Capitolul XIX. Dobânda

1. Fenomenul dobânzii

Am arătat că preferința de timp este o categorie inerentă oricărei acțiuni umane. Preferința de timp se manifestă prin fenomenul dobânzii originare, adică un discount al bunurilor viitoare față de bunurile prezente[1].

Dobânda nu se reduce la dobânda pentru capital. Dobânda nu este venitul specific obținut de pe urma întrebuințării bunurilor de capital. Corespondența dintre trei factori de producție – munca, pământul și capitalul – și trei tipuri de venituri – salariile, renta și profitul – așa cum era concepută ea de economiștii clasici, este de nesusținut. Renta nu este venitul specific corespunzător pământului. Renta este un fenomen catalactic general; ea joacă același rol în structura venitului corespunzător muncii și bunurilor de capital, ca și în cazul pământului. Mai mult, nu există nici o sursă omogenă de venit care să se poată numi profit, în sensul în care întrebuințau acest termen economiștii clasici. Profitul (în accepțiunea de profit antreprenorial) și dobânda nu sunt mai caracteristice capitalului decât pământului.

Prețurile bunurilor de consum se împart, prin interacțiunea forțelor care acționează pe piață, între diverșii factori complementari ce colaborează în procesul lor de producție. Deoarece bunurile de consum sunt bunuri prezente, în vreme ce factorii de producție sunt mijloace pentru producerea de bunuri viitoare, și deoarece bunurile prezente sunt mai prețuite decât bunurile viitoare de aceeași calitate și în aceeași cantitate, suma astfel împărțită este mai mică decât prețul actual al bunurilor respective de consum, chiar și în cadrul construcției imaginare a economiei aflate în regim de rotație uniformă. Diferența reprezintă dobânda originară. Ea nu este legată în mod specific de nici una dintre cele trei clase de factori de producție pe care le distingeau economiștii clasici. Profitul și pierderile antreprenoriale provin din schimbările de date ce intervin pe parcursul perioadei de producție și din modificările prețurilor, care rezultă din acestea.

Gândirea naivă nu vede nici o problemă în legătură cu venitul curent, provenit din vânătoare, pescuit, creșterea de vite, munca forestieră și agricultură. Natura generează căprioare, pești și vite și le face să crească, determină vacile să dea lapte și găinile să ouă, copacii să crească și să facă fructe și semințele să încolțească. [525] Cine are dreptul să își aproprieze această avuție recurentă se bucură de un venit constant. Ca un izvor din care izvorăște mereu apă proaspătă, acest „flux de venit” curge încontinuu și aduce o mereu înnoită avuție. Întregul proces apare ca un fenomen natural. Însă pentru economist se pune o problemă în legătură cu determinarea prețurilor pământului, vitelor și tuturor celorlalte. Dacă bunurile viitoare nu ar fi cumpărate și vândute cu reducere (at a discount) în raport cu bunurile prezente, cumpărătorul de pământ ar trebui să plătească un preț egal cu suma tuturor veniturilor viitoare nete – și aceasta nu i-ar lăsa nimic pentru [a face posibil] un venit curent reiterat.

Veniturile anuale ale proprietarilor de pământ și vite nu posedă nici o caracteristică prin care să se distingă catalactic de veniturile generate de factorii produși de producție, care se uzează mai devreme sau mai târziu, pe parcursul proceselor de producție. Puterea de a dispune de o bucată de pământ constă în a controla felul cum cooperează pământul la producerea tuturor fructelor care pot crește pe el vreodată, iar puterea de a dispune de o mină constă în a controla felul cum cooperează ea la extragerea tuturor mineralelor ce pot fi vreodată scoase la suprafață din ea. La fel, proprietatea asupra unui utilaj, sau asupra unui balot de bumbac, constă în a controla felul cum cooperează utilajul sau balotul la fabricarea tuturor bunurilor produse cu ajutorul său. Eroarea fundamentală implicată în toate abordările problemei dobânzii din perspectiva productivității și a folosinței este că ele au încercat să deducă fenomenul dobânzii din aceste servicii productive, furnizate de factorii de producție. Însă capacitatea factorilor de producție de a furniza servicii nu determină dobânda, ci prețurile plătite pentru ele. Aceste prețuri epuizează întreaga diferență dintre productivitatea unui proces asistat de cooperarea unui anumit factor și cea a unui proces lipsit de această cooperare. Diferența dintre această sumă a prețurilor factorilor complementari de producție și produse, care se manifestă chiar și în absența oricăror modificări ale datelor relevante ale pieței, este o consecință a valorii mai mari acordate bunurilor prezente, în comparație cu bunurile viitoare. Pe măsură ce producția avansează, factorii de producție se transformă, sau „se coc”, devenind bunuri prezente, cu o valoare sporită. Acest adaos este sursa din care provin veniturile specifice pe care le încasează proprietarii factorilor de producție, sursa dobânzii originare.

