Capitolul XIX. Dobânda

Am arătat că preferința de timp este o categorie inerentă
oricărei acțiuni umane. Preferința de timp se manifestă
prin fenomenul dobânzii originare, adică un discount al bunurilor
viitoare față de bunurile prezente[1].

Dobânda nu se reduce la dobânda pentru capital. Dobânda nu este venitul specific
obținut de pe urma întrebuințării bunurilor de capital. Corespondența
dintre trei factori de producție – munca, pământul și capitalul
– și trei tipuri de venituri – salariile, renta și profitul – așa
cum era concepută ea de economiștii clasici, este de nesusținut.
Renta nu este venitul specific corespunzător pământului. Renta este
un fenomen catalactic general; ea joacă același rol în structura venitului
corespunzător muncii și bunurilor de capital, ca și în cazul
pământului. Mai mult, nu există nici o sursă omogenă de
venit care să se poată numi profit, în sensul în care întrebuințau
acest termen economiștii clasici. Profitul (în accepțiunea de profit
antreprenorial) și dobânda nu sunt mai caracteristice capitalului decât
pământului.

Prețurile bunurilor de consum se împart, prin interacțiunea forțelor
care acționează pe piață, între diverșii factori complementari
ce colaborează în procesul lor de producție. Deoarece bunurile de
consum sunt bunuri prezente, în vreme ce factorii de producție sunt mijloace
pentru producerea de bunuri viitoare, și deoarece bunurile prezente sunt
mai prețuite decât bunurile viitoare de aceeași calitate și în
aceeași cantitate, suma astfel împărțită este mai mică
decât prețul actual al bunurilor respective de consum, chiar și în
cadrul construcției imaginare a economiei aflate în regim de rotație
uniformă. Diferența reprezintă dobânda originară. Ea nu
este legată în mod specific de nici una dintre cele trei clase de factori
de producție pe care le distingeau economiștii clasici. Profitul și
pierderile antreprenoriale provin din schimbările de date ce intervin pe
parcursul perioadei de producție și din modificările prețurilor,
care rezultă din acestea.

Gândirea naivă nu vede nici o problemă în legătură cu venitul
curent, provenit din vânătoare, pescuit, creșterea de vite, munca
forestieră și agricultură. Natura generează căprioare,
pești și vite și le face să crească, determină
vacile să dea lapte și găinile să ouă, copacii să
crească și să facă fructe și semințele să
încolțească. [525] Cine are dreptul să își aproprieze această
avuție recurentă se bucură de un venit constant. Ca un izvor
din care izvorăște mereu apă proaspătă, acest „flux
de venit” curge încontinuu și aduce o mereu înnoită avuție. Întregul
proces apare ca un fenomen natural. Însă pentru economist se pune o problemă
în legătură cu determinarea prețurilor pământului, vitelor
și tuturor celorlalte. Dacă bunurile viitoare nu ar fi cumpărate
și vândute cu reducere (at a discount) în raport cu bunurile prezente,
cumpărătorul de pământ ar trebui să plătească
un preț egal cu suma tuturor veniturilor viitoare nete – și aceasta
nu i-ar lăsa nimic pentru [a face posibil] un venit curent reiterat.

Veniturile anuale ale proprietarilor de pământ și vite nu posedă
nici o caracteristică prin care să se distingă catalactic de
veniturile generate de factorii produși de producție, care se uzează
mai devreme sau mai târziu, pe parcursul proceselor de producție. Puterea
de a dispune de o bucată de pământ constă în a controla felul
cum cooperează pământul la producerea tuturor fructelor care pot crește
pe el vreodată, iar puterea de a dispune de o mină constă în
a controla felul cum cooperează ea la extragerea tuturor mineralelor ce
pot fi vreodată scoase la suprafață din ea. La fel, proprietatea
asupra unui utilaj, sau asupra unui balot de bumbac, constă în a controla
felul cum cooperează utilajul sau balotul la fabricarea tuturor bunurilor
produse cu ajutorul său. Eroarea fundamentală implicată în toate
abordările problemei dobânzii din perspectiva productivității
și a folosinței este că ele au încercat să deducă fenomenul
dobânzii din aceste servicii productive, furnizate de factorii de producție.
Însă capacitatea factorilor de producție de a furniza servicii nu
determină dobânda, ci prețurile plătite pentru ele. Aceste prețuri
epuizează întreaga diferență dintre productivitatea unui proces
asistat de cooperarea unui anumit factor și cea a unui proces lipsit de
această cooperare. Diferența dintre această sumă a prețurilor
factorilor complementari de producție și produse, care se manifestă
chiar și în absența oricăror modificări ale datelor relevante
ale pieței, este o consecință a valorii mai mari acordate bunurilor
prezente, în comparație cu bunurile viitoare. Pe măsură ce producția
avansează, factorii de producție se transformă, sau „se coc”,
devenind bunuri prezente, cu o valoare sporită. Acest adaos este sursa
din care provin veniturile specifice pe care le încasează proprietarii
factorilor de producție, sursa dobânzii originare.

