Capitolul XIV. Domeniul și metoda catalacticii

Capitolul XIV. Domeniul și metoda catalacticii

1. Delimitarea problemelor catalacticii

N-au existat niciodată incertitudini și îndoieli cu privire la domeniul științei economice. Îndată ce oamenii au devenit interesați de studiul sistematic al teoriei economice sau al economiei politice, cu toții au căzut de acord că sarcina acestei ramuri a cunoașterii este de a investiga fenomenele de piață, adică determinarea rapoartelor mutuale de schimb ale bunurilor și serviciilor comercializate pe piață, originea lor, pornind de la acțiunea umană, și efectele lor asupra acțiunilor ulterioare. Complexitatea definiției precise a domeniului teoriei economice nu provine dintr-o incertitudine referitoare le orbita fenomenelor investigate. Ea se datorează faptului că încercările de a elucida aceste fenomene trebuie să treacă dincolo de domeniul pieței și al tranzacțiilor de piață. Pentru a concepe pe deplin piața suntem siliți să studiem acțiunea unor ipotetici indivizi izolați, pe de o parte, iar pe de alta să punem în contrast sistemul de piață cu o comunitate socialistă imaginară. Atunci când studiem relațiile de schimb interpersonale nu putem evita să avem de-a face cu schimbul autistic. Dar, în cazul acesta, nu mai este posibil să demarcăm net frontiera care separă tipul de acțiune care este propriu domeniului științei economice în sens restâns, de alte tipuri de acțiune. Teoria economică își lărgește orizontul, transformându-se într-o știință generală a tuturor tipurilor de acțiune umană, i.e. în praxeologie. Se pune problema cum să distingem cu precizie, în cadrul mai larg al praxeologiei în general, orbita mai restânsă a problemelor propriu-zis economice.

Încercările nereușite de a rezolva această problemă, a delimitării precise a domeniului catalacticii, au ales drept criteriu fie motivațiile care cauzează acțiunea, fie obiectivele pe care le urmărește acțiunea. Însă varietatea și multiplicitatea motivațiilor care incită omul la acțiune este lipsită de relevanță pentru studiul general al acțiunii. Fiecare acțiune este motivată de imboldul de a îndepărta o neplăcere resimțită. Pentru știința acțiunii nu contează cum califică oamenii această neplăcere, din punct de vedere fiziologic, psihologic sau etic. Sarcina teoriei economice este de a analiza prețurile mărfurilor, așa cum sunt ele cerute și plătite în tranzacțiile de piață. Ea nu trebuie să-și restrângă investigațiile [p.233] la studiul acelor prețuri care apar, sau ar apărea, ca rezultat al unei conduite ce ilustrează atitudinile cărora psihologia, etica, sau oricare altă perspectivă asupra comportamentului uman, le atașează o anumită etichetă. Clasificarea acțiunilor în funcție de diversele lor motivații poate fi productivă în psihologie și poate furniza o normă de evaluare morală; dar ea este lipsită de interes pentru teoria economică. În esență, același lucru se poate spune și despre tentativele de a restrânge domeniul teoriei economice la acele acțiuni ce urmăresc furnizarea către oameni de lucruri materiale tangibile, din universul extern. Riguros vorbind, oamenii nu au nevoie de bunurile tangibile ca atare, ci de serviciile pe care aceste bunuri sunt în măsură să le furnizeze. Ei doresc sporul de bunăstare pe care aceste servicii le pot asigura. Dar dacă așa stau lucrurile, nu este posibil să eliminăm din orbita acțiunilor “economice” acele acțiuni care îndepărtează neplăcerile direct și fără interpunerea vreunui lucru tangibil sau vizibil. Sfatul medicului, lecția profesorului, recitalul artistului și alte servicii personale nu sunt în mai mică măsură obiecte de studiu economic decât planurile arhitectului pentru construcția unei clădiri, formula omului de știință pentru producerea unui compus chimic, sau contribuția autorului la publicarea unei cărți.

Domeniul de studiu al catalacticii este alcătuit din toate fenomenele de piață, cu toate rădăcinile, ramificațiile și consecințele lor. Este adevărat că oamenii care se angajează în tranzacții pe piață nu sunt motivați doar de dorința de a obține hrană, adăpost și satisfacție sexuală, ci și de numeroase imbolduri “idealiste”. Omul care acționează alege între diverse alternative, indiferent dacă acestea sunt clasificate drept materiale sau ideale. În ierarhiile reale de valori lucrurile materiale și cele ideale se amestecă unele cu altele. Chiar dacă ar fi posibil să se delimiteze net preocupările materiale de cele ideale, trebuie să realizăm că fiecare acțiune concretă fie urmărește realizarea unor obiective atât materiale cât și ideale, fie este rezultatul unei alegeri între ceva material și ceva ideal.

Întrebarea dacă este sau nu posibil de a separa net acele acțiuni, care urmăresc satisfacerea unor nevoi condiționate exclusiv de structura fiziologică a omului de alte nevoi, “superioare”, trebuie lăsată fără răspuns. Însă nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în realitate, nici un fel de hrană nu este prețuită exclusiv pentru capacitățile ei nutritive și nici un fel de haină sau casă exclusiv pentru acelea de protecție împotriva frigului și a ploii. Este de necontestat că cererea pentru bunuri este, în mare măsură, influențată de considerații religioase și etice, de judecăți de valoare estetice, de cutume, obiceiuri, prejudecăți, tradiții, mode și multe alte lucruri. Pentru economistul care încearcă să-și limiteze investigațiile [p.234] doar la aspectele “materiale”, domeniul de studiu se dizolvă de îndată ce încearcă să-l fixeze. Tot ce se poate afirma este că teoria economică se ocupă îndeosebi cu analiza determinării prețurilor monetare ale bunurilor și serviciilor comercializate pe piață. Pentru a realiza acest lucru, ea trebuie să pornească de la o teorie generală a acțiunii umane. Mai mult, ea trebuie să studieze nu doar fenomenele de piață ci, în egală măsură, și conduitele ipotetice a unui om izolat și a unei comunități socialiste. În fine, ea nu trebuie să-și limiteze investigațiile la acele moduri de acțiune care, în limbajul curent, se numesc “economice”, ci trebuie să studieze de asemenea și acțiunile numite, într-o manieră mai puțin riguroasă, “non-economice”.

Domeniul praxeologiei, teoria generală a acțunii umane, poate fi precis definit și circumscris. Problemele propriu-zis economice, i.e. ale acțiunii economice în sens restrâns, nu pot fi decât parțial izolate de ansamblul cuprinzător al teoriei praxeologice. În toate tentativele de formulare a unei definiții a teoriei economice “autentice” un rol îl joacă diverse convenții și fapte accidentale din istoria științei.

Nu rigoarea logică sau epistemologică, ci considerații de expediență și de convenționalism tradițional sunt cele care ne fac să afirmăm că domeniul catalacticii, sau al teoriei economice în sens restrâns, este analiza fenomenelor de piață. Aceasta revine la afirmația: Catalactica este analiza acelor acțiuni care sunt întreprinse pe baza calculului monetar. Schimbul de piață și calculul monetar sunt inseparabil legate laolaltă. O piață bazată exclusiv pe schimb direct nu este decât o construcție imaginară. Pe de altă parte, moneda și calculul monetar sunt condiționate de existența pieței.

Analizarea funcționării unui sistem de producție socialist imaginar este cu siguranță una din sarcinile teoriei economice. Însă accesul la acest tip de analiză nu este nici el posibil decât prin studiul catalacticii, prin elucidarea unui sistem în care există prețuri monetare și calcul economic.

Negarea teoriei economice

Există doctrine care neagă în mod declarat posibilitatea unei științe economice. Ceea ce se predă astăzi în majoritatea universităților sub titlul de teorie economică este practic o negare a ei.

Cel ce contestă existența teoriei economice neagă practic faptul că bunăstarea omului este știrbită de vreo raritate a factorilor externi. El afirmă implicit că toată lumea s-ar putea bucura de satisfacerea perfectă a tuturor [p.235] dorințelor, cu condiția ca o reformă să reușească să depășească anumite obstacole ridicate de inadecvarea instituțiilor umane. Condițiile ar putea fi paradiziace pentru un număr nelimitat de oameni. Raritatea este un produs artificial al practicilor moștenite. Abolirea practicilor acestea ar deschide porțile abundenței.

Conform doctrinei lui Karl Marx și a urmașilor săi, raritatea este doar o categorie istorică. Ea este o trăsătură a istoriei timpurii a omenirii — și va fi lichidată o dată pentru totdeauna prin abolirea proprietății private. Deîndată ce omenirea va fi făcut saltul din regimul necesității în cel al libertății, [1] atingând, prin aceasta, “faza superioară a societății comuniste”, ne vom putea bucura de abundență și vom putea, în consecință, să-i dăm “fiecăruia după nevoi”. [2] În marea revărsare de scrieri marxiste nu există nici cea mai vagă aluzie la posibilitatea ca o societate comunistă aflată în “faza sa superioară” să mai aibă de înfruntat raritatea factorilor naturali de producție. Dezutilitatea muncii se evaporă prin afirmația că munca, în comunism, nu va mai fi provocatoare de durere, ci de plăcere, “necesitatea primordială a vieții”. [3] Episoadele neplăcute ale “experimentului” rus sunt interpretate ca fiind cauzate de ostilitatea capitaliștilor, de faptul că socialismul într-o singură țară nu este încă perfect și deci nu a fost încă în măsură să-și atingă “faza superioară”; iar mai recent ele au fost atribuite războiului.

