monopolistul nu știe dinainte în ce fel vor reacționa consumatorii la o creștere a prețurilor. El trebuie să recurgă la tatonări pentru a încerca să afle dacă bunul monopolizat se poate vine în avantajul său la un preț care depășește prețul competitiv și, dacă așa stau lucrurile, care dintre diversele prețuri de monopol este prețul optim de monopol, sau care sunt prețurile optime de monopol. În practică, aceasta este mult mai dificil decât presupune economistul atunci când, desenând curbele cererii, îi atribuie monopolistului o clarviziune desăvârșită. Trebuie așadar să enumerăm, ca pe o condiție specială necesară pentru apariția prețurilor de monopol, capacitatea monopolistului de a descoperi aceste prețuri.

9. Un caz aparte este furnizat de monopolul incomplet. Partea cea mai mare a cantității totale disponibile este deținută de monopolist; restul cantității este deținută de unul sau mai mulți oameni care nu sunt dispuși să coopereze cu monopolistul în cadrul strategiei de reducere a vânzărilor și de stabilire a prețurilor de monopol. Totuși, necooperarea acestor outsideri nu împiedică practicarea prețurilor de monopol, dacă [p.363] partea p1, controlată de monopolist, este suficient de mare prin comparație cu părțile outsiderilor, p2. Să presupunem că întreaga cantitate (p = p1 + p2) poate fi vândută la prețul unitar c, iar o cantitate de p – z la prețul de monopol d. Dacă d (p1 – z) este mai mare decât c p1, atunci este în avantajul monopolistului să se angreneze în reducerea monopolistă a vânzărilor sale, indiferent ce ar face outsiderii. Aceștia pot continua să vândă la prețul c, sau își pot ridica prețurile până la prețul maxim d. Singurul lucru care contează este că outsiderii nu sunt dispuși să reducă din cantitatea pe care o vând ei înșiși. Întreaga reducere necesară trebuie suportată de proprietarul părții p1. Lucrul acesta îi influențează planurile și va duce, de regulă, la stabilirea unui preț de monopol care diferă de cel care ar fi fost stabilit în regim de monopol complet. [14]

10. Duopolul și oligopolul nu reprezintă varietăți speciale de prețuri de monopol, ci doar unele din metodele întrebuințate pentru stabilirea unui preț de monopol. Doi sau mai mulți oameni dețin întreaga cantitate. Ei sunt cu toții dornici să vândă la prețuri de monopol și să-și reducă vânzările totale în consecință. Dar, pentru anumite motive, ei nu doresc să acționeze concertat. Fiecare dintre ei o apucă pe propriul său drum, fără nici un fel de înțelegere formală sau tacită cu rivalii săi. Dar fiecare dintre ei mai știe și că rivalii săi au intenția să procedeze la o reducere monopolistă a vânzărilor lor, pentru a realiza prețuri unitare mai mari și câștiguri specifice de monopol. Fiecare dintre ei urmărește cu atenție comportamentul rivalilor săi și încearcă să-și ajusteze propriile sale planuri la acțiunile lor. Are loc o succesiune de mutări și contramutări, o întrecere mutuală în obținerea de rezultate, al cărei final depinde de abilitatea personală a părților adverse. Duopoliștii și oligopoliștii urmăresc două obiective: pe de o parte să afle prețurile de monopol care sunt cele mai avantajoase pentru vânzători, iar pe de alta de a transfera o parte cât mai mare din povara reducerii vânzărilor asupra rivalilor lor. Tocmai datorită faptului că nu cad de acord cu privire la cotele de reducere a vânzărilor care urmează dă le revină fiecăruia, ei nu acționează concertat, așa cum fac membrii unui cartel.

Nu trebuie să confundăm monopolul și duopolul cu monopolul incomplet, sau cu rivalitatea în vederea atingerii unei poziții de monopol. În cazul monopolului incomplet numai grupul monopolist este dispus să-și restrângă vânzările pentru a-și impune prețul său de monopol. Însă duopoliștii și oligopoliștii sunt dispuși să-și rețină de la vânzarea pe piață câte o parte din cantitățile de care dispun. În cazul “tăierii” prețurilor, un grup A plănuiește să atingă o [p.364] poziție de monopol complet sau incomplet prin forțarea tuturor, sau a majorității rivalilor săi — să-i numim B — să iasă din afaceri. Grupul A reduce prețurile până la un nivel care face vânzările ruinătoare pentru rivalii săi mai vulnerabili. A poate suporta de asemenea pierderi la aceste prețuri scăzute; dar el este în măsură să suporte pierderile acestea pentru mai mult timp decât ceilalți și este convins că le va recupera mai târziu, prin realizarea unor mari câștiguri de monopol. Procesul acesta nu are nimic de a face cu prețurile de monopol. El reprezintă o strategie destinată atingerii poziției de monopol.

Ne putem întreba dacă duopolul și oligopolul au vreo semnificație practică. De regulă, părțile implicate vor consimți cel puțin la un acord tacit privitor la cotele lor din volumul redus al vânzărilor.

11. Bunul monopolizat, prin a cărui reținere parțială de la vânzarea pe piață se stabilesc prețuri de monopol, poate fi fie un bun de ordinul cel mai redus, fie un bun de ordin superior, un factor de producție. El poate consta din controlul asupra cunoștințelor tehnologice necesare pentru desfășurarea producției, așadar asupra “rețetei”. Asemenea rețete sunt de regulă bunuri gratuite, deoarece capacitatea lor de a produce anumite efecte este nelimitată. Ele pot deveni bunuri economice numai dacă sunt monopolizate și utilizarea lor este restricționată. Orice preț plătit pentru serviciile furnizate de o rețetă este întotdeauna un preț de monopol. Este irelevant dacă restricționarea utilizării rețetei este făcută cu putință de condiții instituționale — de felul patentelor și al legilor de copyright — sau de faptul că formula este ținută secretă și alte persoane nu reușesc să o ghicească.

Factorul complementar de producție, a cărui monopolizare poate duce la practicarea prețurilor de monopol, poate consta și din posibilitatea cuiva de a coopera la realizarea unui bun cunoscut de consumatori, care-i atribuie acestei cooperări o semnificație specială. Această posibilitate poate fi dată atât de natura bunurilor sau serviciilor respective, cât și de prevederi instituționale, ca protecția sau mărcile înregistrate. Motivele pentru care consumatorii evaluează la o valoare atât de ridicată contribuția unui om sau a unei firme pot fi multiple. Ele pot fi: o încredere deosebită acordată individului sau firmei respective în urma unor experiențe trecute; [15] simple prejudecăți neîntemeiate sau erori; snobism; prejudecăți magice sau metafizice, a căror lipsă de temei e ridiculizată de persoanele mai rezonabile. Un medicament care poartă însemnul unei mărci înregistrate poate să nu difere în structura sa chimică și în eficacitatea sa fiziologică de alte compuse care nu poartă același însemn. Totuși, atunci când cumpărătorii atribuie o semnificație deosebită acestui însemn și sunt dispuși să plătească prețuri speciale pentru [p.365] produsul marcat cu el, vânzătorul poate, dacă se bucură de o configurație propice a cererii, să practice prețuri de monopol.

Monopolul care-i permite monopolistului să reducă cantitatea oferită fără ca alții să aibă posibilitatea de a-l contracara poate consta din productivitatea mai mare a unui factor pe care îl are la dispoziție, prin comparație cu productivitatea mai scăzută a factorului corespunzător de care dispun competitorii săi potențiali. Dacă marja dintre productivitatea mai ridicată a cantității sale din factorul monopolizat și aceea a competitorilor săi potențiali este suficient de largă pentru apariția unui preț de monopol, atunci avem de-a face cu o situație pe care o putem numi monopol marginal. [16]

Să ilustrăm conceptul de monopol marginal prin cea mai frecventă instanțiere a sa în condițiile actuale, posibilitatea unui tarif protecționist de a genera prețuri de monopol în anumite condiții. Atlantis stabilește un tarif t la importul fiecărei unități din marfa p, al cărei preț pe piața internațională este s. Dacă consumul autohton de p în Atlantis la prețul s + t este a și producția autohtonă de p este b, cu b mai mic decât a, atunci costurile dealerului marginal sunt s + t. Fabricile autohtone sunt în măsură să-și desfacă întreaga producție la prețul s + t. Tariful este eficace și le oferă firmelor autohtone un incitativ de a-și extinde producția de p, de la b la o cantitate cu puțin mai mică decât a. Dar dacă b este mai mare decât a, atunci lucrurile se prezintă diferit. Dacă presupunem că b este atât de mare încât chiar și la prețul s consumul autohton este mai mic decât valoarea sa și surplusul trebuie exportat și vândut în străinătate, atunci impunerea unui tarif vamal nu afectează prețul lui p. Atât prețul autohton al lui p cât și cel internațional rămân neschimbate. Totuși, prin discriminarea ce o operează între producția internă și cea externă, tariful le acordă fabricilor autohtone un privilegiu care poate fi întrebuințat pentru implementarea unei scheme monopoliste, presupunând că sunt îndeplinite si alte condiții suplimentare. Dacă între s și s + t se poate găsi un preț de monopol, atunci devine avantajos pentru întreprinderile autohtone să formeze un cartel. Cartelul vinde pe piața internă din Atlantis la prețul de monopol si dispune de surplus în străinătate, la prețul pieței mondiale. Bineînțeles, deoarece cantitatea de p oferită pe piața mondială crește — drept consecință a reducerii cantității vândute în Atlantis, prețul mondial scade de la s la s1. De aceea, pentru apariția unui preț autohton de monopol o condiție suplimentară necesară este ca reducerea totală a încasărilor provenită din scăderea prețului pe piața mondială să nu fie atât de mare încât să absoarbă tot câștigul de monopol al cartelului autohton. [p.366]

Pe termen lung, un asemenea cartel național nu își poate păstra poziția dacă intrarea în ramura ei de producție este liberă pentru noii-veniți. Factorul monopolizat, ale cărui servicii le restrânge cartelul (pe piața internă) în vederea practicării prețurilor de monopol, reprezintă o condiție geografică ce poate fi cu ușurință duplicată de orice nou investitor care își construiește o fabrică nouă în interiorul granițelor țării Atlantis. În condițiile industriale actuale, caracterizate prin progrese tehnologice necontenite, fabrica mai recentă va fi, de regulă, mai eficientă decât fabricile mai vechi și va produce la costuri medii mai scăzute. Astfel, incitativul potențialilor noi-veniți este dublu. El nu constă doar în câștigurile de monopol realizate de membrii cartelului, ci și din posibilitatea de a-i depăși prin reducerea costurilor de producție.

Și aici instituțiile vin în ajutorul vechilor firme care formează cartelul. Patentele le asigură un monopol legal, pe care nimeni nu-l poate încălca. Bineînțeles, numai unele dintre procesele de producție pot fi protejate prin patente. Dar un rival care este împiedicat să utilizeze aceste procese și să producă articolele respective poate fi, datorită acestui fapt, atât de handicapat încât să nu poată lua în considerație intrarea în domeniul de activitate al unei industrii cartelizate.

Posesorul unui patent se bucură de un monopol legal care, dacă beneficiază de condiții propice, poate fi utilizat pentru stabilirea unor prețuri de monopol. Dincolo de domeniul acoperit de patent ca atare, un patent poate furniza servicii auxiliare prin stabilirea și prezervarea unui monopol marginal, acolo unde există condițiile instituționale primare pentru apariția unui astfel de monopol.

Putem presupune că anumite carteluri mondiale ar exista chiar și în absența oricărui amestec guvernamental care să furnizeze pentru alte bunuri condițiile indispensabile implementării unei scheme monopoliste. Există unele bunuri, cum ar fi diamantele și mercurul, a căror ofertă este limitată în mod natural de existența numai câtorva surse. Posesorii acestor resurse se pot combina cu ușurință în vederea unei acțiuni concertate. Dar asemenea carteluri ar juca doar un rol minor în stabilirea producției mondiale. Semnificația lor economică ar fi mai curând redusă. Locul important pe care-l ocupă cartelurile astăzi este o consecință a politicilor intervenționiste adoptate de guvernele tuturor țărilor. Problema monopolului cu care trebuie să se confrunte omenirea astăzi nu este o consecință a funcționării economiei de piață. Ea este produsul acțiunilor deliberate ale guvernelor. Ea nu este una din racilele inerente ale capitalismului, așa cu trâmbițează demagogii. Dimpotrivă, este fructul politicilor ostile capitalismului, destinate să-i saboteze și să-i distrugă funcționarea.

Țara clasică a cartelurilor a fost Germania. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea Reichul german s-a angrenat într-o vastă schemă de Sozialpolitik. Ideea era de a spori veniturile și nivelul de trai al salariaților prin diverse măsuri, care țin de ceea ce numim astăzi legislație prosindicală, sub auspiciile mult-glorifiactei scheme de securitate socială a lui Bismarck și al presiunilor și constrângerilor venite din partea sindicatelor, care urmăreau obținerea de rate salariale mai ridicate. Adepții politicii acestea sfidau avertismentele economiștilor. Nu există nimic de felul unor legi economice, spuneau ei.