Proprietarii factorilor materiali de producție – prin contrast cu antreprenorii puri din construcția imaginară a unei integrări a funcțiilor catalactice – culeg două lucruri catalactic diferite: pe de o parte, prețurile achitate pentru cooperarea productivă a factorilor pe care îi controlează și, pe de alta, dobânda. Aceste [526] două lucruri nu trebuie confundate. Nu este permisibil să trimitem, pentru explicarea dobânzii, la serviciile furnizate de factorii de producție pentru obținerea de produse.

Dobânda este un proces omogen. Nu există surse diferite ale dobânzii. Ca și alte tipuri de dobândă, dobânda pentru bunuri durabile și cea pentru credit de consum sunt o consecință a valorii superioare acordate bunurilor prezente, față de bunurile viitoare.

2. Dobânda originară

Dobânda originară este raportul dintre valoarea acordată satisfacerii unei nevoi în viitorul imediat și valoarea sa în perioade îndepărtate din viitor. În economia de piață, ea se manifestă în discountul bunurilor viitoare față de bunurile prezente. Este vorba de un raport de prețuri ale unor bunuri, nu de un preț în sine. Se manifestă o tendință de egalizare a acestui raport, la toate bunurile. În cadrul construcției imaginare a unei economii în rotație uniformă, rata dobânzii originare este aceeași pentru toate bunurile.

Dobânda originară nu este „prețul achitat pentru serviciile capitalului”[2]. Productivitatea superioară a metodelor de producție ocolite, mai consumatoare de timp, la care se referă pentru explicarea dobânzii Böhm-Bawerk și o serie de economiști de mai târziu, nu explică acest fenomen. Dimpotrivă, fenomenul dobânzii originare este cel care explică de ce se recurge la metode de producție mai puțin consumatoare de timp, în ciuda faptului că metodele mai consumatoare de timp ar furniza un output mai mare pe unitatea de imput. Mai mult, fenomenul dobânzii originare explică de ce pot fi vândute și cumpărate la prețuri finite bucăți de pământ utilizabil. Dacă valoarea acordată serviciilor viitoare pe care le poate furniza o bucată de pământ ar fi identică cu cea acordată serviciilor sale prezente, atunci nici un preț finit nu ar fi suficient de mare pentru a-l determina pe proprietarul ei să o vândă. Pământul nu ar putea fi nici cumpărat, nici vândut, în schimbul unor cantități specifice de bani – și nici tranzacționat în schimbul unor bunuri care nu pot furniza decât un număr finit de servicii. Bucățile de pământ nu ar putea fi tranzacționate decât în schimbul altor bucăți de pământ. Prețul unei suprastructuri care poate produce, pe durata unei perioade de zece ani, un venit anual de o sută de dolari ar fi (abstracție făcând de terenul pe care este construită) de o mie de dolari la începutul acestei perioade, nouă sute de dolari la începutul celui de al doilea an, și așa mai departe.

Dobânda originară nu este un preț determinat pe piață [527] de interacțiunea cererii și a ofertei de capital sau de bunuri de capital. Nivelul său nu depinde de intensitățile acestei cereri și a acestei oferte. Ea este, mai degrabă, cea care determină atât cererea, cât și oferta de capital și de bunuri de capital. Ea determină cât de mult din stocul de bunuri disponibile va fi alocat consumului din viitorul imediat și cât de mult pentru perioadele mai îndepărtate din viitor.

Lumea nu economisește și nu acumulează capital pentru că există dobândă. Dobânda nu este nici imboldul pentru economisire, nici recompensa sau compensația acordată pentru abținerea de la consumul imediat. Ea este raportul evaluării relative a bunurilor prezente, față de bunurile viitoare.

Piața creditelor nu determină rata dobânzii. Ea aliniază rata dobânzii corespunzătoare împrumuturilor la rata dobânzii originare, așa cum se manifestă aceasta în discountul bunurilor viitoare.

Dobânda originară este o categorie a acțiunii umane. Ea se manifestă în orice evaluare a bunurilor externe și nu poate dispărea niciodată. Dacă, într-o bună zi, s-ar repeta starea de lucruri care s-a manifestat la finele primului mileniu al erei creștine, când unii oameni credeau că sfârșitul ultim al tuturor lucrurilor pământești este iminent, atunci oamenii ar înceta să se mai preocupe de dorințe viitoare seculare. În ochii lor, factorii de producție ar deveni inutili și lipsiți de valoare. Discountul bunurilor viitoare față de cele prezente nu ar dispărea. Dimpotrivă, el ar crește, dincolo de orice măsură. Dispariția dobânzii originare ar însemna, pe de altă parte, că oamenii nu se preocupă deloc de satisfacerea dorințelor în perioadele mai apropiate din viitor. Ar însemna că ei preferă două mere disponibile peste o mie sau zece mii de ani, mai degrabă decât un măr astăzi, mâine, într-un an sau în zece ani.