Există apoi inflaționiștii radicali, reprezentați de pildă de Proudhon și Ernest Solvay. În opinia lor, raritatea este cauzată de limitarea artificială a expansiunii creditelor și a altor metode de sporire a cantității de bani aflați în circulație, impusă publicului neprevenit de către interesele egoiste de clasă ale bancherilor și ale altor exploatatori. Ei recomandă drept panaceu universal cheltuielile publice nelimitate.

Acesta este mitul belșugului și al abundenței potențiale. Teoria economică poate lăsa explicarea popularității acestui tip de gândire fantasmagorică și de visare diurnă în seama istoricilor și a psihologilor. Tot ce are economistul de spus în privința acestui discurs steril este că teoria economică se preocupă de problemele cu care omul trebuie să se confrunte, datorită faptului că viața sa este condiționată de factori naturali. Ea analizează acțiunea, i.e. tentativele deliberate de eliminare, atât cât este posibil, a neplăcerilor resimțite. Ea n-are nimic de spus despre starea de lucruri dintr-un univers cu posibilități nelimitate, care este irealizabil și nici măcar nu poate fi conceput de mintea umană. Putem admite că, într-o asemenea lume, n-ar exista nici valoare, nici raritate și nici probleme economice. Lucrurile acestea vor [p.236] lipsi deoarece nu vor fi alegeri de făcut, nu vor exista acțiuni și nici sarcini de rezolvat cu mijloacele rațiunii. Ființele care ar evolua într-o asemenea lume nu și-ar dezvolta niciodată rațiunea și gândirea. Dacă o asemenea lume ar fi, în cele din urmă, rezervată descendenților rasei umane, aceste ființe binecuvântate și-ar vedea puterea de gândire dispărând și ar înceta de a mai fi umane, deoarece sarcina primordială a rațiunii este de a face față, în mod conștient, limitărilor impuse omului de către natură, de a lupta împotriva rarității. Omul activ și gânditor este produsul unui univers caracterizat prin raritate, în care orice bunăstare este răsplata trudei și necazurilor, a comportamentului numit îndeobște economic.

2. Metoda construcțiilor imaginare

Metoda specifică a teoriei economice este metoda construcțiilor imaginare.

Aceasta este metoda praxeologiei. Faptul că ea a fost elaborată și perfecționată în contextul studiilor economice în sens restrâns se datorează împrejurării că, cel puțin până acum, teoria economică a fost partea cea mai bine dezvoltată a praxeologiei. Oricine dorește să exprime o opinie despre problemele numite îndeobște economice recurge la această metodă. Întrebuințarea acestor construcții imaginare nu este, așadar, o procedură specifică analizei științifice a acestor probleme. Și omul de rând recurge la aceeași metodă când are de a face cu ele. Dar, în vreme ce construcțiile omului de rând sunt mai mult sau mai puțin confuze și lipsite de acuratețe, teoria economică urmărește să le elaboreze cu cea mai mare grijă, scrupulozitate și precizie, și să le examineze critic condițiile de existență și presupozițiile.

O construcție imaginară este o imagine conceptuală a unei secvențe de evenimente, rezultate logic din elementele de acțiune intervenite în formarea sa. Este un produs al deducției, derivat, în ultimă instanță, din categoria fundamentală de acțiune, actul de a prefera și de a lăsa deoparte. Când elaborează o asemenea construcție imaginară, economistul nu este preocupat de întrebarea dacă ea reflectă sau nu condițiile reale, pe care-și propune el să le analizeze. Nu-l preocupă nici întrebarea dacă un sistem ca cel pe care-l presupune construcția sa imaginară poate fi conceput ca existând și funcționând în realitate. Chiar și construcțiile imaginare care sunt de neconceput, care sunt contradictorii sau irealizabile, pot furniza servicii utile și chiar indispensabile pentru înțelegerea realității, cu condiția ca economistul să știe cum să le întrebuințeze corect.

Metoda construcțiilor imaginare este justificată de succesul ei. Spre deosebire de științele naturale, praxeologia nu-și poate întemeia rezultatele pe experimente de laborator și pe percepții senzoriale ale unor obiecte externe. [p.237] Ea trebuie să elaboreze metode complet diferite de cele ale fizicii și biologiei. Ar fi o eroare gravă să se caute analogii ale construcțiilor imaginare în domeniul științelor naturale. Construcțiile imaginare ale praxeologiei nu pot fi nicicând confruntate cu vreo experiență a lucrurilor externe și nu pot fi niciodată evaluate din punctul de vedere al experiențelor de felul acesta. Funcția lor este de a permite omului un tip de cercetare în care nu se poate bizui pe simțuri. Când confruntăm construcțiile imaginare cu realitatea nu putem pune întrebarea dacă ele corespund experienței și descriu corect datele empirice. Trebuie să ne întrebăm dacă presupozițiile construcției noastre sunt identice cu condițiile de existență ale acțiunilor pe care dorim să le concepem.

Formula de bază pentru elaborarea de construcții imaginare este de a face abstracție de existența anumitor condiții prezente în cazul acțiunii efective. Atunci suntem în măsură să sesizăm consecințele ipotetice ale absenței acestor condiții și să concepem efectele prezenței lor. Așa concepem categoria de acțiune, construind imaginea unei stări în care nu există acțiune, fie pentru că individul este pe deplin mulțumit și nu simte nici un fel de neplăcere, fie pentru că nu cunoaște nici un procedeu de pe urma căruia să poată anticipa o ameliorare a bunăstării sale (sau a stării sale de satisfacție). Tot așa concepem noțiunea de dobândă originară, cu ajutorul unei construcții imaginare, în care nu se face nici o distincție între satisfacțiile care se manifestă pe durate de timp egale ca lungime, dar inegale din punctul de vedere al distanței la care se situează față de momentul acțiunii.

Metoda construcțiilor imaginare este indispensabilă pentru praxeologie; ea este singura metodă adecvată cercetării praxeologice și economice. De bună seamă ea este dificil de manevrat, deoarece poate da naștere cu ușurință la silogisme eronate. Ea ne poartă pe o muche ascuțită; de ambele părți se cască hăurile absurdului și al nonsensului. Doar autocritica nemiloasă ne poate feri de a cădea iremediabil în aceste prăpăstii fără fund.

3. Economia de piață pură

Construcția imaginară a unei economii de piață pure sau neobstrucționate presupune că există diviziune a muncii și proprietate privată (control privat) asupra mijloacelor de producție și că, în consecință, există schimburi de bunuri și servicii pe piață. Ea presupune că funcționarea pieței nu este obstrucționată de factori instituționali, că guvernul – aparatul social de constrângere și coerciție – urmărește prezervarea bunei funcționări a sistemului de piață, se abține de la a-i stânjeni funcționarea și oferă protecție împotriva agresiunilor. [p.238] Piața este liberă; nu există nici un amestec al factorilor străini de piață în domeniul prețurilor, al ratelor salariale și al ratelor dobânzii. Pornind de la aceste presupoziții teoria economică urmărește să elucideze funcționarea unei economii de piață pure. Abia într-un stadiu ulterior, după ce va fi epuizat tot ce se poate învăța din studiul acestei construcții imaginare, ea se întoarce la studiul diverselor probleme ridicate de amestecul în procesul pieței al guvernului și al altor organe, care nu întrebuințează coerciția și constrângerea.

Este uimitor că această metodă logic incontestabilă, singura în măsură să rezolve problemele în discuție, a fost atacată cu furie. Oamenii au etichetat-o drept o idee preconcepută în favoarea politicii economice liberale, pe care o stigmatizează ca reacționară, regalism economic, manchesterism, negativism, ș.a.m.d. Ei neagă posibilitatea de a câștiga ceva în domeniul cunoașterii realității ca urmare a studiului acestei construcții imaginare. Însă acești critici turbulenți se contrazic pe ei înșiși îndată ce recurg la aceeași metodă, pentru avansarea propriilor lor aserțiuni. Solicitând salarii minime ei evocă presupusele condiții nesatisfăcătoare de pe o piață liberă a mâinii de lucru, iar cerând tarife ei descriu presupusele dezastre provocate de liberul schimb. Bineînțeles, nu există o altă cale de elucidare a efectelor unei măsuri ce limitează liberul joc al factorilor care intervin pe o piață neobstrucționată, decât aceea de a studia inițial starea de lucruri existentă în condiții de libertate economică.