Cruda realitate este că așa-zisa Sozialpolitik a ridicat costurile de producție în Germania. Fiecare progres al așa-numitei legislații prosindicale și fiecare grevă încununată de succes tulburau condițiile industriale, în dezavantajul întreprinderilor germane. Devenea mai greu pentru ele să-și întreacă rivalii străini, pentru care evenimentele interne din Germania nu ridicau costurile de producție. Dacă germanii ar fi fost în măsură să renunțe la exportul de produse fabricate și să producă numai pentru propria lor piață internă, atunci tariful ar fi putut adăposti fabricile Germane de competiția intensificată a producătorilor străini. Ei ar fi fost în măsură să vândă la prețuri mai ridicate. Beneficiile pe care le-ar fi obținut salariatul de pe urma legislativelor și a sindicatelor ar fi fost absorbite de prețurile mai ridicate pe care tot el ar fi trebuit să le plătească pentru articolele achiziționate. Salariile reale n-ar fi crescut decât în măsura în care antreprenorii ar fi putut să-și amelioreze procedeele tehnologice, determinând astfel creșterea productivitatății muncii. Tarifele vamale ar fi neutralizat efectele negative ale așa-zisei Sozialpolitik.

Însă Germania este — și era deja pe vremea când Bismarck își inaugura politicile prosindicale — o țară predominant industrială. Fabricile ei exportau o parte considerabilă a outputului lor total. Aceste exporturi le permiteau germanilor să importe produsele alimentare și materiile brute pe care nu le puteau cultiva în țara lor, comparativ suprapopulată și slab înzestrată cu resurse naturale. Această împrejurare nu putea fi remediată prin simpla introducere a unui tarif protecționist. Numai cartelurile puteau elibera Germania de consecințele catastrofale ale politicilor “progresiste” prosindicale. Cartelurile practicau prețuri de monopol pe piața internă și vindeau la prețuri mai mici în străinătate. Cartelurile sunt însoțitoarele necesare și produsele unei politici prosindicale “progresiste”, în măsura în care aceasta afectează industriile dependente de piețele străine pentru desfacerea produselor străine. De bună seamă, cartelurile nu duc la păstrarea câștigurilor sociale iluzorii ale salariaților, pe care le promit politicienii asociați cu mișcările sindicale și liderii sindicali. Nu există nici un mijloc de augmentare a a ratelor salariale pentru toți cei doritori să obțină salarii superioare nivelului determinat de productivitatea fiecărui tip de muncă prestată. Tot ce au realizat cartelurile a fost de a contrabalansa câștigurile aparente manifestate în ratele salariale nominale prin creșteri corespunzătoare ale prețurilor ale bunurilor pe piața internă. Însă efectul cel mai [p.368] dezastruos al ratelor salariale minimale, șomajul permanent în masă, nu a fost ocolit.

Cum toate industriile urmăresc desfacerea unei părți a producției lor în străinătate și nu se mai mulțumesc cu piața internă, în această epocă a intervenției guvernului în afaceri funcția tarifului vamal este de a permite stabilirea unor prețuri de monopol interne. Indiferent care vor fi fost obiectivul și efectele tarifelor vamale în trecut, îndată ce o țară exportatoare se angrenează în măsuri menite să ridice veniturile salariaților sau ale fermierilor deasupra ratelor de piață, ea trebuie să recurgă la scheme care generează prețuri interne de monopol pentru mărfurile în chestiune. Puterea unui guvern național este limitată la teritoriul supus suveranității sale. El are posibilitatea de a augmenta costurile interne de producție. El nu are puterea de a-i sili pe străini să plătească prețuri corespunzător mai ridicate pentru produsele respective. Dacă nu se dorește abolirea exporturilor, ele trebuie subvenționate. Subvenția poate fi plătită în mod deschis de la buget, sau povara ei poate fi impusă consumatorilor prin mijlocirea prețurilor de monopol, practicate de un cartel.

Adepții amestecului guvernamental în afaceri îi atribuie “Statului” puterea de a le acorda anumitor grupuri din cadrul pieței beneficii prin simplu fiat. De fapt, această putere este puterea guvernului de a ticlui combinații monopoliste. Fondurile din care se finanțează “câștigurile sociale” sunt câștiguri de monopol. În măsura în care aceste câștiguri de monopol nu sunt suficiente, diversele măsuri ale intervenționismului paralizează imediat funcționarea pieței; șomajul în masă, depresiunile și consumul de capital își fac apariția. Această împrejurare explică aviditatea tuturor guvernelor contemporane de a monopoliza toate sectoarele pieței, care sunt, într-un fel sau altul, legate de export.

Dacă un guvern eșuează în tentativele sale indirecte de monopolizare, atunci el recurge la alte mijloace. În domeniul cărbunelui și al potasei, guvernul imperial german a impus formarea de carteluri obligatorii. New Deal-ul american a fost împiedicat să organizeze marile industrii naționale pe principiul cartelului obligatoriu de opoziția firmelor de afaceri. A avut mai mult succes în anumite ramuri vitale ale agriculturii, în care au fost implementate măsuri destinate reducerii producției în vederea practicării unor prețuri de monopol. O lungă serie de acorduri adoptate de cele mai importante guverne ale lumii urmărea stabilirea unor prețuri de monopol pe piața mondială, pentru diverse materii prime și produse alimentare. [17] Obiectivul mărturisit al Națiunilor Unite este de a continua aceste planuri. [p.369]

12. Pentru a înțelege motivele care stau la baza politicilor promonopoliste ale guvernelor contemporane este necesar să privim aceste politici ca pe un fenomen uniform. Din punct de vedere catalactic, aceste monopoluri nu sunt uniforme. Cartelurile contractuale în care se angrenează antreprenorii pentru a profita de pe urma incitativului furnizat de tarifele protecționiste reprezintă forme de monopol marginal. Acolo unde guvernul implementează nemijlocit prețuri de monopol avem de-a face cu monopoluri create prin licențe. Factorul de producție prin restrângerea utilizării căruia este determinată formarea prețului de monopol este licența, [18] căreia legile îi conferă caracter de obligativitate pentru cei care îi aprovizionează pe consumatori.

Asemenea licențe pot fi acordate în diverse feluri:

(a) O licență nelimitată este acordată practic fiecărui solicitant. Cazul acesta echivalează cu o stare de lucruri în care nu se cere nici o licență.

(b) Licențele se acordă solicitanților doar în urma unei selecții. Competiția este restricționată. Totuși, prețurile de monopol nu pot apărea decât dacă deținătorii de licențe acționează concertat și configurația cererii le este favorabilă.

(c) Nu există decât o singură licență. Licențiatul, să zicem deținătorul unui patent sau al unui copyright , este un monopolist. Dacă configurația cererii este propice și dacă licențiatul dorește să culeagă câștigul de monopol, atunci el poate practica prețuri de monopol.

(d) Licențele acordate sunt în număr limitat. Ele îi conferă licențiatului numai dreptul de a produce sau de a vinde o anumită cantitate, pentru a-l împiedica să deranjeze schema concepută de autorități. Autoritățile însele dirijează stabilirea prețurilor de monopol.

În fine, există cazuri în care un guvern implementează un monopol în vederea atingerii unor obiective fiscale. Câștigurile de monopol îi revin trezoreriei. Numeroase guverne europene au instituit monopoluri asupra tutunului. Altele au monopolizat sarea, chibriturile, serviciile telefonice și telegrafice, difuzarea de emisiuni radio-TV, ș.a.m.d. Toate țările au câte un monopol guvernamental asupra serviciilor poștale, fără excepție.

13. Monopolurile marginale nu-și datorează întotdeauna apariția unui factor instituțional, de felul tarifelor vamale. Ele pot apărea și datorită unor diferențe suficiente manifestate în fertilitatea, sau productivitatea anumitor factori de producție.

Am menționat deja faptul că a vorbi despre un monopol asupra pământului și a ne referi la prețurile de monopol și la câștigurile de monopol în vederea explicării prețurilor produselor agricole și a rentei funciare constituie o eroare serioasă. În măsura în care istoria consemnează situații în care produsele agricole se vindeau la prețuri de monopol, e vorba de monopoluri create prin licențe, instituite prin [p.370] decret guvernamental. Totuși, aceasta nu înseamnă că diferențele de fertilitate ale solului n-ar fi putut genera niciodată prețuri de monopol. Dacă diferența dintre fertilitatea solului cel mai puțin fertil care este deja cultivat și cea a celui mai fertil sol necultivat care este disponibil pentru o extindere a producției ar fi atât de mare încât să le permită proprietarilor solului deja exploatat găsirea unui preț de monopol avantajos în limitele acestei marje, atunci ei ar putea opta pentru reducerea producției prin acțiune concertată, în vederea obținerii prețurilor le monopol. Dar este un fapt că în agricultură condițiile naturale nu corespund acestor cerințe. Tocmai datorită faptului acesta fermierii doritori să practice prețuri de monopol nu se bazează pe acțiuni spontane, ci solicită intervenția guvernelor.

În diverse ramuri ale mineritului condițiile sunt adesea mai propice pentru apariția prețurilor de monopol pe baza existenței unui monopol marginal.

14. S-a afirmat necontenit că economiile bazate pe producția pe scară largă ar fi generat o tendință de formare a unor prețuri de monopol în industriile de procesare. În terminologia noastră, un asemenea monopol s-ar numi monopol marginal.

Înainte de a începe discuția acestui subiect, trebuie să clarificăm rolul pe care îl joacă o creștere sau o descreștere a costului unitar mediu în considerațiile unui monopolist care caută cel mai avantajos preț de monopol. Considerăm cazul în care proprietarul unuia din factorii de producție complementari monopolizați, de exemplu al unui patent, produce în același timp produsul p. Dacă costul mediu de producție al unei unități din p, fără nici un fel de legătură cu patentul, descrește odată cu creșterea cantității produse, atunci monopolistul trebuie să compare această descreștere cu câștigurile anticipate de pe urma reducerii producției. Dacă, pe de altă parte, costul unitar de producție descrește odată cu restrângerea producției totale, atunci incitativul de a recurge la restricția monopolistă este augmentat. Este evident că simplul fapt că producția pe scară mare tinde, de regulă, să reducă costurile medii de producție, nu este în sine un factor care să ducă la apariția prețurilor de monopol, ci mai degrabă unul care limitează această posibilitate.

Ceea ce încearcă să spună cei ce dau vina pe producția pe scară mare pentru răspândirea prețurilor de monopol este că eficiența sporită a producției pe scară mare face dificilă, sau chiar imposibilă, competiția eficace din partea întreprinderilor de proporții mai reduse. O unitate productivă de mari proporții ar putea, cred ei, recurge la prețuri de monopol nepedepsită, deoarece micile firme de afaceri nu sunt în măsură să-i pună în discuție monopolul. Desigur, este perfect adevărat că în numeroase ramuri din industriile de procesare ar fi o nesăbuință să pătrundă cineva pe piață cu produse realizate la costuri mari, de către întreprinderi mici, inadecvate. O țesătorie modernă de bumbac nu are a se teme de [p.370] competiția vechilor furci de tors manual; rivalii săi sunt alte țesătorii, mai mult sau mai puțin bine echipate. Dar aceasta nu înseamnă că ea are posibilitatea de a vinde la prețuri de monopol. Există competiție și între firmele mari. Dacă prețurile de monopol predomină în vânzarea produselor firmelor care produc pe scară mare, motivul este fie existența patentelor sau a monopolurilor în deținerea minelor sau a altor surse de materii prime, fie existența cartelurilor bazate pe tarife vamale.

Nu trebuie să confundăm noțiunea de monopol cu aceea de prețuri de monopol. Monopolul simplu ca atare este lipsit de importanță dacă nu este însoțit de prețuri de monopol. Prețurile de monopol sunt importante numai pentru că sunt rezultatul unei administrări a afacerilor care sfidează supremația consumatorilor și așează interesele private ale monopolistului în locul acelora ale publicului. Într-o economie de piață ele reprezintă singura situație în care s-ar putea face, într-o anumită măsură, distincția între producția pentru profit și producția pentru folosință, presupunând că am fi dispuși să lăsăm deoparte faptul că profiturile propriu-zise nu au nimic de-a face cu câștigurile de monopol. Ele nu constituie o parte din ceea ce catalactica poate numi profituri; ele reprezintă o creștere a prețului obținut de pe urma vânzării serviciilor furnizate de anumiți factori de producție, unii dintre aceștia fiind fizici, iar alții doar instituționali. În absența unei constelații de prețuri monopoliste, dacă antreprenorii și capitaliștii se abțin de la a extinde producția într-o anumită ramură industrială deoarece posibilitățile care li se oferă în alte ramuri sunt mai atractive, ei nu acționează împotriva dorințelor consumatorilor. Dimpotrivă, ei urmăresc cu precizie linia trasată de cerere, așa cum se exprimă aceasta pe piață.

Prejudecățile politice care au afectat discuția problemei monopolului au făcut să nu se acorde atenția cuvenită chestiunilor esențiale implicate aici. Pentru fiecare dintre cazurile de prețuri de monopol pe care le abordăm, prima problemă pe care trebuie să ne-o punem este ce obstacole îi împiedică pe oameni să rivalizeze cu monopoliștii. Răspunzând la această întrebare descoperim rolul jucat de factorii instituționali în apariția prețurilor de monopol. A fost o prostie că s-a vorbit despre o conspirație referitor la înțelegerile dintre firmele americane și cartelurile germane. Dacă un american ar fi dorit să fabrice un articol protejat printr-un patent deținut de germani, el era silit de către legislația americană să ajungă la o înțelegere cu firmele germane.