Noi nu ne putem nici măcar imagina o lume în care n-ar exista dobânda originară, ca un element inexorabil al oricărui fel de acțiune. Fie că există sau nu diviziune a muncii și cooperare socială și indiferent dacă societatea este organizată pe baza controlului privat sau public asupra mijloacelor de producție, dobânda originară este întotdeauna prezentă. Într-o comunitate socialistă, rolul ei nu ar fi diferit de acela pe care îl joacă în economia de piață.

Böhm-Bawerk a evidențiat, o dată pentru totdeauna, erorile conținute în explicațiile naive, bazate pe productivitate, ale dobânzii, adică ideea că dobânda este expresia productivității fizice a factorilor de producție. Cu toate acestea, Böhm-Bawerk și-a întemeiat propria sa teorie, într-o anumită măsură, pe o abordare din perspectiva productivității. Referindu-se, în cadrul explicației sale, la superioritatea tehnologică a proceselor de producție ocolite, mai consumatoare de timp, el a evitat erorile rudimentare [528] ale perspectivei naive a productivității. Însă – de fapt – el se întoarce, chiar dacă într-o formă mai subtilă, la abordarea din perspectiva productivității. Acei economiști de mai târziu care, neglijând ideea preferinței de timp, au accentuat exclusiv ideea de productivitate conținută în teoria lui Böhm-Bawerk, nu pot evita concluzia că dobânda originară ar trebui să dispară, dacă într-o bună zi s-ar ajunge la o stare de lucruri pornind de la care nici o prelungire în continuare a perioadei de producție nu ar mai putea determina o creștere suplimentară a productivității[3]. Însă această concluzie este complet eronată. Dobânda originară nu poate să dispară câtă vreme există raritate și, prin urmare, acțiune.

Câtă vreme lumea nu se transformă într-un tărâm al abundenței, oamenii se confruntă cu raritatea și trebuie să acționeze și să economisească; ei sunt nevoiți să aleagă între satisfacerea dorințelor în cursul perioadelor mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor, deoarece nici pentru cele dintâi, nici pentru cele din urmă nu poate fi atinsă deplina satisfacție. Așadar, o modificare a întrebuințării factorilor de producție în sensul retragerii unor asemenea factori de la întrebuințarea lor în vederea satisfacerii dorințelor în viitorul mai apropiat și a alocării lor în vederea satisfacerii dorințelor în viitorul mai îndepărtat trebuie, în mod necesar, să reducă satisfacția în viitorul mai apropiat și să o sporească în viitorul mai îndepărtat. Dacă ar fi să presupunem că lucrurile nu stau astfel, ne-am încurca în contradicții insolubile. Putem, cel mult, să ne gândim la o stare de lucruri în care cunoașterea tehnologică și calificarea au atins un prag dincolo de care pentru muritori nu mai este posibil progresul. Prin urmare, nu se mai pot inventa noi procese, care să determine creșterea outputului pe unitatea de input. Însă dacă presupunem că unii factori de producție sunt rari, nu trebuie să postulăm că toate procesele care – abstracție făcând de timpul pe care îl absorb – sunt cele mai productive sunt pe deplin utilizate, și că nu se întrebuințează nici un proces care produce un output mai redus pe unitatea de input, numai pentru motivul că el produce rezultatul final mai rapid decât alte procese, mai productive. Raritatea factorilor de producție înseamnă că suntem în situația de a concepe planuri de ameliorare a bunăstării noastre, a căror realizare nu este cu putință datorită insuficienței cantității mijloacelor disponibile. Ceea ce constituie elementul de raritate este tocmai imposibilitatea unor asemenea ameliorări dezirabile. Gândirea adepților contemporani ai abordării din perspectiva productivității este indusă în eroare de conotațiile sintagmei metode ocolite de producție, întrebuințate de Böhm-Bawerk și de ideea [529] pe care o sugerează ea, de ameliorare tehnologică. Însă dacă există raritate, atunci trebuie întotdeauna să existe o posibilitate tehnologică neîntrebuințată, de ameliorare a nivelului de bunăstare, prin prelungirea perioadei de producție în anumite ramuri industriale, indiferent dacă nivelul cunoașterii tehnologice s-a modificat sau nu. Dacă mijloacele sunt rare, dacă relația praxeologică dintre scopuri și mijloace încă mai există, atunci mai există, cu necesitate logică, dorințe nesatisfăcute, atât privitoare la perioadele mai apropiate, cât și la cele mai îndepărtate din viitor. Există întotdeauna bunuri la a căror procurare trebuie să renunțăm, deoarece calea ce conduce la obținerea lor este prea lungă și ne-ar împiedica de a satisface dorințe mai urgente. Faptul că nu ne îngrijim mai mult de viitor este rezultatul unei cântăriri a satisfacției pe durata perioadelor mai apropiate din viitor, relativ la satisfacția pe durata perioadelor mai îndepărtate. Raportul care rezultă din această evaluare este dobânda originară.