Este adevărat că din investigațiile lor economiștii au tras concluzia că țelurile pe care majoritatea oamenilor, practic toți oamenii, urmăresc să le atingă, trudind și muncind și recurgând la politicile economice, pot fi cel mai bine realizate acolo unde sistemul de piață liberă nu este împiedicat de decrete guvernamentale. Însă aceasta nu este o judecată preconcepută, rezultată dintr-o insuficientă atenție acordată funcționării intervențiilor guvernamentale în afaceri. Dimpotrivă, ea este rezultatul unei cercetări atente și nepărtinitoare a tuturor aspectelor intervenționismului. De asemenea, este adevărat că economiștii clasici și epigonii lor obișnuiau să numească sistemul economiei neobstrucționate “natural”, iar amestecul guvernului în fenomenele de piață “artificial” și “perturbator”. Însă această terminologie era produsul cercetării atente de către ei a problemelor intervenționismului. Atunci când numeau o stare socială de lucruri indezirabilă “contrară naturii”, ei se conformau uzanțelor semantice ale epocii.

Teismul și deismul din epoca luminilor priveau regularitatea fenomenelor naturale drept o emanație a decretelor Providenței. Când filozofii iluminiști descopereau că și în sfera acțiunii umane și a evoluției sociale se manifestă o regularitate a fenomenelor, ei erau gata să o interpreteze și pe aceasta ca pe o dovadă [p.239] de grijă părintească din partea Creatorului universului. Aceasta era adevărata semnificație a doctrinei armoniei predeterminate, așa cum a fost ea expusă de anumiți economiști. [4] Filozofia socială a despotismului paternalist punea accentul pe misiunea divină a regilor și a autocraților predestinați să conducă popoarele. În replică, liberalul afirma că funcționarea unei piețe neobstrucționate, pe care consumatorul – i.e., fiecare cetățean – este suveran, produce mai multe rezultate satisfăcătoare decât decretele conducătorilor miruiți. Observați funcționarea sistemului de piață — spuneau ei — și veți descoperi în ea amprenta degetului lui Dumnezeu.

Odată cu construcția imaginară a economiei de piață pure, economiștii clasici au elaborat opusul ei logic, construcția imaginară a unei societăți socialiste. În procesul euristic care a dus, în cele din urmă, la descoperirea funcționării unei economii de piață, această imagine a unei ordini socialiste a avut chiar prioritate din punct de vedere logic. Întrebarea care îi preocupa pe economiști era dacă un croitor poate fi alimentat cu pâine și încălțăminte, atunci când nu există decrete guvernamentale care să-l silească pe brutar și pe cizmar să-i satisfacă nevoile. Primul lor gând a fost că amestecul autoritar este necesar pentru a face ca fiecare specialist să-și deservească concetățenii. Economiștii au fost surprinși când au descoperit că nu este necesară nici o astfel de constrângere. Punând în contrast productivitatea și profitabilitatea, interesul propriu și bunăstarea publică, egoismul și altruismul, economiștii trimiteau implicit la imaginea unui sistem socialist. Mirarea lor în fața funcționării așa-zicând “automate” a sistemului de piață, se datora tocmai faptului că ei realizaseră că modul “anarhic” de producție reușește să-i aprovizioneze mai bine pe oameni decât ordinele unui guvern centralizat omnipotent. Ideea de socialism – un sistem de diviziune a muncii în întregime controlat și gestionat de către o autoritate planificatoare – n-a apărut în mintea reformiștilor utopiști. Aceștia urmăreau mai degrabă coexistența autarhică a unor mici entități autosuficiente; să ne gândim, de pildă, la falansterul lui Fourier. Radicalismul reformiștilor a apucat-o pe panta socialismului în momentul în care au adoptat ca model pentru noua lor ordine imaginea unei economii gestionate de un guvern național, sau de o autoritate mondială.

Maximizarea profiturilor

Se consideră îndeobște că economiștii, în analiza pe care o fac problemelor unei economii de piață, sunt mai degrabă nerealiști în adoptarea ipotezei că [p.240] oamenii sunt întotdeauna dornici să obțină cele mai mari avantaje cu putință. Se afirmă că ei construiesc imaginea unei ființe perfect egoiste și raționale, pentru care nu contează decât profitul. Un asemenea homo oeconomicus poate că seamănă cu misiții și speculatorii. Dar imensa majoritate a oamenilor sunt foarte diferiți. Din această imagine înșelătoare nu se poate învăța nimic folositor pentru cunoașterea realității.

Nu este necesar să procedăm din nou la o respingere a tuturor confuziilor, erorilor și distorsiunilor implicate în această afirmație. Primele două părți ale acestei cărți au demascat erorile respective. Aici va fi suficient să ne ocupăm de problema maximizării profiturilor.

Praxeologia în general și teoria economică în particular nu presupun, cu privire la motivațiile acțiunii umane decât că omul care acționează dorește să îndepărteze neplăcerea. În condițiile particulare ale tranzacțiilor efectuate pe piață, acțiune înseamnă a cumpăra și a vinde. Tot ce afirmă teoria economică despre cerere și ofertă se referă la orice cerere și ofertă și nu doar la cererea și oferta rezultate din anumite împrejurări care ar necesita o descriere sau o definiție particulară. A spune că un om confruntat cu alternativa de a obține mai mult sau mai puțin pentru o marfă pe care dorește să o vândă alege – ceteris paribus – prețul mai ridicat, nu necesită presupoziții suplimentare. Un preț mai ridicat înseamnă, pentru vânzător, o mai bună satisfacere a dorințelor sale. Mutatis mutandis, același lucru se poate spune despre cumpărător. Suma economisită în procesul de cumpărare a mărfii respective îi permite să cheltuiască mai mult pentru satisfacerea altor nevoi. A cumpăra pe piața cea mai ieftină și a vinde pe cea mai scumpă nu este, ceteris paribus, un comportament care să necesite vreun fel de presupoziții speciale, cu privire la motivațiile și moralitatea actorului. Nu este vorba decât despre rezultatele necesare ale oricărei acțiuni, în condițiile schimbului de piață.

În capacitatea sa de om de afaceri, o persoană este servitorul consumatorilor, ținut să se conformeze dorințelor acestora. Ea nu se poate lăsa în voia propriilor ei capricii și fantezii. Însă capriciile și fanteziile clienților săi sunt pentru ea lege, dacă acești clienți sunt dispuși să plătească pentru satisfacerea lor. Omul de afaceri este constrâns să-și adapteze comportamentul cererii consumatorilor. Dacă aceștia din urmă, lipsiți de gust pentru ceea ce este frumos, preferă lucruri urâte și vulgare, el trebuie să le furnizeze asemenea lucruri, chiar împotriva convingerilor sale. [5] Dacă consumatorii nu doresc să plătească un preț mai mare pentru produsele autohtone decât pentru cele străine, atunci el trebuie să cumpere produsul străin, presupunând că acesta este mai ieftin. Un patron nu poate acorda favoruri pe seama clienților săi. El nu poate plăti rate salariale mai mari decât cele determinate de piață, dacă cumpărătorii nu sunt dispuși să plătească prețuri corespunzător mai mari pentru [p.241] bunurile produse în fabricile în care ratele salariale sunt mai mari decât în altele.

Nu la fel stau lucrurile cu omul în calitatea sa de cheltuitor al veniturilor sale. Cu acestea, el este liber să facă ce dorește. El poate da de pomană. Motivat de diverse doctrine și prejudecăți, el poate discrimina împotriva bunurilor cu o anumită origine sau proveniență, preferând produsul de mai slabă calitate sau mai scump celui superior din punct de vedere tehnologic și mai ieftin.

De regulă, când fac cumpărături, oamenii nu oferă cadouri vânzătorilor. Dar uneori se întâmplă și aceasta. Linia de demarcație între cumpărarea de bunuri și servicii de care este nevoie și facerea de pomeni este uneori dificil de identificat. Cel ce cumpără la o licitație organizată în scopuri caritabile combină, de regulă, o achiziție cu o donație caritabilă. Cel ce dă un bănuț muzicantului orb de pe stradă nu plătește în nici un caz pentru spectacolul de calitate îndoielnică; el dă pur și simplu de pomană.

Omul este unitar când acționează. Omul de afaceri care deține întreaga firmă poate șterge uneori linia de demarcație dintre afaceri și caritate. Dacă dorește să-și ajute un prieten aflat în dificultate, delicatețea sentimentelor îl poate face să recurgă la procedee care feresc prietenul de jena pe care i-ar provoca-o dependența de pomană. El îi oferă prietenului o slujbă la firma sa, deși nu are nevoie de ajutorul acestuia, sau și-ar putea angaja un ajutor echivalent la un salariu mai mic. Riguros vorbind, acesta este consum și nu o cheltuială destinată sporirii profiturilor firmei. [6]

O serie de greșeli jenante trebuie puse pe seama tendinței de a acorda atenție numai lucrurilor tangibile, vizibile și măsurabile, și de a le neglija pe toate celelalte. Consumatorul nu cumpără doar hrană și calorii. El nu dorește să se hrănească asemenea unui lup, ci să mănânce ca un om. Hrana satisface cu atât mai mult pofta unor oameni cu cât este gătită mai apetisant și mai gustos, cu cât masa este pusă mai frumos și cu cât mediul în care este consumată hrana este mai agreabil. Asemenea lucruri sunt lăsate deoparte în considerațiile care privesc exclusiv aspectele chimice ale procesului de digestie. [7] Însă faptul că ele joacă un rol important în determinarea prețurilor hranei este perfect compatibil cu afirmația că oamenii preferă, ceteris paribus, să cumpere pe piețele cele mai ieftine. Oridecâteori un cumpărător, care alege între două lucruri perfect identice din punct de vedere chimic și tehnologic, îl preferă pe cel mai scump, el are un motiv. El nu se înșală, [p.242] ci plătește pentru servicii pe care chimia și tehnologia, cu metodele lor specifice de investigație, nu le pot percepe. Putem să surâdem pe seama vanității ridicole a unei persoane care preferă o locuință mai scumpă uneia mai ieftine pentru că-i place să-și soarbă cocktailurile în vecinătatea unui duce. Însă nu trebuie să afirmăm despre conduita persoanei respective că nu urmărește îmbunătățirea propriei sale stări de satisfacție.

Ceea ce face un om urmărește întotdeauna îmbunătățirea propriei sale stări de satisfacție. În acest sens – și în nici un altul – suntem liberi să utilizăm termenul de egoism și să subliniem că acțiunea este întotdeauna, în mod necesar, egoistă. Chiar și o acțiune care urmărește direct ameliorarea situației altora este egoistă. Actorul consideră mai satisfăcător pentru el însuși să le asigure altora hrana, mai degrabă decât pe a sa proprie. Neplăcerea sa provine din conștiința faptului că alți oameni sunt nevoiași.

Este adevărat că numeroși oameni se comportă altfel și preferă să-și umple propriul lor stomac, mai degrabă decât pe cel al concetățenilor lor. Dar aceasta n-are nimic de a face cu teoria economică; este un dat al experienței istorice. În tot cazul, teoria economică se referă la orice fel de acțiune, indiferent dacă această este motivată de imboldul unui om de a mânca sau de a-i face pe alții să mănânce.

Dacă maximizarea profiturilor înseamnă că omul urmărește să-și sporească la maximum avantajele dobândite în toate tranzacțiile de piață, atunci expresia este o circumlocuție, pleonastică și perifrastică. Ea nu afirmă decât ceea ce este implicat în însăși categoria de acțiune. Dacă înseamnă altceva, atunci este expresia unei idei eronate.

Unii economiști consideră că sarcina teoriei economice este de a stabili cum se poate atinge cea mai mare satisfacție cu putință a întregii populații, sau a celui mai mare număr de oameni, din întreaga societate. Ei nu înțeleg că nu există nici o metodă prin care să măsurăm starea de satisfacție a diverșilor indivizi. Ei interpretează greșit caracterul judecăților care se bazează pe comparații între gradele de fericire ale diverșilor oameni. Ei consideră că stabilesc fapte, când de fapt exprimă judecăți arbitrare de valoare. Oricine poate spune că este drept să se fure de la bogați pentru a face cadouri săracilor. Însă a numi ceva drept sau nedrept este întotdeauna o judecată subiectivă de valoare și, ca atate, ceva strict personal, care nu se pretează la nici o verificare sau falsificare. Teoria economică nu urmărește pronunțarea unor judecăți de valoare. Ea urmărește cunoașterea consecințelor anumitor moduri de a acționa.

S-a spus că nevoile fiziologice ale oamenilor sunt asemănătoare și că această egalitate ne furnizează un etalon pentru măsurarea gradului lor de satisfacție obiectivă. Cei ce exprimă asemenea opinii și recomandă utilizarea unor asemenea criterii de ghidare a politicilor guvernamentale, propun în fond ca oamenii să fie tratați așa cum își tratează crescătorul de animale vitele. Acestor reformatori le scapă faptul că nu există [p.243] nici un principiu universal de alimentație, valabil pentru toți oamenii. Alegerea unuia dintre diversele principii depinde în întregime de țelurile urmărite. Crescătorul de animale nu-și hrănește vitele în scopul de a le face fericite, ci pentru a atinge scopurile pe care le-a stabilit în ce le privește, conform propriilor sale planuri. El poate prefera mai mult lapte, mai multă carne, sau alte lucruri. Ce fel de oameni doresc crescătorii de animale să obțină — atleți sau matematicieni? Războinici sau muncitori în uzine? Cel ce ar face din om materia primă a unui sistem deliberat de creștere și hrănire și-ar aroga puteri despotice și și-ar întrebuință concetățenii ca mijloace pentru atingerea propriilor sale țeluri, care diferă de acelea pe care le urmăresc ei înșiși.

Judecățile de valoare ale unui individ fac diferențieri între ceea ce îl satisface mai mult și ceea ce îl satisface mai puțin. Judecățile de valoare pe care le face un om în legătură cu satisfacțiile altui om nu spun nimic despre satisfacțiile acestuia din urmă. Ele ne spun numai ce situație a omului acesta îl satisface pe cel ce formulează judecata. Reformatorii aflați în căutarea unui maximum de satisfacție generală nu ne spun decât ce stare a treburilor altor oameni îi satisface cel mai mult pe ei.

4. Economia autistă

Nici o construcție imaginară nu a scandalizat mai mult decât cea a unui actor economic izolat, în întregime dependent de el însuși. Dar economia nu se poate dispensa de ea. Pentru a studia schimbul interpersonal, ea trebuie să-l compare cu condițiile în care acesta lipsește. Ea construiește două variante ale imaginii economiei autiste, în care nu există decât schimb autist: economia unui individ izolat și economia unei societăți socialiste. Când întrebuințează această construcție imaginară, economiștii nu se preocupă de a ști dacă sistemul respectiv ar putea efectiv funcționa. [8] Ei sunt pe deplin conștienți de faptul că construcția lor imaginară reprezintă o ficțiune. Robinson Crusoe care, la urma urmelor, ar putea să fi existat, și managerul general al unei comunități socialiste perfect izolate, care n-a existat niciodată, n-ar putea să planifice și să acționeze așa cum pot face oamenii numai cu ajutorul calculului economic. Totuși, în limitele construcției noastre imaginare, suntem liberi să ne imaginăm că ei ar putea calcula, oridecâteori o asemenea ficțiune ar putea fi utilă pentru discutarea problemelor vizate.

Construcția imaginară a unei economii autiste se află îndărătul distincției populare între productivitate și profitabilitate, [p.244] așa cum s-a dezvoltat aceasta, ca etalon pentru judecățile de valoare. Cei ce recurg la această distincție consideră economia autistă, îndeosebi cea de tip socialist, sistemul cel mai dezirabil și mai perfect de management economic. Toate fenomenle economiei de piață sunt evaluate în funcție de felul cum sunt sau nu justificabile din perspectiva unui sistem socialist. Epitetul de productive nu le este rezervat decât acțiunilor care ar corespunde obiectivelor incluse în planurile managerului unui asemenea sistem. Toate celelalte activități desfășurate în cadrul unei economii de piață sunt numite neproductive, în ciuda faptului că pot fi profitabile pentru cei ce le desfășoară. Astfel, bunăoară, vânzările promoționale, reclamele și activitățile bancare sunt considerate activități profitabile, dar neproductive.

Bineînțeles că teoria economică nu are nimic de spus despre asemenea judecăți de valoare arbitrare.

5. Starea de repaos și economia aflată în regim de rotație uniformă

Singura metodă de abordare a problemei acțiunii este de a sesiza că acțiunea urmărește, în ultimă instanță, producerea unei stări de lucruri în care acțiunea încetează să mai existe, fie pentru că orice neplăcere a fost îndepărtată, fie pentru că orice altă îndepărtate a unei neplăceri resimțite a devenit imposibilă. Astfel, acțiunea tinde către o stare de repaos, de absență a acțiunii.

În consecință, teoria prețurilor analizează schimburile interpersonale din această perspectivă. Oamenii nu încetează de a efectua schimburi pe piață decât în momentul când nu mai este posibil nici un nou schimb, deoarece nici una dintre părți nu mai anticipează alte ameliorări ale propriei sale condiții de pe urma vreunui nou schimb. Cumpărătorii potențiali consideră prețurile cerute de către vânzătorii potențiali nesatisfăcătoare și viceversa. Nu mai au loc tranzacții. Apare o stare de repaos. Această stare, pe care o putem numi stare simplă de repaos (plain state of rest) nu este o construcție imaginară. Ea se produce efectiv, în mod recurent. La închiderea bursei de acțiuni, brokerii au executat toate ordinele care puteau fi îndeplinite la prețul pieței. Doar acei vânzători și cumpărători potențiali care consideră prețul de piață prea mic sau prea mare n-au vândut sau, respectiv, n-au cumpărat. [9] Același lucru se poate spune și despre celelalte tranzacții. Întreaga economie de piață este, am putea spune, un fel de mare piață de schimburi sau de mărfuri. În fiecare moment se desfășoară toate acele tranzacții pe care părțile sunt dispuse să le efectueze, la prețul realizabil. Noi vânzări nu se vor putea efectua decât după ce evaluările cel puțin uneia dintre părți se vor fi schimbat. [p.245]

S-a spus că noțiunea de stare simplă de repaos nu este satisfăcătoare. Ea se referă, după cum s-a spus, doar la determinarea prețurilor bunurilor din care este deja disponibil un anumit stoc, și nu ne spune nimic despre efectele acestor prețuri asupra producției. Obiecția este nefondată. Teoremele implicate în noțiunea de stare simplă de repaos sunt valide pentru orice tranzacție, fără excepție. Cumpărătorii factorilor de producție, este adevărat, se vor angaja imediat în producție, și foarte curând vor reveni pe piață pentru a-și comercializa produsele și a cumpăra ceea ce doresc pentru propriul lor consum și pentru continuarea proceselor de producție. Dar această împrejurare nu ne invalidează schema. De bună seamă, aceasta nu presupune că starea de repaos va fi de durată. Acalmia va dispărea, desigur, îndată ce condițiile care au generat-o se vor modifica.