Proprietarii factorilor materiali de producție – prin contrast cu antreprenorii
puri din construcția imaginară a unei integrări a funcțiilor
catalactice – culeg două lucruri catalactic diferite: pe de o parte, prețurile
achitate pentru cooperarea productivă a factorilor pe care îi controlează
și, pe de alta, dobânda. Aceste [526] două lucruri nu trebuie confundate.
Nu este permisibil să trimitem, pentru explicarea dobânzii, la serviciile
furnizate de factorii de producție pentru obținerea de produse.

Dobânda este un proces omogen. Nu există surse diferite ale dobânzii.
Ca și alte tipuri de dobândă, dobânda pentru bunuri durabile și
cea pentru credit de consum sunt o consecință a valorii superioare
acordate bunurilor prezente, față de bunurile viitoare.

Dobânda originară este raportul dintre valoarea acordată satisfacerii
unei nevoi în viitorul imediat și valoarea sa în perioade îndepărtate
din viitor. În economia de piață, ea se manifestă în discountul
bunurilor viitoare față de bunurile prezente. Este vorba de un raport
de prețuri ale unor bunuri, nu de un preț în sine. Se manifestă
o tendință de egalizare a acestui raport, la toate bunurile. În cadrul
construcției imaginare a unei economii în rotație uniformă, rata
dobânzii originare este aceeași pentru toate bunurile.

Dobânda originară nu este „prețul achitat pentru serviciile capitalului”[2].
Productivitatea superioară a metodelor de producție ocolite, mai consumatoare
de timp, la care se referă pentru explicarea dobânzii Böhm-Bawerk și
o serie de economiști de mai târziu, nu explică acest fenomen. Dimpotrivă,
fenomenul dobânzii originare este cel care explică de ce se recurge la
metode de producție mai puțin consumatoare de timp, în ciuda faptului
că metodele mai consumatoare de timp ar furniza un output mai mare pe unitatea
de imput. Mai mult, fenomenul dobânzii originare explică de ce pot fi vândute
și cumpărate la prețuri finite bucăți de pământ
utilizabil. Dacă valoarea acordată serviciilor viitoare pe care le
poate furniza o bucată de pământ ar fi identică cu cea acordată
serviciilor sale prezente, atunci nici un preț finit nu ar fi suficient
de mare pentru a-l determina pe proprietarul ei să o vândă. Pământul
nu ar putea fi nici cumpărat, nici vândut, în schimbul unor cantități
specifice de bani – și nici tranzacționat în schimbul unor bunuri
care nu pot furniza decât un număr finit de servicii. Bucățile
de pământ nu ar putea fi tranzacționate decât în schimbul altor bucăți
de pământ. Prețul unei suprastructuri care poate produce, pe durata
unei perioade de zece ani, un venit anual de o sută de dolari ar fi (abstracție
făcând de terenul pe care este construită) de o mie de dolari la începutul
acestei perioade, nouă sute de dolari la începutul celui de al doilea an,
și așa mai departe.

Dobânda originară nu este un preț determinat pe piață [527]de interacțiunea cererii și a ofertei de capital sau de bunuri de
capital. Nivelul său nu depinde de intensitățile acestei cereri
și a acestei oferte. Ea este, mai degrabă, cea care determină
atât cererea, cât și oferta de capital și de bunuri de capital. Ea
determină cât de mult din stocul de bunuri disponibile va fi alocat consumului
din viitorul imediat și cât de mult pentru perioadele mai îndepărtate
din viitor.

Lumea nu economisește și nu acumulează capital pentru că
există dobândă. Dobânda nu este nici imboldul pentru economisire,
nici recompensa sau compensația acordată pentru abținerea de
la consumul imediat. Ea este raportul evaluării relative a bunurilor prezente,
față de bunurile viitoare.

Piața creditelor nu determină rata dobânzii. Ea aliniază rata
dobânzii corespunzătoare împrumuturilor la rata dobânzii originare, așa
cum se manifestă aceasta în discountul bunurilor viitoare.

Dobânda originară este o categorie a acțiunii umane. Ea se manifestă
în orice evaluare a bunurilor externe și nu poate dispărea niciodată.
Dacă, într-o bună zi, s-ar repeta starea de lucruri care s-a manifestat
la finele primului mileniu al erei creștine, când unii oameni credeau că
sfârșitul ultim al tuturor lucrurilor pământești este iminent,
atunci oamenii ar înceta să se mai preocupe de dorințe viitoare seculare.
În ochii lor, factorii de producție ar deveni inutili și lipsiți
de valoare. Discountul bunurilor viitoare față de cele prezente nu
ar dispărea. Dimpotrivă, el ar crește, dincolo de orice măsură.
Dispariția dobânzii originare ar însemna, pe de altă parte, că
oamenii nu se preocupă deloc de satisfacerea dorințelor în perioadele
mai apropiate din viitor. Ar însemna că ei preferă două mere
disponibile peste o mie sau zece mii de ani, mai degrabă decât un măr
astăzi, mâine, într-un an sau în zece ani.