Într-o asemenea lume, a cunoașterii tehnologice perfecte, un promotor concepe un plan A, conform căruia ar trebui construit un hotel și drumurile care să ducă la el, într-o regiune muntoasă, pitorească, dar nu ușor accesibilă. Cercetând practicabilitatea acestui plan, el descoperă că mijloacele disponibile sunt insuficiente pentru execuția lui. Calculând perspectivele de profitabilitate ale investiției, el ajunge la concluzia că veniturile anticipate nu sunt suficiente pentru a acoperi costurile materialelor și al mâinii de lucru ce trebuie cheltuite și dobânda pe capitalul ce urmează a fi investit. Atunci el renunță la executarea proiectului A și se lansează, în schimb, în realizarea unui alt plan, B. Conform planului B, hotelul urmează a fi clădit într-un loc mai ușor accesibil, care nu oferă toate avantajele peisajului pitoresc reținut de planul A, dar în care el poate fi construit fie la costuri de construcție mai reduse, fie într-un timp mai scurt. Dacă în calcul n-ar intra o dobândă pe capitalul investit, s-ar putea naște iluzia că starea datelor pieței – stocul de bunuri de capital și evaluările publicului – permite execuția planului A. Totuși, realizarea planului A ar determina retragerea unor factori de producție rari de la întrebuințări în cadrul cărora ar putea satisface dorințe considerate de consumatori mai urgente. Ar însemna o evidentă malinvestiție, o irosire a mijloacelor disponibile.

O prelungire a perioadei de producție poate asigura creșterea cantității de output pe unitatea de input, sau producerea de bunuri ce nu pot fi produse deloc într-o perioadă de producție mai scurtă. Dar nu este adevărat că imputarea valorii acestei avuții adiționale asupra bunurilor de capital necesare pentru prelungirea perioadei de producție ar genera dobânda. Dacă am admite asta, am cădea [530] din nou în cele mai flagrante erori ale abordării din perspectiva productivității, care au fost irevocabil îndepărtate de Böhm-Bawerk. Contribuția factorilor complementari de producție la rezultatul procesului este motivul pentru care ei sunt considerați valoroși; ea explică prețurile achitate pentru ei și este pe deplin luată în considerație în determinarea acestor prețuri. Nu rămâne nici un reziduu de care să nu se dea seama și care ar putea să explice dobânda.

S-a făcut afirmația că, în cadrul construcției imaginare a economiei în regim de rotație uniformă, dobânda nu ar apărea[4]. Dar se poate arăta că această afirmație este incompatibilă cu postulatele pe care se bazează construcția economiei în regim de rotație uniformă.

Începem cu distincția între două categorii de economisire: economisirea simplă și economisirea capitalistă. Economisirea simplă nu este altceva decât stocarea bunurilor de consum în vederea consumului ulterior. Economisirea capitalistă este acumularea de bunuri destinate unei ameliorări a proceselor productive. Scopul economisirii simple este consumul ulterior – adică doar amânarea consumului. Mai devreme sau mai târziu, bunurile acumulate se vor consuma și nu va mai rămâne nimic. Scopul economisirii capitaliste este, în primul rând, o ameliorare a productivității efortului. Se acumulează bunuri de capital care se întrebuințează pentru continuarea producției și care nu sunt doar rezerve în vederea consumului ulterior. Beneficiul cules de pe urma economisirii simple este consumul ulterior al stocului care nu este consumat imediat, ci acumulat pentru folosință ulterioară. Beneficiul cules de pe urma economisirii capitaliste este creșterea cantității de bunuri produse, sau producția de bunuri care nu puteau fi produse deloc în absența sa. Pe parcursul construcției imaginii unei economii în regim de rotație uniformă (statice), economiștii neglijează procesul de acumulare a capitalului; bunurile de capital sunt date și rămân astfel, deoarece, conform presupozițiilor subiacente construcției, datele nu suferă nici o schimbare. Nu se produce nici acumulare de capital nou prin economisire, nici consum al capitalului disponibil, printr-un surplus al consumului în raport cu venitul, adică în raport cu producția curentă minus fondurile necesare menținerii capitalului. Este, în continuare, sarcina noastră să demonstrăm că aceste presupoziții sunt incompatibile cu ideea că nu există dobândă.

În cursul acestui raționament nu este necesar să întârziem asupra economisirii simple. Obiectivul economisirii simple este de a se îngriji de un viitor în care economisitorul ar putea fi mai puțin abundent înzestrat decât în prezent. Însă una dintre presupozițiile fundamentale care caracterizează construcția imaginară a unei economii în regim de rotație uniformă este că viitorul nu diferă deloc de prezent, iar actorii sunt pe deplin conștienți de acest fapt [531] și acționează în consecință. Așadar, în cadrul acestei construcții, nu rămâne loc pentru fenomenul economisirii simple.