15. Un caz aparte îl constituie ceea ce am putea numi monopolul bazat pe o eroare.

În trecut, capitaliștii au investit fonduri într-o întreprindere destinată producției articolului p. Ulterior, evenimentele au dovedit că această investiție a fost o eroare. Prețurile care pot fi obținute prin vânzarea lui p sunt atât de scăzute încât [p.372] capitalul investit în echipamentul inconvertibil al firmei nu aduce beneficii. El este pierdut. Pe de altă parte, aceste prețuri sunt suficient de mari pentru a aduce un beneficiu rezonabil pentru întrebuințarea capitalului variabil în vederea producerii lui p. Dacă pierderea irevocabilă a capitalului investit în echipamentul inconvertibil este eliminată din registre și dacă se efectuează în conturi toate modificările corespunzătoare, atunci capitalul mai redus întrebuințat pentru menținerea în funcțiune a afacerii este, una peste alta, atât de profitabil încât oprirea completă a producției ar fi o nouă greșeală. Întreprinderea lucrează la întreaga capacitate producând cantitatea q din produsul p și comercializând-o la prețul unitar s.

Dar condițiile pot fi de așa natură încât să fie posibil ca întreprinderea să culeagă un câștig de monopol prin reducerea producției la q/2 și vânzarea ei la prețul unitar 3 s. Procedând astfel, capitalul investit în echipament inconvertibil nu mai apare ca fiind integral pierdut. El aduce un beneficiu modest, sub forma câștigului de monopol.

Acum întreprinderea vinde la prețuri de monopol și realizează câștiguri de monopol, deși capitalul total investit aduce beneficii mici în comparație cu ceea ce ar fi câștigat investitorii dacă ar fi investit în alte ramuri. Întreprinderea reține de la desfacerea pe piață servicii pe care capacitatea de producție neîntrebuințată a echipamentului său durabil le-ar fi putut furniza și astfel câștigă mai mult decât ar câștiga producând la întreaga capacitate. Ea sfidează ordinele publicului. Publicul s-ar fi găsit într-o situație mai bună dacă investitorii ar fi evitat greșeala de a imobiliza o parte din capitalul lor în producția de p. Evident, consumatorii n-ar fi beneficiat atunci de nici o cantitate de p. Dar ar fi obținut, în schimb, acele articole de care duc acum lipsă, deoarece capitalul necesar pentru producerea lor a fost irosit pentru construirea unui agregat destinat producerii de p. Pe de altă parte, având în vedere situația actuală, după ce greșeala ireparabilă a fost comisă, ei doresc să obțină mai mult p și sunt gata să plătească, pentru a-l obține, prețul său potențial competitiv de piață, desemnat prin s. Ei nu sunt de acord, în condițiile actuale, cu acțiunea întreprinderii, de a reține o cantitate de capital variabil de la utilizarea în vederea producerii de p. De bună seamă, această cantitate nu rămâne neutilizată. Ea este alocată în alte ramuri de activitate și produce acolo un alt bun, desemnat prin m. Dar în condițiile actuale consumatorii ar prefera o creștere a cantității disponibile de p unei creșteri a cantității disponibile de m. Dovada este că în absența unei restrângeri monopoliste a capacității de producție a lui p, date fiid actualele condiții, producerea cantității q comercializate la prețul s ar fi mai profitabilă decât o augmentarea a cantității produse din articolul m.

Există două trăsături caracteristice ale acestui caz. În primul rând, prețurile de monopol [p.373] plătite de consumatori sunt încă mai reduse decât ar fi fost costul total de producție al lui p dacă s-ar lua în calcul întregul input al investitorilor. În al doilea rând, câștigurile de monopol ale firmei sunt atât de reduse încât nu fac astfel încât întreaga afacere să pară o investiție bună. Ea rămâne o malinvestiție. Tocmai faptul acesta constituie poziția monopolistă a firmei. Nici un outsider nu dorește să se angreneze în domeniul ei de activitate antreprenorială, deoarece producerea de p generează pierderi.

Monopolul bazat pe o eroare nu este în nici un caz doar o construcție academică. El există astăzi, de pildă, în cazul anumitor companii feroviare. Dar trebuie să ne ferim de eroarea de a interpreta fiecare caz de capacitate neutilizată ca pe un monopol bazat pe o eroare. Chiar și în absența monopolului poate fi mai avantajos să se întrebuințeze capitalul variabil pentru alte obiective decât acela de a augmenta producția firmei până la limita fixată de capacitatea echipamentului său durabil inconvertibil; reducerea producției în acest caz reflectă tocmai starea pieței competitive și dorințele publicului.

16. Monopolurile locale au, de regulă, o origine instituțională. Dar există și monopoluri locale care își au originea în condițiile existente pe piața neobstrucționată. Monopolurile instituționale sunt adesea create pentru a rezolva problema monopolurilor care au apărut, sau care e probabil să apară în absența oricărei intervenții autoritare pe piață.

O clasificare catalactică a monopolurilor locale trebuie să distingă trei grupuri: monopolurile marginale, monopolurile datorate spațiului limitat și monopolurile bazate pe licențe.

Un monopol marginal local se caracterizează prin aceea că bariera care îi împiedică pe outsideri să intre în competiție pe piața locală și să spargă monopolul vânzătorilor locali este nivelul comparativ ridicat al costurilor de transport. Pentru a asigura o protecție limitată unei firme care posedă resursele naturale adiacente necesare pentru producția de cărămizi împotriva producătorilor de cărămizi aflați la mare distanță nu este necesar nici un fel de tarif vamal. Costurile de transport le asigură acestora o marjă în limitele căreia, dacă este însoțită de o configurație propice a cererii, se poate găsi un preț de monopol avantajos.

Până aici monopolurile marginale locale nu diferă din punct de vedere catalactic de alte cazuri de monopol marginal. Ceea ce le deosebește de acestea și face necesară analizarea lor separată este, pe de o parte, legătura pe care o au cu renta funciară urbană și, pe de altă parte, raportul lor cu dezvoltarea urbană.

Să presupunem că o regiune A, care oferă condiții favorabile pentru acumularea unei populații urbane aflate în creștere, se confruntă cu practicarea prețurilor de monopol pentru materialele de construcție. În consecință, costurile de construcție sunt mai ridicate [p.374] decât ar fi în absența unui asemenea monopol. Dar cei ce compară avantajele și dezavantajele stabilirii locuințelor și spațiilor lor de lucru în regiunea A au motive să plătească prețuri mai mari pentru achiziționarea sau închirierea unor astfel de locuințe și spații situate în A. Prețurile acestea sunt determinate, pe de o parte, de prețurile corespunzătoare din alte regiuni și, pe de altă parte, de avantajele pe carele oferă stabilirea în A prin comparație cu stabilirea în alte regiuni. Cheltuielile mai ridicate necesare pentru construcții nu afectează aceste prețuri; incidența lor cade asupra beneficiilor funciare. Povara câștigurilor de monopol realizate de vânzătorii materialelor de construcție cade asupra proprietarilor solului urban. Aceste câștiguri absorb ceea ce, în absența lor, le-ar reveni acestor proprietari. Chiar și în cazul — destul de puțin verosimil — că cererea pentru case și spații de lucru este astfel încât să le permită proprietarilor funciari să practice prețuri de monopol la vânzare și închiriere, prețurile de monopol pentru materialele de construcție n-ar afecta decât încasările proprietarilor funciari, nu și prețurile plătite de cumpărători sau chiriași.

Faptul că povara câștigurilor de monopol se reflectă în prețul de utilizare a pământului pentru construcții urbane nu înseamnă că ea nu impune anumite constrângeri dezvoltării orașului. Ea amână întrebuințarea pământului periferic și extinderea teritorială a așezării urbane. Momentul în care pentru proprietarul unei parcele de pământ suburban devine avantajos să-și retragă parcela de la utilizările agricole și de la alte întrebuințări non-urbane și să o întrebuințeze în vederea dezvoltării urbane este amânat.

Desigur, încetinirea dezvoltării unui oraș este o acțiune cu două tăișuri. Utilitatea ei pentru monopolist este ambiguă. El nu poate ști dacă viitoarele condiții vor fi de așa natură încât să atragă mai multă lume către A, singura piață de desfacere pentru produsele sale. Una din atracțiile pe care le oferă noilor veniți un oraș este mărimea sa, numărul ridicat al locuitorilor săi. Industria și comerțul tind către centru. Dacă acțiunea monopolistului întârzie creșterea comunității urbane, ea poate contribui la canalizarea șuvoiului de populație în altă parte. Se pot pierde ocazii care nu se mai întorc. Este posibil ca pentru realizarea de câștiguri comparativ reduse pe termen scurt să se sacrifice încasări mai mari în viitor.

Este, așadar, cel puțin discutabil dacă posesorul unui monopol marginal local își urmărește interesele în mod adecvat prin vânzarea la prețuri de monopol. De multe ori ar fi mai avantajos pentru el să practice discriminarea prin prețuri între diverși cumpărători. El ar putea vinde la prețuri mai ridicate pentru proiectele de construcție care vizează părțile centrale ale orașului și la prețuri mai scăzute pentru proiectele destinate districtelor periferice. Spațiul de manevră al monopolurilor marginale locale este mai redus decât se presupune îndeobște. [p.375]

Monopolul datorat spațiului limitat este o consecință a faptului că domeniul de respectiv activitate este în așa fel restricționat de condițiile fizice încât numai una sau câteva întreprinderi pot pătrunde în el. Monopolul apare dacă există doar o singură întreprindere care activează în domeniul respectiv, sau dacă cele câteva întreprinderi existente se asociază pentru a acționa concertat.

Este uneori posibil ca două companii rivale de troleibuze să activeze pe aceleași străzi dintr-un oraș. Au existat cazuri în care două sau chiar mai multe companii ce furnizau către locuitorii unui cartier gaz, electricitate și servicii telefonice au coexistat. Dar chiar și în asemenea cazuri excepționale cu greu se poate vorbi de existența vreunei competiții reale. Condițiile le sugerează rivalilor să se asocieze, cel puțin tacit. Dimensiunile reduse ale spațiului conduc, într-un fel sau altul, la apariția unui monopol.

În practică, monopolul datorat spațiului limitat este îndeaproape asociat cu monopolul bazat pe o licență. Este practic imposibil să se pătrundă în respectivul domeniu de activitate în absența unei înțelegeri cu autoritățile locale care controlează străzile și subsolul lor. Chiar și în absența legilor care stipulează obligativitatea deținerii unei concesiuni pentru înființarea unor servicii de utilitate publică, ar fi necesar ca întreprinderile să ajungă la o înțelegere cu autoritățile municipale. Dacă asemenea înțelegeri sunt sau nu denumite în termeni legali concesiuni este mai puțin important.

Desigur, monopolul nu trebuie numaidecât să dea naștere prețurilor de monopol. Dacă o companie furnizoare de utilități publice poate sau nu să practice prețuri de monopol depinde de datele specifice fiecărui caz în parte. Dar este sigur că există cazuri în care o poate face. Este posibil ca o companie să fie greșit orientată alegând politica practicării prețurilor de monopol și ca ea să-și urmărească mai bine interesele pe termen lung practicând prețuri mai mici. Dar nu există nici o garanție că monopolistul va afla ce este mai avantajos pentru el.

Este necesar să realizăm faptul că monopolul datorat spațiului limitat poate adesea da naștere la prețuri de monopol. În acest caz, avem de-a face cu o situație în care procesul de piață nu-și îndeplinește funcția democratică. [19]

Libera inițiativă este foarte puțin populară în ochii contemporanilor noștri. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este deosebit de detestată în acele domenii de activitate în care apar monopoluri datorate spațiului limitat, chiar dacă respectiva companie nu practică prețuri de monopol și chiar dacă activitatea ei nu aduce decât profituri reduse, sau dacă provoacă pierderi. O companie care furnizează servicii de “utilitate publică” reprezintă, în ochii politicienilor intervenționiști și socialiști, un inamic public. Electoratul aprobă orice obstrucție ridicată în calea lor de către autorități. Se presupune de regulă că asemenea întreprinderi ar trebui naționalizate sau municipalizate. Câștigurile de monopol, se spune, nu trebuie [p.376] sub nici o formă să fie încasate de cetățeni privați. Ele trebuiesc îndreptate exclusiv către fondurile publice.

Rezultatele politicilor de municipalizare și de naționalizare din ultimele zeci de ani au fost, aproape în toate cazurile, falimentul financiar, serviciile de proastă calitate și corupția politică. Orbiți de prejudecățile lor anticapitaliste, oamenii scuză serviciile de proastă calitate și corupția și, pentru multă vreme, nu s-au sinchisit nici de falimentul financiar. Totuși, falimentul acesta este unul din factorii care au contribuit la actuala criză a intervenționismului. [20]

17. Există obiceiul de a caracteriza politicile sindicale drept scheme monopoliste, care urmăresc substituirea ratelor salariale competitive prin rate salariale de monopol. Totuși, sindicatele nu urmăresc, de regulă, impunerea de rate salariale monopoliste. Un sindicat urmărește restrângerea competiției în propriul său sector de pe piața forței de muncă, în vederea ridicării ratelor salariale. Dar restrângerea competiției și prețurile de monopol nu trebuie confundate. Trăsătura caracteristică a prețurilor de monopol este aceea că formarea lor prin vânzarea numai unei părți p din cantitatea totală disponibilă P aduce beneficii nete mai mari decât cele pa care le-ar aduce p. Monopolistul realizează un câștig de monopol reținând de pe piață cantitatea Pp. Nu nivelul acestui câștig este acela care marchează situația corespunzătoare prețurilor de monopol, ci acțiunea deliberată a monopoliștilor, de înfăptuire a ei. Monopolistul hotărăște întrebuințarea întregului stoc disponibil. El este preocupat în egală măsură de fiecare fracțiune din stocul de care dispune. Dacă o parte din acesta rămâne nevândută, el suferă o pierdere. Cu toate acestea el optează pentru lăsarea unei părți neutilizate, deoarece, dată fiind configurația existentă a cererii, este mai avantajos pentru el să procedeze în felul acesta. Ceea ce îi motivează decizia este starea specifică a pieței. Monopolul, care este una din condițiile indispensabile pentru apariția prețurilor de monopol poate fi — și este de regulă — produsul unui amestec instituțional în datele pieței. Dar aceste forțe externe nu produc numaidecât prețuri de monopol. Numai dacă și o a doua cerință este îndeplinită apare posibilitatea implementării acțiunilor monopoliste.

Cazul simplei restrângeri a ofertei este diferit. Acum autorii restrângerii nu se preocupă de ce se poate întâmpla cu acea parte a ofertei al cărei acces pe piață îl îndepărtează. Soarta persoanelor care dețin această parte nu-i interesează. Ei privesc numai la acea parte a cererii care rămâne pe piață. Acțiunea monopolistă este avantajoasă pentru monopolist numai dacă încasările totale nete la prețul de monopol depășesc încasările totale nete la prețul potențial competitiv. Acțiunea restrictivă, pe de altă parte, este [p.377] întotdeauna avantajoasă pentru grupul privilegiat și dezavantajoasă pentru cei pe care îi exclude de pe piață. Ea ridică întotdeauna prețul unitar și, o dată cu el, încasările totale nete ale grupului privilegiat. Pierderile grupului exclus nu sunt luate în calcul de către grupul privilegiat.

Este posibil ca beneficiile realizate de grupul privilegiat de pe urma reducerii competiției să fie mult mai lucrative pentru ei decât ar putea fi orice politică de practicare a prețurilor de monopol. Dar aceasta este o altă întrebare. Ea nu șterge diferențele catalactice dintre aceste două moduri de acțiune.

Sindicatele urmăresc atingerea unei poziții monopoliste pe piața mâinii de lucru. Dar, odată ce au atins-o, politicile lor sunt restrictive — și nu politici de practicare a prețurilor de monopol. Ele urmăresc reducerea ofertei de mână de lucru în domeniul lor de activitate, fără să se preocupe de soarta celor excluși. Ele au reușit, în toate țările comparativ subpopulate, să ridice bariere în calea imigrării. Astfel ele își păstrează ratele salariale relativ ridicate. Muncitorii străini excluși sunt siliți să rămână în țările lor, în care productivitatea marginală a muncii — și deci ratele salariale — sunt mai reduse. Tendința de egalizare a ratelor salariale, care predomină în condiții de liberă circulație a mâinii de lucru dintr-o țară în alta, este paralizată. Pe piața autohtonă sindicatele nu tolerează rivalitatea muncitorilor nesindicalizați și admit numai un număr limitat de membrii sindicali. Cei ce neadmiși trebuie să se îndrepte spre locuri de muncă remunerate mai slab, sau să rămână în șomaj. Sindicatele nu se preocupă de soarta acestor oameni.

Chiar dacă un sindicat ia asupra sa responsabilitatea de a se îngriji de membrii săi aflați în șomaj, plătindu-le acestora, din contribuțiile membrilor săi angajați, ajutoare de șomaj cel puțin egale cu câștigurile membrilor angajați, acțiunea sa nu este o politică de practicare a prețurilor de monopol. Într-adevăr, membrii sindicali aflați în șomaj nu sunt singurele persoane a căror capacitate de câștig este afectată advers de politica sindicală de înlocuire a ratelor salariale potențiale de piață, mai scăzute, prin rate mai ridicate. Interesele celor care nu sunt membrii sindicali nu sunt luate în calcul.

Tratamentul matematic al teoriei prețurilor de monopol

Economiștii matematicieni au acordat o atenție deosebită teoriei prețurilor de monopol. S-ar părea că prețurile de monopol reprezintă un capitol al catalacticii pentru care tratamentul matematic este mai adecvat decât pentru alte ramuri ale catalacticii. Totuși, serviciile pe care le poate furniza matematica sunt mai degrabă modeste și în această direcție.

Cu privire la prețurile competitive matematica nu poate furniza decât o descriere matematică a diverselor stări de echilibru și [p.378] a condițiilor ce caracterizează construcția imaginară a economiei în regim de rotație uniformă. Ea nu ne poate spune nimic despre acțiunile care, în absența oricăror noi schimbări ale datelor, ar institui în cele din urmă aceste echilibre și acest sistem în aflat în regim de rotație uniformă.

În teoria prețurilor de monopol matematicile se apropie ceva mai mult de realitatea acțiunii. Ele arată cum at putea monopolistul să determine prețul optimal de monopol, dacă ar avea la dispoziție toate datele necesare. Dar monopolistul nu cunoaște configurația curbei cererii. Ceea ce cunoaște el sunt doar puncte în care curbele cererii și ale ofertei s-au intersectat în trecut. De aceea, el nu este în măsură să utilizeze formule matematice pentru a descoperi dacă există vreun preț de monopol pentru articolul său monopolizat și, în caz afirmativ, care dintre prețurile de monopol este prețul optim. Expunerile matematice și grafice nu sunt, de aceea, mai puțin inutile în cazul acesta decât în oricare altul. Dar ele schematizează cel puțin raționamentele monopolistului și nu se mulțumesc, ca în cazul prețurilor competitive, doar cu descrierea unei construcții auxiliare, care nu joacă nici un rol în acțiunea reală.

Economiștii matematicieni contemporani au denaturat studiul prețurilor de monopol. Ei îl privesc pe monopolist nu ca pe un vânzător al unui bun monopolizat, ci ca pe un antreprenor și un producător. Însă este necesar să se distingă cu claritate între câștigurile de monopol și profitul antreprenorial. Câștigurile de monopol nu pot fi realizate decât de câtre vânzătorul unui bun sau al unui serviciu. Un antreprenor le poate realiza în calitatea sa de vânzător al unui bun monopolizat, dar nu în aceea de antreprenor. Avantajele și dezavantajele care pot decurge din reducerea sau creșterea costului unitar de producție odată cu augmentarea producției totale reduc sau augmentează încasările totale nete ale monopolistului, influențându-i comportamentul. Dar tratamentul catalactic al prețurilor de monopol nu trebuie să scape din vedere, legat de câștigurile specifice de monopol, faptul că ele provin, dată fiind configurația corespunzătoare a cererii, numai din monopolul asupra unui bun sau asupra unui drept. Numai împrejurarea aceasta este cea care-i permite monopolistului să-și reducă oferta fără teamă că alți rivali îi pot frustra demersul, augmentând cantitatea oferită de ei spre vânzare. Tentativele de a defini condițiile necesare pentru apariția prețurilor de monopol pe baza configurației costurilor de producție sunt sterile.

Este greșit să descriem situația de piață care duce la stabilirea prețurilor competitive prin afirmația că producătorul individual ar putea vinde la prețul pieței o cantitate superioară celei pe care o vinde efectiv. Lucrul acesta este adevărat numai dacă sunt îndeplinite două condiții speciale: producătorul în chestiune, A, nu este producătorul marginal și augmentarea producției nu presupune costuri adiționale ce nu pot fi acoperite prin vânzarea cantității suplimentare de produse. În acest caz, augmentarea producției de către A [p.379] îl silește pe producătorul marginal să întrerupă producția; cantitatea oferită spre vânzare rămâne neschimbată.

Trăsătura caracteristică a prețului competitiv, care îl distinge de prețurile de monopol, este că acesta rezultă dintr-o situație în care proprietarii bunurilor și serviciilor de toate ordinele sunt constrânși să deservească dorințele consumatorilor, în modul cel mai adecvat cu putință. Pe o piață competitivă nu există nimic de felul unei politici a prețurilor pe care să o practice vânzătorii. Ei nu au altă alternativă decât să vândă cât mai mult cu putință, la cel mai ridicat preț pe care-l pot obține. Dar monopolistul are mai mult de câștigat reținând o parte din oferta de care dispune de la desfacerea pe piață, în vederea realizării câștigurilor specifice de monopol.

7. Buna voință

Trebuie să subliniem neîncetat că piața este populată cu oameni care nu sunt omniscienți și care dispun de o cunoaștere mai mult sau mai puțin imperfectă a condițiilor existente.

Cumpărătorul trebuie întotdeauna să se bizuie pe credibilitatea vânzătorului. Chiar și pentru achiziționarea factorilor de producție, cumpărătorul, deși este de regulă un expert în domeniu, depinde într-o anumită măsură de încrederea pe care o poate avea în vânzător. Încă și mai pronunțat, același lucru se petrece pe piețele bunurilor de consum. Aici vânzătorul îl depășește de cele mai multe ori pe cumpărător în materie de pricepere tehnologică și comercială. Sarcina vânzătorului nu este pur și simplu de a vinde mărfurile pe care le solicită cumpărătorul. El trebuie adesea să-l sfătuiască pe cumpărător cum să aleagă marfa care-i poate satisface nevoile în modul cel mai satisfăcător cu putință. Vânzătorul cu amănuntul nu este doar un vânzător; ele este și un sfetnic prietenos. Publicul nu patronează orbește orice magazin. Un om preferă, dacă este cu putință, un magazin sau o marcă cu care el însuși, sau prieteni ai săi de încredere, au avut o experiență pozitivă în trecut.

Buna voință este renumele pe care îl dobândește o firmă de afaceri, pe baza realizărilor sale din trecut. Ea implică anticiparea faptului că beneficiarul bunei credințe se va menține în viitor la înălțimea standardelor sale dinainte. Buna voință nu este un fenomen care apare doar în relațiile de afaceri. Ea determină alegerea de către cineva a soției sale, a prietenilor săi și a candidatului pentru care votează în alegeri. Bineînțeles, catalactica se ocupă numai de bunăvoința manifestată în sfera comercială.

Nu contează dacă bunăvoința se bazează pe realizări și merite reale, sau este doar produsul imaginației și al ideilor eronate. Ceea ce contează pentru acțiunea umană nu este adevărul, așa cum poate el să apară în ochii unei ființe atotștiutoare, ci opiniile persoanelor supuse erorii. Există anumite cazuri în care clienții sunt gata să plătească un preț mai ridicat pentru un compus de o anumită marcă, deși articolul marcat nu diferă în structura sa fizică sau chimică de alte produse mai ieftine. Experții pot considera o asemenea conduită [p.380] nerezonabilă. Dar nimeni nu poate deveni expert în toate domeniile relevante pentru alegerile pe care le are de făcut. Nimeni nu poate evita pe de-a întregul substituirea cunoașterii adevăratei stări de lucruri prin încrederea acordată altor oameni. Clientul obișnuit nu-și alege întotdeauna articolul sau serviciul, ci furnizorul în care are încredere. El le plătește un surplus acelora pe care îi consideră de încredere.

Rolul pe care buna voință îl joacă pe piață nu subminează și nu reduce competiția. Oricine este liber să dobândească bunăvoință, și oricine beneficiază de bunăvoință o poate pierde după ce a dobândit-o. Numeroși reformatori, animați de prejudecata lor în favoarea guvernului paternalist, susțin ideea etichetării autoritare a calității ca substitut la mărcile comerciale. Ei ar avea dreptate dacă stăpânitorii și birocrații ar fi înzestrați cu omnisciență și cu o imparțialitate absolută. Însă deoarece deținătorii de funcții nu sunt deasupra slăbiciunilor omenești, realizarea unor astfel de planuri n-ar face decât să substituie defectele cetățenilor particulari prin acelea ale însărcinaților guvernamentali. Nu putem face un om mai fericit împiedicându-l să discrimineze între o marcă de țigări sau de conserve pe care o preferă și o alta pe care o agreează mai puțin.

Câștigarea bunăvoinței nu necesită doar onestitate și zel în deservirea consumatorilor ci — în egală măsură — și cheltuieli bănești. Este nevoie de timp pentru ca o firmă să-și atragă o clientelă constantă. În acest interval ea trebuie adesea să suporte pierderi, pe care le compară cu viitoarele profituri anticipate.

Din punctul de vedere al vânzătorului buna-voință este, așa-zicând, un factor necesar de producție. El este estimat în consecință. Faptul că echivalentul bănesc al bunăvoinței nu apare în evidențele contabile sau în situațiile firmei este lipsit de importanță. La vânzarea unei afaceri se plătește un preț pentru bunăvoință, presupunând că aceasta poate fi transferată către cumpărător.