Noi nu ne putem nici măcar imagina o lume în care n-ar exista dobânda
originară, ca un element inexorabil al oricărui fel de acțiune.
Fie că există sau nu diviziune a muncii și cooperare socială
și indiferent dacă societatea este organizată pe baza controlului
privat sau public asupra mijloacelor de producție, dobânda originară
este întotdeauna prezentă. Într-o comunitate socialistă, rolul ei
nu ar fi diferit de acela pe care îl joacă în economia de piață.

Böhm-Bawerk a evidențiat, o dată pentru totdeauna, erorile conținute
în explicațiile naive, bazate pe productivitate, ale dobânzii, adică
ideea că dobânda este expresia productivității fizice a factorilor
de producție. Cu toate acestea, Böhm-Bawerk și-a întemeiat propria
sa teorie, într-o anumită măsură, pe o abordare din perspectiva
productivității. Referindu-se, în cadrul explicației sale, la
superioritatea tehnologică a proceselor de producție ocolite, mai
consumatoare de timp, el a evitat erorile rudimentare [528] ale perspectivei
naive a productivității. Însă – de fapt – el se întoarce, chiar
dacă într-o formă mai subtilă, la abordarea din perspectiva productivității.
Acei economiști de mai târziu care, neglijând ideea preferinței de
timp, au accentuat exclusiv ideea de productivitate conținută în teoria
lui Böhm-Bawerk, nu pot evita concluzia că dobânda originară ar trebui
să dispară, dacă într-o bună zi s-ar ajunge la o stare de
lucruri pornind de la care nici o prelungire în continuare a perioadei de producție
nu ar mai putea determina o creștere suplimentară a productivității[3]. Însă această
concluzie este complet eronată. Dobânda originară nu poate să
dispară câtă vreme există raritate și, prin urmare, acțiune.

Câtă vreme lumea nu se transformă într-un tărâm al abundenței,
oamenii se confruntă cu raritatea și trebuie să acționeze
și să economisească; ei sunt nevoiți să aleagă
între satisfacerea dorințelor în cursul perioadelor mai apropiate sau mai
îndepărtate din viitor, deoarece nici pentru cele dintâi, nici pentru cele
din urmă nu poate fi atinsă deplina satisfacție. Așadar,
o modificare a întrebuințării factorilor de producție în sensul
retragerii unor asemenea factori de la întrebuințarea lor în vederea satisfacerii
dorințelor în viitorul mai apropiat și a alocării lor în vederea
satisfacerii dorințelor în viitorul mai îndepărtat trebuie, în mod
necesar, să reducă satisfacția în viitorul mai apropiat și
să o sporească în viitorul mai îndepărtat. Dacă ar fi să
presupunem că lucrurile nu stau astfel, ne-am încurca în contradicții
insolubile. Putem, cel mult, să ne gândim la o stare de lucruri în care
cunoașterea tehnologică și calificarea au atins un prag dincolo
de care pentru muritori nu mai este posibil progresul. Prin urmare, nu se mai
pot inventa noi procese, care să determine creșterea outputului pe
unitatea de input. Însă dacă presupunem că unii factori de producție
sunt rari, nu trebuie să postulăm că toate procesele care – abstracție
făcând de timpul pe care îl absorb – sunt cele mai productive sunt pe deplin
utilizate, și că nu se întrebuințează nici un proces care
produce un output mai redus pe unitatea de input, numai pentru motivul că
el produce rezultatul final mai rapid decât alte procese, mai productive. Raritatea
factorilor de producție înseamnă că suntem în situația de
a concepe planuri de ameliorare a bunăstării noastre, a căror
realizare nu este cu putință datorită insuficienței cantității
mijloacelor disponibile. Ceea ce constituie elementul de raritate este tocmai
imposibilitatea unor asemenea ameliorări dezirabile. Gândirea adepților
contemporani ai abordării din perspectiva productivității este
indusă în eroare de conotațiile sintagmei metode ocolite de producție,
întrebuințate de Böhm-Bawerk și de ideea [529] pe care o sugerează
ea, de ameliorare tehnologică. Însă dacă există raritate,
atunci trebuie întotdeauna să existe o posibilitate tehnologică neîntrebuințată,
de ameliorare a nivelului de bunăstare, prin prelungirea perioadei de producție
în anumite ramuri industriale, indiferent dacă nivelul cunoașterii
tehnologice s-a modificat sau nu. Dacă mijloacele sunt rare, dacă
relația praxeologică dintre scopuri și mijloace încă mai
există, atunci mai există, cu necesitate logică, dorințe
nesatisfăcute, atât privitoare la perioadele mai apropiate, cât și
la cele mai îndepărtate din viitor. Există întotdeauna bunuri la a
căror procurare trebuie să renunțăm, deoarece calea ce conduce
la obținerea lor este prea lungă și ne-ar împiedica de a satisface
dorințe mai urgente. Faptul că nu ne îngrijim mai mult de viitor este
rezultatul unei cântăriri a satisfacției pe durata perioadelor mai
apropiate din viitor, relativ la satisfacția pe durata perioadelor mai
îndepărtate. Raportul care rezultă din această evaluare este
dobânda originară.

Într-o asemenea lume, a cunoașterii tehnologice perfecte, un promotor
concepe un plan A, conform căruia ar trebui construit un hotel și
drumurile care să ducă la el, într-o regiune muntoasă, pitorească,
dar nu ușor accesibilă. Cercetând practicabilitatea acestui plan,
el descoperă că mijloacele disponibile sunt insuficiente pentru execuția
lui. Calculând perspectivele de profitabilitate ale investiției, el ajunge
la concluzia că veniturile anticipate nu sunt suficiente pentru a acoperi
costurile materialelor și al mâinii de lucru ce trebuie cheltuite și
dobânda pe capitalul ce urmează a fi investit. Atunci el renunță
la executarea proiectului A și se lansează, în schimb, în realizarea
unui alt plan, B. Conform planului B, hotelul urmează a fi
clădit într-un loc mai ușor accesibil, care nu oferă toate avantajele
peisajului pitoresc reținut de planul A, dar în care el poate fi
construit fie la costuri de construcție mai reduse, fie într-un timp mai
scurt. Dacă în calcul n-ar intra o dobândă pe capitalul investit,
s-ar putea naște iluzia că starea datelor pieței – stocul de
bunuri de capital și evaluările publicului – permite execuția
planului A. Totuși, realizarea planului A ar determina retragerea
unor factori de producție rari de la întrebuințări în cadrul
cărora ar putea satisface dorințe considerate de consumatori mai urgente.
Ar însemna o evidentă malinvestiție, o irosire a mijloacelor disponibile.

O prelungire a perioadei de producție poate asigura creșterea cantității
de output pe unitatea de input, sau producerea de bunuri ce nu pot fi produse
deloc într-o perioadă de producție mai scurtă. Dar nu este adevărat
că imputarea valorii acestei avuții adiționale asupra bunurilor
de capital necesare pentru prelungirea perioadei de producție ar genera
dobânda. Dacă am admite asta, am cădea [530] din nou în cele mai flagrante
erori ale abordării din perspectiva productivității, care au
fost irevocabil îndepărtate de Böhm-Bawerk. Contribuția factorilor
complementari de producție la rezultatul procesului este motivul pentru
care ei sunt considerați valoroși; ea explică prețurile
achitate pentru ei și este pe deplin luată în considerație în
determinarea acestor prețuri. Nu rămâne nici un reziduu de care să
nu se dea seama și care ar putea să explice dobânda.

S-a făcut afirmația că, în cadrul construcției imaginare
a economiei în regim de rotație uniformă, dobânda nu ar apărea[4].
Dar se poate arăta că această afirmație este incompatibilă
cu postulatele pe care se bazează construcția economiei în regim de
rotație uniformă.

Începem cu distincția între două categorii de economisire: economisirea
simplă și economisirea capitalistă. Economisirea simplă
nu este altceva decât stocarea bunurilor de consum în vederea consumului ulterior.
Economisirea capitalistă este acumularea de bunuri destinate unei ameliorări
a proceselor productive. Scopul economisirii simple este consumul ulterior –
adică doar amânarea consumului. Mai devreme sau mai târziu, bunurile acumulate
se vor consuma și nu va mai rămâne nimic. Scopul economisirii capitaliste
este, în primul rând, o ameliorare a productivității efortului. Se
acumulează bunuri de capital care se întrebuințează pentru continuarea
producției și care nu sunt doar rezerve în vederea consumului ulterior.
Beneficiul cules de pe urma economisirii simple este consumul ulterior al stocului
care nu este consumat imediat, ci acumulat pentru folosință ulterioară.
Beneficiul cules de pe urma economisirii capitaliste este creșterea cantității
de bunuri produse, sau producția de bunuri care nu puteau fi produse deloc
în absența sa. Pe parcursul construcției imaginii unei economii în
regim de rotație uniformă (statice), economiștii neglijează
procesul de acumulare a capitalului; bunurile de capital sunt date și rămân
astfel, deoarece, conform presupozițiilor subiacente construcției,
datele nu suferă nici o schimbare. Nu se produce nici acumulare de capital
nou prin economisire, nici consum al capitalului disponibil, printr-un surplus
al consumului în raport cu venitul, adică în raport cu producția curentă
minus fondurile necesare menținerii capitalului. Este, în continuare, sarcina
noastră să demonstrăm că aceste presupoziții sunt incompatibile
cu ideea că nu există dobândă.

În cursul acestui raționament nu este necesar să întârziem asupra
economisirii simple. Obiectivul economisirii simple este de a se îngriji de
un viitor în care economisitorul ar putea fi mai puțin abundent înzestrat
decât în prezent. Însă una dintre presupozițiile fundamentale care
caracterizează construcția imaginară a unei economii în regim
de rotație uniformă este că viitorul nu diferă deloc de
prezent, iar actorii sunt pe deplin conștienți de acest fapt [531]și acționează în consecință. Așadar, în cadrul
acestei construcții, nu rămâne loc pentru fenomenul economisirii simple.

Nu la fel stau lucrurile cu fructele economisirii capitaliste, stocul acumulat
de bunuri de capital. În economia aflată în regim de rotație uniformă
nu există nici economisire și acumulare de bunuri suplimentare de
capital, nici uzură a bunurilor de capital deja existente. Ambele fenomene
ar constitui o modificare a datelor și ar tulbura, prin urmare, rotația
uniformă a unui asemenea sistem imaginar. Acum, magnitudinea economisirii
și a acumulării de capital din trecut – adică dinaintea stabilirii
economiei în regim de rotație uniformă – era aliniată la nivelul
ratei dobânzii. Dacă, în momentul stabilirii condițiilor corespunzătoare
economiei de rotație uniformă, proprietarii bunurilor de capital nu
ar mai încasa nici o dobândă, atunci condițiile care determinau alocarea
stocurilor disponibile de bunuri, în vederea satisfacerii dorințelor în
diverse perioade din viitor, s-ar modifica. Noua stare de lucruri necesită
o nouă alocare. De asemenea, în cadrul economiei aflate în regim de rotație
uniformă, diferența de evaluare corespunzătoare satisfacerii
dorințelor în diverse perioade din viitor nu poate să dispară.
Și în cadrul acestei construcții imaginare oamenii vor atribui o valoare
mai ridicată unui măr disponibil astăzi, decât unuia disponibil
în zece sau o sută de ani. În cazul în care capitalistul încetează
de a mai încasa dobânda, echilibrul între satisfacția în perioade mai apropiate
sau mai îndepărtate din viitor este deranjat. Faptul că acest capitalist
își menținea capitalul pentru exact 100.000 de dolari era condiționat
de faptul că 100.000 de dolari în prezent erau egali cu 105.000 de dolari
peste un an. Acești 5.000 de dolari erau, în ochii săi, suficienți
pentru a justifica renunțarea la avantajele ce puteau fi anticipate de
pe urma consumului imediat al unei părți a acestei sume. Dacă
se elimină plata dobânzii, rezultă consumul de capital.

Aceasta este deficiența fundamentală a sistemului static pe care
îl descrie Schumpeter. Nu este suficient să presupunem că echipamentul
de capital corespunzător unui asemenea sistem a fost acumulat în trecut,
că acum el este disponibil la măsura acestei acumulări anterioare
și că, de acum înainte, el se va menține inalterabil la acest
nivel. În cadrul acestui sistem imaginar trebuie să acordăm un rol
și manifestării forțelor care determină acestă menținere.
Dacă eliminăm rolul de beneficiar al dobânzii pe care îl are capitalistul,
atunci îl înlocuim cu rolul de consumator de capital jucat de același capitalist.
Nu mai există nici un motiv pentru ca proprietarul bunurilor de capital
să se abțină de la întrebuințarea acestora pentru consum.
În ipotezele corespunzătoare construcției condițiilor statice
(economiei în regim de rotație uniformă) nu este nevoie ca bunurile
să fie păstrate în rezervă pentru zile negre. Însă chiar
dacă, prin absurd, [532] am presupune că o parte dintre ele sunt destinate
acestui scop și, prin urmare, sunt ținute deoparte de consumul direct,
cel puțin o parte din capital va fi consumată – corespunzător
volumului cu care economisirea capitalistă depășește economisirea
simplă[5].

Dacă nu ar exista dobândă originară, bunurile de capital nu
ar fi alocate consumului imediat și capitalul nu s-ar consuma. Din contră,
într-o asemenea stare de lucruri, inimaginabilă și de negândit, nu
ar exista consum deloc, ci numai economisire, acumulare de capital și investiție.
Consumul capitalului nu ar fi determinat de dispariția dobânzii originare
– care este imposibilă – ci de încetarea plăților dobânzii către
proprietarii de capital. Capitaliștii și-ar consuma bunurile de capital
și capitalul tocmai pentru că există dobândă originară,
și satisfacerea dorințelor în prezent este preferată satisfacerii
lor ulterioare.

Prin urmare, nu se pune problema abolirii dobânzii prin nici un fel de instituții,
legi sau scheme de manipulare bancară. Dacă cineva dorește să
„abolească dobânda”, acela va trebui să-i determine pe oameni să
acorde unui măr disponibil peste 100 de ani o valoare cel puțin egală
cu cea pe care o acordă unui măr în prezent. Ceea ce se poate aboli
prin legi și decrete nu este decât dreptul capitaliștilor de a primi
dobândă. Însă asemenea decrete ar atrage consumul capitalului și,
foarte curând, ar proiecta omenirea îndărăt, în starea ei originară,
de sărăcie naturală.

În cazul economisirii simple și în cel al actorilor economici izolați,
diferența între valorile acordate satisfacerii dorințelor în perioade
diferite din viitor se manifestă prin măsura în care se îngrijesc
mai mult de perioade mai apropiate decât de perioade mai îndepărtate din
viitor. În condițiile corespunzătoare unei economii de piață,
rata dobânzii originare este, admițând că presupozițiile construcției
imaginare a unei economii aflate în regim de rotație uniformă sunt
prezente, egală cu raportul dintre o anumită cantitate de bani disponibilă
în prezent și o cantitate disponibilă la o dată ulterioară,
care este considerată echivalentă cu cea dintâi.

Rata dobânzii originare direcționează activitatea antreprenorilor.
Ea determină lungimea timpului de așteptare și perioada de producție,
în fiecare dintre ramurile industriale.

Adesea, oamenii își pun întrebarea care dintre ratele dobânzii, un „sus”
sau un „jos”, stimuleaza mai mult economisirea și acumularea de capital
– și care mai puțin. Întrebarea este lipsită de sens. Cu cât
discountul asociat bunurilor viitoare este mai scăzut, cu atât mai
scăzută este rata dobânzii. Oamenii [533] nu economisesc mai mult
datorită unei creșteri a ratei dobânzii originare, iar rata dobânzii
originare nu scade datorită unei creșteri a volumului economisirilor.
În absența altor modificări, îndeosebi ale condițiilor instituționale,
modificările ratelor originare ale dobânzii și, respectiv, ale volumului
economisirilor sunt două aspecte ale aceluiași fenomen. Dispariția
dobânzii originare ar fi totuna cu dispariția consumului. Creșterea
dobânzii originare dincolo de orice limită ar fi totuna cu dispariția
economisirii și a oricărei forme de prevedere pentru viitor.

Cantitatea ofertei disponibile de bunuri de capital nu influențează
nici rata dobânzii originare, nici volumul economisirilor ulterioare. Nici chiar
cea mai abundentă ofertă de capital nu provoacă în mod necesar
nici o scădere a ratei dobânzii originare, nici o scădere a propensiunii
de a economisi. Creșterea acumulării de capital și a cantității
de capital investit per capita – una din trăsăturile caracteristice
ale țărilor economic avansate – nu provoacă în mod necesar nici
o scădere a ratei dobânzii originare, nici o slăbire a propensiunii
indivizilor de efectua economisiri suplimentare. De cele mai multe ori, cei
ce au de a face cu aceste chestiuni cad în eroarea de a nu lua în considerație
decât ratele de piață ale dobânzii, așa cum sunt ele determinate
pe piața de credite. Însă aceste rate brute nu exprimă doar nivelul
dobânzii originare. Ele conțin în plus – după cum vom vedea ulterior
– și alte elemente, al căror efect explică de ce ratele brute
ale dobânzii sunt, de regulă, mai ridicate în țările mai sărace
decât în cele mai bogate.

Se spune îndeobște că, ceteris paribus, cu cât indivizii sunt
mai bine aprovizionați în perspectiva viitorului imediat, cu atât ei se
aprovizionează mai abundent pentru viitorul mai îndepărtat. Prin urmare,
se spune, volumul total de economisire și acumulare de capital din cadrul
unui sistem economic depinde de aranjamentul populației în grupuri cu diverse
nivele de venit. Într-o societate caracterizată prin egalitatea aproximativă
a veniturilor se produce, ni se spune, mai puțină economisire decât
într-o societate în care există mai multă inegalitate. Există
un grăunte de adevăr în observațiile de felul acesta. Dar ele
nu sunt decât aserțiuni privitoare la chestiuni psihologice și, ca
atare, sunt lipsite de validitatea și necesitatea universală, inerentă
aserțiunilor praxeologice. Mai mult, printre celelalte lucruri a căror
invarianță este presupusă [de clauza ceteris paribus]se numără scările de valori ale diverselor persoane, judecățile
lor subiective de valoare, atunci când cumpănesc avantajele și dezavantajele
consumului imediat și, respectiv, ale amânării consumului. Există,
fără îndoială, multe persoane ale căror comportamente sunt
corect descrise astfel, dar există și altele, care actionează
diferit. Țăranii francezi, deși îndeobște persoane cu averi
și venituri moderate, erau, în secolul al XIX-lea, larg recunoscuți
[534] pentru obiceiurile lor parcimonioase, în vreme ce membrii aristocrației
bogate și moștenitorii marilor averi acumulate în comerț și
în industrie erau nu mai puțin notorii pentru viața lor de risipă.

De aceea, este imposibil de formulat o teoremă praxeologică privind
relația dintre, pe de o parte, volumul de capital disponibil la nivelul
întregii țări, sau al persoanelor individuale și, pe de altă
parte, volumul economiilor sau al consumului de capital și nivelul ratei
originare a dobânzii. Alocarea resurselor rare în vederea satisfacerii dorințelor
în diverse perioade din viitor este determinată de judecăți de
valoare și, indirect, de toți acei factori ce alcătuiesc personalitatea
omului care acționează.

Până aici am tratat problema dobânzii originare în anumite ipoteze: că
tranzacționarea bunurilor se efectuează prin mijlocirea unei monede
neutre; că economisirea, acumularea de capital și determinarea ratelor
dobânzii nu sunt obstrucționate de obstacole instituționale; și
că întregul proces economic se desfășoară în cadrul unei
economii aflate în regim de rotație uniformă. În capitolul următor
vom renunța la primele două dintre aceste ipoteze. Acum ne propunem
să analizăm dobânda originară într-o economie aflată în
schimbare.

Omul care dorește să se îngrijească de satisfacerea unor nevoi
viitoare trebuie să anticipeze corect acele nevoi. Dacă dă greș
în înțelegerea viitorului, atunci prevederea lui se va dovedi mai puțin
decât satisfăcătoare, sau complet inutilă. Nu există nimic
de felul unei economisiri abstracte, care ar putea să asigure toate categoriile
de satisfacere a dorințelor și care să fie neutră față
de modificările ce apar la nivelul condițiilor acțiunii și
în evaluări. Prin urmare, în economia aflată în schimbare, dobânda
originară nu poate niciodată să apară sub formă pură
și imaculată. Numai în cadrul construcției imaginare a unei economii
aflate în regim de rotație uniformă simpla trecere a timpului maturează
dobânda originară; cu trecerea timpului și cu înaintarea procesului
de producție, tot mai multă valoare se adaugă, așa zicând,
factorilor complementari de producție; la încheierea procesului productiv,
trecerea timpului va fi generat, în prețul produsului, cantitatea completă
a dobânzii originare. În economia aflată în schimbare, pe parcursul perioadei
de producție mai apar de asemenea, în mod sincronic, modificări ale
evaluărilor. Anumitor bunuri li se acordă o valoare mai ridicată
decât în prealabil, altora una mai scăzută. Aceste modificări
sunt cauza care generează profiturile și pierderile antreprenoriale.
Numai acei antreprenori care, în procesul de planificare, au anticipat corect
configurația ulterioară a pieței sunt în situația, prin
vânzarea produselor, de a culege un surplus, relativ la costurile de producție
suportate (care includ și dobânda originară). [535] Un antreprenor
care a greșit în ce privește înțelegerea sa speculativă
a viitorului nu-și poate vinde produsele decât, în cel mai bun caz, la
prețuri care nu-i acoperă complet cheltuielile plus dobânda originară
pe capitalul investit.

Ca și profiturile și pierderile antreprenoriale, dobânda nu este
un preț, ci o magnitudine care se cere izolată, printr-un anumit tip
de calcule, din prețul [total] al produselor provenite din afacerile încununate
de succes. În terminologia economiștilor clasici britanici[6], diferența brută
dintre prețul la care se vinde o marfă și costurile suportate
în vederea producerii ei (care nu includeau dobânda pe capitalul investit) purta
numele de profit. Știința economică modernă concepe această
magnitudine ca pe un complex de mărimi catalactic distincte. Surplusul
veniturilor brute în raport cu cheltuielile, pe care economiștii clasici
îl numeau profit, include prețul muncii prestate de antreprenorul însuși,
în vederea desfășurării procesului de producție, dobânda
pe capitalul investit și, în fine, profitul antreprenorial propriu-zis.
Dacă un asemenea surplus nu a fost cules deloc din vânzarea produselor,
atunci antreprenorul rămâne lipsit nu numai de un profit propriu-zis, ci
și de echivalentul pe piață al valorii muncii pe care a prestat-o,
precum și de dobânda pe capitalul investit.

Defalcarea profitului brut (în înțelesul clasic al termenului) în salariu
managerial, dobândă și profit antreprenorial nu este doar un instrument
al teoriei economice. Este o procedură care s-a dezvoltat, o dată
cu perfecționarea crescândă a practicilor de contabilitate și
de calcul în afaceri, independent de raționamentele economiștilor,
în lumea rutinei comerciale. Afaceristul priceput și rațional nu acordă
nici o semnificație practică acelui concept confuz și deformat
de profit pe care îl întrebuințau economiștii clasici. Noțiunea
sa de costuri de producție include prețul potențial de piață
al propriilor sale servicii consacrate producției, dobânda plătită
pe capitalul împrumutat, precum și dobânda pe care ar fi putut-o încasa,
în condițiile date ale pieței, pentru capitalul său propriu investit
în afacere, dacă l-ar fi împrumutat altor persoane. În ochii lui nu reprezintă
profit antreprenorial decât un surplus de venituri raportat la costurile calculate
în felul acesta.

Degajarea salariilor antreprenoriale din cadrul complexului tuturor celorlalte
mărimi incluse în conceptul de profit al economiștilor clasici nu
prezintă probleme deosebite. Mai dificil este de separat profitul antreprenorial
de dobânda originară. În cadrul economiei aflate în schimbare, [536] dobânda
stipulată în contractele de credit este întotdeauna o mărime brută,
din care rata pură a dobânzii originare trebuie extrasă cu ajutorul
unui anumit procedeu de calcul și de repartiție analitică. Am
văzut deja că, în fiecare act de acordare a unui împrumut, există
un element de acțiune antreprenorială, chiar fără a ține
seama de problema modificărilor puterii de cumpărare a monedei. Acordarea
unui credit este, în mod necesar, întotdeauna o speculație antreprenorială,
care poate eventual să se soldeze cu un eșec și cu pierderea
întregii sume împrumutate. Orice dobândă stipulată și achitată
pentru împrumuturi nu include doar dobânda originară, ci și profitul
antreprenorial.

Faptul acesta a provocat multă vreme orientarea eronată a tentativelor
de a construi o teorie satisfăcătoare a dobânzii. Abia elaborarea
construcției imaginare a unei economii aflate în stare de rotație
uniform repetitivă a fost cea care a făcut posibilă distincția
precisă între dobânda originară și profituri și pierderi.

Dobânda originară este rezultatul evaluărilor, care fluctuează
și se modifică neîncetat. Ea fluctuează și se modifică
o dată cu ele. Obiceiul de a socoti dobânda pro anno nu este decât
o uzanță comercială și o regulă comodă de efectuare
a calculelor. El nu afectează nivelul ratelor dobânzii, așa cum sunt
ele determinate de piață.

Activitatea antreprenorilor tinde să determine uniformizarea ratelor dobânzii
originare în întreg cuprinsul economiei de piață. Dacă într-un
sector al pieței apare o marjă între prețurile bunurilor prezente
și cele ale bunurilor viitoare, care se îndepărtează de marja
predominantă în alte sectoare, atunci tendința de egalizare este provocată
de eforturile afaceriștilor de a pătrunde în acele sectoare în care
marja este mai ridicată și de a le evita pe cele în care ea este mai
scăzută. În condițiile unei economii în regim de rotație
uniformă, rata finală a dobânzii originare este aceeași în toate
sectoarele pieței.

Evaluările care dau naștere dobânzii originare se caracterizează
prin preferința pentru satisfacție într-o perioadă de timp mai
apropiată din viitor, în comparație cu o satisfacție de același
tip și de aceeași măsură situată într-o perioadă
mai îndepărtată de timp din viitor. Nimic nu justifică presupunerea
că această reducere a satisfacțiilor situate în intervale de
timp mai îndepărtate progresează continuu și uniform. Dacă
am admite lucrul acesta, ar rezulta că perioada de previziune este infinită.
Dar simplul fapt că persoanele diferă în ceea ce privește felul
lor de a prevedea nevoile viitoare și că previziunea dincolo de o
anumită perioadă apare ca deplasată, chiar și în ochii actorului
cel mai prevăzător, ne interzice să gândim perioada de previziune
ca fiind infinită.

Uzanțele pieței de credit nu trebuie să ne inducă în eroare.
Obiceiul este [537] de a stipula o rată uniformă a dobânzii pentru
întreaga durată a contractelor de credit[7] și de a calcula dobânda compusă
cu ajutorul unei rate uniforme. Adevărata determinare a ratelor dobânzii
este independentă de schemele acestea aritmetice de calcul și de altele
similare. Dacă rata dobânzii este inalterabil fixată prin contract
pe durata unei perioade de timp, atunci modificările ce survin în rata
de piață a dobânzii se reflectă în schimbări corespunzătoare
la nivelul prețurilor plătite pentru suma principală a creditului,
ținând seama de faptul că suma principală ce urmează a fi
restituită la termenul împrumutului este inalterabil fixată. Concluzia
rămâne aceeași, indiferent dacă se calculează cu rate fixe
ale dobânzii și cu prețuri variabile pentru suma principală,
sau cu rate variabile ale dobânzii și o valoare fixă a sumei principale,
sau cu variații la nivelul ambelor mărimi.

Termenii unui contract de credit nu sunt independenți de durata stipulată
a împrumutului. Contractele de credit sunt evaluate și estimate diferit,
în funcție de durata stipulată a împrumutului, nu numai pentru că
acele componente ale ratei brute a dobânzii de piață care o fac să
devieze de la rata dobânzii originare sunt afectate de diferențele existente
la nivelul duratei împrumuturilor, ci și datorită factorilor care
provoacă modificări ale ratei dobânzii originare.