Nu la fel stau lucrurile cu fructele economisirii capitaliste, stocul acumulat de bunuri de capital. În economia aflată în regim de rotație uniformă nu există nici economisire și acumulare de bunuri suplimentare de capital, nici uzură a bunurilor de capital deja existente. Ambele fenomene ar constitui o modificare a datelor și ar tulbura, prin urmare, rotația uniformă a unui asemenea sistem imaginar. Acum, magnitudinea economisirii și a acumulării de capital din trecut – adică dinaintea stabilirii economiei în regim de rotație uniformă – era aliniată la nivelul ratei dobânzii. Dacă, în momentul stabilirii condițiilor corespunzătoare economiei de rotație uniformă, proprietarii bunurilor de capital nu ar mai încasa nici o dobândă, atunci condițiile care determinau alocarea stocurilor disponibile de bunuri, în vederea satisfacerii dorințelor în diverse perioade din viitor, s-ar modifica. Noua stare de lucruri necesită o nouă alocare. De asemenea, în cadrul economiei aflate în regim de rotație uniformă, diferența de evaluare corespunzătoare satisfacerii dorințelor în diverse perioade din viitor nu poate să dispară. Și în cadrul acestei construcții imaginare oamenii vor atribui o valoare mai ridicată unui măr disponibil astăzi, decât unuia disponibil în zece sau o sută de ani. În cazul în care capitalistul încetează de a mai încasa dobânda, echilibrul între satisfacția în perioade mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor este deranjat. Faptul că acest capitalist își menținea capitalul pentru exact 100.000 de dolari era condiționat de faptul că 100.000 de dolari în prezent erau egali cu 105.000 de dolari peste un an. Acești 5.000 de dolari erau, în ochii săi, suficienți pentru a justifica renunțarea la avantajele ce puteau fi anticipate de pe urma consumului imediat al unei părți a acestei sume. Dacă se elimină plata dobânzii, rezultă consumul de capital.

Aceasta este deficiența fundamentală a sistemului static pe care îl descrie Schumpeter. Nu este suficient să presupunem că echipamentul de capital corespunzător unui asemenea sistem a fost acumulat în trecut, că acum el este disponibil la măsura acestei acumulări anterioare și că, de acum înainte, el se va menține inalterabil la acest nivel. În cadrul acestui sistem imaginar trebuie să acordăm un rol și manifestării forțelor care determină acestă menținere. Dacă eliminăm rolul de beneficiar al dobânzii pe care îl are capitalistul, atunci îl înlocuim cu rolul de consumator de capital jucat de același capitalist. Nu mai există nici un motiv pentru ca proprietarul bunurilor de capital să se abțină de la întrebuințarea acestora pentru consum. În ipotezele corespunzătoare construcției condițiilor statice (economiei în regim de rotație uniformă) nu este nevoie ca bunurile să fie păstrate în rezervă pentru zile negre. Însă chiar dacă, prin absurd, [532] am presupune că o parte dintre ele sunt destinate acestui scop și, prin urmare, sunt ținute deoparte de consumul direct, cel puțin o parte din capital va fi consumată – corespunzător volumului cu care economisirea capitalistă depășește economisirea simplă[5].

Dacă nu ar exista dobândă originară, bunurile de capital nu ar fi alocate consumului imediat și capitalul nu s-ar consuma. Din contră, într-o asemenea stare de lucruri, inimaginabilă și de negândit, nu ar exista consum deloc, ci numai economisire, acumulare de capital și investiție. Consumul capitalului nu ar fi determinat de dispariția dobânzii originare – care este imposibilă – ci de încetarea plăților dobânzii către proprietarii de capital. Capitaliștii și-ar consuma bunurile de capital și capitalul tocmai pentru că există dobândă originară, și satisfacerea dorințelor în prezent este preferată satisfacerii lor ulterioare.

Prin urmare, nu se pune problema abolirii dobânzii prin nici un fel de instituții, legi sau scheme de manipulare bancară. Dacă cineva dorește să „abolească dobânda”, acela va trebui să-i determine pe oameni să acorde unui măr disponibil peste 100 de ani o valoare cel puțin egală cu cea pe care o acordă unui măr în prezent. Ceea ce se poate aboli prin legi și decrete nu este decât dreptul capitaliștilor de a primi dobândă. Însă asemenea decrete ar atrage consumul capitalului și, foarte curând, ar proiecta omenirea îndărăt, în starea ei originară, de sărăcie naturală.

3. Nivelul ratelor dobânzii

În cazul economisirii simple și în cel al actorilor economici izolați, diferența între valorile acordate satisfacerii dorințelor în perioade diferite din viitor se manifestă prin măsura în care se îngrijesc mai mult de perioade mai apropiate decât de perioade mai îndepărtate din viitor. În condițiile corespunzătoare unei economii de piață, rata dobânzii originare este, admițând că presupozițiile construcției imaginare a unei economii aflate în regim de rotație uniformă sunt prezente, egală cu raportul dintre o anumită cantitate de bani disponibilă în prezent și o cantitate disponibilă la o dată ulterioară, care este considerată echivalentă cu cea dintâi.