Este așadar o sarcină a catalacticii să cerceteze natura acestui lucru aparte numit bunăvoință. În cadrul acestei cercetări trebuie să distingem trei cazuri diferite:

Cazul 1. Bunăvoința îi asigură vânzătorului posibilitatea de a vinde la prețuri de monopol, sau de a discrimina prin prețuri între diversele clase de cumpărători. Cazul acesta nu diferă de alte situații în care se practică prețurile de monopol sau discriminarea prin prețuri.

Cazul 2. Bunăvoința nu-i asigură vânzătorului decât posibilitatea de a vinde la prețuri egale cu cele practicate de rivalii săi. Dacă n-ar dispune de bunăvoință el n-ar putea vinde deloc, sau ar putea-o face numai prin reducerea prețurilor. Bunăvoința este pentru un astfel de vânzător la fel de necesară ca și localul în care își desfășoară activitățile, menținerea unui stoc de mărfuri bine asortat și angajarea de ajutoare corespunzător calificate. Costul suportat pentru dobândirea [p.381] bunăvoinței joacă același rol ca și orice alte cheltuieli de afaceri. Ele trebuie acoperite, ca și acestea, printr-un exces al veniturilor totale față de costurile totale.

Cazul 3. Vânzătorul se bucură în cadrul unui cerc limitat de patroni loiali de o reputație atât de strălucită încât le poate vinde acestora la prețuri mai mari decât cele obținute de rivalii săi mai puțin renumiți. Totuși, aceste prețuri nu sunt prețuri de monopol. Ele nu provin dintr-o politică deliberată de reducere a vânzărilor totale în vederea creșterii încasărilor nete. Este posibil ca vânzătorul să nu aibă posibilitatea să vândă o cantitate mai mare, acesta fiind, spre exemplu, cazul unui doctor care este ocupat până la limita puterilor sale, deși percepe tarife mai ridicate decât colegii săi. Se poate de asemenea întâmpla ca sporirea vânzărilor să necesite investiții suplimentare de capital și ca vânzătorul fie să nu dispună de acest capital, fie să creadă că are posibilitatea să-i dea o întrebuințare mai profitabilă. Ceea ce împiedică augmentarea producției și a cantității de mărfuri sau servicii oferite spre vânzare nu este o acțiune deliberată a vânzătorului, ci starea pieței.

Cum greșita interpretare a lucrurilor acestea a generat o întreagă mitologie a “competiției imperfecte” și a “competiției monopoliste”, este necesar să cercetăm mai îndeaproape considerațiile antreprenorului care cântărește avantajele și dezavantajele unei extinderi a afacerii sale.

Extinderea unui agregat productiv și — în egală măsură — augmentarea producției de la o utilizare parțială la deplina ei capacitate productivă, presupune investiții suplimentare de capital, care nu sunt justificate decât dacă nu există nici o investiție mai profitabilă disponibilă. [21] Nu contează dacă antreprenorul este suficient de bogat pentru a investi propriile sale fonduri, sau dacă e nevoit să împrumute fondurile necesare. De asemenea, acea parte a capitalului care-i aparține chiar antreprenorului și care nu este întrebuințată în cadrul firmei sale nu este “neproductivă” (“idle”) Ea este întrebuințată undeva în cadrul sistemului economic. Pentru a fi întrebuințate în vederea extinderii afacerii în chestiune aceste fonduri ar trebui retrase din utilizările care li se dau în prezent. [22] Antreprenorul nu se va angrena în această modificare a structurii investițiilor sale decât dacă anticipează de pe urma ei o augmentare a beneficiilor sale nete. În plus, există și alte semne de întrebare care pot stăvili propensiunea antreprenorului de a extinde o întreprindere prosperă, chiar dacă situația de piață pare să ofere șanse reale. Antreprenorul se poate [p.382] îndoi de propria-i capacitate de a gestiona cu succes o unitate productivă mai mare. El poate fi, de asemenea, speriat de exemplele date de întreprinderile cândva prospere a căror extindere a dus la faliment.

Un om de afaceri care, datorită enormei bunăvoințe de care se bucură, ar fi în măsură să vândă la prețuri mai mari decât rivalii săi mai puțin renumiți ar putea, desigur, renunța la avantajul pe care-l are, reducându-și prețul la nivelul aceluia al competitorilor săi. Asemenea oricărui alt vânzător de bunuri sau de forță de muncă, el s-ar putea abține de la a profita pe de-a întregul de starea pieței și ar putea vinde la un preț la care cererea depășește oferta. Făcând aceasta el le-ar face cadouri anumitor oameni. Beneficiarii cadourilor ar fi cei ce cumpără la prețurile acestea mai scăzute. Alții, deși dispuși să cumpere la un același preț, ar trebui să plece cu mâinile goale, deoarece oferta ar fi insuficientă.

Reducerea cantității oricărui articol produs și oferit spre vânzare este întotdeauna rezultatul deciziilor antreprenorilor care urmăresc realizarea celor mai ridicate profituri cu putință și evitarea pierderilor. Trăsătura caracteristică a prețurilor de monopol nu constă în faptul că antreprenorii nu au produs mai mult din articolul în chestiune și, procedând astfel, n-au determinat o scădere a prețului său. Ea nu constă nici în faptul că unii factori complementari de producție rămân neutilizați, deși utilizarea lor mai deplină ar fi determinat scăderea prețului produsului. Singura întrebare relevantă este dacă reducerea producției este sau nu rezultatul acțiunii proprietarului monopolist al unei cantități de bunuri și servicii, din care reține o parte în vederea practicării de prețuri mai mari pentru restul. Trăsătura caracteristică a prețurilor de monopol este sfidarea de către monopolist a dorințelor consumatorilor. Un preț competitiv pentru cupru înseamnă că prețul final al cuprului tinde către un punct în care depozitele sunt exploatate în măsura permisă de prețurile factorilor de producție complementari nonspecifici necesari; mina marginală nu produce o rentă de minerit. Consumatorii obțin atâta cupru cât stabilesc ei înșiși, prin prețurile pe care le stabilesc pentru cupru și pentru toate celelalte bunuri. Un preț de monopol pentru cupru înseamnă că depozitele de cupru sunt întrebuințate numai într-o măsură mai redusă, deoarece acest lucru este mai avantajos pentru proprietari; capitalul și mâna de lucru care, dacă supremația consumatorilor nu ar fi fost încălcată, ar fi fost întrebuințate pentru producția suplimentară de cupru, sunt întrebuințate pentru producerea altor articole, pentru care cererea consumatorilor este mai puțin intensă. Interesele proprietarilor depozitelor de cupru trec atunci înaintea acelora ale consumatorilor. Resursele de cupru disponibile nu sunt întrebuințate în conformitate cu dorințele și planurile publicului. [p.383]

Profiturile sunt, bineînțeles, de asemenea un produs al discrepanței dintre dorințele consumatorilor și acțiunile antreprenorilor. Dacă toți antreprenorii ar fi avut în trecut capacitatea de a prevedea perfect actuala stare a pieței, atunci nu ar fi apărut niciodată nici profituri nici pierderi. Competiția dintre ei ar fi dus deja, încă din trecut, la ajustarea prețurilor factorilor complementari de producție — făcând rabatul corespunzător preferinței de timp — la prețurile din prezent ale produselor. Dar această afirmație nu poate șterge diferența fundamentală dintre profituri și câștigurile de monopol. Antreprenorul profită în măsura în care reușește să-i servească pe consumatori mai bine decât au făcut-o alții. Monopolistul realizează câștiguri de monopol prin subminarea satisfacției consumatorilor.

8. Monopolul cererii

Prețurile de monopol pot apărea numai în condițiile existenței unui monopol al ofertei. Un monopol al cererii nu generează o situație de piață diferită de aceea care ar exista dacă cererea nu ar fi monopolizată. Cumpărătorul monopolist — fie acesta un singur individ sau un grup de indivizi acționând concertat, nu poate realiza un câștig specific, similar câștigurilor de monopol ale vânzătorilor monopoliști. Dacă el își reduce cererea, atunci va cumpăra la un preț mai mic; dar în acest caz și cantitatea cumpărată va scădea.

După cum guvernele reduc competiția pentru a ameliora poziția vânzătorilor privilegiați, ele pot restricționa competiția și în beneficiul cumpărătorilor privilegiați. Guvernele au pus în mod repetat embargouri asupra exporturilor anumitor bunuri privilegiate. Astfel, prin excluderea cumpărătorilor străini, ele au urmărit reducerea prețurilor autohtone. Dar un asemenea preț redus nu este omolog prețurilor de monopol.

Fenomenele tratate îndeobște sub eticheta de monopol al cererii țin de determinarea prețurilor pentru factorii de producție complementari specifici.

Producția unei unități din bunul m necesită, pe lângă utilizarea unor diverși factori nonspecifici, utilizarea câte unei unități din fiecare din factorii absolut specifici a și b. Nici a nici b nu pot fi înlocuiți cu vreun alt factor; pe de altă parte, a este complet nefolositor dacă nu este combinat cu b și vice versa. Stocul disponibil de a depășește cu mult stocul disponibil de b. De aceea, proprietarii lui a nu pot obține nici un preț pentru a. Cererea pentru a rămâne permanent în urma ofertei; a nu este un bun economic. Dacă a este un depozit mineral a cărui exploatare necesită capital și forță de muncă, deținerea depozitului nu-i aduce proprietarului său nici un fel de indemnizație. Nu există o rentă provenită din minerit. [p.384]

Dar dacă proprietarii lui a formează un cartel, atunci ei pot inversa rolurile. Ei pot reduce cantitatea oferită spre vânzare din a până la acea fracție care face ca oferta de b să depășească oferta de a. Acum a devine un bun economic pentru care se plătesc prețuri, în vreme ce prețul lui b scade la zero. Dacă apoi proprietarii lui b reacționează formând și ei un cartel, atunci între cele două asociații monopoliste ia naștere un război al prețurilor, în legătură cu deznodământul căruia catalactica nu poate face nici un fel de afirmații. După cum am arătat deja, procesul de formare a prețurilor nu generează un rezultat unic determinat în cazurile în care mai mult decât unul din factorii de producție necesari este de natură absolut specifică.

Nu contează dacă situația de piață este sau nu de așa natură încât factorii a și b laolaltă ar putea fi vânduți la prețuri de monopol. Nu are nici o importanță dacă prețul pentru o mulțime alcătuită atât dintr-o unitate de a cât și din una de b este un preț de monopol sau unul competitiv.

Astfel, ceea ce se numește uneori monopol al cererii se dovedește a fi un monopol al ofertei, format în anumite condiții. Vânzătorii lui a și b doresc să vândă la prețuri de monopol, indiferent dacă prețul lui m poate deveni un preț de monopol. Singurul lucru care contează pentru ei este să obțină o parte cât mai mare cu putință din prețul total pe care cumpărătorii sunt dispuși să-l suporte pentru a și b laolaltă. Această situație nu prezintă nici o particularitate care să justifice denumirea ei cu termenul de monopol al cererii. Exprimarea aceasta devine explicabilă totuși, dacă luăm în considerație particularitățile accidentale care pot caracteriza rivalitatea celor două grupuri. Dacă proprietarii lui a (sau b) sunt totodată și antreprenorii care dirijază producerea lui m, atunci cartelul lor capătă aparența exterioară a unui monopol al cererii. Dar această asociație de persoane, care cumulează două funcții catalactice separate, nu modifică esența problemei; în joc este reglarea afacerilor între două grupuri de vânzători monopoliști.

Exemplul nostru acoperă, mutatis mutandis, și cazul când a și b pot fi întrebuințate și pentru alte scopuri decât producerea lui m, cu condiția ca aceste întrebuințări să nu aducă decât beneficii mai mici.

9. Consumul afectat de prețurile de monopol

Consumatorul individual poate reacționa la prețurile de monopol în feluri diferite.

1. În ciuda creșterii prețului, consumatorul individual nu-și reduce cumpărăturile din articolul monopolizat. El preferă să-și restrângă cumpărăturile din alte bunuri. (Dacă toți consumatorii ar reacționa în felul acesta, atunci prețul competitiv ar fi crescut deja până la nivelul prețului de monopol.)

2. Consumatorul își reduce cumpărăturile din articolul monopolizat în așa măsură încât nu cheltuiește pentru el mai mult decât ar fi cheltuit — pentru achiziționarea unei cantități mai mari — la prețul competitiv. (Dacă toți oamenii ar reacționa în felul acesta, atunci vânzătorul nu ar înregistra, la prețul de monopol, încasări mai mari decât cele pe care le-ar înregistra la prețul competitiv; el nu ar realiza nici un fel de câștig îndepărtându-se de prețul competitiv.) [p.385]

3. Consumatorul își reduce cumpărăturile din bunul monopolizat în așa măsură încât cheltuiește pentru el mai puțin decât ar fi cheltuit la prețul competitiv; cu banii astfel economisiți el cumpără bunuri pe care nu le-ar fi cumpărat altminteri. (Dacă toți oamenii ar reacționa astfel, atunci vânzătorul și-ar submina propriile interese prin practicarea unui preț mai ridicat decât cel competitiv; apariția unui preț de monopol nu ar fi posibilă. Numai un binefăcător, dornic să-și dezvețe semenii de obiceiul de consuma droguri dăunătoare, ar mai ridica în cazul acesta prețul articolului respectiv deasupra nivelului competitiv.)

4. Consumatorul cheltuiește mai mult pentru bunul monopolizat decât ar fi cheltuit la prețul competitiv, pentru a achiziționa numai o cantitate mai redusă din el.

Oricum ar reacționa consumatorul, satisfacția lui apare ca fiind diminuată din punctul de vedere al propriilor sale evaluări. În regim de prețuri de monopol el nu este la fel de bine servit ca în regim de prețuri competitive. Câștigul de monopol al vânzătorului provine dintr-o privare monopolistă a consumatorului. Chiar dacă anumiți consumatori achiziționează bunuri pe care nu le-ar fi cumpărat în absența prețurilor de monopol, satisfacția lor este mai redusă decât ar fi fost la alte prețuri. Capitalul și munca retrase din producția de bunuri, care scade datorită reducerii monopoliste a ofertei unuia din factorii complementari necesari pentru desfășurarea ei, sunt întrebuințați pentru producerea altor lucruri, care nu ar fi fost produse altminteri. Dar consumatorii pun o valoare mai redusă pe aceste alte lucruri.

Cu toate acestea, există o excepție de la regula generală că prețurile de monopol îl avantajează pe vânzător și știrbesc supremația intereselor consumatorilor. Dacă, pe o piață competitivă, unul din factorii complementari, denumit f, necesar pentru producerea bunului de consum g, nu atinge nici un preț, deși producția de f presupune diverse cheltuieli și consumatorii sunt dispuși să plătească pentru bunul de consum g un preț care face ca producerea sa să fie profitabilă pe o piață competitivă, atunci prețul de monopol pentru f devine o condiție necesară pentru producerea de g. Aceasta este ideea [p.386] avansată în favoarea patentelor și a legilor de copyright. Dacă inventatorii și autorii nu ar avea posibilitatea să câștige bani de pe urma activităților lor specifice, atuci ei ar fi în imposibilitatea de a-și dedica timpul acestor activități și de a suporta costurile necesare. Publicul nu ar culege nici un avantaj de pe urma absenței prețurilor de monopol pentru f. Dimpotrivă, el ar pierde satisfacția de care s-ar bucura de pe urma cumpărării de g. [23]

Multă lume este alarmată de utilizarea necugetată a depozitelor minerale și de petrol care nu pot fi înlocuite. Contemporanii noștri, spun acești oameni, irosesc un stoc epuizabil fără să țină seama de generațiile viitoare. Dar aceste plângeri sunt mai degrabă neîntemeiate. Noi nu știm dacă oamenii din epocile viitoare se vor bizui în continuare pe aceleași materii prime de care depindem noi astăzi. Este adevărat că epuizarea depozitelor de petrol și chiar și a celor de cărbune avansează într-un ritm rapid. Dar este foarte probabil ca într-o sută sau cinci sute de ani oamenii să recurgă la alte metode pentru a-și produce puterea calorică. Nimeni nu știe dacă noi, presupunând că am deveni mai puțin risipitori cu aceste depozite, nu ne-am lipsi pe noi înșine fără a aduce nici un avantaj persoanelor care vor trăi în secolele douăzeci și unu sau douăzeci și patru. Este inutil să ne preocupăm de nevoile unor epoci ale căror capacități tehnologice nici nu le visăm.

Dar dacă aceleași persoane care deplâng epuizarea unor resurse naturale sunt la fel de vehemente și în condamnarea reducerii monopoliste a exploatării lor actuale, atunci poziția lor este contradictorie. Efectul prețurilor de monopol la mercur este, cu siguranță, o anumită încetinire a ratei de epuizare a acestuia. În ochii acelora care sunt speriați de perspectiva unei viitoare lipse a mercurului acest efect trebuie să pară deosebit de dezirabil.

Prin demascarea acestor contradicții, teoria economică nu urmărește să “justifice” prețurile de monopol pentru “petrol”, minerale și minereuri. Sarcina teoriei economice nu este nici de a justifica nici de a condamna. Ei nu-i revine decât să cerceteze efectele tuturor modalităților de acțiune umană. Ea nu apare în arena în care partizanii și oponenții prețurilor de monopol își pledează cauzele.

Ambele părți, în această controversă fierbinte recurg la argumente eronate. Partida antimonopolistă se înșeală atribuind tuturor monopolurilor puterea de a înrăutăți situația cumpărătorilor prin reducerea cererii și practicarea unor prețuri monopoliste. Nu este mai puțin greșit să se presupună că pe piața liberă, neobstrucționată și nesabotată de amestecuri guvernamentale, ar predomina o tendință generală de formare a prețurilor de monopol. [p.387] A vorbi despre un capitalism monopolist în locul intervenționismului monopolist și despre carteluri private în locul cartelurilor instituite de stat, reprezintă o distorsionare grotescă a adevăratei stări de lucruri. Dacă guvernele nu ar urmări instituirea lor, prețurile de monopol s-ar limita la unele minerale care nu pot fi extrase decât din câteva locuri și la domeniul monopolurilor locale datorate spațiului limitat. [24]

Partida promonopolistă greșește punând pe seama cartelurilor realizarea economiilor asociate cu producția pe scară mare. Ei afirmă că, pe de o parte, concentrarea monopolistă a producției reduce costurile medii de producție, sporind astfel cantitatea de capital și de mână de lucru disponibilă pentru suplimentarea producției. Însă pentru eliminarea fabricilor care produc la costuri mai ridicate nu este necesar nici un fel de cartel. Acest efect rezultă din competiția pe piața liberă, în absența oricărui monopol și a oricăror prețuri de monopol. Scopul cartelizării sponsorizate de guvern este adesea, dimpotrivă, păstrarea în existență a unor fabrici și ferme pe care piața liberă le-ar sili să-și înceteze funcționare, tocmai pentru că produc la costuri de producție prea ridicate. Spre exemplu, piața liberă ar fi eliminat fermele submarginale și le-ar fi păstrat numai pe acelea a căror producție este rentabilă la prețurile existente pe piață. Însă așa-numitul New Deal a acordat preferință unui alt aranjament. El i-a forțat pe toți fermierii să recurgă la o reducere proporțională a cererii. Prin caracterul său monopolist, această măsură a determinat ridicarea prețurilor produselor agricole până la un nivel la care producerea pe soluri submarginale a devenit din nou atractivă.

Nu mai puțin eronate sunt concluziile care provin din confundarea economiilor provenite din standardizare cu monopolul. Dacă oamenii ar solicita doar un singur tip standard dintr-un anumit bun, atunci producerea anumitor articole ar putea fi aranjată mai economic, iar costurile ar putea fi reduse corespunzător. Dar dacă oamenii s-ar comporta astfel, atunci standardizarea și reducerea corespunzătoare a costurilor s-ar manifesta și în absența monopolului. Dacă, pe de altă parte, cineva îi forțează pe consumatori să se mulțumească numai cu un produs standard, satisfacția lor nu este sporită, ci este diminuată. Un dictator poate socoti comportamentul consumatorilor mai degrabă prostesc. De ce să nu se îmbrace femeile în uniforme, ca soldații? De ce să se înnebunească după haine croite diferit? El poate avea dreptate din punctul de vedere al propriilor sale judecăți de valoare. Dar necazul este că evaluarea este personală, individuală și arbitrară. Democrația pieței constă în faptul că oamenii înșiși sunt cei care aleg în ceea ce-i privește și că nici un dictator nu are puterea de a-i sili să se supună judecăților sale de valoare. [p.388]

10. Discriminarea prin prețuri din partea vânzătorului

Atât prețurile competitive cât și prețurile de monopol sunt identice pentru toți cumpărătorii. Pe piață există o tendință permanentă de eliminare a discrepanțelor de prețuri existente la aceleași bunuri și servicii. Deși evaluările consumatorilor și intensitatea cererilor lor manifestate efectiv pe piață diferă, ei plătesc aceleași prețuri. Omul bogat nu plătește mai mult pentru pâinea sa decât omul mai puțin bogat, deși el ar fi dispus să plătească un preț mai ridicat dacă nu ar putea-o achiziționa mai ieftin. Entuziastul care mai degrabă și-ar reduce consumul de hrană decât să piardă un spectacol în care se cântă o simfonie a lui Beethoven nu plătește mai mult pentru bilet decât cineva pentru care muzica nu este decât ceva care face să treacă timpul și care nu ar veni la concert dacă nu ar putea-o face decât cu prețul renunțării la anumite nimicuri. Diferența între prețul pe care trebuie cineva să-l plătească pentru un bun și prețul cel mai mare pe care persoana respectivă ar fu dispus să-l plătească pentru el a fost numit uneori surplus al consumatorului. [25]

Dar pe piață pot apărea condiții care îi permit vânzătorului să discrimineze între cumpărători. El poate vinde un bun sau un serviciu la prețuri diferite către diferiții cumpărători. El poate uneori să obțină prețuri atât de mari încât să facă să dispară întregul surplus al consumatorului. Pentru ca discriminarea să fie avantajoasă pentru vânzător este necesar fie îndeplinite simultan două condiții.

Prima condiție este ca cei ce cumpără la prețul mai redus să nu aibă posibilitatea de a revinde bunul sau serviciul către persoanele cărora vânzătorul care discriminează nu le vinde decât la prețuri mai mari. Dacă asemenea tranzacții nu pot fi împiedicate, intențiile primului vânzător vor fi neutralizate. A doua condiție este ca publicul cumpărător să nu reacționeze în așa fel încât încasările totale nete ale vânzătorului să rămână în urma nivelului pe care l-ar fi atins în condiții de uniformitate a prețurilor. Această a doua condiție este întotdeauna îndeplinită atunci când ar fi avantajos pentru vânzător să înlocuiască prețurile competitive prin prețuri de monopol. Dar ea poate fi îndeplinită și în situații de piață care nu ar aduce câștiguri de monopol. Într-adevăr, discriminarea prin prețuri nu-l silește pe vânzător să reducă volumul vânzărilor. El nu pierde complet nici un cumpărător; el nu trebuie decât să țină seama de faptul că anumiți cumpărători își pot reduce volumul cumpărăturilor. Dar el are, de regulă, posibilitatea de a vinde restul ofertei sale către persoane care n-ar fi cumpărat deloc, sau ar [p.389] fi cumpărat mai puțin, dacă ar fi trebuit să plătească prețul competitiv uniform.

În consecință, configurația costurilor de producție nu joacă nici un rol în considerațiile vânzătorului care discriminează. Costurile de producție nu sunt afectate, deoarece cantitatea totală produsă și vândută rămâne neschimbată.

Cazul cel mai frecvent întâlnit de discriminare prin prețuri este acela al medicilor. Un doctor care poate aplica 80 de tratamente pe săptămână și percepe 3 $ pentru fiecare tratament este ocupat complet dacă îngrijește 30 de pacienți și câștigă 240 $ pe săptămână. Dacă percepe câte 4 $ în loc de 3 de la cei mai bogați 10 pacienți, care consumau împreună 50 de tratamente, aceștia vor consuma numai 40 de tratamente. Doctorul vinde cele 10 tratamente rămase disponibile la prețul de 2 $ bucata, către pacienți care nu ar fi cheltuit 2 $ pentru a-și achiziționa serviciile sale profesionale. Procedând astfel încasările sale săptămânale cresc la 270 $.

Deoarece discriminarea prin prețuri este practicată de către vânzător numai dacă este mai avantajoasă pentru el decât vânzarea la un preț uniform, este evident că ea duce la o modificare a consumului și a alocării factorilor de producție între diversele lor întrebuințări. Rezultatul discriminării este întotdeauna că suma totală cheltuită pentru achiziționarea bunurilor în chestiune crește. Cumpărătorii trebuie să acopere sporul lor de cheltuieli prin reducerea altor cheltuieli. Deoarece este extrem de puțin probabil ca cei ce beneficiază de pe urma discriminării prin prețuri să-și cheltuiască întregul câștig pentru achiziționarea acelorași bunuri pe care au încetat să le cumpere alte persoane — și în aceleași cantități –, schimbarea datelor pieței și modificarea structurilor de producție devin inevitabile.

În exemplul de mai sus cei mai bogați zece pacienți sunt dezavantajați; ei plătesc 4 $ pentru un serviciu pentru care plăteau numai 3. Însă nu numai doctorul are de câștigat de pe urma discriminării; pacienții care plătesc 2 $ beneficiază și ei. Este adevărat că ei trebuie să acopere tariful pentru doctor renunțând la alte satisfacții. Dar ei evaluează aceste satisfacții la o valoare mai redusă decât cea pe care le-o procură tratamentul doctorului. Gradul lor de satisfacție este mai mare.

Pentru a înțelege pe deplin discriminarea prin prețuri este bine să ne amintim că, în condiții de diviziune a muncii, rivalitatea dintre cei dornici să obțină același produs nu înrăutățește în mod necesar poziția competitorului individual. Interesele competitorilor sun antagonice numai în ce privește serviciile furnizate de factorii de producție complementari naturali. Acest antagonism natural inevitabil este depășit de avantajele culese de pe urma diviziunii muncii. În măsura în care costurile medii de producție pot fi diminuate prin producerea pe scară mare, competiția între cei dornici să obțină același bun atrage după sine o ameliorare a situației competitorului individual. [p.390] Faptul că nu numai câteva persoane, ci un mare număr, sunt dornice să-și procure bunul c, face posibilă fabricarea acestuia prin metode care diminuează costurile; drept consecință, chiar și persoanele cu mijloace modeste și-l pot permite. Tot astfel, uneori se poate întâmpla ca discriminarea prin prețuri să facă posibilă satisfacerea unei nevoi care ar fi rămas nesatisfăcută în absența ei.

Într-un oraș locuiesc p iubitori de muzică și fiecare dintre ei ar fi dispus să plătească 2 $ pentru recitalul unui virtuoz. Dar un asemenea concert presupune o cheltuială mai mare decât 2 p $, așa încât nu poate avea loc. Dar dacă este posibilă discriminarea prin prețurile biletelor de intrare și dacă printre cei p prieteni ai muzicii n sunt dispuși să plătească câte 4 $, recitalul devine fezabil, cu condiția ca suma de 2 (n + p) $ să fie suficientă. În acest caz n persoane cheltuiesc câte 4 $ fiecare, iar (pn) persoane câte 2 $ pentru biletul de intrare și renunță la satisfacerea celei mai puțin intense nevoi pe care și-ar fi satisfăcut-o dacă nu ar fi asistat la recital. Fiecare persoană din audiență se află într-o situație mai bună decât cea în care s-ar fi aflat dacă impracticabilitatea discriminării prin prețuri ar fi împiedicat spectacolul. Este în interesul organizatorilor să mărească audiența până la pragul la care admiterea de clienți suplimentari atrage costuri mai mari decât sumele pe care sunt ei dispuși să le cheltuiască.

Lucrurile nu s-ar prezenta la fel dacă recitalul ar fi putut fi organizat chiar și dacă pentru biletul de intrare nu s-ar fi perceput decât 2 $. În acest caz discriminarea prin prețuri ar fi diminuat satisfacția celor de la care se percep câte 4 $.

Cele mai răspândite uzanțe de comercializare a biletelor de intrare la spectacole și a celor de tren la prețuri diferite nu sunt rezultatul discriminării prin prețuri în sensul catalactic al termenului. Cel ce plătește mai mult primește ceva care este mai apreciat decât cel ce plătește mai puțin. El primește un loc mai bun, condiții de călătorie măi confortabile, etc. Autentica discriminare prin prețuri se manifestă în cazul medicului care, deși acordă aceeași îngrijire fiecărui pacient, percepe de la pacienții mai bogați prețuri mai mari decăt de la cei mai săraci. Ea este prezentă în cazul căilor ferate care percep tarife mai mari pentru transportul bunurilor al căror transport adaugă mai mult valorii lor decât transportul celorlalte bunuri, deși costurile suportate de căile ferate sunt aceleași. Este evident că atât doctorul cât și căile ferate pot practica discriminarea numai în limitele determinate de posibilitatea pacientului, sau, respectiv, a celui care dorește să transporte bunuri, de a găsi alte soluții la problemele lor, mai avantajoase pentru ei. Dar aceasta se referă la una din cele două condiții necesare pentru apariția discriminării prin prețuri.

Ar fi inutil să descriem o stare de lucruri în care discriminarea prin prețuri ar putea fi practicată de vânzătorii tuturor felurilor de [p.391] bunuri și servicii. Este mai important să stabilim faptul că, în cadrul economiei de piață nesabotate de amestecul guvernamental, condițiile necesare pentru discriminarea prin prețuri apar atât de rar încât aceasata poate fi numită fără ezitări un fenomen excepțional.

11. Discriminarea prin prețuri din partea cumpărătorului

În vreme ce prețurile de monopol și câștigurile de monopol nu pot fi realizate în beneficiul unui cumpărător monopolist, cazul discriminării prin prețuri este diferit. Pe piața liberă există o singură condiție necesară pentru emergența discriminării prin prețuri practicate de un vânzător monopolist, și anume ignorarea crasă a stării pieței de către vânzători. Cum o atare ignoranță este implauzibil să dureze mult, discriminarea prin prețuri nu poate fi practicată decât dacă se amestecă guvernul.

Guvernul elvețian a instituit un monopol asupra comerțului cu cereale, aflat în proprietatea și gestiunea statului. Acesta cumpără cereale la prețurile mondiale pe piețele externe și la prețuri mai mari de la fermierii autohtoni. Pe piețele interne, el cumpără la prețuri mai ridicate de la fermierii care produc la costuri mai ridicate pe solul pietros din districtele montane și la prețuri mai scăzute – dar încă mai mari decât prețurile mondiale – de la fermierii care cultivă soluri mai fertile.

12. Conexitatea prețurilor

Dacă un anumit proces de producție generează simultan produsele p și q, atunci deciziile și acțiunile antreprenoriale pornesc de la estimarea sumei prețurilor anticipate ale lui p și q. Prețurile lui p și al lui q sunt legate într-un anumit mod unul de altul, deoarece modificările cererii de p (sau de q) generează modificări ale ofertei de q (sau de p) Relația mutuală dintre prețurile lui p și cel al lui q se poate numi conexitate de producție. Omul de afaceri numește produsul p (sau q) un produs secundar al lui q (sau p).

Producția bunului de consum z necesită întrebuințarea factorilor p și q, producția lui p necesită întrebuințarea factorilor a și b, iar producția lui q pe a factorilor c și d. Atunci modificările ofertei de p (sau de q) generează modificări ale cererii de q (sau de p) Nu contează dacă procesul de producere a lui z din p și q este dus la îndeplinire în cadrul acelorași întreprinderi care produc p din a și b și q din c și d, sau de antreprenori independenți din punct de vedere financiar unul de altul, sau de către consumatorii înșiși, ca un pas preliminar consumului. Prețurile lui p și q sunt legate într-un anumit mod unul de altul, [p.392] deoarece p este nefolositor sau mau puțin folositor în absența lui q și vice versa. Relația mutuală dintre prețurile lui p și cel al lui q poate fi numită conexitate de consum.

Dacă serviciile furnizate de un bun b pot fi substituite, chiar dacă nu întru totul satisfăcător, cu serviciile furnizate de un bun a, atunci o modificare a prețului unuia din bunuri afectează și prețul celuilalt. Relația mutuală dintre prețurile lui a și cel al lui b poate fi numită conexitate de substituție.

Conexitatea de producție, conexitatea de consum și conexitatea de substituție sunt conexități particulare ale prețurilor unui număr limitat de bunuri. Este necesar să distingem între aceste conexități particulare și conexitatea generală a tuturor bunurilor și serviciilor. Această conexitate generală provine din faptul că, pentru fiecare tip de satisfacere a dorințelor, în afară de diverși factori mai mult sau mai puțin specifici mai este necesar un factor rar care, în ciuda diferențelor pe care le manifestă în puterea sa calitativă de a produce, poate fi numit un factor nonspecific, în cadrul limitelor definite cu precizie mai sus. [26] Este vorba despre forța de muncă.

Într-o lume ipotetică, în care toți factorii de producție ar fi absolut specifici, acțiunea umană s-ar manifesta într-o multitudine de domenii legate de satisfacerea dorințelor, independente unele de altele. Ceea ce conferă coeziune diverselor ramuri ce țin de satisfacerea dorințelor în lumea noastră reală este existența unei multitudini de factori nespecifici, utilizabili pentru atingerea unei întregi varietăți de obiective și care pot fi substituiți unii cu alții într-o anumită măsură. Faptul că un anumit factor – forța de muncă — este, pe de o parte, necesar pentru desfășurarea fiecărui proces de producție și, pe de altă parte, nespecific în cadrul limitelor precizate, determină conexitatea generală a tuturor activităților umane. El integrează procesul de formare a prețurilor într-un întreg, în care toate mecanismele sunt întrepătrund. El face ca piața să fie o concatenare de fenomene mutual interdependente.

Ar fi absurd să privim un anumit preț ca și cum ar fi un obiect izolat în sine. Un preț este exprimă poziția pe care o atribuie oamenii care acționează unui lucru, în actuala stare a eforturilor lor de a îndepărta disconfortul. El nu indică o relație cu ceva neschimbător, ci doar poziția instantanee a unui ansamblu aflat în schimbare caleidoscopică. În această colecție de lucruri considerate valoroase de către judecățile de valoare ale oamenilor care acționează, locul fiecărei particule este interdependent de toate celelalte particule. Ceea ce se numește preț este întotdeauna o relație în cadrul unui sistem integrat, care este efectul compus al relațiilor umane. [p.393]

13. Prețurile și venitul

Un preț de piață este un fenomen istoric real – raportul cantitativ la care, într-un anumit loc și la o anumită dată, doi indivizi au tranzacționat anumite cantități din anumite bunuri. El se referă la condițiile specifice ale actului concret de schimb. În ultimă instanță, el este determinat de judecățile de valoare ale indivizilor implicați. El nu este derivat din structura generală a prețurilor, sau din structura prețurilor unei anumite clase de bunuri sau servicii. Ceea ce numim structură a prețurilor este o noțiune abstractă, derivată din multiplicitatea prețurilor concrete individuale. Piața nu generează prețuri ale pământului sau ale automobilelor în general, nici rate salariale în general, ci numai prețuri pentru o anumită bucată de pământ și pentru un anumit automobil, sau rate salariale corespunzătoare unui anumit tip de prestație. Din punctul de vedere al procesului de formare a prețurilor nu are nici o importanță cărei clase îi aparțin lucrurile tranzacționate, indiferent din ce punct de vedere. Oricât de diferite ar fi din alte puncte de vedere, în actul propriu-zis al schimbului ele nu sunt decăt bunuri, i.e. lucruri cărora li se atribuie o valoare, datorită capacității lor de a îndepărta un disconfort resimțit.

Piața nu creează și nici nu determină veniturile. Ea nu este un proces de formare a veniturilor. Dacă proprietarul unei bucăți de pământ și muncitorul se îngrijesc de resursele fizice respective, atunci pământul și omul își vor reînnoi și își vor prezerva capacitatea de a furniza servicii; terenurile agricole și urbane pentru o perioadă de timp practic nedefinită, iar omul pentru un număr de ani. Dacă situația de piață pentru acești factori de producție nu se deteriorează, în viitor va fi posibil să se obțină un preț în schimbul întrebuințării lor productive. Pământul și puterea de muncă pot fi considerate surse de venit dacă sunt tratate ca atare, adică dacă nu li se epuizează prematur capacitatea de producție printr-o exploatare nechibzuită. Nu proprietățile naturale și fizice ale factorilor de producție, ci limitarea socotită a întrebuințării lor este ceea ce le convertește pe acestea în surse oarecum stabile de venit. În natură nu există nimic de felul unui flux de venituri. Venitul reprezintă o categorie a acțiunii; el este rezultatul economisirii atente a factorilor rari. Lucrul este încă și mai evident în cazul bunurilor de capital. Factorii de producție produși nu sunt permanenți. Deși unii dintre ei pot avea o viață lungă, în cele din urmă toți devin inutili, datorită uzurii și a deprecierii, uneori chiar și numai datorită trecerii timpului. Ei devin surse stabile de venit numai dacă proprietarii lor le tratează ca atare. Capitalul poate fi prezervat ca sursă de venit atunci când consumul produselor sale — presupunând că nu intervin schimbări în condițiile de piață — este astfel limitat încât să nu împiedice înlocuirea părților uzate. [p.394]

Modificarea datelor pieței poate frustra orice încercare de a perpetua o sursă se venit. Echipamentul industrial devine învechit dacă cererea se schimbă, sau dacă este depășit de ceva mai bun. Pământul devine inutil dacă se deschide accesul la soluri mai fertile în cantități suficiente. Expertiza și calificarea în anumite tipuri de muncă își pierd capacitatea remunerativă atunci când noi mode sau noi metode de producție îngustează posibilitățile lor de întrebuințare. Succesul oricărei măsuri de precauție ce vizează viitorul incert depinde de corectitudinea anticipărilor care au ghidat-o. Nici o sursă de venit nu poate fi făcută imună la schimbările neprevăzute în mod adecvat.

Procesul de formare a prețurilor nu este nici o formă de distribuție. După cum s-a arătat deja, în cadrul economiei de piață nu există nimic care să corespundă noțiunii de distribuție.

14. Prețurile și producția

Procesul de formare a prețurilor de pe piața neobstrucționată direcționează producția către acele canale în care deservește în modul cel mai adecvat cu putință dorințele consumatorilor, așa cum se manifestă ele pe piață. Numai în cazul prețurilor de monopol monopoliștii au puterea de a devia producția spre beneficiul lor, în anumite limite, din această linie înspre altele.

Prețurile determină care dintre factorii de producție vor fi utilizați și care vor rămâne neutilizați. Factorii de producție specifici sunt întrebuințați numai dacă nu există întrebuințări mai profitabile disponibile pentru factorii nonspecifici. Există rețete tehnologice, pământ și bunuri de capital nonconvertibile a căror capacitate productivă rămâne neutilizată, deoarece întrebuințarea lor ar însemna o irosire a factorului cel mai rar, forța de muncă. În vreme ce în actualele condiții neutilizarea forței de muncă pe o piață liberă a forței de muncă nu poate exista pe termen lung, neutilizarea capacităților pământului și ale echipamentului industrial inconvertibil este un fenomen obișnuit.

Este o prostie să deplângem faptul că există capacități neutilizate. Capacitatea neutilizată a echipamentelor devenite învechite ca urmare a progresului tehnologic este un semn al progresului material. Ar fi o binecuvântare dacă instituirea păcii ar face ca fabricile de muniții să înceteze de a mai fi utilizate, sau dacă desoperirea unei metode eficiente de prevenire și vindecare a tuberculozei ar face ca sanatoriile destinate tratamentului persoanelor care suferă de această boală să devină depășite. S-ar putea deplânge pe bună dreptate lipsa de clarviziune din trecut care a dus la malinvestirea bunurilor de capital. Cu toate acestea, oamenii nu sunt infailibili. Ceea ce trebuie făcut este să se evite politicile care induc în mod artificial malinvestiții, cum este expansiunea creditelor. [p.395]

Tehnologia actuală ar putea permite cu ușurință creșterea de portocale și de struguri în sere amplasate în țările arctice și subarctice. Oricine ar considera că așa ceva este o nebunie. Dar este în esență același lucru să continuăm cultivarea cerealelor în văile stâncoase de munte prin tarife și alte instrumente protecționiste, în vreme ce în alte părți există pământ fertil virgin din abundență. Diferența este numai una de grad.

Locuitorii Jurei elvețiene preferă să construiască ceasuri decât să cultive grâu. Pentru ei, construcția de ceasuri este cel mai ieftin mod de achiziționare a grâului. Pe de altă parte, cultivarea grâului este cel mai ieftin mod de achiziționare a ceasurilor pentru fermierul canadian. Faptul că locuitorii Jurei nu cultivă grâu și cei a Canadei nu fabrică ceasuri nu merită mai multă atenție decât faptul că croitorii nu-și confecționează singuri pantofii și cizmarii nu-și croiesc îmbrăcămintea.

15. Himera prețurilor formate în afara pieței

Prețurile sunt un fenomen de piață. Ele sunt generate de procesul pieței și reprezintă esența economiei de piață. În afara pieței nu există nimic de felul prețurilor. Prețurile nu pot fi construite sintetic, dacă ne putem exprima astfel. Ele sunt rezultanta unei anumite constelații a datelor pieței, a acțiunilor și reacțiunilor membrilor societății de piață. Este inutil să visăm care ar fi fost prețurile dacă unii din factorii care le determină ar fi fost diferiți. Asemenea fantasmagorii sunt la fel de puțin rezonabile ca și speculațiile despre cum ar fi arătat cursul istoriei dacă Napoleon ar fi fost ucis în bătălia de la Arcole, sau dacă Lincoln i-ar fi ordonat maiorului Anderson să se retragă de la fortul Sumter.

Nu este mai puțin inutil să ne întrebăm care ar trebui să fie prețurile. Cu toții ne bucurăm dacă prețurile lucrurilor pe care dorim să le cumpărăm scad și prețurile lucrurilor pe care dorim să le vindem cresc. Atunci când formulează asemenea dorințe un om este sincer dacă recunoaște că punctul lui de vedere este personal. Este o întrebare diferită dacă, din punctul lui personal de vedere, ar fi cuminte ca el să îndemne guvernul să-și întrebuințeze puterea de coerciție și de opresiune pentru a se amesteca în structura prețurilor pieței. Vom vedea în partea a șasea a acestei lucrări care trebuie să fie consecințele inevitabile ale unei asemenea politici intervenționiste.

Dar a privi asemenea dorințe și judecăți arbitrare de valoare ca pe vocea adevărului obiectiv înseamnă a cădea pradă unei iluzii și unei autoamăgiri. În sfera acțiunii umane nu contează decât dorințele diverșilor indivizi de a-și atinge scopurile. Cu privire la alegerea acestor scopuri nu se pune sub nici o formă problema adevărului; tot ce contează aici este valoarea. Judecățile de valoare sunt, în mod necesar, întotdeauna subiective, indiferent dacă aparțin unui singur om [p.396] sau mai multor oameni, unui neghiob, unui profesor, sau unui om de stat.

Orice preț determinat pe piață este, în mod necesar, produsul unei interacțiuni a forțelor care acționează aici, adică al cererii și al ofertei. Oricare ar fi situația de piață care a generat acest preț, în raport cu ea prețul este întotdeauna adecvat, autentic și real. El nu poate fi mai ridicat dacă nu apare nici un cumpărător dispus să ofere un preț mai ridicat; și nici mai scăzut dacă nu apare nici un vânzător dispus să vândă la un preț mai scăzut. Prețurile nu pot fi alterate decât de apariția unor asemenea oameni, dispuși să cumpere sau să vândă.

Teoria economică analizează procesul de piață care generează prețurile bunurilor, ratele salariale și ratele dobânzii. Ea nu stabilește formule care să permită cuiva să calculeze prețuri “corecte”, diferite de cele stabilite pe piață prin interacțiunea cumpărătorilor și a vânzătorilor.

La rădăcina multor eforturi de a determina prețurile din afara pieței se află noțiunea confuză și contradictorie de costuri reale. Dacă aceste costuri ar fi un lucru real, i.e. o cantitate independentă de judecățile personale de valoare, obiectiv sesizabilă și măsurabilă, atunci ar fi posibil ca un arbitru dezinteresat să le determine nivelul și, prin aceasta, prețurile corecte. Nu este necesar să mai insistăm asupra absurdității acestei idei. Costurile sunt un fenomen care ține de evaluare. Costurile reprezintă valoarea atribuită celei mai valoroase dorințe care rămâne nesatisfăcută din cauză că mijloacele necesare pentru satisfacerea ei sunt întrebuințate pentru satisfacerea acelei dorințe despre ale cărei costuri este vorba. Realizarea unui surplus de valoare al produsului față de costuri, adică a unui profit, este obiectivul fiecărui efort productiv. Profitul este recompensa acțiunii încununate de succes. El nu poate fi definit fără referire la evaluare. El este un fenomen care ține de evaluare și nu are nici o legătură directă cu fenomenele lumii externe, fizice sau de alt fel.

Analiza economică nu poate evita reducerea tuturor componentelor costului la judecăți de valoare. Socialiștii și intervenționiștii numesc profitul antreprenorial, dobânda pe capital și renta funciară “nemeritate”, deoarece ei consideră că truda și efortul muncitorului sunt reale și merită să fie recompensate. Însă realitatea nu recompensează truda și efortul. Dacă truda și efortul sunt cheltuite după planuri bine concepute, atunci produsele pe care le generează ele sporesc mijloacele disponibile pentru satisfacerea dorințelor. Indiferent ce ar considera anumiți oameni corect și drept, singura întrebare relevantă este mereu aceeași. Singurul lucru care contează este care sistem de organizare socială este mai bine adaptat pentru atingerea acelor obiective pentru care oamenii sunt dispuși să cheltuiască efort și trudă. Întrebarea este: economie de piață, sau socialism? Nu există o a treia soluție. Noțiunea de economie de piață lipsită de prețuri de piață este absurdă. Însăși ideea [p.397] determinării prețurilor în funcție de costuri este irealizabilă. Chiar dacă determinarea prețurilor în funcție de costuri este aplicată numai profiturilor antreprenoriale, ea determină paralizarea pieței. Dacă bunurile și serviciile se vând la un preț mai redus decât acela pe care l-ar fi determinat pentru ele piața, atunci oferta rămâne întotdeauna în urma cererii. Atunci piața nu poate determina nici ce trebuie sau nu trebuie să se producă, nici cui trebuie să-i revină bunurile și serviciile produse. Rezultatul este instaurarea haosului.

Acest lucru rămâne adevărat și pentru prețurile de monopol. Este rezonabil să se evite toate politicile care ar putea da naștere unor prețuri de monopol. Dar, indiferent dacă prețurile de monopol sunt generate de asemenea politici guvernamentale promonopliste, sau în ciuda absenței unor asemenea politici, nici o așa-zisă “cercetare empirică” și nici o speculație teoretică nu permit descoperirea vreunui alt preț la care cererea și oferta să devină egale. Eșecul tuturor experimentelor care urmăreau găsirea unei soluții satisfăcătoare la problema monopolurilor datorate spațiului limitat în cazul utilităților publice demonstrează în mod clar acest adevăr.

Faptul că sunt produsul acțiunii indivizilor și al grupurilor de indivizi care acționează pe cont propriu este însăși esența prețurilor. Conceptul catalactic de rapoarte de schimb și de prețuri este incompatibil cu tot ce înseamnă efectele acțiunilor unei autorități centrale, ale persoanelor care recurg la violență și amenințări în numele societății sau al statului, sau ale grupurilor de presiune armată. Afirmând că nu este sarcina guvernului să determine prețurile, nu depășim limitele raționamentului logic. Un guvern nu este mai în măsură să determine prețuri decât este o gâscă să facă ouă de găină.

Ne putem imagina un sistem social în care nu există prețuri deloc și ne putem imagina decrete guvernamentale care urmăresc fixarea prețurilor la nivele diferite de cele pe care le-ar determina piața. Cercetarea problemelor implicate în aceste situații este una din sarcinile teoriei economice. Însă tocmai pentru că dorim să cercetăm aceste probleme, este necesar sa distingem cu claritate între prețuri și decrete guvernamentale. Prețurile sunt, prin definiție, determinate de actele de cumpărare și vânzare ale oamenilor, sau de abținerea acestora de la cumpărare și vânzare. Ele nu trebuie confundate cu decretele emise de guverne sau de alte instituții care întrebuințează un aparat de coerciție și constrângere pentru a asigura executarea ordinelor lor. [27] [p.398]


Note

1. Uneori, diferențele de prețuri indicate de statistici nu sunt decât aparente. Prețurile cotate se pot referi la diverse calități ale articolului în chestiune. Sau, în conformitate cu uzanțele comerciale locale, pot însemna lucruri diferite. De pildă, ele pot include sau nu tarifele de ambalare; se pot referi la plăți în bani gheață, sau la plăți efectuate la o dată ulterioară, ș.a.m.d.

2. Cu privire la rapoartele mutuale de schimb dintre bani și bunurile și serviciile vandabile, lucrurile se prezintă în mod diferit. Cf. mai jos, pp. 410-411.

3. Problema bunurilor de capital neconvertibile este analizată mai jos, pp. 503-509.

4. În acest context, rezonabil înseamnă că veniturile anticipate de pe urma capitalului convertibil întrebuințat pentru continuarea producției este cel puțin egal cu veniturile anticipate de pe urma utilizării sale în alte proiecte.

5. A se vedea mai sus, p. 130.

6. Pentru o analiză detaliată a conservatorismului impus oamenilor de către convertibilitatea limitată a multor bunuri de capital, elementul producției care este determicat istoric, a se vedea mai jos, pp. 503-504.

7. Cf. mai sus, pp. 31, 55-56.

8. Cf. Paul H. Douglas în Econometrica, VII, 105.

9. Cf. Henry Schultz, The Theory and Measurement of Demand, University of Chicago Press, 1938, pp. 405-427.

10. A se vedea mai jos, p. 399.

11. Cf. Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, 1942, p. 175. Pentru o critică a acestei afirmații, cf. Hayek, “The Use of Knowledge in Society”, Individualism and the Social Order, Chicago, 1948, pp. 89 ff.

12. Discriminarea prin prețuri este analizată mai jos, pp. 388-391.

13. Cf. respingerea generalizării inducătoare în eroare a conceptului de monopol datorată lui Richard T. Ely, Monopolies and Trusts, New York, 1906, pp. 1-36.

14. Este evident că o schemă de monopol incomplet este sortită eșecului dacă outsiderii sunt în măsură să-și extindă vânzările.

15. Cf. mai jos, pp. 379-383, despre buna voință.

16. Utilizare termenului acesta, de “monopol marginal”, este, ca și utilizarea oricărui alt termen, opțională. Ar fi inutil să obiectăm că orice alt monopol care se soldează cu prețuri de monopol poate fi și el numit monopol marginal.

17. Un volum în care sunt colectate aceste înțelegeri a fost publicat în 1943 de către International Labor Office, sub titlul Intergovernmental Commodity Control Agreements.

18. Termenii de licență și licențiat nu sunt întrebuințați aici în sensul tehnic pe care-l au în legislația care reglementează problema patentelor

19. Referitor la semnificația acestui fapt, a se vedea mai jos, pp. 680-682.

20. A se vedea mai jos, pp. 855-857.

21. Cheltuielile destinate publicității adiționale reprezintă de asemenea investiții adiționale de capital.

22. Deținerea de monedă, chiar dacă depășește cantitățile obișnuite și este denumită “tezaurizare” (“hoarding”), este una din posibilele întrebuințări ale fondurilor disponibile. În starea curentă a pieței actorul consideră că deținerea de monedă este cea mai adecvată întrebuințare a unei părți a activelor sale.

23. A se vedea mai jos, pp. 680-681.

24. A se vedea mai sus, p. 366.

25. Cf. A. Marshall, Principles of Economics, 8th ed., London, 1930, pp. 124-127.

26. A se vedea mai sus, pp. 133-135

27. Pentru a nu-l încurca pe cititor prin introducerea prea multor termeni noi, vom păstra uzanța larg răspândită de a numi asemenea decrete prețuri, rate ale dobânzilor, rate salariale impuse de guverne sau de alte instituții de constrângere (e.g., sindicate). Dar nu trebuie niciodată să pierdem din vedere diferența fundamentală dintre fenomenele de piață ale prețurilor, salariilor și ratelor dobânzii, pe de o parte, și fenomenele legale ale prețurilor, ratelor salariale și dobânzilor maximale sau minimale, instituite în scopul de a anula aceste fenomene de piață, pe de altă parte.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!