Noțiunea de stare simplă de repaos nu este o construcție imaginară, ci o descriere adecvată a evenimentelor care se petrec pe piață, în mod recurent. În această privință, ea diferă în mod radical de construcția de stare finală de repaos.

Când vorbim despre starea simplă de repaos privim exclusiv la ceea ce se petrece chiar în momentul respectiv. Ne restrângem atenția la ceea ce tocmai s-a petrecut, lăsând deoparte ce se va întâmpla mai târziu, în momentul următor, sau mâine, sau ulterior. Ne interesăm exclusiv de prețurile efectiv achitate în tranzacții, i.e. de prețurile din trecutul imediat. Nu ne punem întrebarea dacă prețurile viitoare vor fi sau nu egale cu acestea.

Dar acum să mai avansăm un pas. Să ținem seama de factorii care vor induce în mod inevitabil o tendință de schimbare a prețurilor. Ne propunem să aflăm către ce obiectiv va duce această tendință, înainte să i se epuizeze întreaga forță motrice și să apară o nouă stare de repaos. Prețul corespunzător acestei viitoare stări de repaos era numit preț natural de economiștii mai timpurii, iar în prezent se întrebuințează frecvent termenul de preț static. Pentru a evita asocierile generatoare de confuzii, este mai adecvat să-l numim preț final și să vorbim, în consecință, de o stare finală de repaos. Această stare finală de repaos este o construcție imaginară, nu o descriere a realității, deoarece ea nu va fi niciodată atinsă. Înainte de realizarea ei se vor ivi noi factori perturbatori. Ceea ce ne silește să recurgem la această construcție imaginară este faptul că, în fiecare clipă, piață se îndreaptă către o stare de repaos final. Fiecare nou moment ulterior poate aduce cu sine noi factori de natură să modifice această stare finală de repaos. Însă piața este întotdeauna reanimată de eforturile îndreptate spre atingerea unei anumite stări finale de repaos.

Prețul de piață este un fenomen real; el este raportul de schimb care s-a manifestat efectiv într-o tranzacție încheiată. Prețul final este un fenomen [p.246] ipotetic. Prețurile de piață sunt fapte istorice și, de aceea, suntem în măsură să le înregistrăm în scris cu exactitudine numerică, în dolari și cenți. Prețul final nu poate fi definit decât definind condițiile necesare apariției sale. Lui nu i se poate atribui nici o valoare numerică precisă, exprimată în termeni monetari sau în alte cantități de bunuri. El nu va apărea niciodată pe piață. Prețul de piață nu poate coincide niciodată cu prețul final corespunzător momentului în care această structură a pieții este actuală. Însă catalactica ar eșua lamentabil, în sarcina ei de a analiza problemele determinării prețurilor, dacă ar neglija analiza prețurilor finale. Într-adevăr, în configurația pieței, din care se naște prețul de piață, operează deja, în mod latent, forțe care, presupunând că nu apar date noi, vor determina în continuare modificări ale prețurilor până când se va atinge starea finală de repaos. Dacă n-am studia decât prețurile de piață momentane și starea simplă de repaos, neglijând faptul că piața este deja agitată de factori care trebuie să determine alte modificări ale prețurilor și o tendință către o altă stare de repaos, atunci am restrânge pe nedrept studiul determinării prețurilor.

Fenomenul de care trebuie să ținem seama este acela că modificările factorilor care determină formarea prețurilor nu își produc toate efectele deodată. Înainte ca toate efectele lor să se epuizeze este necesar să se scurgă un interval de timp. Între apariția unei noi date și ajustarea perfectă a pieței la ea, trebuie să treacă un anumit timp. (Și, bineînțeles, pe durata acestei perioade de timp, apar alte date noi.) Oridecâteori analizăm efectele unei modificări a factorilor care intervin pe piață, nu trebuie să uităm că avem de-a face cu evenimente ce au loc succesiv, cu o serie de efecte care se succed unele pe altele. Nu suntem în măsură să știm dinainte cât timp va tebui să se scurgă, dar știm cu siguranță că va trebui să se scurgă câtva timp, deși acest interval poate fi uneori atât de scurt încât să nu joace nici un rol în practică.

Economiștii au greșit adesea neglijând elementul timp. Să ne gândim, bunăoară, la controversa referitoare la efectele modificărilor cantității de bani. Unii s-au preocupat numai de efectele lor pe termen lung, i.e., de prețurile finale și de starea finală de repaos. Alții au văzut doar efectele pe termen scurt, i.e. prețurile din clipa care urmează modificării datelor. Și unii și alții au procedat greșit, concluziile lor fiind, de aceea, viciate. S-ar putea cita numeroase exemple de situații în care s-a comis aceeași eroare.

Construcția imaginară a stării finale de repaos se caracterizează prin atenția deplină acordată schimbării, în succesiunea temporală a evenimentelor. Ea diferă în această privință de construcția imaginară a [p.247] economiei în regim de rotație uniformă (evenly rotating economy), o construcție care se caracterizează prin eliminarea modificării datelor și a elementului timp. (Este nepotrivit și inducător în eroare să numim această construcție imaginară economie statică sau echilibru static, așa cum se obișnuiește, iar a o confunda cu construcția imaginară a economiei staționare este o greșeală gravă.) [10] Economia în regim de rotație uniformă este un sistem fictiv, în care prețurile de piață ale tuturor bunurilor și serviciilor coincid cu prețurile lor finale. În acest cadru nu există nici un fel de modificări ale prețurilor; stabilitatea prețurilor este perfectă. Aceleași tranzacții de piață se repetă la nesfârșit. Bunurile de ordin superior trec, în aceleași cantități, prin aceleași stadii de producție, până când bunurile de consum produse ajung, în cele din urmă, în mâinile consumatorilor și sunt consumate. Ziua de astăzi nu diferă de cea de ieri, iar ziua de mâine nu va diferi de cea de azi. Sistemul este în flux perpetuu, dar rămâne pe vecie neschimbat. El se mișcă uniform în jurul unui centru fix, într-o mișcare de rotație uniformă. Starea simplă de repaos este iarăși și iarăși tulburată, dar ea se restabilește imediat, în forma dinainte. Toți factorii sunt constanți, inclusiv cei ce provoacă recurent tulburări ale stării simple de repaos. Așadar prețurile, numite îndeobște prețuri statice sau de echilibru, rămân de asemenea constante.

Esența acestei construcții imaginare este eliminarea scurgerii timpului și a schimbării perpetue din fenomenele de piață. Posibilitatea oricărei schimbări în ce privește oferta și cererea este incompatibilă cu această construcție. În acest cadru nu pot fi analizate decât schimbări ce nu afectează configurația factorilor care detrmină prețurile. În lumea imaginară a economiei în regim de rotație uniformă nu este necesar ca populația să fie alcătuită din oameni nemuritori, fără vârstă și care nu proliferează. Putem presupune că în ea copiii se nasc, îmbătrânesc și, în cele din urmă, mor, cu condiția ca cifrele totale ale populației și numărul personaelor din fiecare grupă de vârstă să rămână constante. În acest caz, cererea pentru bunuri al căror consum este limitat la anumite grupe de vârstă rămâne nemodificată, deși indivizii care o generează nu rămân aceiași.

În realitate nu există niciodată o economie în regim de rotație uniformă. Însă, pentru a analiza problemele schimbării datelor și a mișcării cu variații neregulate, trebuie să le comparăm cu o stare fictivă, din care amândouă sunt ipotetic absente. Este deci absurd să se afirme, despre construcția unei economii în regim de rotație uniformă, că nu lămurește condițiile existente într-un univers schimbător și să li se ceară economiștilor să [p.248] substituie așa-zisei lor ocupații exclusive cu statica un studiu al “dinamicii”. Această așa-zisă metodă statică este chiar instrumentul mental adecvat pentru cercetarea schimbării. Singurul mijloc de studiu al fenomenelor complexe ale acțiunii este de a face inițial abstracție de schimbare în întregime, de a introduce apoi un factor izolat provocator de schimbare, și de a analiza, în cele din urmă, efectele sale, în ipoteza că toate celelalte variabile rămân nemodificate. Este de asemenea absurd să se creadă că serviciile furnizate de construcția unei economii în regim de rotație uniformă sunt cu atât mai prețioase cu cât sfera acțiunii, obiectul studiilor noastre, corespunde acestei construcții în ce privește absența schimbării. Metoda statică, întrebuințarea construcției imaginare a unei economii în regim de rotație uniformă, este metoda adecvată de analizare a schimbărilor respective, indiferent dacă acestea sunt mari sau mici, bruște sau lente.

Obiecțiile formulate până în prezent împotriva întrebuințării construcției imaginare a unei economii în regim de rotație uniformă au dat în întregime greș. Autorii lor n-au sesizat privința în care această construcție este problematică și motivul pentru care ea poate induce cu ușurință erori și confuzii.

Acțiunea este schimbare, iar schimbarea se petrece în secvența temporală a evenimentelor. Însă din economia în regim de rotație uniformă schimbarea și succesiunea evenimentelor sunt eliminate. Acțiunea constă în a face alegeri și în a face față unui viitor incert. Însă în economia în regim de rotație uniformă nu există alegeri, iar viitorul nu este incert, deoarece nu diferă de situația cunoscută din prezent. Un asemenea sistem rigid nu este populat cu oameni vii, care aleg și sunt supuși greșelii. Este o lume de automate negânditoare, lipsite de suflet; nu este o societate umană, ci un mușuroi de furnici.

Însă aceste contradicții insolubile nu știrbesc serviciile pe care ni le furnizează această construcție imaginară, când este vorba de singurele probleme pentru al căror studiu ea este atât adecvată cât și indispensabilă: problema legăturii dintre prețurile produselor și factorii necesari pentru producerea lor și problema derivată, a activității antrepernoriale și a profiturilor și a pierderilor. Pentru a înțelege funcția activității antreprenoriale și semnificația profiturilor și pierderilor, noi construim un sistem din care acestea sunt absente. Această imagine nu este decât un instrument al gândirii noastre. Ea nu descrie o stare de lucruri posibilă și realizabilă. Este chiar imposibil de a împinge construcția imaginară a unui sistem în regim de rotație uniformă până la consecințele sale ultime, deoarece antreprenorul este imposibil de eliminat din tabloul economiei de piață. Diverșii factori complementari de producție nu se pot alătura spontan. Este necesar ca ei să fie combinați de către eforturile deliberate ale unor oameni, care urmăresc anumite scopuri și sunt motivați de un imbold de a-și ameliora starea de [p.249] satisfacție. Eliminând antreprenorul ar însemna să eliminăm forța motrice a întregului sistem de piață.

Există și o a doua deficiență. Schimbul indirect și utilizarea banilor sunt implicate tacit în construcția imaginară a unei economii în regim de rotație uniformă. Dar ce fel de bani pot fi aceștia? Într-un sistem fără schimbare, în care nu există nici un fel de incertitudine referitoare la viitor, nimeni nu are nevoie să dețină bani lichizi. Fiecare individ știe exact de ce sumă de bani va avea nevoie, la orice dată viitoare. El este, de aceea, în măsură să dea cu împrumut toți banii pe care-i primește, astfel încât împrumuturile să devină scadente la data când va avea nevoie de ele. Să presupunem că nu există decât monedă-aur și o singură bancă centrală. Cu avansul treptat către o stare de economie în regim de rotație uniformă, toți indivizii și toate firmele își reduc, pas cu pas, deținerile de bani lichizi, iar cantitățile de aur devenite astfel disponibile iau drumul întrebuințărilor nonmonetare – industriale. Indivizii și firmele posedă creanțe față de banca centrală, suma scadentă a fiecărei părți dintre acestea corespunzând exact sumelor de care vor avea ei nevoie la datele respective, pentru a-și onora obligațiile. Banca centrală nu are nevoie de rezerve, deoarece suma totală a plăților cotidiene efectuate de clienții ei coincide exact cu suma totală a retragerilor. Toate tranzacțiile pot fi de fapt efectuate prin transferuri operate în conturile băncii, fără a mai apela la bani lichizi. Astfel, “banii” din acest sistem nu sunt un mijloc de schimb; ei nu sunt bani deloc, ci sunt doar numerar, o unitate eterică și nedeterminată de contabilizare, de felul acela vag și nedefinibil pe care fantezia anumitor economiști și erorile multor profani l-au atribuit în mod greșit banilor. Interpunerea acestor expresii numerice între vânzători și cumpărători nu afectează esența vânzărilor; ea este neutră față de activitățile economice ale oamenilor. Însă moneda neutră este în sine o idee irealizabilă și de neconceput. [11] Dacă ar fi să întrebuințăm terminologia inadecvată pe care o întrebuințează mulți economiști contemporani în scrierile lor, ar trebui să spunem că moneda este, în mod necesar, un “factor dinamic”; într-un sistem “static” nu mai este loc pentru bani. Dar însăși noțiunea de economie de piață fără bani este contradictorie.

Construcția imaginară a unui sistem în rotație uniformă este o noțiune limitativă. În cadrul său acțiunea nu mai există. Efortul conștient al omului care gândește îndreptat către îndepărtarea neplăcerii este înlocuit de reacție automată. Putem întrebuința această [p.250] construcție imaginară numai dacă nu uităm niciodată ce scopuri are ea menirea să servească. În primul rând, dorim să analizăm tendința, manifestă în orice acțiune, către stabilirea unei economii în regim de rotație uniformă; procedând astfel, trebuie să ținem totdeauna seama de faptul ca această tendință nu-și poate atinge niciodată țelul într-un univers care nu este perfect rigid și imuabil, adică într-un univers care este viu și nu mort. În al doilea rând, urmărim să înțelegem în ce privință diferă condițiile dintr-o lume vie, în care există acțiune, de acelea dintr-o lume rigidă. Putem descoperi aceasta numai printr-un argumentum a contrario pe care ni-l pune la dispoziție imaginea unei economii rigide. Astfel ajungem la înțelegerea faptului că în fiecare acțiune este inerent presupusă confruntarea cu condițiile unui viitor necunoscut – așadar speculația – și că profitul și pierderea sunt caracteristici necesare ale acțiunii, ce nu pot fi suspendate de nici un fel de dorință pioasă. Procedurile adoptate de acei economiști care sunt pe deplin conștienți de aceste elemente cognitive fundamentale pot fi numite metoda logică a teoriei economice, prin contrast cu tehnica metodei matematice.

Economiștii matematizanți nesocotesc studiul acțiunilor care, în ipoteza imaginară și irealizabilă că nu ar surveni date noi, sunt ținute să ducă la atingerea economiei în regim de rotație uniformă. Ei nu observă speculatorul individual care nu urmărește instituirea economiei în regim de rotație uniformă, ci profitul, de pe urma acțiunii care ajustează mai bine mersul lucrurilor la atingerea scopurilor urmărite prin acțiune, i.e. la îndepărtarea cea mai adecvată cu putință a neplăcerii. Ei subliniază exclusiv starea imaginară de echilibru, pe care ar atinge-o întregul complex al acțiunilor de felul acesta în absența oricărei modificări suplimentare a datelor. Ei descriu acest echilibru imaginar prin sisteme de ecuații diferențiale simultane. Lor le scapă faptul că starea de lucruri pe care o analizează este o stare în care nu mai există acțiune, ci doar o succesiune de evenimente, provocate de un misterios inițiator originar al mișcării. Ei își dedică toate eforturile descrierii în simboluri matematice a diverselor “echilibre”, adică a stărilor de repaos și de absență a acțiunii. Ei analizează echilibrul ca și cum ar fi o entitate reală și nu doar o acțiune limitativă, un simplu instrument mental. Ceea ce fac ei este un joc steril cu simboluri matematice, un passe-temps care nu este adecvat pentru a ne furniza cunoștințe. [12]

6. Economia staționară

Construcția imaginară a unei economii staționare a fost confundată uneori cu aceea a unei economii în regim de rotație uniformă. Însă [p.251] aceste două construcții diferă în realitate.

Economia staționară este o economie în care avuția și venitul indivizilor rămân neschimbate. Cu această imagine sunt compatibile schimbări care n-ar fi compatibile cu o economie în regim de rotație uniformă. Cifrele populației pot crește sau scădea, cu condiția ca variațiile să fie însoțite de o creștere sau scădere corespunzătoare a avuției și venitului totale. Cererea pentru anumite mărfuri se poate modifica; dar aceste modificări trebuie să se petreacă atât de lent, încât transferul de capital din ramurile de producție care urmează să fie restrânse datorită lor, către acelea care urmează să fie amplificate, să se poată efectua prin neînlocuirea echipamentelor uzate în ramurile care se restrâng și investirea sumelor corespunzătoare în acelea care se dezvoltă.

Construcția imaginară a unei economii staționare ne conduce la alte două construcții imaginare: economia aflată în creștere (în expansiune) și cea aflată în descreștere (în declin). În cea dintâi, cota de avuție și venit per capita a indivizilor și cifra populației tind către o valoare numerică mai ridicată, iar în cea din urmă câtre o valoare numerică mai redusă.

În economia staționară suma tuturor profiturilor și a tuturor pierderilor este zero. În economia aflătă în creștere suma totală a profiturilor depășeșete suma totală a pierderilor. În economia aflată în descreștere suma totală a profiturilor este inferioară sumei totale a pierderilor.

Precaritatea acestor trei construcții imaginare este vădită în faptul că ele implică posibilitatea măsurării avuției și a venitului. Cum asemenea măsurători nu pot fi realizate și sunt chiar de neconceput, este imposibil să le întrebuințăm pentru o clasificare riguroasă a situațiilor reale. Oridecâteori istoria economică se lansează în clasificări ale evoluțiilor istorice din anumite perioade conform schemei “staționare”, “în creștere” sau “în descreștere”, ea recurge de fapt la înțelegerea istorică și nu “măsoară”.

7. Integrarea funcțiilor catalactice

Când oamenii se referă la probleme legate de propriile lor acțiuni și când istoria economică, economia descriptivă și statistica economică se referă la acțiunile altor persoane, utilizând termenii de antreprenor, capitalist, proprietar de pământ, muncitor și consumator, ei întrebuințează tipuri ideale. Când teoria economică întrebuințează aceiași termeni este vorba despre categorii catalactice. Antreprenorii, capitaliștii, proprietarii funciari, muncitorii și consumatorii care apar în teoria economică nu sunt oameni vii, ca cei pe care-i întâlnim în viața cotidiană și în istorie. Ei reprezintă încorporarea funcțiilor distincte care sunt îndeplinite în desfășurarea operațiunilor de piață. Faptul că atât [p.252] omul care acționează cât și știintele istorice apelează, în raționamentele lor, la rezultatele teoriei economice și construiesc tipuri ideale bazate pe – și care se referă la – categoriile teoriei praxeologice, nu modifică distincția logică radicală între tipurile ideale și categoriile economice. Categoriile economice care ne preocupă se referă la funcții pur integrate, iar tipurile ideale se referă la evenimente istorice. Omul viu, care acționează, combină în mod necesar diverse funcții. El nu este niciodată doar un consumator, ci este, în plus, fie un antreprenor, un proprietar funciar, un capitalist sau un muncitor, fie o persoană susținută material de veniturile câștigate de astfel de persoane. Mai mult, funcțiile de antreprenor, proprietar funciar, capitalist și muncitor se suprapun frecvent în aceleași persoane. Istoria urmărește clasificarea oamenilor în funcție de obiectivele către care aspiră ei și de mijloacele pe care le întrebuințează pentru atingerea acestor obiective. Teoria economică, care cercetează structura acțiunii în condițiile unei societăți de piață fără a ține seama câtuși de puțin de obiectivele pe care le urmăresc oamenii și de mijloacele pe care le întrebuințează ei, urmărește să discearnă categorii și funcții. Cele două sarcini sunt diferite. Diferența poate fi cel mai edificator demonstrată analizând conceptul catalactic de antreprenor.

În construcția imaginară a economiei în regim de rotație uniformă nu încape loc pentru activitatea antreprenorială, deoarece această construcție elimină orice schimbare a datelor care ar putea afecta prețurile. Îndată ce abandonăm această presupoziție, a rigidității datelor, descoperim că acțiunea trebuie să fie afectată de toate modificările datelor. Cum acțiunea este îndreptată în mod necesar către influențarea unei stări viitoare de lucruri, fie uneori și din viitorul imediat, al clipei care urmează, ea va fi afectată de orice schimbare a datelor greșit anticipată, care survine în răstimpul dintre începutul și sfârșitul perioadei în care ea este destinată să furnizeze beneficii (perioadei furnizării de beneficii.) [13] Așadar rezultatul acțiunii este întotdeauna incert. Acțiunea este întotdeauna o speculație. Lucrul acesta este valabil nu numai într-o economie de piață, ci și pentru Robinson Crusoe, actorul izolat imaginar, sau, nu mai puțin, pentru o economie socialistă. În construcția imaginară a economiei în regim de rotație uniformă nimeni nu este antreprenor și speculator. Într-o economie reală și vie fiecare actor este întotdeauna antreprenor și speculator; persoanele aflate în grija actorilor — membrii minori ai familiilor dintr-o societate de piață și masele într-o societate socialistă — sunt afectați de rezultatele speculațiilor actorilor, deși nu sunt ei înșiși actori, deci nici speculatori.

Când se referă la antreprenori, teoria economică nu are în vedere oameni, ci o anumită funcție. Această funcție nu este trăsătura particulară [p.253] a unui grup sau a unei clase speciale de oameni. Ea este inerentă fiecărei acțiuni și de neocolit pentru fiecare actor. Incorporând această funcție într-o figură imaginară, recurgem la o stratagemă metodologică. Termenul de antreprenor, așa cum este întrebuințat în teoria catalactică, indică faptul că omul care acționează este văzut exclusiv din perspectiva incertitudinii inerente a fiecărei acțiuni. Atunci când întrebuințăm termenul acesta nu trebuie în nici un caz să uităm că fiecare acțiune este conținută în fluxul temporal și deci implică o speculație. Capitaliștii, proprietarii funciari și muncitorii sunt inevitabil speculatori. La fel este și consumatorul, atunci când se îngrijește de satisfacerea nevoilor sale viitoare. E cale lungă de la mână până la gură.

Să încercăm să gândim construcția imaginară a antreprenorului pur până la consecințele ei ultime. Antreprenorul acesta nu posedă nici un capital. Capitalul necesar pentru activitățile sale antreprenoriale îi este împrumutat de capitaliști, sub formă de împrumuturi bănești. Este adevărat că, din punct de vedere legal, el este considerat proprietarul diverselor mijloace de producție achiziționate prin cheltuirea sumelor luate cu împrumut. Cu toate acestea, el ar rămâne lipsit de proprietate, dacă punem în balanță atât volumul activelor cât și al datoriilor sale. Dacă reușește, profitul net îi aparține. Dacă dă greș, pierderea trebuie să cadă asupra capitaliștilor care i-au împrumutat fondurile. Un asemenea antreprenor ar fi, în realitate, un angajat al capitaliștilor, care speculează în numele acestora și încasează profiturile în proporție de 100%, fără să aibe a se preocupa de pierderi. Însă chiar dacă antreprenorul este în măsură să își asigure singur o parte din capitalul necesar și nu împrumută decât restul, lucrurile nu diferă în mod esențial. În măsura în care pierderile suferite nu pot fi scăzute din fondurile antreprenorului însuși, ele vor fi suportate de capitaliștii care au avansat împrumuturile, indiferent de termenii contractului. Un capitalist este întotdeauna efectiv un antreprenor și un speculator. El își asumă întotdeauna riscul de a-și pierde fondurile. Nu există nimic de felul unor investiții perfect sigure.

Proprietarul funciar autosuficient, care-și lucrează pământul numai pentru satisfacerea necesităților propriei gospodării, este afectat de toate schimbările care-i influențează fertilitatea pământului sau nevoile personale. Într-o economie de piață, rezultatele activităților fermierului sunt afectate de toate schimbările care privesc importanța terenului său pentru aprovizionarea pieței. Fermierul este evident un antreprenor, chiar și din punctul de vedere al terminologiei obișnuite. Nici un proprietar al vreunor mijloace de producție, fie acestea reprezentate de bunuri tangibile sau bani, nu rămâne neatins de incertitudinea viitorului. Întrebuințarea oricăror bunuri tangibile sau a banilor pentru producție, i.e. pentru furnizarea de satisfacții la o dată ulterioară, este o activitate antreprenorială în sine.

La fel stau lucrurile în esență și cu muncitorul. El se naște [p.254] proprietar al anumitor abilități. Facultățile sale înnăscute sunt mijloace de producție mai adecvate pentru anumite tipuri de muncă, mai puțin adecvate pentru altele, și total inadecvate pentru o a treia grupă. [14] Dacă și-a însușit calificările necesare pentru prestarea anumitor tipuri de lucru, atunci el este, în raport cu timpul și cheltuielile materiale absorbite în procesul formării sale, în poziția unui investitor. El a asigurat un input, în vederea compensației printr-un output adecvat. Muncitorul este un antreprenor în măsura în care salariul său este determinat de prețul pieței pentru tipul de muncă pe care-l poate presta. Prețul acesta variază, în funcție de schimbarea condițiilor, așa cum variază și prețurile tuturor celorlalți factori de producție.

În contextul teoriei economice semnificația termenilor în discuție este următoarea: Prin antreprenor se înțelege omul care acționează în raport cu schimbările care survin în datele pieței. Prin capitalist și proprietar funciar se înțelege omul care acționează în raport cu schimbările valorilor și ale prețurilor care, chiar dacă toate datele pieței rămân constante, sunt determinate de simpla trecere a timpului, ca o consecință a evaluării diferite a bunurilor prezente față de cea a bunurilor viitoare. Prin muncitor se înțelege omul care acționează în raport cu întrebuințarea factorului de producție care este munca umană. Astfel, fiecare funcție este corespunzător integrată: antreprenorul câștigă profituri sau suferă pierderi; proprietarilor mijloacelor de producție (bunuri de capital sau pământ) le revine dobânda originară; muncitorii primesc salarii. În acest sens, am elaborat construcția imaginară de distribuție funcțională, care diferă de distribuția istorică efectivă. [15]

Teoria economică, pe de altă parte, a utilizat întotdeauna și încă utilizează termenul de “antreprenor” în alt sens decât cel cu care este asociat în contextul construcției imaginare a distribuției funcționale. În cadrul ei sunt denumiți antreprenori și cei ce sunt deosebit de doritori să profite de pe urma ajustării producției la [p.255] modificările anticipate ale condițiilor, cei ce au mai multă inițiativă, spirit de întreprindere și o perspicacitate superioară maselor, pionierii care generează și promovează progresul economic. Această noțiune este mai restrânsă decât conceptul de antreprenor, așa cum a fost utilizat în construcția distribuției funcționale; el nu corespunde multor situații cărora acesta din urmă le corespunde. Este ciudat că același termen este utilizat pentru a desemna două noțiuni diferite. Ar fi fost mai comod să se întrebuințeze un alt termen pentru cea de-a doua noțiune — de pildă acela de “promotor”.

Trebuie să admitem că noțiunea de antreprenor-promotor nu poate fi definită cu rigoare praxeologică. (În această privință, ea se aseamănă cu noțiunea de bani, care – spre deosebire de noțiunea de mijloc de schimb – nu admite o definiție praxeologică rigidă.) [16] Însă teoria economică nu se poate lipsi de conceptul de promotor, deoarece el se referă la un dat care este o caracteristică generală a naturii umane, care este prezent în toate tranzacțiile de piață și le marchează profund. Este vorba de faptul că indivizii diferiți nu reacționează la o schimbare a condițiilor cu aceeași rapiditate și în același fel. Inegalitatea oamenilor, care se datorează atât diferențelor între calitățile lor înnăscute cât și vicisitudinilor vieții, se manifestată și în felul acesta. Pe piață există inovatori și alții care imită doar procedeele concetățenilor lor mai alerți. Fenomenul de leadership nu este mai puțin real pe piață decât în orice altă ramură de activitate umană. Forța motrice a pieței, elementul care tinde către inovație și ameliorare necontenite, este furnizat de mobilitatea febrilă a promotorului și de aviditatea sa de a realiza profituri cât mai mari cu putință.

Acestea fiind spuse, nu există nici un pericol ca întrebuințarea echivocă a acestui termen să dea naștere la ambiguități în expunerea sistemului catalactic. Oridecâteori există riscul ca ele să apară, putem să le înlăturăm prin utilizarea termenului de promotor în locul celui de antreprenor.

Funcția antreprenorială în economia staționară

Piața la termen (futures market) îl poate elibera pe promotor de o parte din povara funcției sale antreprenoriale. În măsura în care un antreprenor s-a ferit de pierderile pe care le-ar putea suferi prin tranzacții convenabile făcute în avans, el încetează de a mai fi antreprenor iar funcția antreprenorială se translatează asupra celeilalte părți contractante. Filatorul de bumbac care, în momentul când cumpără bumbac pentru filatura lui, vinde în avans aceeași cantitate, își abandonează o parte din funcția antreprenorială. El nici nu va mai profita nici nu va mai pierde de pe urma schimbărilor prețului bumbacului survenite în perioada respectivă. Desigur, el nu încetează în întregime de a-și mai îndeplini [p.256] funcția antreprenorială. El va fi totuși afectat de variația prețurilor la firele textile în general, sau a prețurilor anumitor sortimente și tipuri de fire, pe care le produce și care nu sunt determinate de modificări ale prețului bumbacului neprelucrat. Chiar dacă produce doar în calitate de contractant, pentru o remunerație dinainte stabilită, el este încă în poziția de antreprenor față de fondurile investite în instalații.

Putem construi imaginea unei economii în care condițiile necesare pentru existența piețelor la termen să se realizeze pentru toate bunurile și serviciile. Într-o asemenea construcție imaginara funcția antreprenorială este în întregime separată de toate celelalte funcții. Apare o clasă de antreprenori puri. Prețurile determinate pe piețele la termen direcționează întregul aparat de producție. Doar dealerii la termen mai realizează profituri și mai suferă pierderi. Toate celelalte persoane sunt asigurate, așa zicând, împotriva efectelor adverse ale incertitudinii viitorului. Ele se bucură de securitate în această privință. Capii diverselor unități economice sunt practic angajați, cu venituri fixe.

Dacă ar fi să presupunem, în continuare, că această economie este una staționară și că toate tranzacțiile la termen se concentrează într-o singură corporație, este limpede că volumul total al pierderii corporației ar coincide exact cu volumul total al profiturilor sale. Nu este necesar decât să naționalizăm această corporație pentru a aduce la ființă un stat socialist, fără profituri și pierderi, un stat al securității și stabilității netulburate. Dar lucrurile stau astfel numai pentru că definiția pe care am dat-o unei economii staționare implică egalitatea sumei totale a pierderilor cu cea a profiturilor. Într-o economie aflată în schimbare trebuie să apară fie un exces de profituri, fie unul de pierderi.

Ar fi o pierdere de timp să mai insistăm asupra unor astfel de imagini suprasofisticate, care nu duc mai departe analiza problemelor economice. Singurul motiv pentru care le-am menționat este că ele reflectă idei care stau la temelia anumitor critici formulate împotriva sistemului economic capitalist și a anumitor planuri iluzorii sugerate în vederea gestionării socialiste a afacerilor. Este, desigur, adevărat că o schemă socialistă este logic compatibilă construcțiile imaginare irealizabile a unei economii în regim de rotație uniformă și a unei economii staționare. Predilecția cu care numeroși economiști matematicieni se ocupă aproape exclusiv de condițiile corespunzătoare acestor construcții imaginare și cu starea de “echilibru” implicată în ele i-a făcut pe oameni să piardă din vedere faptul că ele sunt ireale, măcinate de contradicții interne, expediente imaginare ale gândirii și nimic altceva. Ele nu sunt în nici un caz modele adecvate pentru edificarea unei societăți vii, de oameni care acționează. [p.257]


Note

1. Cf, Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, ed. a 7-a, Suttgart, 1910, p. 306.

2. Cf. Karl Marx, Zur Kritik des sozialdemocratischen Parteiprogramms von Gotha, ed. Kreibisch, Reichenberg, 1920, p. 17.

3. Cf. ibid.

4. Doctrina armoniei predeterminate în funcționarea unui sistem de piață neobstrucționat nu trebuie confundată cu teorema armoniei intereselor corect înțelese în cadrul unui sistem de piață, deși există o înrudire între ele. Cf. infra, pp. 673-682.

5. Un pictor este un om de afaceri dacă urmărește să picteze pânze care să se vândă la un preț cât mai ridicat. Un pictor care nu face compromisuri pentru a satisface gusturile publicului cumpărător și, disprețuind orice consecințe neplăcute, nu se lasă îndrumat decât de propriile sale idealuri, este un artist, un geniu creator. Cf. supra, pp. 139-140.

6. Asemenea interferențe între cheltuielile de afaceri ale firmei și cheltuieli destinate consumului sunt încurajate adesea de condițiile instituționale. O cheltuială trecută în contul costurilor de afaceri reduce profiturile nete și , prin urmare, volumul impozitelor de achitat. Dacă impozitele absorb 50% din profituri, omul de afaceri caritabil plătește din buzunar doar 50% din cadou. Restul rămâne în seama fiscului.

7. De bună seamă, o analiză făcură din punctul de vedere al fiziologiei nutriției nu va privi aceste lucruri drept neglijabile.

8. Analizăm aici problemele teoriei, nu ale istoriei. De aceea putem să ne dispensăm de a respinge obiecțiile formulate împotriva conceptului de actor izolat, făcând trimitere la rolul istoric al unei economii gospodărești autosuficiente.

9. Pentru simplitate, neglijăm aici fluctuațiile prețurilor întregistrate în cursul zilei.

10. A se vedea mai jos pp. 250-251.

11. A se vedea mai jos, pp. 416-419.

12. Pentru o continuare a studiului critic al economiei matematice, a se vedea mai jos, pp. 350-357.

13. A se vedea mai jos, p. 481.

14. Referitor la sensul în care munca trebuie considerată un factor de producție nespecific a se vedea mai sus, pp. 133-135.

15. Să subliniem din nou faptul că toată lumea, inclusiv nespecialștii, întrebuințează întotdeauna această construcție imaginară, atunci când au de-a face cu determinarea veniturilor. Nu economiștii au inventat-o; ei au epurat-o doar de deficiențele care însoțeau concepția populară. Pentru o analiză epistemologică a distribuției funcționale, cf. John Bates Clark, The Distribution of Wealth, New York, 1908, p. 5 și Eugen von Böhm Bawerk, Gesammelte Schriften, ed. F. X. Weiss, Viena, 1924, p. 299. Termenul de “distribuție” nu trebuie să ne inducă în eroare; întrebuințarea sa în acest context se explică prin rolul jucat în istoria gândirii economice de construcția imaginară a unui stat socialist (cf. supra, p. 240). În modul de funcționare a economiei de piață nu există propriu-zis nimic care să poată fi numit distribuție. Bunurile nu sunt mai întâi produse și apoi distribuite, așa cum ar sta lucrurile într-un stat socialist. Cuvântul “distribuție”, așa cum este el întrebuințat în expresia “distribuție funcțională”, corespunde semnificației pe care o avea termenul de “distribuție” acum 150 de ani. În engleza contemporană “distribuție” înseamnă dispersia bunurilor între consumatori, așa cum o determină comerțul.

16. A se vedea mai jos, p. 398.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!