Rata dobânzii originare direcționează activitatea antreprenorilor. Ea determină lungimea timpului de așteptare și perioada de producție, în fiecare dintre ramurile industriale.

Adesea, oamenii își pun întrebarea care dintre ratele dobânzii, un „sus” sau un „jos”, stimuleaza mai mult economisirea și acumularea de capital – și care mai puțin. Întrebarea este lipsită de sens. Cu cât discountul asociat bunurilor viitoare este mai scăzut, cu atât mai scăzută este rata dobânzii. Oamenii [533] nu economisesc mai mult datorită unei creșteri a ratei dobânzii originare, iar rata dobânzii originare nu scade datorită unei creșteri a volumului economisirilor. În absența altor modificări, îndeosebi ale condițiilor instituționale, modificările ratelor originare ale dobânzii și, respectiv, ale volumului economisirilor sunt două aspecte ale aceluiași fenomen. Dispariția dobânzii originare ar fi totuna cu dispariția consumului. Creșterea dobânzii originare dincolo de orice limită ar fi totuna cu dispariția economisirii și a oricărei forme de prevedere pentru viitor.

Cantitatea ofertei disponibile de bunuri de capital nu influențează nici rata dobânzii originare, nici volumul economisirilor ulterioare. Nici chiar cea mai abundentă ofertă de capital nu provoacă în mod necesar nici o scădere a ratei dobânzii originare, nici o scădere a propensiunii de a economisi. Creșterea acumulării de capital și a cantității de capital investit per capita – una din trăsăturile caracteristice ale țărilor economic avansate – nu provoacă în mod necesar nici o scădere a ratei dobânzii originare, nici o slăbire a propensiunii indivizilor de efectua economisiri suplimentare. De cele mai multe ori, cei ce au de a face cu aceste chestiuni cad în eroarea de a nu lua în considerație decât ratele de piață ale dobânzii, așa cum sunt ele determinate pe piața de credite. Însă aceste rate brute nu exprimă doar nivelul dobânzii originare. Ele conțin în plus – după cum vom vedea ulterior – și alte elemente, al căror efect explică de ce ratele brute ale dobânzii sunt, de regulă, mai ridicate în țările mai sărace decât în cele mai bogate.

Se spune îndeobște că, ceteris paribus, cu cât indivizii sunt mai bine aprovizionați în perspectiva viitorului imediat, cu atât ei se aprovizionează mai abundent pentru viitorul mai îndepărtat. Prin urmare, se spune, volumul total de economisire și acumulare de capital din cadrul unui sistem economic depinde de aranjamentul populației în grupuri cu diverse nivele de venit. Într-o societate caracterizată prin egalitatea aproximativă a veniturilor se produce, ni se spune, mai puțină economisire decât într-o societate în care există mai multă inegalitate. Există un grăunte de adevăr în observațiile de felul acesta. Dar ele nu sunt decât aserțiuni privitoare la chestiuni psihologice și, ca atare, sunt lipsite de validitatea și necesitatea universală, inerentă aserțiunilor praxeologice. Mai mult, printre celelalte lucruri a căror invarianță este presupusă [de clauza ceteris paribus] se numără scările de valori ale diverselor persoane, judecățile lor subiective de valoare, atunci când cumpănesc avantajele și dezavantajele consumului imediat și, respectiv, ale amânării consumului. Există, fără îndoială, multe persoane ale căror comportamente sunt corect descrise astfel, dar există și altele, care actionează diferit. Țăranii francezi, deși îndeobște persoane cu averi și venituri moderate, erau, în secolul al XIX-lea, larg recunoscuți [534] pentru obiceiurile lor parcimonioase, în vreme ce membrii aristocrației bogate și moștenitorii marilor averi acumulate în comerț și în industrie erau nu mai puțin notorii pentru viața lor de risipă.

De aceea, este imposibil de formulat o teoremă praxeologică privind relația dintre, pe de o parte, volumul de capital disponibil la nivelul întregii țări, sau al persoanelor individuale și, pe de altă parte, volumul economiilor sau al consumului de capital și nivelul ratei originare a dobânzii. Alocarea resurselor rare în vederea satisfacerii dorințelor în diverse perioade din viitor este determinată de judecăți de valoare și, indirect, de toți acei factori ce alcătuiesc personalitatea omului care acționează.

4. Dobânda originară într-o economie aflată în schimbare

Până aici am tratat problema dobânzii originare în anumite ipoteze: că tranzacționarea bunurilor se efectuează prin mijlocirea unei monede neutre; că economisirea, acumularea de capital și determinarea ratelor dobânzii nu sunt obstrucționate de obstacole instituționale; și că întregul proces economic se desfășoară în cadrul unei economii aflate în regim de rotație uniformă. În capitolul următor vom renunța la primele două dintre aceste ipoteze. Acum ne propunem să analizăm dobânda originară într-o economie aflată în schimbare.

Omul care dorește să se îngrijească de satisfacerea unor nevoi viitoare trebuie să anticipeze corect acele nevoi. Dacă dă greș în înțelegerea viitorului, atunci prevederea lui se va dovedi mai puțin decât satisfăcătoare, sau complet inutilă. Nu există nimic de felul unei economisiri abstracte, care ar putea să asigure toate categoriile de satisfacere a dorințelor și care să fie neutră față de modificările ce apar la nivelul condițiilor acțiunii și în evaluări. Prin urmare, în economia aflată în schimbare, dobânda originară nu poate niciodată să apară sub formă pură și imaculată. Numai în cadrul construcției imaginare a unei economii aflate în regim de rotație uniformă simpla trecere a timpului maturează dobânda originară; cu trecerea timpului și cu înaintarea procesului de producție, tot mai multă valoare se adaugă, așa zicând, factorilor complementari de producție; la încheierea procesului productiv, trecerea timpului va fi generat, în prețul produsului, cantitatea completă a dobânzii originare. În economia aflată în schimbare, pe parcursul perioadei de producție mai apar de asemenea, în mod sincronic, modificări ale evaluărilor. Anumitor bunuri li se acordă o valoare mai ridicată decât în prealabil, altora una mai scăzută. Aceste modificări sunt cauza care generează profiturile și pierderile antreprenoriale. Numai acei antreprenori care, în procesul de planificare, au anticipat corect configurația ulterioară a pieței sunt în situația, prin vânzarea produselor, de a culege un surplus, relativ la costurile de producție suportate (care includ și dobânda originară). [535] Un antreprenor care a greșit în ce privește înțelegerea sa speculativă a viitorului nu-și poate vinde produsele decât, în cel mai bun caz, la prețuri care nu-i acoperă complet cheltuielile plus dobânda originară pe capitalul investit.

Ca și profiturile și pierderile antreprenoriale, dobânda nu este un preț, ci o magnitudine care se cere izolată, printr-un anumit tip de calcule, din prețul [total] al produselor provenite din afacerile încununate de succes. În terminologia economiștilor clasici britanici[6], diferența brută dintre prețul la care se vinde o marfă și costurile suportate în vederea producerii ei (care nu includeau dobânda pe capitalul investit) purta numele de profit. Știința economică modernă concepe această magnitudine ca pe un complex de mărimi catalactic distincte. Surplusul veniturilor brute în raport cu cheltuielile, pe care economiștii clasici îl numeau profit, include prețul muncii prestate de antreprenorul însuși, în vederea desfășurării procesului de producție, dobânda pe capitalul investit și, în fine, profitul antreprenorial propriu-zis. Dacă un asemenea surplus nu a fost cules deloc din vânzarea produselor, atunci antreprenorul rămâne lipsit nu numai de un profit propriu-zis, ci și de echivalentul pe piață al valorii muncii pe care a prestat-o, precum și de dobânda pe capitalul investit.

Defalcarea profitului brut (în înțelesul clasic al termenului) în salariu managerial, dobândă și profit antreprenorial nu este doar un instrument al teoriei economice. Este o procedură care s-a dezvoltat, o dată cu perfecționarea crescândă a practicilor de contabilitate și de calcul în afaceri, independent de raționamentele economiștilor, în lumea rutinei comerciale. Afaceristul priceput și rațional nu acordă nici o semnificație practică acelui concept confuz și deformat de profit pe care îl întrebuințau economiștii clasici. Noțiunea sa de costuri de producție include prețul potențial de piață al propriilor sale servicii consacrate producției, dobânda plătită pe capitalul împrumutat, precum și dobânda pe care ar fi putut-o încasa, în condițiile date ale pieței, pentru capitalul său propriu investit în afacere, dacă l-ar fi împrumutat altor persoane. În ochii lui nu reprezintă profit antreprenorial decât un surplus de venituri raportat la costurile calculate în felul acesta.

Degajarea salariilor antreprenoriale din cadrul complexului tuturor celorlalte mărimi incluse în conceptul de profit al economiștilor clasici nu prezintă probleme deosebite. Mai dificil este de separat profitul antreprenorial de dobânda originară. În cadrul economiei aflate în schimbare, [536] dobânda stipulată în contractele de credit este întotdeauna o mărime brută, din care rata pură a dobânzii originare trebuie extrasă cu ajutorul unui anumit procedeu de calcul și de repartiție analitică. Am văzut deja că, în fiecare act de acordare a unui împrumut, există un element de acțiune antreprenorială, chiar fără a ține seama de problema modificărilor puterii de cumpărare a monedei. Acordarea unui credit este, în mod necesar, întotdeauna o speculație antreprenorială, care poate eventual să se soldeze cu un eșec și cu pierderea întregii sume împrumutate. Orice dobândă stipulată și achitată pentru împrumuturi nu include doar dobânda originară, ci și profitul antreprenorial.

Faptul acesta a provocat multă vreme orientarea eronată a tentativelor de a construi o teorie satisfăcătoare a dobânzii. Abia elaborarea construcției imaginare a unei economii aflate în stare de rotație uniform repetitivă a fost cea care a făcut posibilă distincția precisă între dobânda originară și profituri și pierderi.

5. Calculul dobânzii

Dobânda originară este rezultatul evaluărilor, care fluctuează și se modifică neîncetat. Ea fluctuează și se modifică o dată cu ele. Obiceiul de a socoti dobânda pro anno nu este decât o uzanță comercială și o regulă comodă de efectuare a calculelor. El nu afectează nivelul ratelor dobânzii, așa cum sunt ele determinate de piață.

Activitatea antreprenorilor tinde să determine uniformizarea ratelor dobânzii originare în întreg cuprinsul economiei de piață. Dacă într-un sector al pieței apare o marjă între prețurile bunurilor prezente și cele ale bunurilor viitoare, care se îndepărtează de marja predominantă în alte sectoare, atunci tendința de egalizare este provocată de eforturile afaceriștilor de a pătrunde în acele sectoare în care marja este mai ridicată și de a le evita pe cele în care ea este mai scăzută. În condițiile unei economii în regim de rotație uniformă, rata finală a dobânzii originare este aceeași în toate sectoarele pieței.

Evaluările care dau naștere dobânzii originare se caracterizează prin preferința pentru satisfacție într-o perioadă de timp mai apropiată din viitor, în comparație cu o satisfacție de același tip și de aceeași măsură situată într-o perioadă mai îndepărtată de timp din viitor. Nimic nu justifică presupunerea că această reducere a satisfacțiilor situate în intervale de timp mai îndepărtate progresează continuu și uniform. Dacă am admite lucrul acesta, ar rezulta că perioada de previziune este infinită. Dar simplul fapt că persoanele diferă în ceea ce privește felul lor de a prevedea nevoile viitoare și că previziunea dincolo de o anumită perioadă apare ca deplasată, chiar și în ochii actorului cel mai prevăzător, ne interzice să gândim perioada de previziune ca fiind infinită.

Uzanțele pieței de credit nu trebuie să ne inducă în eroare. Obiceiul este [537] de a stipula o rată uniformă a dobânzii pentru întreaga durată a contractelor de credit[7] și de a calcula dobânda compusă cu ajutorul unei rate uniforme. Adevărata determinare a ratelor dobânzii este independentă de schemele acestea aritmetice de calcul și de altele similare. Dacă rata dobânzii este inalterabil fixată prin contract pe durata unei perioade de timp, atunci modificările ce survin în rata de piață a dobânzii se reflectă în schimbări corespunzătoare la nivelul prețurilor plătite pentru suma principală a creditului, ținând seama de faptul că suma principală ce urmează a fi restituită la termenul împrumutului este inalterabil fixată. Concluzia rămâne aceeași, indiferent dacă se calculează cu rate fixe ale dobânzii și cu prețuri variabile pentru suma principală, sau cu rate variabile ale dobânzii și o valoare fixă a sumei principale, sau cu variații la nivelul ambelor mărimi.

Termenii unui contract de credit nu sunt independenți de durata stipulată a împrumutului. Contractele de credit sunt evaluate și estimate diferit, în funcție de durata stipulată a împrumutului, nu numai pentru că acele componente ale ratei brute a dobânzii de piață care o fac să devieze de la rata dobânzii originare sunt afectate de diferențele existente la nivelul duratei împrumuturilor, ci și datorită factorilor care provoacă modificări ale ratei dobânzii originare.



[1] O reducere în valoarea în prezent a bunurilor viitoare față de valoarea bunurilor prezente. (n. tr.)

[2] Aceasta este definiția populară a dobânzii, așa cum este ea dată, de pildă, de Ely, Adams, Lorenz și Young, Outlines of Economics (ed. a 3-a, New York, 1920), p. 493.

[3] Cf. Hayek, „The Mythology of Capital”, The Quarterly Journal of Economics, L (1936), 223 ff. Însă de atunci profesorul Hayek și-a schimbat parțial punctul de vedere. (Cf. articolul său „Time-Preference and Productivity, a Reconsideration”, Economica XII [1945], 22-25.) Dar ideea criticată în text continuă să fie foarte răspândită printre economiști.

[4] Cf. J. Schumpeter, The Theory of Economic Development, trad. de R. Opie (Cambridge, 1934), pp. 34-46, 54.

[5] Cf. Robbins, „On a Certain Ambiguity in the Conception of Stationary Equilibrium”, The Economic Journal, XL (1930), 211 ff.

[6] Cf. R. Whately, Elements of Logic (ed. a 9-a, Londra, 1848), pp. 354 ff.; E. Cannan, A History of the Theories of Production and Distribution in English Political Economy, from 1776 to 1848 (ed. a 3-a, Londra, 1924), pp. 189 ff.

[7] Desigur, există și devieri de la această practică.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins