Capitolul VIII: Teoria băncii centrale și a liberei întreprinderi bancare

Capitolul VIII: Teoria băncii centrale și a liberei întreprinderi bancare

În acest capitol vom prezenta o analiză teoretică a argumentelor care s-au adus în favoarea și împotriva băncii centrale și a liberei întreprinderi bancare (free-banking) de-a lungul istoriei gândirii economice. Pentru început vom trece în revistă dezbaterea teoretică dintre apărătorii unui sistem bancar privilegiat, i.e., care nu respectă principiile tradiționale de drept și este, în consecință, capabil să multiplice creditul (Școala bancară) și acei teoreticieni care au susținut dintotdeauna că băncile trebuie să se supună regulilor și principiilor cu caracter universal (Școala monetară).[1] Analiza și evaluarea contribuțiilor teoretice ale celor două școli ne vor da ocazia să studiem, tot în acest capitol, polemica dintre apărătorii băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare. Vom vedea cum, cu toate că teoreticienii Școlii monetare au susținut inițial ideea unei bănci centrale, iar cei ai Școlii bancare sprijineau un regim bancar liber, s-a ajuns la o situație de supremație a doctrinelor inflaționiste ale Școlii bancare, paradoxal, sub auspiciile băncii centrale. Într-adevăr, una dintre cele mai importante concluzii ale analizei noastre este aceea că banca centrală, departe de a fi rezultatul procesului spontan de cooperare socială, apare inevitabil atunci când sistemul de bănci private se bazează pe rezerva fracționară, deoarece bancherii privați înșiși vor sfârși prin a cere crearea unui împrumutător de ultimă instanță în situațiile de criză și recesiune pe care un astfel de sistem le generează ciclic. Vom continua capitolul cu o privire asupra teoremei imposibilității calculului economic în socialism. Aplicată la activitatea băncii centrale, această teoremă explică dificultățile legislației administrative bancare dezvoltate până în prezent. În încheiere, vom argumenta că teoreticienii care susțin în prezent sistemul liberei întreprinderi bancare continuă în greșeala de a accepta și justifica practica rezervei fracționare fără a vedea că o asemenea concesie nu numai că va duce inevitabil la reapariția băncii centrale, ci va produce și crizele ciclice, dăunătoare economiei și societății.

1.

O analiză critică a Școlii bancare

În această secțiune vom examina argumentele teoretice pe care le-au adus apărătorii sistemului bancar cu rezervă fracționară în sprijinul unui asemenea sistem. Cu toate că, de obicei, se consideră că aceste argumente au fost elaborate în cadrul polemicii dintre Școlile bancară (Banking School) și monetară (Currency School), care a avut loc începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia, este cert că primele argumente privind practicarea rezervei fracționare și opoziția dintre cele două puncte de vedere (bancar și monetar) se pot regăsi și în contribuțiile teoreticienilor Școlii de la Salamanca din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Perspectiva bancară și cea monetară în Școala de la Salamanca

Contribuțiile teoreticienilor Școlii de la Salamanca în domeniul monetar sunt importante și au fost studiate amănunțit.[2] Primul tratat scolastic despre monedă a fost publicat de către Diego de Covarrubias y Leyva în 1550, cu titlul Veterum collatio numismatum („Compilație despre monede vechi”). În această lucrare, faimosul episcop al Segoviei studiază istoria devaluării maravedí-ului castilian și compilează multe statistici despre evoluția prețurilor. Cu toate că în tratatul lui Covarrubias se găsesc implicite ideile esențiale ale teoriei cantitative a banilor, îi lipsește o teorie monetară explicit articulată.[3] Va trebui să treacă niște ani pentru ca, în 1556, Martín de Azpilcueta să scrie, într-o formă clară și completă, că mărirea prețurilor, sau micșorarea puterii de cumpărare a banilor, este rezultatul creșterii ofertei monetare care avea loc în Castilia datorită afluenței masive de metale prețioase din America.

Într-adevăr, Martín de Azpilcueta exprimă într-o manieră impecabilă relația dintre cantitatea de monedă și prețuri:

„În ținuturile unde există penurie mare de bani, toate celelalte lucruri care sunt de vânzare, chiar și mâna de lucru, se dau pe mai puțini bani decât acolo unde există abundență de bani; de pildă, experiența ne arată că în Franța, unde sunt bani mai puțini decât în Spania, pâinea, vinul, pânzeturile și mâna de lucru costă mult mai puțin; și chiar în Spania, pe vremuri, când erau mai puțini bani, lucrurile de vânzare și mâna de lucru se dădeau pe mult mai puțin decât după ce Indiile au fost descoperite și au acoperit Spania cu aur și argint. Cauza acestora este că moneda valorează mai mult când și unde este puțină, decât atunci când și acolo unde este abundentă.”[4]

În contrast cu studiile profunde și detaliate despre teoria monetară a Școlii de la Salamanca, efortul de a analiza și evalua poziția scolasticilor față de negoțul bancar a fost până în prezent foarte mic.[5] Cu toate acestea, teoreticienii Școlii de la Salamanca au analizat foarte pătrunzător practicile bancare, și, în mare măsură, au fost precursorii pozițiilor diferite adoptate, după mai bine de două secole, în polemica dintre membrii Școlii bancare (Banking School) și cei ai Școlii monetare (Currency School).

De fapt, în capitolul 2 al prezentei lucrări ne-am referit deja la critica severă adresată de Doctor Saravia de la Calle negoțului bancar bazat pe rezerva fracționară, care se găsește în capitolele finale ale cărții sale Instrucción de mercaderes. De asemenea, chiar dacă pe un ton mai puțin critic, Martín de Azpilcueta și Tomás de Mercado dezvoltă o analiză riguroasă a activității bancare, ce include un tratament impecabil al exigențelor care trebuie respectate pentru ca un contract de depozitare bancară a banilor să fie legal. Putem considera că acest prim grup de autori formează o „Școală monetară” incipientă, care s-a dezvoltat în sânul Școlii de la Salamanca și care se caracterizează prin poziția consecventă și riguroasă pe care se mențin gânditorii ei cu privire la exigențele juridice ale contractului de depozitare a banilor, cât și prin atitudinea în general foarte critică și circumspectă față de exercitarea activității bancare.

Un al doilea grup care se poate distinge clar este condus de Luis de Molina și îi include pe Juan de Lugo, Leonardo de Lesio și, într-o mai mică măsură, pe Domingo de Soto. Acești autori îi urmează lui Molina și, după cum am menționat deja în capitolul 2 al acestei cărți, se caracterizează prin fundamentarea legală slabă pe care o pretind contractului de depozit bancar și prin acceptarea practicii rezervei fracționare, argumentând că un astfel de contract este mai degrabă un împrumut, sau mutuum, „precar” decât un depozit. Nu vom repeta aici toate argumentele împotriva poziției moliniste referitoare la contractul de depozit bancar. Este de ajuns să amintim că oglindește o eroare foarte răspândită, ce se regăsește în comentariile glosatorilor medievali referitoare la instituția depositum confessatum. Acum, este important să menționăm că acest grup secund de autori ai Școlii de la Salamanca a fost mult mai îngăduitor în privința activității bancare, ajungând să justifice practicarea rezervei fracționare. Nu este, așadar, cu totul nepotrivit să considerăm că acest grup alcătuiește o „Școală bancară” incipientă, în cadrul Școlii de la Salamanca. Asemenea succesorilor englezi și continentali, cu câteva secole mai târziu, membrii acestui curent de gândire nu numai că au justificat practicarea activității bancare cu rezervă fracționară, așadar, încălcarea principiilor tradiționale de drept, ci credeau și că aceasta avea efecte foarte benefice asupra economiei.

Cu toate că fundamentarea teoretică pe care Luis de Molina o aduce contractului bancar este foarte discutabilă și, într-un anumit sens, reprezintă un regres față de alte poziții din Școala de la Salamanca, este remarcabil că acest autor este primul membru al Școlii de sorginte bancară care și-a dat seama că cecurile și alte documente, care ordonau plata la vedere a unor anumite sume acoperite de depozite, îndeplinesc exact aceeași funcție ca și banii din metal prețios. Așadar, nu este corectă aprecierea larg răspândită conform căreia teoreticienii Școlii bancare engleze au descoperit primii, în secolul al XIX-lea, că depozitele monetare la vedere constituie parte integrantă a ofertei monetare și au aceleași efecte asupra economiei ca și biletele de bancă. Luis de Molina, cu mai mult de două secole înainte, a expus foarte clar această idee în argumentul 409 din al său Tratado sobre los cambios. Într-adevăr, Molina afirmă că:

„Bancherii sunt plătiți în două feluri: unul, peșin, prin înmânarea monedelor; al doilea, prin scrisori de schimb sau orice alte feluri de zapise, în virtutea cărora cel care trebuie să plătească scrisoarea devine dator băncii cu suma care este indicată în ea și care se va plăti în contul cui o depozitează la bancă”.[6]

Mai exact, Luis de Molina se referă la unele documente pe care le numește în latină chirographis pecuniarum („bani scriși”), care erau folosite pentru plata majorității tranzacțiilor care se făceau în târguri. Astfel, „cu toate că multe tranzacții se încheie cu bani peșin, cea mai mare parte se face prin intermediul documentelor care acreditează fie că banca datorează bani cuiva, fie că cineva acceptă să plătească, iar banii rămân depozitați în bancă.” Molina indică, de asemenea, că aceste cecuri sunt considerate „la vedere”: „aceste plăți sunt numite în continuare «la vedere», deoarece banii trebuie plătiți în momentul prezentării și citirii zapisului”. [7]

Lucrul cel mai important este, însă, că Molina a afirmat, cu mult înainte de Thornton în 1797 și Pennington în 1826, ideea esențială după care volumul total al tranzacțiilor monetare ce se încheie într-un târg nu s-ar putea plăti doar cu suma de monede de metal care sunt schimbate acolo, ci se folosesc și banii pe care îi generează băncile prin înregistrarea depozitelor și emiterea de cecuri pentru deponenți, acoperite de aceiași bani. Astfel, datorită activității financiare a băncilor se creează ex nihilo o nouă cantitate de bani, sub forma depozitelor, care este folosită în tranzacții. Molina ne arată anume că

„majoritatea tranzacțiilor făcute în avans [se încheie] prin documente semnate; deoarece nu sunt destui bani pentru plata pe loc a cantității enorme de mărfuri care se pun în vânzare la târg, dacă ar fi să se plătească peșin, sau să fie duse la capăt atâtea târguieli.[8]

În sfârșit, Molina face o distincție foarte clară între acele operațiuni care, într-adevăr, presupun acordarea unui credit, din moment ce plata unei datorii este întârziată și acelea care se încheie cu plata pe loc printr-un cec sau încărcarea unui cont bancar, conchizând că

„trebuie atras atenția că un articol nu poate fi considerat ca fiind cumpărat pe credit dacă prețul este scăzut din propriul cont bancar, chiar dacă plata nu se face peșin; deoarece bancherul va plăti cu bani gheață soldul debitor rămas, la sfârșitul târgului sau până atunci.”[9]

Juan de Lugo, la rândul său, urmează îndeaproape doctrinei moliniste și consideră că depozitul de bani nu este decât un mutuum sau împrumut „precar”, ce permite, atât timp cât nu este solicitat de deponent, să fie utilizat în afacerile proprii ale bancherului.[10]

Molina și Lugo se mențin pe o poziție atât de confuză cu privire la fundamentarea juridică a contractului de depozit bancar încât ajung până la a admite două naturi juridice distincte pe care contractul le poate avea simultan, în funcție de partea care îl încheie (adică poate fi un depozit pentru deponent și un contract de împrumut pentru bancherul depozitar). Nu văd, aparent, nici o incongruență în această poziție, iar cu privire la activitatea bancherilor fixează o singură limită: să acționeze atât de „prudent” încât, în virtutea legii numerelor mari, să dispună întotdeauna de o lichiditate suficientă pentru returnările de depozite care le sunt solicitate „în mod normal”. Nu reușesc să înțeleagă că enunță un criteriu de prudență care nu este obiectiv și nu îi poate folosi bancherului pentru orientarea acțiunilor sale. Bineînțeles, aceasta desființează capacitatea bancherului de a returna în orice moment depozitele pe care le are în păstrare, iar Molina și Lugo se îngrijesc să afirme că bancherii comit un „păcat de moarte” atunci când folosesc fondurile deponenților în activități imprudente și speculative, chiar dacă aceste activități se sfârșesc cu bine iar banii se pot returna la timp deponenților.[11] Mai mult, criteriul prudenței nu este nici măcar o condiție suficientă: bancherul poate fi foarte prudent și totuși să nu aibă prea multă perspicacitate sau chiar să fie ghinionist în afaceri, așa încât momentul returnării depozitelor să îl prindă fără suficientă lichiditate și în incapacitate de plată.[12] Care ar trebui să fie, atunci, conținutul criteriului de prudență? Este clar că nu se poate da un răspuns obiectiv acestei întrebări, astfel încât să servească drept ghid activității bancherilor. Cu atât mai mult cu cât, după cu am văzut în capitolele anterioare, legea numerelor mari nu este aplicabilă activității bancare cu rezervă fracționară, deoarece expansiunea creditului pe care o produce generează la rândul ei ciclurile recurente de avânt și recesiune, care îi pun implacabil pe bancheri în dificultate. Într-adevăr, activitatea bancară însăși creează crizele de lichiditate și, astfel, insolvența generalizată a băncilor. În orice caz, este foarte probabil ca, atunci când se declanșează criza, banca să nu poată plăti, i.e., să suspende plățile. Chiar dacă, până la urmă, soarta le va surâde tuturor creditorilor săi și își vor primi banii, în cel mai bun caz aceasta se întâmplă după o lungă perioadă de lichidare în care rolul deponenților se schimbă, aceștia pierzându-și disponibilitatea imediată asupra propriilor bani, în acela de împrumutători de nevoie, obligați să își amâne retragerea depozitelor până în momentul terminării procesului de lichidare ordonat de bancă.

Tomás de Mercado a fost, cu siguranță, motivat de considerațiile de mai sus când a pus în evidență faptul că principiile de prudență enunțate de Molina și Lugo reprezintă un obiectiv pe care, în practică, nici un bancher nu-l atinge. Aparent, Tomás de Mercado era conștient că asemenea principii nu au valoare de ghid practic pentru garantarea solvenței bancare. Mai mult, dacă aceste principii nu sunt eficace pentru realizarea permanentă a obiectivului de solvabilitate și lichiditate, sistemul bancar cu rezervă fracționară nu va fi capabil să își împlinească promisiunile în toate circumstanțele.

Doi economiști iezuiți au examinat recent doctrina scolasticilor asupra activității bancare, unul din perspectiva Școlii bancare, iar celălalt din cea a Școlii monetare. Primul este iezuitul spaniol Francisco Belda, autorul unei lucrări interesante cu titlul „Ética de la creación de créditos según la doctrina de Molina, Lesio y Lugo” [„Etica creării de credite conform doctrinei lui Molina, Lesio și Lugo”].[13] Părintelui Belda îi pare evident că

„din descrierea lui Molina reiese că în cazul bancherilor are loc o adevărată creare de credite. Mulțumită intervenției băncilor s-a creat o nouă putere de cumpărare care nu exista înainte. Aceeași bani sunt întrebuințați simultan de două ori; banca îi folosește în afacerile sale și deponentul așijderea. Rezultatul general este acela că volumul mijloacelor de plată aflate în circulație este de câteva ori peste cantitatea reală de bani gheață care l-au generat, iar banca profită din toate aceste operațiuni.”

Mai mult, Belda consideră că pentru Molina

„băncile pot face afaceri licite cu depozitele clienților atât timp cât acționează cu prudență și nu se pun în situația de a nu putea face față propriilor obligații la momentul cuvenit.”[14]

Referitor la Juan de Lugo, Belda afirmă că oferă

„o descriere minuțioasă a practicilor schimbătorilor de bani și bancherilor. Găsim aici o aprobare explicită a creării de credite, chiar dacă nu poartă aspectul formal de credit creat. Băncile operează cu depozitele clienților, care, la rândul lor, nu renunță la folosința propriilor bani. Are loc o expansiune a mijloacelor de plată produsă de bănci, prin credite, scontarea efectelor comerciale și alte activități economice realizate cu banii altora. Rezultatul final este o creștere a puterii de cumpărare pe piață mult superioară cantității reprezentate de depozitele de bani gheață care a generat-o.”[15]

Belda conchide corect că doctrinele lui Molina și Lugo sunt, între scolastici, cele mai favorabile negoțului bancar. Totuși, trebuie să îl criticăm pe părintele Belda pentru că nu expune pozițiile altor membri ai Școlii de la Salamanca, mai concret pe cele susținute de Tomas de Mercado și, în special, de Martín de Azpilcueta și Saravia de la Calle, care, după cum am menționat, sunt mult mai riguroase și mai critice la adresa instituției bancare. În plus, analiza pe care Belda o face contribuțiilor lui Molina și Lugo se bazează pe concepția keynesiană a economiei, care nu numai că ignoră toate efectele negative pe care expansiunea creditului le induce structurii de producție, ci consideră și că aceste practici sunt foarte benefice, în măsura în care duc la creșterea „cererii efective” și a venitului național. Așadar, analiza lui Belda constituie un studiu, din punctul de vedere al Școlii keynesiene și bancare, asupra contribuțiilor acelor membri ai Școlii de la Salamanca mai puțin riguroși în privința fundamentării juridice a instituției depozitului bancar și, astfel, mai înclinați spre a considera că activitatea bancară cu rezervă fracționară este legitimă.

Un alt binecunoscut iezuit, părintele Bernard W. Dempsey, este autorul unui tratat economic, Interest and Usury,[16] în care se analizează, de asemenea, pozițiile membrilor Școlii de la Salamanca vizavi de activitatea bancară. Acest tratat se bazează pe o cunoaștere solidă a teoriei monetare, a capitalului și a ciclurilor, mult superioară celei utilizate de părintele Belda.[17]

Este curios că Dempsey nu își dezvoltă teza analizând pozițiile teoreticienilor Școlii de la Salamanca ce s-au opus cel mai tare activității bancare (Saravia de la Calle, Martín de Azpilcueta y Tomás de Mercado), ci se concentrează pe lucrările reprezentanților cei mai evidenți ai acesteia (Luis de Molina, Juan de Lugo și Lesio) și face un studiu exegetic al acestor autori, care îl duce la concluzia că, din punctul de vedere al propriilor doctrine, activitatea bancară bazată pe rezerva fracționară nu ar fi legitimă. Concluzia lui Dempsey se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale asupra dobânzii, susținute de acești autori de la Salamanca, la cazul instituției bancare și a efectelor sale economice care, cu toate că nu erau cunoscute în epoca scolasticilor, au fost scoase la iveală în teoriile lui Mises și Hayek înainte ca Dempsey să își scrie tratatul. Într-adevăr, cu toate că trebuie recunoscut tratamentul favorabil pe care Molina și Lugo îl acordă activității bancare, Dempsey indică în mod special că împrumuturile generate ex nihilo de către bănci, datorită exercitării activității cu rezervă fracționară, presupun crearea unei capacități achizitive care nu se bazează pe nici o economisire voluntară sau sacrificiu anterior. Aceasta cauzează producerea unui important prejudiciu unui număr foarte mare de terțe persoane care asistă la diminuarea capacității achizitive a propriilor unități monetare ca urmare a expansiunii inflaționiste a băncilor.[18] Conform lui Dempsey, această creare ex nihilo de capacitate achizitivă, care nu presupune pierderea anterioară a capacității achizitive de către alte persoane, contrazice principiile esențiale de drept, așa cum au fost ele înțelese chiar de către Molina și Lugo, și, în acest sens, ar fi condamnabilă. Concret, Dempsey afirmă că

„Putem conchide din aceasta că un scolastic al secolului al șaptesprezecelea pus în fața problemelor monetare moderne ar susține prompt un plan de adoptare a rezervelor 100% sau o limită temporală asupra validității banilor. O masă monetară fixă, sau o ofertă modificată doar în funcție de obiective și criterii calculate, este condiția necesară pentru un preț just și coerent al banilor.”[19]

Dempsey insistă asupra faptului că expansiunea creditului generată de bancă depreciază puterea de cumpărare a banilor, astfel încât băncile tind să returneze depozitele de bani care le sunt solicitate în unități monetare a căror capacitate achizitivă este din ce în ce mai redusă. Aceasta îl duce la concluzia că dacă membrii Școlii de la Salamanca ar fi beneficiat de o înțelegere teoretică detaliată a funcționării și implicațiilor procesului economic pe care îl declanșează activitatea bancară cu rezervă fracționară, chiar Molina, Lesio și Lugo ar fi condamnat acest proces vast, dăunător și ilegitim de camătă instituțională.

Acum, că am analizat principalele poziții ale membrilor Școlii de la Salamanca referitoare la activitatea bancară, vom vedea modul în care ideile lor au fost reluate și amplificate în secolele următoare, atât de către gândirea europeană continentală, cât și de cea anglosaxonă.

Primirea ideilor despre moneda bancară de către lumea anglosaxonă

Cu toate că nu este aici locul adecvat pentru analiza detaliată a evoluției gândirii economice din vremea scolasticilor până în cea a Școlii clasice engleze,[20] se cade, totuși, să comentăm pe scurt modul în care au evoluat ideile despre activitatea bancară cu rezervă fracționară până la acea perioadă a secolului al XIX-lea în care începe oficial polemica din Regatul Unit dintre Banking School (Școala bancară) și Currency School (Școala monetară).

Ideile germinale privind chestiunile monetare concepute de către membrii Școlii de la Salamanca trec ulterior la italienii Bernardo Davanzati[21] și Germiniano Montanari, a cărui carte despre La moneta a fost publicată în 1683.[22] În tratatele lor se pleacă de la contribuțiile Școlii de la Salamanca și se dezvoltă teoria cantitativă a banilor urmând celei expuse de Martín Azpilcueta și alți intelectuali scolastici. Cu toate că această influență se face simțită și în gândirea monetară din Anglia, în principiu prin lucrările lui Sir William Petty (1623–1687),[23] John Locke (1632–1704)[24] și alții, referiri specifice la problemele puse de activitatea bancară cu rezervă fracționară în chestiunile monetare și cele legate de structura economică reală găsim abia odată cu contribuțiile lui John Law, Richard Cantillon și David Hume.

La John Law (1671–1729) am avut deja ocazia să ne referim: în capitolul 2 am descris nu numai personalitatea sa neobișnuită, ci și caracterul arbitrar și inflaționist al propunerilor sale monetare. Cu toate că a avut câteva contribuții originale valoroase, ne referim, mai precis, la respingerea teoriei nominaliste și convenționale a lui Locke[25] despre originea banilor, Law este și primul autor al tentativei de a da o aparență teoretică erorii populare după care creșterea cantității de bani aflați în circulație este întotdeauna benefică pentru dezvoltarea activității economice. Într-adevăr, de la premisa corectă că moneda, mediul de schimb general acceptat, facilitează înmulțirea schimburilor și extinderea diviziunii muncii, ajunge în mod eronat la concluzia că schimburile și nivelul activității economice se intensifică pe măsură ce crește cantitatea de monedă aflată în circulație. Law deduce de aici o altă eroare fatală a doctrinei sale, anume aceea că oferta monetară trebuie să fie tot timpul adaptată la „cererea” de monedă, mai exact la numărul de locuitori și la nivelul de activitate economică, astfel încât cantitatea de bani aflați în circulație trebuie să crească proporțional cu dezvoltarea activității economice, altfel activitatea economică întră în declin iar șomajul crește.[26]

Această teorie a lui Law, ale cărui erori au fost expuse de Hume și teoreticienii monetari ai Școlii austriece, a supraviețuit într-o formă sau alta până în prezent, nu numai în lucrările Școlii bancare din secolul al XIX-lea, ci și în cele ale școlilor moderne, monetaristă și, în special, keynesiană. Pe scurt, Law atribuie nivelul scăzut al activității economice din Scoția vremii sale ofertei monetare „reduse” din această țară și, astfel, duce ideile monetare ale Școlii mercantiliste până la ultimele consecințe logice. Prin urmare, Law propune ca obiectivul principal al oricărei politici economice să fie creșterea cantității de bani aflați în circulație, iar în 1705 vedea atingerea lui prin introducerea unei monede de hârtie acoperită în cel mai important bun imobiliar al acelei perioade, pământul.[27] Mai târziu, Law și-a schimbat părerea și toate propunerile sale de politică economică au avut drept scop stabilirea unui sistem bancar cu rezervă fracționară, care, prin emisiunea de monedă de hârtie răscumpărabilă în metal prețios, trebuia să crească masa monetară în ritmul necesitat de circumstanțe și să impulsioneze activitatea economică. Nu vom reveni aici asupra detaliilor boom-ului inflaționist pe care l-au generat propunerile lui Law în Franța secolului al XVIII-lea, nici asupra dezastrului pe care sistemul său l-a adus, cu mari pierderi economice și sociale, în amintita țară.

Contemporan lui John Law a fost și Richard Cantillon (c. 1680–1734), speculator și bancher, ale cărui aventuri au fost deja relatate în această carte și care era înzestrat cu o mare capacitate de analiză teoretică. Este deosebit de relevantă, în acest sens, analiza sa referitoare la influența creșterii cantității de monedă aflată în circulație asupra prețurilor, afectând, la început prețul unor anumite bunuri și servicii și apoi extinzându-se, treptat și de-a lungul unei perioade de timp mai scurte sau mai lungi, în tot sistemul economic. Decurge de aici, pentru Cantillon și ulterior pentru Hume, că principalul efect al variațiilor masei monetare se manifestă în structura prețurilor relative, mai degrabă decât prin nivelul general al prețurilor. În orice caz, Cantillon, în calitate de bancher, a fost adeptul activității bancare cu rezerve fracționare și utilizării în folos propriu a tot ceea ce depuneau clienții săi (bani sau titluri de valoare) în mod indistinct sub forma depozitului neregulat de bunuri fungibile. Concret, în capitolul 6, intitulat „Des Banques, et de leur crédit”, din partea a treia a remarcabilului său Essai sur la nature du commerce en général, se poate găsi prima analiză teoretică a rezervei fracționare, în care Cantillon nu face doar un studiu justificativ al instituției, ci conchide și că băncile, în condiții normale, pot opera fără probleme cu o rată a rezervelor de 10%. Mai exact, Cantillon afirmă că

„dacă o persoană are de plătit o mie de uncii alteia, îi va plăti cu biletul bancherului pentru acea sumă. E posibil ca această altă persoană să nu ceară banii bancherului; va păstra biletul și îl va da ca plată, când se va ivi ocazia, unei a treia persoane. Acest bilet va putea, astfel, să treacă din mână în mână la plățile mari, și pentru mult timp nimeni nu va cere banii bancherului. Poate va cere banii doar cineva care nu are încredere perfectă sau cineva care are de plătit sume mici. În acest prim exemplu, banii peșin păstrați de bancher nu reprezintă decât a zecea parte din afacerea sa.”[28] Ulterior lui Cantillon, lăsând la o parte interesantele analize monetare ale lui Turgot, Montesquieu și Galiani,[29] abia contribuțiile esențiale aduse de Hume fac referiri de interes la domeniul bancar.

Analizele lui David Hume (1711–1776) în domeniul monetar sunt cuprinse în eseuri scurte, însă foarte dense și lucide, intitulate „Of Money”, „Of Interest” și „Of the Balance of Trade”.[30] Hume are meritul deosebit de a fi respins erorile mercantiliste ale teoriilor lui John Law, demonstrând că volumul banilor aflați în circulație este irelevant din punctul de vedere al activității economice. Hume consideră că este indiferent ce cantitate de bani se află în circulație, aceasta putând, în ultimă instanță, doar să situeze prețurile, în general, la cote nominale mai mari sau mai mici, conform teoriei cantitative. În propriile cuvinte, Hume afirmă că „nu are importanță abundența mai mare sau mai mică de bani; din moment ce prețurile mărfurilor sunt întotdeauna proporționale cu abundența de bani.”[31] Acum, faptul că Hume afirmă irelevanța volumului de bani nu îl împiedică să aprecieze, corect, că cele care au intr-adevăr un efect profund asupra activității economice sunt creșterile și descreșterile cantității de bani aflați în circulație, deoarece afectează structura prețurilor relative mai degrabă decât nivelul „general” al prețurilor. Într-adevăr, întotdeauna se întâmplă ca anumiți comercianți să intre primii în posesia banilor noi (sau să suporte primii diminuarea vânzărilor în urma scăderii masei monetare), inițiindu-se astfel un proces artificial de expansiune (sau recesiune) care influențează puternic activitatea economică. Hume afirmă:

„După părerea mea, doar în acest interval sau situație intermediară, între achiziția banilor și creșterea prețurilor, cantitatea crescândă de aur și argint este benefică activității economice.”[32]

Cu toate că lui Hume îi lipsește o teorie a capitalului care să îi arate modul în care creșterile artificiale ale masei monetare dăunează structurii productive, ducând inevitabil la o inversare a efectelor expansive inițiale sub forma unei recesiuni, intuiește corect acest proces, nutrind bănuiala că aceste creșteri ale expansiunii creditului și a biletelor de bancă nu au nici un avantaj economic: „Aceasta m-a făcut să-mi cultiv neîncrederea în beneficiile băncilor și creditului de hârtie, care sunt considerate atât de avantajoase de către fiecare națiune.”[33] Din acest motiv, Hume repudiază expansiunea creditului în general și activitatea bancară cu rezervă fracționară în special, pledând, după cum am văzut în capitolul 2, pentru păstrarea strictă a unei rate a rezervelor de 100%. Hume conchide că:

„Străduința de a crește artificial un astfel de credit nu poate fi în interesul vreunei națiuni comerciale; ci le va aduce dezavantaje, prin creșterea monedei peste proporția ei naturală față de muncă și mărfuri, urcând astfel prețul acestora pentru comerciant și industriaș. Iar în această perspectivă, trebuie acceptat, nu poate fi bancă mai avantajoasă decât aceea care pune sub cheie toată moneda primită [acesta este cazul Băncii din AMSTERDAM] și niciodată nu sporește moneda circulantă, după cum se obișnuiește, prin întoarcerea unei părți din tezaurul său în comerț”[34]

La fel de valoros este și eseul lui Hume „Of Interest”, dedicat în întregime criticării ideii mercantiliste (azi keynesiană) după care există o relație între cantitatea de bani și rata dobânzii. Hume argumentează în felul următor:

„Să presupunem că, în chip minunat, fiecărui om din MAREA BRITANIE i s-ar strecura într-o noapte cinci lire în buzunar; aceasta ar duce la dublarea monedei existente acum în regat, ba chiar mult mai mult; totuși, a doua zi și un timp după aceea, nu se vor afla mai mulți creditori, nici o variație a dobânzii.”[35]

Potrivit lui Hume, influența banilor asupra ratei dobânzii este doar una temporară (i.e. pe termen scurt) atunci când volumul banilor crește sub forma expansiunii creditului și generează un proces care, odată încheiat, face ca rata dobânzii să revină la nivelul său anterior:

„Creșterea creditorilor peste debitori scufundă dobânda; aceasta cu atât mai repede cu cât cei care au primit aceste sume mari nu găsesc nici o industrie sau comerț în țară și nici altă metodă de a-și utiliza banii decât prin împrumutarea lor cu dobândă. Însă după ce această nouă masă de aur și argint a fost absorbită și a circulat prin toată țara, lucrurile se vor reîntoarce curând la situația lor de mai înainte; cât timp proprietarii și posesorii noilor bani, ducând o viață leneșă, își risipesc venitul; primii fac zilnic datorii iar cei din urmă își folosesc fondurile până la epuizare. Se poate ca toți banii să fie încă în țară și să se facă simțiți prin creșterea prețurilor. Dar nefiind acum adunați în cantități sau fonduri mari, disproporția dintre creditori și debitori este aceeași de mai înainte și, în consecință, dobânda mare își face iar apariția.”[36]

Este dificil de găsit o analiză economică mai corectă și mai concisă decât cea făcută de Hume în aceste două scurte eseuri; ne întrebăm cât de diferită ar fi fost lumea teoriei economice, și realitatea socială, dacă autori precum Keynes și alții, ar fi citit și înțeles de la început aceste importante contribuții ale lui Hume, imunizându-se împotriva caducelor idei mercantiliste care, din timp în timp, reies la suprafață și redevin populare.[37]

Comparate cu teoriile lui David Hume, contribuțiile lui Adam Smith au reprezentat un evident pas înapoi. Smith nu numai că are o părere mult mai bună decât Hume despre moneda de hârtie și creditul bancar, ci pledează și pentru exercitarea activității bancare cu rezervă fracționară. Concret, Smith susține că:

„Pentru o bancă este prudent să avanseze, către un comerciant sau un antreprenor de orice fel, nu întreg capitalul cu care este implicată în afacere, nici măcar o parte considerabilă din acel capital, ci doar acea parte pe care altfel ar fi nevoită să o țină nefolosită și sub formă de bani peșin pentru satisfacerea eventualelor cereri.”[38]

Singura limită pe care Smith o pune acordării de împrumuturi din depozitele la vedere este aceea a „prudenței” băncilor, deoarece dacă nu se acționează cu grijă se pierde încrederea clienților și se ajunge la faliment. Asemenea acelor scolastici de la Salamanca ce au înclinat mai mult spre vederile Școlii bancare (Molina și Lugo), Adam Smith nu explică nicăieri în ce constă criteriul de „prudență” și nici nu ajunge să întrevadă efectele devastatoare pe care expansiunea temporară a creditului (peste nivelul economisirii voluntare) le are asupra structurii de producție.[39]

După Adam Smith, cei mai importanți gânditori care au analizat chestiunile bancare sunt Henry Thornton și David Ricardo. Thornton a fost un bancher care, în 1802, a publicat o carte remarcabilă despre teoria monetară, intitulată An Inquiry into the Nature and Effects of the Paper Credit of Great Britain.[40] Thornton a oferit o analiză foarte precisă a efectelor expansiunii creditului asupra prețurilor din diferitele etape ale structurii de producție. A intuit și că dacă rata dobânzii oferită de bănci este inferioară „ratei medii a profitului” diferitelor întreprinderi va rezulta o creștere artificială a emisiunii de bilete, generatoare de inflație și, pe termen lung, de recesiune. Astfel, Thornton a anticipat nu numai teoria lui Wicksell despre rata naturală a dobânzii, ci și mare parte a teoriei austriece a ciclului economic.[41]

După Thornton, se remarcă, în special, lucrările lui David Ricardo, a cărui neîncredere în bănci este asemănătoare celei nutrite de David Hume, și care poate fi considerat primul membru oficial al Școlii monetare din Anglia. Într-adevăr, Ricardo era foarte îngrijorat de abuzurile comise de bănci în vremea sa, în particular de prejudiciile pe care le aduceau claselor medii și joase atunci când nu își puteau respecta angajamentele. Considera că aceste fenomene sunt rezultatul delictelor comise de bancheri, și, cu toate că nu a anticipat precis evoluția teoriei austriece a ciclurilor economice, denumite și a creditului de circulație, a înțeles cel puțin că procesele artificiale de expansiune și depresiune își aveau originea în activitatea bancară și, mai exact, în emiterea necontrolată de bancnote fără acoperirea corespunzătoare în metal prețios și injectarea lor în sistemul economic printr-un proces de expansiune a creditului.[42] În secțiunea următoare vom examina în amănunt principiile cele mai importante ale Școlii monetare pe care a inițiat-o Ricardo, precum și cele ale Școlii bancare.[43]

Polemica dintre Școala monetară și Școala bancară

Argumentele populare în favoarea activității bancare cu rezervă fracționară, aduse încă din vremea Școlii de la Salamanca, s-au generalizat și sistematizat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Anglia, datorită adepților așa-numitei Școli bancare (Banking School).[44] De-a lungul acelei perioade s-a format un grup numeros de teoreticieni (Parnell, Wilson, MacLeod, Tooke, Fullarton etc.) care a pus laolaltă și a sistematizat cele trei teze fundamentale ale Școlii bancare, și anume: (a) activitatea bancară cu rezervă fracționară este justificată teoretic și legal și este foarte avantajoasă pentru dezvoltarea economică; (b) sistemul monetar ideal este acela care facilitează expansiunea ofertei monetare după cum o cer „necesitățile comerțului”, mai concret, creșterea populației și a activității economice (aceasta este ideea dezvoltată inițial de către John Law); (c) sistemul bancar cu rezervă fracționară permite, datorită expansiunii creditului și emisiunii de bancnote de hârtie neacoperite de monedă-marfă, creșterea ofertei monetare în funcție de „necesitățile comerțului”, fără a se produce efecte inflaționiste sau distorsiuni în structura de producție.

Dintre teoreticienii Școlii bancare se remarcă, fără îndoială, John Fullarton (c. 1780–1849). Fullarton a fost unul dintre autorii cei mai convingători ai Școlii. În 1844 a publicat o carte foarte citită, intitulată On the Regulation of Currencies.[45]În ea, Fullarton dezvoltă o doctrină care avea să ajungă faimoasă, cunoscută sub numele de „teoria lui Fullarton asupra refluxului” bancnotelor și creditelor. Potrivit lui Fullarton, expansiunea creditului materializată în emisiunea de bancnote de către o bancă ce lucrează cu rezervă fracționară nu prezintă nici un pericol, deoarece bancnotele emise de bănci sunt injectate în sistemul economic sub formă de credite, și nu ca plăți directe pentru bunuri și servicii. Astfel, conform lui Fullarton, când economia „are nevoie” de mai multe mijloace de plată cere mai multe credite, iar când are nevoie de mai puține, creditele sunt returnate și are loc un reflux în bănci, motiv pentru care expansiunea creditului nu are nici un efect negativ asupra sistemului economic. Această doctrină, care a dobândit o popularitate foarte mare, reprezintă un evident pas înapoi față de contribuțiile pe care deja le aduseseră autori ca Hume, printre alții, teoriei monetare. Mai mult, a primit sprijinul nesperat al lui John Stuart Mill însuși, care a sfârșit prin a susține în mare măsură teoriile lui Fullarton despre acest subiect.

Am arătat deja motivele pentru care sunt profund greșite principiile Școlii bancare. Doar necunoașterea fundamentelor cele mai elementare ale teoriei monetare și a capitalului poate duce la acceptarea ideii că escrocheriile inflaționiste ale autorilor Școlii bancare pot avea vreun temei. Eroarea de bază a teoriei refluxului constă în incapacitatea lui Fullarton de a înțelege natura emiterii de credite fiduciare. Știm că atunci când o bancă scontează un efect de comerț sau oferă un credit, schimbă un bun prezent pe unul viitor. Pentru că banca lansată în expansiunea creditului creează bunuri prezente ex nihilo, ar fi de conceput o limită naturală a cantității de medii fiduciare pe care o poate genera o bancă doar dacă bunurile viitoare, pe care piața le dă la schimb pe împrumuturile oferite de bănci, ar fi cumva limitate. Dar, după cum a demonstrat Mises, așa ceva nu este posibil.[46] De fapt, băncile pot crește nelimitat volumul creditelor prin simpla reducere a ratei dobânzii practicate la respectivele împrumuturi. Dat fiind că cei care primesc creditul se angajează să returneze, după o perioadă determinată, o cantitate mai mare de unități monetare, nu există nici o limită în calea expansiunii creditului, deoarece respectivii datornici pot returna împrumuturile cu ajutorul unor noi unități monetare, care urmează a se crea ex nihilo de către același sistem bancar. După cum afirmă Mises, „Fullarton trece cu vederea posibilitatea ca debitorul să procure cantitatea de medii fiduciare necesară pentru rambursare prin contractarea unui nou credit.”[47]

Cu toate că teoriile monetare ale Școlii bancare sunt eronate, au avut dreptate în privința unui aspect concret. Mai exact, teoreticienii Școlii bancare au recuperat primii vechea doctrină a taberei „bancare” a Școlii de la Salamanca, potrivit căreia soldurile depozitelor bancare au un rol economic identic bancnotelor emise de bănci. După cum vom vedea mai târziu, de-a lungul polemicii dintre Școlile bancară și monetară, atunci când cea din urmă se concentra doar pe efectele negative ale bancnotelor neacoperite, adepții Școlii bancare răspundeau că dacă recomandările Școlii monetare ar avea vreun sens (și aveau) atunci ar trebui să se aplice și depozitelor bancare, din moment ce, în calitate de monedă bancară, depozitele jucau un rol identic cu bancnotele neacoperite. Cu toate că, așa cum am putut vedea, această doctrină fusese deja enunțată de acea parte a membrilor Școlii de la Salamanca mai înclinată către activitatea bancară (Luis de Molina, Juan de Lugo etc.), ea fusese, practic, uitată în Anglia secolului al XIX-lea, când au redescoperit-o teoreticienii Școlii bancare. Poate că primul care a făcut referire la acest lucru a fost însuși Henry Thornton, care, în data de 17 noiembrie 1797, dinaintea Committee on the Restriction of Payments in Cash by the Bank, a afirmat: „Soldurile din bancă trebuie privite în exact aceeași lumină ca și circulația de hârtie”[48] Însă James Pennington s-a exprimat în 1826 cel mai clar asupra chestiunii:

„Creditele scriptice ale unui bancher din Londra și notele promisorii ale unui bancher de țară sunt în esență același lucru, formele diferite ale aceluiași tip de credit; sunt folosite pentru îndeplinirea aceleiași funcții… și una și alta sunt substitutele monedei metalice și sunt pretabile unei creșteri sau scăderi considerabile, fără a fi însoțite de lărgirea sau contracția corespunzătoare a bazei care le susține.”[49]

În Statele Unite, Albert Gallatin, în 1831, a expus, chiar mai explicit decât Condy Raguet, identitatea economică existentă între depozite și bancnote. Mai exact, Gallatin a scris:

„Sumele din conturile de credit și depozitele băncilor noastre sunt, de asemenea, prin origine și efect, perfect asimilabile bancnotelor și, deci, nu avem altă cale decât să considerăm volumul agregat al sumelor plătibile la ordin din registrele celor câteva bănci ca parte a monedei Statelor Unite.”[50]

Totuși, în ciuda acestei contribuții corecte a Școlii bancare, referitoare la redescoperirea faptului că depozitele bancare și banii de hârtie au exact aceeași funcție economică pe care o are și moneda din metal prețios și dau naștere acelorași probleme, restul doctrinelor Școlii bancare erau, după cum indică Mises, foarte eronate. Teoreticienii Școlii bancare nu au putut să își susțină coerent ideile contradictorii, au încercat în van să respingă teoria cantitativă a banilor, iar intenția lor de a dezvolta o teorie coerentă a ratei dobânzii a dat greș.[51]

Acestor doctrine ale Școlii bancare li s-au opus energic adepții Școlii monetare, care au preluat o tradiție veche ce se regăsea nu numai în atitudinea „dură” față de activitatea bancară a unei părți a Școlii de la Salamanca (Saravia de la Calle, Martín Azpilcueta și, în mai mică măsură, Tomás de Mercado), ci și la Hume și Ricardo. Principalii teoreticieni ai Școlii monetare din secolul al XIX-lea au fost Robert Torrens, S.J. Lloyd (devenit Lordul Overstone), J.R. McCulloch și George W. Norman.[52] Teoreticienii Școlii monetare au oferit o explicație validă a fazelor de boom și recesiune care au afectat economia britanică în anii treizeci și patruzeci ai secolului al XIX-lea: boom-urile aveau la origine expansiunea creditului inițiată de Banca Angliei, al cărei exemplu a fost urmat de celelalte bănci. Aurul ieșea din Regatul Unit în măsura în care partenerii săi de afaceri fie nu practicau deloc expansiunea creditului, fie o făceau într-un ritm mai lent decât în Regatul Unit, unde sistemul bancar bazat pe rezervă fracționară era relativ mai dezvoltat. Toate argumentele Școlii bancare menite să respingă ideea centrală a Școlii monetare (anume că scurgerea aurului și monedelor de metal prețios din Regatul Unit era consecința inevitabilă a expansiunii bancare interne engleze) au eșuat lamentabil. Totuși, adepții Școlii monetare au făcut trei greșeli grave care, pe termen lung, s-au dovedit a fi fatale. În primul rând, nu au înțeles că depozitele bancare au un rol identic cu bancnotele emise fără acoperire în metal prețios. În al doilea rând, nu au fost capabili să își integreze teoria monetară corectă cu explicarea completă a ciclului economic. Au atins doar superficial chestiunea și, în lipsa unei teorii adecvate a capitalului, nu au fost capabili să aprecieze cum afectează expansiunea creditului diferitele etape ale bunurilor de capital din structura de producție a țării. Nu au analizat în amănunt relațiile existente între variațiile ofertei monetare și rata de piață a dobânzii, păstrând implicit supoziția, greșită și naivă, că banii ar putea ajunge să fie neutri, doctrină moștenită în prezent de monetariști. Așadar, abia în 1912, când Ludwig von Mises a reformulat teza Școlii monetare, a fost integrată teoria monetară cu cea a capitalului într-o teorie generală a ciclului de afaceri. Cea de-a treia eroare fatală a Școlii monetare a constat în ideea, recomandată de Ricardo, că cea mai bună cale de a pune capăt exceselor inflaționiste ale Școlii bancare era acordarea privilegiului de monopol asupra emiterii de bancnote unei bănci centrale oficiale.[53] Nu au înțeles că, pe termen lung, o asemenea instituție era sortită utilizării de către membrii Școlii bancare pentru accelerarea expansiunii creditelor sub forma bancnotelor și depozitelor puse în circulație.

Aceste trei erori ale Școlii monetare au avut urmări grave: au făcut ca faimoasa Lege a lui Peel, promulgată de 19 iulie 1844, în ciuda bunelor sale intenții, să nu fie de folos pentru interzicerea creării de medii fiduciare (depozite neacoperite în metal prețios), cu toate că interzicea emiterea biletelor de bancă neacoperite. Astfel, chiar dacă începând cu Legea lui Peel emiterea de monedă de hârtie a fost monopolizată de banca centrală și a fost efectuată, în teorie, conform criteriului de acoperire completă în bani de metal prețios (rezervă 100%), s-a lăsat frâu liber acordării de noi credite și creării depozitelor ex nihilo corespunzătoare de către băncile private. A rezultat de aici continuarea boom-urilor expansioniste și a etapelor ulterioare de criză și depresiune, în timpul cărora Banca Angliei s-a văzut în situația de a suspenda aplicarea Legii lui Peel și a emite banii de hârtie necesari pentru satisfacerea cererii de lichidități a băncilor private, salvându-le astfel, în măsura posibilităților, de la faliment. Ironia soartei a făcut, deci, ca Școala monetară să susțină crearea unei bănci centrale care, treptat și în special din vina influenței negative a teoreticienilor preponderenți ai Școlii bancare, a ajuns să fie folosită pentru justificarea și impulsionarea unor politici caracterizate de iresponsabilitate monetară și abuzuri financiare, mult mai rele decât cele pe care era proiectată să le remedieze.[54]

Prin urmare, Școala bancară, în ciuda faptului că a fost înfrântă categoric pe planul teoriilor, în practică a obținut până la urmă ce și-a dorit. Mai concret, eșecul Legii lui Peel, pentru că nu a inclus printre interdicțiile sale emiterea de noi credite și crearea depozitelor fără rezervă 100%, a permis continuarea ciclurilor recurente de avânt și depresiune și a făcut ca prestigiul propunerilor și teoriilor Școlii monetare să scadă mult. Astfel, cererile populare în favoarea inflației și expansiunii monetare, sprijinite de teoriile mercantiliste pe care Școala bancară le-a avut întotdeauna la îndemână, și-au găsit un teren fertil în sistemul bazat pe banca centrală, care a devenit, în ultimă instanță, instrumentul esențial al unei politici monetare și de credit intervenționiste și planificate, dirijate invariabil către practicarea necontrolată a expansiunii masei monetare și creditului.

Doar Modeste, Cernuschi, Hübner, and Michaelis, urmați de Ludwig von Mises și analiza sa mult mai profundă, au putut înțelege că recomandările Școlii bancare în favoarea băncii centrale erau greșite, și că cea mai bună, și unica, modalitate de a susține principiile monetare temeinice ale Școlii monetare, din care făceau parte, era instituirea unui sistem al liberei întreprinderi bancare supuse fără privilegii dreptului privat (i.e., cu rezerve 100%). Vom studia această chestiune mai amănunțit în secțiunea următoare, unde vom analiza polemica dintre adepții liberei întreprinderi bancare și cei ai băncii centrale.

2.

Polemica dintre adepții băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare

Analiza polemicii dintre adepții băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare, ce a avut loc în secolul al XIX-lea, trebuie să pornească de la constatarea indiscutabilei legături strânse care a existat la început între Școala bancară și adepții liberei întreprinderi bancare, pe de o parte, și Școala monetară și adepții băncii centrale, pe de altă parte.[55] Într-adevăr, nu este greu de înțeles de ce, în general, adepții activității bancare bazate pe rezerva fracționară au susținut într-o primă fază libera întreprindere bancară: doreau să fie eliberați de orice fel de interferență pentru a-și continua afacerile folosindu-se de rezerva fracționară. De asemenea, era firesc ca susținătorii Școlii monetare, întotdeauna suspicioși la adresa bancherilor, să prefere cu naivitate reglementarea etatistă, sub forma înființării unei bănci centrale, care, în teorie, ar fi evitat abuzurile pe care Școala bancară încerca să le justifice.

Pledoaria lui Parnell în favoarea liberei întreprinderi bancare și replicile lui McCulloch și Longfield

Nu este aici locul potrivit pentru a relua în amănunt întreaga polemică dintre școala activității bancare libere și cea care susține banca centrală. Vera C. Smith, printre alții, a realizat deja un studiu excelent asupra acestui subiect. Cu toate acestea, există câteva probleme complementare ce merită discutate. Un prim aspect pe care trebuie să-l subliniem este acela că majoritatea teoreticienilor care au susținut libera întreprindere bancară și-au fundamentat doctrinele pe șubredele argumente inflaționiste ale Școlii bancare, pe care le-am trecut în revistă în secțiunea anterioară. De aceea, indiferent de efectele pe care o activitate bancară liberă ar avea-o asupra economiei, fundamentarea teoretică realizată de majoritatea adepților săi fie era complet eronată, fie, în cel mai bun caz, lăsa mult de dorit. De aceea, din această perioadă există puține contribuții teoretice corecte în favoarea liberei întreprinderi bancare. Pe una dintre ele, anume observația că depozitele joacă un rol economic identic biletelor de bancă emise fără acoperire, am comentat-o mai devreme. O altă observație, care prezintă un interes analitic deosebit, a fost făcută de Sir Henry Parnell, care a arătat încă din 1827 că un sistem bazat pe libera întreprindere bancară ar pune limite naturale emiterii de bancnote, datorate compensărilor interbancare. După modelul sistemului bancar scoțian, Parnell estima că astfel de birouri de compensare (sau cliring) s-ar dezvolta în orice situație în care băncile ar concura liber în emiterea de bancnote. Mai exact, Parnell a arătat că băncile unui sistem complet liber nu ar putea să crească nelimitat baza de bancnote fără ca aceasta să-i determine pe competitori să ceară, prin intermediul biroului de compensare, plata în metal prețios a intrărilor excedentare de bancnote. Astfel, din teama de a nu putea face față scurgerii corespondente de aur, băncile ar adopta, din proprie inițiativă, limitări stricte ale emiterii de medii fiduciare.[56] Analiza lui Parnell este foarte meritorie, constituie nucleul argumentelor aduse până în prezent în sprijinul liberei întreprinderi bancare și a fost utilizată și dezvoltată de autori care, asemeni lui Ludwig von Mises, cu toate că au aparținut Școlii monetare, au fost foarte sceptici în privința sistemului băncii centrale.[57]

Un început „cu stângul” pentru polemica dintre banca centrală și libera întreprindere bancară

Argumentul lui Parnell a fost contestat de către doi teoreticieni binecunoscuți ai Școlii monetare, McCulloch și Longfield. McCulloch a susținut că mecanismul descris de Parnell nu putea să constituie o frână pentru inflație, dacă toate băncile unui sistem bazat pe libera întreprindere bancară, în mai mică sau mai mare măsură, ar recurge la emiterea generalizată de bancnote.[58] Samuel Mountifort Longfield a purtat obiecția lui McCulloh mai departe, susținând că inclusiv în cazul expansiunii practicate de o singură bancă, într-un sistem de liberă întreprindere bancară ar urma inevitabil ca și celelalte bănci să crească emisiunea de bancnote pentru a evita pierderea cotei din piața financiară și diminuarea profiturilor.[59] Argumentul lui Longfield conține un important sâmbure de adevăr, deoarece procesul de lichidare a bancnotelor emise în exces prin biroul de compensare (cliring) ia timp, și apare tentația, care în multe cazuri poate ajunge să fie irezistibilă, de a emite bancnote în exces, în speranța că celelalte bănci vor recurge mai devreme sau mai târziu la aceeași măsură. În acest fel, grosul profitului și poziția competitivă mai bună revin băncii care se lansează prima în expansiune.

Indiferent de baza teoretică a argumentelor lui Parnell, pe de o parte, și a lui McCulloch și Longfield, pe de alta, cert este că schimburile dintre cele două grupuri de autori au dus la apariția unei false polemici între banca centrală și libera întreprindere bancară. O denumim „falsă”, pentru că disputa teoretică între aceste două părți nu este capabilă să izoleze adevăratul nucleu al întregii chestiuni. Într-adevăr, Parnell are dreptate când susține că, într-un sistem de liberă întreprindere bancară, mecanismul de lichidare interbancară tinde să limiteze cazurile izolate de expansiune a emiterii de bancnote. De asemenea, McCulloch și Longfield au dreptate când susțin că argumentul lui Parnell nu rezistă pentru cazul în care toate băncile se lansează simultan în procesul de expansiune. Cu toate acestea, teoreticienii Școlii monetare au considerat că argumentele susținute de ei împotriva vederilor lui Parnell oferă un sprijin prima facie ideii instituirii unei bănci centrale care, în opinia lor, ar trebui să fie cea mai bună garanție contra abuzurilor sistemului bancar cu rezervă fracționară. Parnell, la rândul său, s-a mulțumit cu apărarea liberei întreprinderi bancare îngrădite de sistemul de lichidare interbancară, cu limitele pe care acesta le impune expansiunii iresponsabile a bazei monetare de hârtie. Nu a putut înțelege că, indiferent de argumentele lui McCulloch și Longfield, restabilirea principiilor legale tradiționale și impunerea condiției de practică bancară cu o rată a rezervelor de 100% ar fi o cale mult mai simplă și mai eficientă decât orice sistem de compensare interbancară. De asemenea, cea mai importantă eroare comisă de ramura lui McCulloch și Longfield din Școala monetară este, cel puțin cu privire la depozitele bancare, scăparea din vedere a acestei opțiuni. Prin faptul că a sprijinit crearea unei bănci centrale, această grupare a deschis, fără să vrea, calea spre fortificarea politicilor inflaționiste nutrite de înșiși adversarii săi.[60]

Pledoarie pentru banca centrală

Astfel, s-a dezvoltat o dezbatere complexă între partizanii liberei întreprinderi bancare și cei ai băncii centrale. Ultimii au adus următoarele argumente contra poziției Școlii bancare favorabile liberei întreprinderi bancare:

În primul rând, s-a spus, un sistem de liberă întreprindere bancară, prin propria natură, chiar și în condiții optime, ar fi supus unor crize bancare izolate care i-ar putea afecta pe posesorii de bancnote și depozite. De aceea, în aceste condiții, este necesar să existe o bancă centrală oficială, investită cu puterea de a interveni pentru protecția deținătorilor respectivelor bancnote și depozite, în cazul unei crize. Acest argument este în mod evident paternalist și are ca scop justificarea existenței băncii centrale. Se trece cu vederea faptul că acordarea de ajutor celor prejudiciați în situații de criză nu face altceva decât să ducă la împiedicarea bunei funcționări a sistemului bancar. O condiție a bunei funcționări este ca publicul să exercite o continuă și energică supraveghere asupra sistemului bancar și să îi acorde condiționat încrederea sa. Ori, această supraveghere este mai relaxată, iar încrederea este susținută nejustificat, atunci când opinia publică va conta a priori pe intervenția băncii centrale pentru evitarea prejudiciilor în cazul falimentelor bancare. Mai mult, bancherii înșiși vor de dovadă de mai puțină responsabilitate dacă vor fi siguri că banca centrală îi va sprijini la nevoie. De aceea, este foarte verosimilă tendința de agravare a crizelor bancare atunci când există o bancă centrală, după cum s-a și putut vedea recent în câteva situații. Sistemul de „asigurare a depozitelor bancare” a avut în multe țări rolul de încurajare a unui comportament pervers în rândul bancherilor și de facilitare și agravare a crizelor bancare. Cu toate acestea, din punct de vedere politic, acest argument paternalist poate deveni foarte influent, irezistibil chiar, într-un mediu democratic. În orice caz, acest prim argument denotă startul „fals” al polemicii dintre libera întreprindere bancară și banca centrală, în sensul că acest argument și-ar pierde complet relevanța dacă s-ar respecta principiile tradiționale de drept și s-ar restabili cerința ca băncile să păstreze o rată a rezervelor de 100%. În aceste condiții, nici un deținător de bancnote sau depozite bancare nu ar avea de suferit, deoarece ar putea întotdeauna să își retragă banii, indiferent care ar fi soarta băncii sale. În această situație, argumentul paternalist conform căruia este necesar ca banca centrală să protejeze interesele părților prejudiciate nu are sens. În concluzie, dacă urmăm logica unui sistem bancar cu rezervă fracționară, acest argument care susține ideea unei bănci centrale este foarte șubred, iar în condițiile unui activități bancare libere bazate pe respectarea principiilor legale tradiționale și a cerinței de păstrare a 100% din rezerve, este întru totul lipsit de sens.

Cel de-al doilea argument adus în sprijinul băncii centrale se axează pe considerația că un sistem bancar controlat de o bancă centrală provoacă mai puține crize economice decât un sistem de liberă întreprindere bancară. Iarăși, ca și în cazul primului argument, polemica este prost plasată. Știm deja că sistemul bancar cu rezervă fracționară provoacă o creștere a masei monetare, sub forma creditelor, care duce inevitabil la distorsionarea structurii de producție a bunurilor de capital și generează, inerent și recurent, un proces de reversiune concretizat în recesiuni economice, cu un efect deosebit de agravat asupra băncilor. De fapt, înșiși bancherii au cerut înființarea unei bănci centrale care să le fie împrumutător ultim, pentru a-i proteja de efectele crizelor pe care activitatea bancară cu rezervă fracționară le generează recurent. Experiența ne-a arătat cum crearea băncii centrale, în loc să tempereze crizele economice, le-a agravat considerabil. În regimul liberei întreprinderi bancare bazate pe principiul rezervei fracționare, așadar în absența băncii centrale, cu toate că nu se pot evita procesele expansiunii generatoare de crize, mecanismele de reversiune, care duc la necesara reajustare și asanare a erorilor economice comise, se pun în funcționare mult mai timpuriu și mai rapid decât în cazul unui sistem bazat pe banca centrală. De fapt, pierderea încrederii publicului nu este singurul factor care pune în pericol băncile mai expansioniste, ale căror rezerve se diminuează cu repeziciune, pe măsură ce deponenții bancnotelor lor își retrag contravaloarea în metal prețios. Un rol în limitarea acelor bănci care își cresc baza de creditare mai rapid decât celelalte îl joacă și mecanismele de compensare interbancară privitoare la depozite. Și chiar dacă toate băncile își multiplică simultan depozitele și bancnotele, se pun rapid în mișcare procesele spontane descrise de teoria ciclurilor economice, care tind să inverseze efectele expansioniste inițiale și să falimenteze băncile marginale, mai puțin solvabile. Existența unei bănci centrale cu rolul de împrumutător ultim, poate, dimpotrivă, prelungi mult mai mult perioada de expansiune a creditului și a masei monetare, în comparație cu procesul independent care ar avea loc într-un sistem al liberei întreprinderi bancare. În plus, este imposibil de trecut cu vederea contradicția inerentă a instituției băncii centrale, create teoretic pentru a stopa expansiunea monetară, a păstra stabilitatea economică și a evita criza, dar care în practică este dedicată aprovizionării masive cu lichiditate proaspătă în momentele de criză și panică bancară. Dacă adăugăm aici influențele politice și doleanțele inflaționiste ale publicului, putem înțelege cum de s-au agravat procesele inflaționiste și efectele lor distorsionante asupra structurii producției, cu rezultatul istoric al unor crize și depresiuni economice de o gravitate și profunzime mult mai mari decât ale acelora care au avut loc în contextul liberei întreprinderi bancare. Putem, așadar, concluziona că acest argument secund adus în sprijinul băncii centrale este lipsit de temei, deoarece existența acesteia tinde să agraveze crizele economice și recesiunile. Totuși, trebuie să amintim că și în cazul unui sistem de liberă întreprindere bancară bazat pe rezervă fracționară se produc crize, după cum am arătat în capitolele anterioare și o vom demonstra în amănunt în cele ce urmează, chiar dacă nu ajung la fel de departe ca într-un sistem monetar dirijat de o bancă centrală. În orice caz, nu trebuie să ne împăcăm cu ideea inevitabilității crizelor și recesiunilor, deoarece este de ajuns să se reinstaureze principiile legale generale (condiția de păstrare 100% a rezervelor) pentru ca libera întreprindere bancară să nu mai afecteze într-un sens negativ procesele economice și să dispară pretextul cel mai des utilizat în justificarea existenței băncii centrale.

Cel de-al treilea argument adus în susținerea băncii centrale postulează că soluția cea mai bună, odată ce a sosit criza, este crearea lichidității necesare prin intermediul unei astfel de bănci. Din nou, putem vedea cum eșecul în identificarea cu claritate a rădăcinii problemelor specifice activității bancare duce la erori de abordare în polemica dintre adepții băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare. Existența unui sistem al liberei întreprinderi bancare bazat pe rezerva fracționară, chiar dacă va tinde să limiteze expansiunea creditului prin mecanismele de compensare interbancară și prin vigilența continuă a publicului, nu va putea să o elimine întru totul, iar crizele bancare și recesiunile economice vor fi consecința inevitabilă a unui astfel de sistem. Fără îndoială, crizele și recesiunile oferă politicienilor și tehnocraților ocazia de a-și orchestra intervențiile cu ajutorul băncii centrale. Este evident că însăși existența unui sistem bancar cu rezervă fracționară duce, inevitabil, la instituirea unei bănci centrale cu rolul de împrumutător ultim. Putem afirma cu siguranță că, până când nu se vor reinstitui principiile legale tradiționale și nu se va exercita activitatea bancară cu rezerve 100%, va fi imposibil să dispară instituția băncii centrale (cu alte cuvinte, va fi inevitabilă apariția și menținerea ei.)

Pe de altă parte, instituirea unei bănci centrale pentru rezolvarea crizelor tinde să agraveze depresiunile economice. Existența unui împrumutător ultim exacerbează procesele de expansiune, dându-le un ritm și o durată mult crescute față de situația unui sistem de liberă întreprindere bancară ce funcționează cu rezerve fracționare dar este lipsit de banca centrală. Așadar, afirmația că tratamentul corect al crizelor economice și bancare constă în existența unei bănci centrale este paradoxală, pentru că banca centrală poartă responsabilitatea principală în agravarea și prelungirea crizelor. Nu putem, totuși, să nu amintim că instituirea liberei întreprinderi bancare bazate pe rezerva fracționară, cu toate că ar mai scădea din intensitatea crizelor, nu le-ar elimina întrutotul, ceea ce înseamnă că, în ultimă instanță, diferiții agenți economici implicați (în esență bancherii și cetățenii care sunt potențial afectați de criză) vor face presiuni pentru instituirea băncii centrale. Singura posibilitate de a întrerupe acest cerc vicios este recunoașterea activității bancare cu rezervă fracționară ca sursă a întregii probleme. De fapt, reinstituirea cerinței de disponibilitate totală (100%) a rezervelor, nu numai că ar evita crizele bancare și recesiunile, ci ar elimina și acest argument, care este unul dintre cele mai învechite argumente invocate în justificarea existenței băncii centrale.

În sfârșit, vom menționa alte două argumente, subsidiare, care s-au adus în sprijinul băncii centrale. Primul se referă la „necesitatea” unei politici monetare „raționale”, care să fie impusă de sus cu ajutorul băncii centrale. Cel de-al doilea argument este legat de primul și se referă la necesitatea unei politici de cooperare monetară între diferite țări, care, se susține din nou, implică existența și coordonarea diferitelor bănci centrale. Într-o secțiune viitoare vom studia în amănunt imposibilitatea teoretică a unei politici monetare și bancare aplicate într-o manieră centralizată și coercitivă prin intermediul băncii centrale și, tot acolo, vom aplica sectorului bancar și financiar teoria imposibilității socialismului. De aceea, renunțăm acum la analiza aprofundată a acestor ultime două argumente.

Poziția teoreticienilor Școlii monetare care au apărat libera întreprindere bancară

Din nefericire, teoreticienii Școlii monetare (Currency School), datorită incapacității de a identifica efectul economic al depozitelor cu cel al bancnotelor și naivității de a propune crearea unei bănci centrale pentru a remedia abuzurile activității bancare bazate pe rezerva fracționară, nu au fost în stare să anticipeze că remediul propus de ei va sfârși prin a fi mult mai rău decât maladia căreia îi puseseră diagnosticul corect. Doar o mână de teoreticieni ai Școlii monetare au fost, totuși, capabili să înțeleagă că solvabilitatea și stabilitatea monetară pe care le urmăreau ar fi într-un pericol și mai mare dacă s-ar înființa o bancă centrală și au propus, ca pe un rău mai mic, păstrarea sau înființarea unui sistem de liberă întreprindere bancară cu scopul de a pune, în măsura în care se putea, capăt abuzurilor. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre acești autori ai Școlii monetare și apărători ai liberei întreprinderi bancare nu și-au făcut iluzii în privința posibilităților de expansiune ale acestui sistem și au susținut tot timpul că soluția definitivă a problemelor apărute se va obține doar odată cu interzicerea emiterii de noi medii fiduciare (i.e., odată cu interzicerea expansiunii creditului fără acoperire în creșterea economisirii voluntare reale). Și dacă au propus o activitate bancară înzestrată cu libertatea de a emite bancnote și crea depozite, au făcut-o cu scopul final ca, prin mecanismele de compensare și lichidare interbancară, prin controlul și supervizarea exercitate de clientelă cu ajutorul pieței și prin falimentul imediat al băncilor care și-au pierdut încrederea publicului, să se poată limita cu mai multă eficiență crearea de bancnote și depozite fără acoperire.[61] Au crezut că vor obține, pe această cale indirectă, o aproximare eficientă a scopului de a păstra o rată a rezervelor de 100% (atât pentru bancnote, cât și pentru depozite), care, pe de altă parte, ar fi fost de urmărit cu toate mijloacele juridice disponibile în fiecare circumstanță istorică.

Aceasta a fost ideea susținută inițial în Franța de Victor Modeste.[62] Cu același scop, Henri Cernuschi a afirmat pe 24 octombrie 1865, dinaintea unei comisii dedicate investigării activității bancare:

„Cred că ceea ce numim libertate bancară ar avea drept rezultat dispariția completă a bancnotelor în Franța. Îmi doresc să ofer tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte.”[63] Doctrina lui Cernuschi a avut doar două defecte: s-a referit doar la bancnote, nu și la depozitele bancare, și a ignorat soluția mai radicală a lui Modeste, care a recunoscut caracterul fraudulos al activității bancare libere bazate pe rezerva fracționară și a recomandat ca exercitarea ei să fie declarată, în toate cazurile, ilegală.

În paralel cu dezvoltarea acestui curent, al liberei întreprinderi bancare și a rezervelor 100% în cadrul Școlii monetare franceze, s-a petrecut același lucru, la un nivel mai aprofundat, cu o serie de economiști germani, dintre care se remarcă Hübner și Michaelis. Această Școală de limbă germană a fost puternic influențată de curentul împotriva activității bancare cu rezervă fracționară și a băncii centrale, care se conturase anterior în Statele Unite începând cu panica din 1819. După cum am văzut deja, în Statele Unite, Condy Raguet și alții (William M. Gouge, John Taylor, John Randolph, Thomas Hart Benton, Martin Van Buren etc.) au dezvoltat o întreagă doctrină monetară, foarte critică la adresa activității bancare.[64] Aceștia au identificat corect activitatea bancară cu rezerve fracționare drept cauză ultimă a crizelor și au conchis că reinstituirea ratei rezervelor de 100% este singura cale de a le eradica.[65] Tellkampf, care a călătorit în tinerețe în America, a fost martorul abuzurilor sistemului bancar cu rezervă fracționară din această țară și a efectelor sale recesive, foarte dăunătoare și s-a impregnat cu riguroasa teorie monetară care s-a format în America în acei ani. Înapoi în Germania, când a fost numit profesor de economie la Breslau, a scris o serie de lucrări în care a susținut interzicerea emiterii de medii fiduciare de către bănci.[66] Doctrinele lui Tellkampf și ale Școlii americane au fost preluate de Otto Hübner, care a observat că băncile tind să fie mai puțin insolvente dacă activitatea bancară este mai puțin reglementată. Pentru Hübner, un sistem de bănci privilegiate, protejate și sprijinite de o bancă centrală, care tinde să favorizeze comportamentul iresponsabil, se opunea unui sistem de liberă întreprindere bancară, lipsit de o bancă centrală care să îl susțină sau să acorde privilegii, în care fiecare bancă trebuie să poarte responsabilitatea propriilor acțiuni și, deci, în care, în aceleași de circumstanțe, băncile vor acționa cu mai multă prudență și responsabilitate. Hübner considera că scopul final trebuia să fie interzicerea emiterii de bancnote fără acoperire 100% cu bani din metal prețios, dar, ținând cont de situația la care se ajunsese, credea că drumul cel mai facil și rapid spre sistemul ideal trecea prin libertatea bancară, cu cerința ca fiecare bancă să fie responsabilă pentru respectarea strictă a obligațiilor sale.[67]

Acest curent de gândire a fost îmbogățit de contribuțiile remarcabilului teoretician Philip Joseph Geyer care, deja în 1867, a articulat o teorie a ciclurilor economice –precursoare celei propuse în această carte – care a fost ulterior dezvoltată până la consecințele ultime de către Mises și Hayek. Mai exact, Geyer a făcut o sinteză impecabilă a sistemului bancar cu rezervă fracționară, explicând felul în care crizele sunt generate de activitatea bancară prin producerea a ceea ce el numește „capital artificial” (künstliches Kapital), care se referă exact la mediile fiduciare generate de bănci și lipsite de acoperire în bogăția reală provenită din economisirea voluntară. Geyer arată motivul pentru care aceasta duce la un boom care se va transforma inevitabil într-o criză bancară și recesiune economică.[68] În final, menționăm că Otto Michaelis, asemenea lui Hübner, a susținut un sistem al liberei întreprinderi bancare ca măsură pentru limitarea abuzurilor și apropierea de idealul ratei rezervelor de 100%.[69]

Tradiția lui Modeste, Cernuschi, Hübner și Michaelis a fost continuată de Ludwig von Mises, care a determinat în 1912 avansul categoric al postulatelor Școlii monetare, nu numai prin integrarea efectelor bancnotelor și depozitelor în cadrul teoriei mediilor fiduciare, ci și prin cuplarea teoriei monetare cu teoria utilității marginale și cu teoria capitalului elaborată de Böhm-Bawerk. Astfel, pentru prima oară, a oferit o teorie coerentă, completă și integrată a ciclurilor economice. Mises a înțeles că propunerea teoreticienilor englezi ai Școlii monetare de înființare a unei bănci centrale era greșită și că unica și cea mai bună cale de a obține obiectivele de solvență monetară ale acestei Școli consta în instituirea liberei întreprinderi bancare, cu respectarea, fără privilegii, a dreptului privat (i.e. a cerinței ca rata rezervelor să fie 100%). Mai mult, Mises și-a dat seama că majoritatea celor care susțineau principiile Școlii bancare au acceptat cu satisfacție înființarea unei bănci centrale care, în calitatea sa de împrumutător ultim, trebuia să garanteze și să perpetueze privilegiile expansioniste ale băncilor private. Aceste bănci au făcut eforturi din ce în ce mai mari pentru a se elibera de datoriile contractuale și a se devota „afacerii” profitabile a creării de monedă fiduciară prin expansiunea creditului, iar sprijinul băncii centrale le-a permis să acționeze astfel fără să se teamă prea mult de problemele de lichiditate. Nu este, astfel, de mirare că Mises a criticat cu insistență Legea lui Peel din 1844, în ciuda bunelor sale intenții, pentru că nu a eliminat, așa cum a făcut în cazul bancnotelor, crearea expansionistă a depozitelor fiduciare. Mises condamnă, de asemenea, utilizarea legii pentru instituirea și consolidarea unui sistem bazat pe banca centrală care, după cum știm, a fost folosit în cele din urmă pentru promovarea unor politici de haos monetar și abuzuri financiare mult mai rele decât acelea pe care dorea să le remedieze inițial.

Contribuția fundamentală a lui Mises privitoare la domeniul banilor și al ciclurilor economice este cuprinsă în lucrarea The Theory of Money and Credit, publicată inițial în 1912.[70] Abia după alți opt ani, în 1920, Mises a enunțat faimoasa teoremă a imposibilității calculului economic în regim socialist, inițiind importanta polemică ce s-a dezvoltat în jurul acestui subiect în următoarele decenii. Nu există nici o dovadă explicită care să sugereze că Mises era conștient de aplicabilitatea directă pe care argumentele aduse de el în 1920 cu privire la imposibilitatea socialismului o aveau, de asemenea, în cazul activității bancare cu rezervă fracționară și, în special, în cazul înființării și funcționării unei bănci centrale. Cu toate acestea, în secțiunea următoare vom susține teza conform căreia analiza noastră, privitoare la activitatea bancară cu rezerve fracționare și la instituția băncii centrale, nu este decât un caz specific dat de aplicarea teoremei generale a imposibilității socialismului în domeniul financiar.[71]

3.

Aplicarea „teoremei imposibilității socialismului” în cazul băncii centrale

În capitolul 2 am văzut că, de-a lungul istoriei, băncile centrale nu au apărut ca urmare a unui proces spontan și evolutiv al pieței libere, ci ca o consecință a intervenției deliberate a guvernământului în mediul bancar. Mai exact, instituția băncii centrale își are rădăcinile în eșecul autorităților publice de a defini și apăra adecvat drepturile de proprietate ale deponenților; cu alte cuvinte, eșecul de a pune capăt folosirii abuzive a banilor pe care bancherii îi primeau de la clienții lor în scopul depozitării. Acest eșec a dus la dezvoltarea activității bancare cu rezervă fracționară, care, după cum știm deja, oferă băncilor o profitabilitate enormă, deoarece le permite să creeze ex nihilo noi instrumente monetare. Cunoaștem deja efectele negative pe care acest tip de activitate bancară le are asupra structurii economice, sub forma crizelor și recesiunilor foarte grave care, în principiu, ar trebui să justifice dedicarea unei atenții deosebit de mari din partea statului pentru garantarea respectării principiilor legale tradiționale (depozite la vedere cu rată a rezervelor de 100%). Cu toate acestea, de-a lungul istoriei, departe de a-și spori zelul cu care asigura respectarea dreptului privitor la activitatea bancară, guvernământul a fost cel dintâi care s-a folosit de activitatea bancară, acordând bancherilor tot felul de privilegii. Astfel, pentru face față dificultăților fiscale pe care și le creează în continuu prin propria iresponsabilitate financiară, statul nu numai că a legalizat activitatea bancară cu rezerve fracționare prin acordarea privilegiului corespunzător, ci a și încercat, de-a lungul istoriei, să profite de acest aranjament, fie prin pretenția ca o mare parte din creditele create ex nihilo de sistemul bancar cu rezervă fracționară să fie acordate statului însuși, fie oprind pentru el însuși, în totalitate sau în parte, exercitarea extrem de profitabilei activități bancare cu rezerve fracționare.

Bancherii privați, pe de altă parte, nu au putut să nu observe că activitatea lor era supusă repetat unor panici și crize de lichiditate care puneau adesea în pericol continuitatea profitabilelor afaceri pe care le conduceau. De aceea ei au fost primii interesați de înființarea unei bănci centrale care, în calitate de ultim împrumutător, să le garanteze supraviețuirea în vremurile de restriște. În acest fel, interesele bancherilor privați au ajuns să coincidă cu cele ale statului și băncii sale centrale, formându-se o simbioză între unii și ceilalți. Statul obține o finanțare facilă, sub forma creditelor și inflației fiduciare, ale cărei costuri trec neobservate de către cetățeni, care nu percep, inițial, impozitarea crescută. Bancherii privați acceptă cu satisfacție existența băncii centrale și a reglementărilor sale, deoarece înțeleg că, în ultimă instanță, întreg sistemul activității lor s-ar prăbuși în lipsa unei instituții oficiale care să le ofere lichiditatea necesară atunci când apar „inevitabilele” crize bancare și recesiuni economice.

De aceea, împreună cu Vera Smith, putem conchide că banca centrală nu este rezultat spontan al funcționării pieței, ci a fost impusă prin coerciție de către stat, pentru atingerea unor scopuri certe (în special pentru finanțarea mai facilă a cheltuielilor sale și pentru dirijarea mereu popularelor politici inflaționiste), cu acceptul și sprijinul băncilor private care, în această privință, au fost complicele statului în aproape toate circumstanțele istorice.[72]

Acesta este modul în care a apărut în istorie instituția băncii centrale, bazată pe relația tradițională de complicitate și coincidența de interese dintre stat și bancheri, care explică perfect relațiile de intimă „înțelegere” și „cooperare” dintre aceste două tipuri de instituție. În prezent, această relație se poate observa, cu mici variații de nuanță, în toate țările occidentale și cu aproape toate ocaziile. Banca centrală garantează supravegherea băncilor private, supunându-le controlului economic și politic echivalent, în ultimă instanță, unei tutele complete exercitată de stat. Mai mult, banca centrală este gândită să dirijeze politica monetară și de credit a fiecărei țări, pentru atingerea unor anumite obiective de politică economică. În paragraful următor vom prezenta motivele pentru care este teoretic imposibil ca banca centrală să poată elimina gravele discoordonări și tulburări economice din sistemul monetar și de credit.[73]

Teoria imposibilității coordonării sociale prin coerciție instituțională sau prin nerespectarea principiilor legale tradiționale

În alt loc, am susținut teza conform căreia socialismul ar trebui redefinit ca sistem al agresiunii instituționale asupra exercitării libere a funcției antreprenoriale.[74] Această agresiune poate lua forma fie a violenței fizice (sau amenințării cu aceasta) direct exercitate de autoritățile statului, fie a privilegiilor oferite diferitelor grupuri sociale (sindicate, bancheri etc.) astfel încât, cu susținerea statului, să poată acționa fără respectarea principiilor legale tradiționale. Tentativa de coordonare a societății prin coerciție instituțională reprezintă o eroare intelectuală, deoarece este teoretic imposibil pentru o agenție împuternicită cu exercitarea agresiunii instituționale să obțină informația necesară pentru coordonarea societății prin decretele sale.[75] Valabilitatea afirmației de mai sus este dată de următoarele patru motive: în primul rând, este imposibil ca agenția să asimileze constant volumul enorm de informație practică din mințile diferitelor ființe umane; în al doilea rând, natura subiectivă, tacită, practică și nonverbală a majorității informației necesare împiedică transmiterea ei către agenția centrală; în al treilea rând, nu se poate transmite nici informația care nu a fost încă descoperită sau creată de cei care acționează și care se naște doar ca rezultat al procesului de piață generat de exercitarea funcției antreprenoriale în condițiile respectării principiilor legale; în al patrulea rând, coerciția îi împiedică pe antreprenori să descopere sau să creeze informația necesară coordonării societății.

Aceasta este exact esența argumentului original al lui Mises, prezentat în 1920 în articolul despre imposibilitatea socialismului și, în general, a intervenției statului în economie. Acest argument demonstrează teoretic eșecul istoric al economiilor socialiste din fostul bloc estic, ca și tensiunile, malajustările și ineficiențele crescânde pe care le generează Statul intervenționist al bunăstării, specific economiilor occidentale.

De asemenea, acordarea de privilegii contrare principiilor legale tradiționale face imposibilă cooperarea coordonată dintre diferiții agenți ai societății. Principiile legale tradiționale sunt esențiale pentru exercitarea coordonată și pașnică a funcției antreprenoriale. Încălcarea lor sistematică împiedică, în mai mare sau mai mică măsură, creativitatea liberă a antreprenorilor și, odată cu aceasta, crearea și transmiterea informației necesare pentru coordonarea societății. Când aceste principii sunt ignorate, malajustările sociale rămân ascunse sau tind să se înrăutățească sistematic.[76]

Consecința inevitabilă a exercitării sistematice a coerciției asupra societății de către stat și acordarea de privilegii contrare principiilor legale tradiționale este apariția unei dezordini și malajustări sociale generalizate în toate domeniile și la toate nivelurile afectate de coerciția și privilegiile menționate. Concret, atât coerciția, cât și privilegiile încurajează crearea informației eronate și faptele iresponsabile, corupând obiceiurile comportamentale individuale supuse normelor legale (în sens material), favorizând dezvoltarea economiei subterane, și creând sau alimentând, pe scurt, tot felul de dezajustări și conflicte sociale.

Aplicarea teoremei imposibilității socialismului la cazul băncii centrale și al sistemului bancar cu rezerve fracționare

Una dintre tezele centrale ale acestei cărți este aceea că teorema imposibilității socialismului, împreună cu analiza realizată de Școala austriacă asupra inevitabilelor efecte de discoordonare socială produse de coerciția instituțională și acordarea de privilegii contrare principiilor de drept, sunt direct aplicabile sistemului financiar care s-a dezvoltat în economiile noastre. Acest sistem este bazat pe activitatea băncilor private cu rezerve fracționare și este controlat de o instituție oficială (banca centrală) care a devenit arhitectul politicii monetare.

Într-adevăr, întreg sistemul financiar și bancar modern al economiilor de piață se sprijină, pe de o parte, pe exercitarea sistematică a coerciției contra acțiunii libere a funcției antreprenoriale în domeniul financiar și, pe de altă parte, pe cedarea către băncile private de privilegii contrare principiilor legale tradiționale, astfel încât să poată opera cu rezerve fracționare.

Nu este necesar să insistăm asupra naturii juridice a privilegiului „odios” pe care îl presupune activitatea bancară cu rezerve fracționare, deoarece i-am dedicat deja o analiză amănunțită în primele trei capitole. Cât privește exercitarea sistematică a coerciției în domeniul financiar și bancar, este ușor de înțeles că aceasta se realizează, în primul rând, prin dispoziții legislative sau obligatorii care impun acceptarea ca mediu de plată liberator a monedei emise, cu caracter de monopol, de către banca centrală.[77] Coerciția instituțională a băncii centrale se manifestă, în egală măsură, prin întreaga rețea a legislației administrative bancare, destinată controlului amănunțit al operațiunilor entităților de creditare și, la nivel macroeconomic, definirii și aplicării politicii monetare a fiecărei țări.[78]

Pe scurt, cu greu putem evita concluzia că „organizarea sistemului bancar este mult mai apropiată de o economie socialistă decât de una capitalistă.”[79] În chestiunile bancare și ale creditului ne aflăm, prin urmare, în situația care a caracterizat până recent economiile din blocul estic, care au încercat să își coordoneze deciziile și procesele economice printr-un sistem de planificare centrală. Cu alte cuvinte, „planificarea centrală” a devenit ceva comun în sectorul bancar și de credit al economiilor de piață, astfel încât este firesc să aibă loc în acest domeniu efectele de discoordonare și ineficiență care afectează socialismul. În continuare, vom studia mai amănunțit aplicarea teoremei imposibilității socialismului la trei cazuri distincte de organizare intervenționistă și/sau cu privilegii a activității bancare, anume: (a) cazul cel mai general, al băncii centrale care își exercită tutela asupra unui sistem bancar bazat pe rezerve fracționare; (b) cazul băncii centrale care acționează într-un sistem bancar care operează cu o rată a rezervelor de 100%; (c) cazul unui sistem al liberei întreprinderi bancare (lipsit de reglementări și de bancă centrală), dar care operează cu privilegiul de a păstra doar o fracție a rezervelor.

(a) Sistemul bazat o rețea de bănci private care operează cu rezerve fracționare, controlate și supervizate de o bancă centrală

Sistemul bazat pe o bancă centrală și pe activitatea bancară privată cu rezerve fracționare este cel mai distorsionant caz de „planificare centrală” a sistemului financiar.[80] Acest sistem este bazat pe un privilegiu de care se bucură bancherii privați (utilizarea unei rate fracționare a rezervelor) și care, firește, cauzează perturbări sub forma expansiunii creditului și a ciclurilor recurente de avânt și prăbușire. În plus, întregul sistem este dirijat, condus și susținut de o bancă centrală, în calitate de împrumutător ultim, care își exercită în mod sistematic coerciția în domeniul bancar, financiar și monetar.

Banca centrală, prin lichiditatea pe care o pune la dispoziția băncilor în momentele de criză, tinde să contracareze mecanismele care, pe piața liberă, aduc spontan inversarea efectelor expansioniste ale activității bancare (și care constau, mai precis, în falimentarea rapidă a băncilor mai expansioniste și mai puțin solvabile). Prin urmare, procesul de creare a depozitelor și expansiune a creditului (i.e., fără acoperire în economisirea reală, voluntară) se poate desfășura fără o limită în timp, agravând efectele perturbatoare asupra structurii de producție și inevitabilele crize și recesiuni economice pe care le generează.

Sistemului de planificare financiară construit în jurul băncii centrale îi este imposibil să elimine recurența ciclurilor economice. Tot ceea ce poate face este să amâne sosirea crizelor prin crearea de noi lichidități și acordarea de sprijin în situațiile de criză băncilor periclitate, cu costul agravării inevitabilelor recesiuni economice. Însă, mai devreme sau mai târziu, piața tinde întotdeauna să reacționeze spontan și să răstoarne efectele agresiunii monetare căreia este supusă, astfel încât încercările intenționate de a evita, pe calea coerciției (sau a acordării de privilegii), aceste reacții sunt sortite eșecului. Tot ce se poate obține de la aceste tentative este amânarea și agravarea ulterioară a reversiunii necesare, care ia forma crizei economice, fără posibilitatea evitării ei. În cazul liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare și fără bancă centrală, reversiunea tinde să se producă mult mai devreme, mulțumită proceselor spontane de compensare interbancară (ceea ce nu împiedică producerea unui efect perturbator asupra structurii de producție). Odată cu crearea unei bănci centrale care furnizează, în calitate de împrumutător ultim, lichiditatea necesară în momentele de criză, procesele spontane de reversiune și refacere ale pieței tind să fie neutralizate, iar politicile de expansiune se pot prelungi pe perioade mai mari și efectele lor negative pot deveni mult mai grave și durabile.[81]

Banca centrală, în calitate de „agenție de planificare centrală în domeniul financiar”, suferă de o contradicție inerentă. După cum a remarcat F.A. Hayek, toate băncile centrale se lovesc de o dilemă fundamentală, din moment ce administrarea politicilor lor necesită o mare putere discreționară, dar nu au toată informația necesară pentru realizarea obiectivelor. Banca centrală își exercită puterea asupra băncilor private îndeosebi prin amenințarea că nu le va furniza lichiditățile necesare. Și totuși, în același timp, se consideră că principala sarcină și noimă a băncii centrale este tocmai aceea de a nu refuza furnizarea lichidității necesare când apar crizele bancare.[82]

Aceasta explică de ce băncile centrale au dificultăți atât de mari în eliminarea crizelor economice, în ciuda efortului și dedicării de care dau dovadă și a controlului minuțios pe care îl exercită, cu ajutorul legislației administrative și a coerciției directe, asupra activității bancare private.[83]

Mai mult, asemenea Gosplan-ului, cea mai importantă agenție de planificare economică a defunctei Uniuni Sovietice, banca centrală este obligată să facă un efort necontenit de colectare a unei cantități enorme de informație statistică despre activitatea bancară, diferitele componente ale masei monetare și cererea de bani. Această informație statistică nu include datele calitative de care banca centrală ar avea nevoie pentru ca intervenția sa să nu producă perturbări. Motivele acestei deficiențe nu sunt legate doar de volumul extraordinar al informației, ci, mai ales, de caracterul ei subiectiv, dinamic, în continuă schimbare și deosebit de greu de obținut în domeniul financiar. Devine, astfel, dureros de evidentă imposibilitatea strângerii întregii informații necesare băncii centrale pentru a acționa în mod coordonat și faptul că aceasta nu este altceva decât aplicarea, în acest caz, în domeniul financiar, a teoremei imposibilității socialismului.

Cunoașterea diferitelor componente ale ofertei și cererii de bani nu va putea fi vreodată acumulată în mod obiectiv. Dimpotrivă, avem de-a face cu o cunoaștere de natură practică, subiectivă, difuză și dificil de articulat, izvorâtă din actele voliționale subiective ale agenților economici, care sunt în continuă schimbare și depind, în mare măsură, de însăși evoluția ofertei monetare. Știm deja că orice cantitate de bani este optimă, în sensul că, odată ce s-au produs toate efectele sale asupra structurii prețurilor relative, agenții economici pot profita din plin de puterea de cumpărare a propriilor bani, indiferent de volumul lor absolut. Cele care produc grave efecte perturbatoare și generează malajustarea generalizată sau discoordonarea acțiunilor diferiților agenți economici sunt modificările masei monetare și a distribuției sale, realizate prin expansiunea creditului fără acoperire în economisire, sau prin cheltuirea directă a noilor unități monetare în anumite sectoare ale economiei.

Prin urmare, nu este de mirare că sistemul băncii centrale pe care îl supunem acum analizei s-a caracterizat prin generarea celor mai grave procese de discoordonare intertemporală cunoscute în istorie. Astfel, am putut vedea deja cum, ca urmare a politicilor monetare susținute de diferite bănci centrale, în special de cele ale Angliei și Statelor Unite, cu scopul de a „stabiliza” puterea de cumpărare a unității monetare, s-a inițiat și alimentat un proces major de expansiune a creditului și masei monetare de-a lungul „înflăcăraților” ani douăzeci, care a dus la cea mai gravă depresiune economică a secolului trecut. Ulterior, după cel de-al Doilea Război Mondial, ciclurile economice s-au manifestat recurent, unele dintre ele fiind aproape la fel de grave ca Marea Depresiune: să ne amintim de recesiunea de la sfârșitul anilor șaptezeci și, în mai mică măsură, de cea de la începutul anilor nouăzeci (ambele din secolul al XX-lea). Acestea s-au întâmplat în ciuda declarațiilor programatice referitoare la necesitatea menținerii unei politici monetare stabile de către statele și băncile centrale și în ciuda eforturilor imense care s-au făcut, cu resurse umane, statistice și materiale, pentru atingerea acestui scop. Totuși, eșecul nu poate fi mai evident de atât.[84]

Băncii centrale, în calitate de agenție de planificare financiară centrală, îi este imposibil să îndeplinească aceeași funcție pe care ar îndeplini-o moneda privată într-o piață liberă supusă principiilor de drept. Această imposibilitate se datorează și simplei existențe a băncii centrale, dincolo de faptul că îi lipsește informația necesară. Existența sa tinde să întărească efectele perturbatoare și expansive ale sistemului bancar cu rezervă fracționară și să producă severe discoordonări intertemporale ale pieței, pe care nici măcar banca centrală nu este în stare să le detecteze înainte de a fi prea târziu. Înșiși apărătorii băncii centrale, precum Charles Goodhart, s-au văzut obligați să accepte că, dincolo de toate eforturile depuse și în ciuda celor stabilite prin modelele de echilibru pe care le utilizează, în practică, funcționarilor din băncile centrale le este aproape imposibil să adapteze într-un mod adecvat oferta monetară cererii de bani, dat fiind comportamentul schimbător, dificil de anticipat și sezonier al multiplelor variabile cu care lucrează. Este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, de controlat așa-zisa „bază monetară”, sau de manipulat alte mărimi monetare, cum ar fi, de exemplu, stabilirea evoluției indicelui prețurilor sau prestabilirea ratei dobânzii sau a cursului de schimb valutar, fără a genera politici monetare arbitrare sau destabilizatoare. Mai mult, Goodhart recunoaște că băncile centrale sunt supuse acelorași presiuni și forțe care afectează restul agențiilor birocratice, studiate în cadrul Școlii alegerii publice. Într-adevăr, funcționarii băncilor centrale sunt ființe umane și sunt supuși acelorași incitative și restricții ca și alți funcționari. Din acest motiv, este posibil ca ei să se lase influențați, mai mult sau mai puțin, de către diferite grupuri de interese care sunt afectate de politica monetară a băncii centrale, printre care îi găsim pe politicienii doritori de voturi, bancherii privați, investitorii la bursă și multe alte grupuri privilegiate. Goodhart conchide:

Există tentația de a greși în favoarea laxității financiare. Creșterea ratelor dobânzii este lipsită de popularitate (politică), iar diminuarea lor este populară. Chiar și în absența servilismului politic, de obicei se va amâna creșterea ratei dobânzii până când se va dispune de mai multe informații despre evoluțiile curente. Politicienii nu s-ar percepe, în general, pe ei înșiși jucând electoratului festa inflației surprinzătoare. Pe de altă parte, sugerează ca ridicarea, incomodă din perspectivă electorală, a ratei dobânzii să fie amânată, sau o măsură de diminuare să fie accelerată «în siguranță». Dar, până la urmă, se ajunge la aceeași situație. Această manipulare politică a ratelor dobânzii, și deci a agregatelor monetare, duce la pierderea credibilității politicienilor și la o atitudine cinică față de retorica lor anti-inflaționistă.”[85]

Recunoașterea comportamentului dăunător (analizat de Școala alegerii publice) al funcționarilor băncii centrale și a influenței „perverse” pe care politicienii și grupurile de interese o au asupra acestora a dus la consensul asupra opiniei că băncile centrale ar trebui să fie cât se poate de „independente” față de deciziile politice de moment și că această independență trebuie incorporată în legislație.[86] Aceasta ar constitui un cert pas înainte în reformarea sistemului financiar. Totuși, chiar dacă retorica independenței băncii centrale se regăsește în legislație sau chiar în constituție și chiar dacă se aplică în practică (lucru mai mult decât îndoielnic în majoritatea cazurilor), multe dintre argumentele Școlii alegerii publice, privitoare la comportamentul funcționarilor băncii centrale, ar rămâne în picioare. Mai mult și mai important, băncile centrale ar continua să genereze dezajustări intertemporale masive și sistematice, chiar dacă ar da impresia unei politici monetare „stabile”.[87]

În final, este foarte curios cum, în contextul polemicii asupra independenței băncilor centrale, se reproduce întreaga discuție a structurii incitativelor celor mai potrivite pentru a motiva funcționarii băncilor centrale să dezvolte cea mai corectă politică monetară. Astfel, în legătură cu „agenția de planificare financiară centrală”, s-a ajuns la reluarea sterilelor discuții despre incitative, pe marginea cărora, în anii 1960 și 1970, teoreticienii economiilor din blocul estic au făcut să curgă râuri de cerneală. De fapt, propunerea ca remunerația funcționarilor băncilor centrale să fie condiționată de atingerea unor obiective predeterminate privind stabilitatea prețurilor este foarte asemănătoare cu mecanismele de stimulare care au fost introduse fără succes pentru ca administratorii întreprinderilor de stat să acționeze mai „eficient”. Aceste tentative de reformare a sistemului de incitative au eșuat, și la fel se va întâmpla și cu dorințele bine intenționate care stau la baza propunerilor actuale privind banca centrală. Vor fi lipsite de succes deoarece ignoră din capul locului faptul că funcționarii din agențiile de stat, fie ele întreprinderi de stat sau bănci centrale, nu pot evada, în activitățile zilnice, din mediul birocratic în care lucrează și nici nu pot depăși situația de ignoranță inerentă în care se află. După cum a arătat János Kornai în critica adusă intențiilor de a dezvolta un sistem artificial de incitative pentru a eficientiza comportamentul funcționarilor,

„Poate să fie impusă o schemă artificială de incitative, susținută de recompense și penalizări. Se poate realiza o schemă care să susțină unele din motivele nedeclarate pe care tocmai le-am menționat. Dar dacă intră în conflict cu ele, s-ar putea ajunge la ezitări și ambiguitate. Conducătorii organizației vor încerca să îi influențeze pe cei care impun schema de incitative sau vor încerca să încalce regulile…Consecința acestei proceduri nu este o piață simulată cu succes, ci obișnuitul conflict dintre cel care reglementează și firmele reglementate prin birocrație….Birocrațiile politice sunt pradă conflictelor interne care reflectă diviziunile din societate și diferitele presiuni venite din partea diferitelor grupuri sociale. Își urmăresc propriile interese individuale și de grup, inclusiv pe cele ale agenției specializate de care aparțin. Puterea creează o tentație irezistibilă de a o folosi. Birocratul trebuie să fie intervenționist pentru că acesta este rolul său în societate; este dictat de această situație.”[88]

(b) Sistemul de bănci private ce operează cu rezerve 100% și este „controlat”de o bancă centrală

În acest sistem, efectele perturbatoare și discoordonatoare pe care le generează agresiunea sistematică a băncii centrale asupra pieței financiare sunt micșorate, fiind eliminat privilegiul acordat băncilor private pentru a-și putea desfășura activitatea cu rezerve fracționare. În acest sens, se garantează faptul că volumul creditelor acordate de către bănci corespunde dorinței reale de economisire a agenților economici, iar astfel se reduc efectele perturbatoare ale expansiunii creditului neacoperite de o creștere prealabilă a economisirii voluntare reale. Totuși, aceasta nu înseamnă că se elimină complet efectele perturbatoare are băncii centrale, deoarece, în măsura în care aceasta există și se bazează pe exercitarea sistematică a coerciției (dând dispoziții cu caracter de reglementare și impunând o politică monetară prestabilită) vor fi afectate negativ procesele de coordonare socială.

În acest caz, perturbarea cea mai importantă este mai degrabă de natură intratemporală decât intertemporală,[89] deoarece banii nou creați de către banca centrală și injectați în sistemul economic vor tinde să afecteze „orizontal” structura prețurilor relative. Cu alte cuvinte, vor tinde să genereze o structură a producției care, în secțiune orizontală, nu va fi în mod necesar adecvată dorințelor consumatorilor pe termen mediu și lung, cauzând astfel o proastă alocare a resurselor și necesitatea reversiunii efectelor pe care noile intrări de bani le-au avut asupra sistemului economic.[90]

Mai mult, cu toate că nu ne putem referi la nici o situație reală în care banca centrală să fi supervizat un sistem de bănci private care operează cu rata rezervelor de 100%, un asemenea sistem ar fi supus influențelor politice și presiunilor de lobby studiate de Școala alegerii publice. Ar fi naiv să credem că o bancă centrală înzestrată cu puterea de a emite bani, chiar și în cazul în care dirijează un sistem care operează cu rata rezervelor de 100%, ar putea sau ar vrea să dezvolte o politică monetară stabilă, fără perturbări. Puterea de a emite bani tentează într-o așa de mare măsură încât statele și grupurile de interese speciale nu ar fi capabile să îi reziste. Prin urmare, chiar dacă banca centrală nu își amplifică erorile printr-un sistem bancar cu rezerve fracționare, ar fi, totuși, supusă riscului constant de a ceda presiunilor venite din partea politicienilor și lobbyștilor dornici de a specula puterea băncii centrale pentru a atinge scopurile politice considerate a fi cele mai convenabile în fiecare circumstanță istorică.

Pe scurt, trebuie să recunoaștem că în cadrul modelului pe care îl studiem în acest paragraf, datorită absenței activității bancare cu rezerve fracționare, este absentă și o mare parte din efectele de perturbare intertemporală pe care le generează ciclurile economice. Totuși, există multiple posibilități de discoordonare intratemporală, datorate injectării de noi unități monetare, create de banca centrală, în sistemul economic, indiferent de metoda specifică folosită pentru injectarea acestor noi bani în societate (finanțarea cheltuielilor publice etc.). În plus, efectele analizate de Școala alegerii publice vor juca un rol important în aceste dezajustări intratemporale. Într-adevăr este aproape inevitabil ca puterea băncii centrale de a emite bani să fie exploatată politic de către diferite grupuri sociale, economice și politice, și, astfel, să apară distorsiunile structurii de producție. Cu toate că politica monetară ar fi, cu siguranță, mai predictibilă și mai puțin perturbatoare în condițiile unei rate a rezervelor de 100% la băncile private, teoreticienii care apără menținerea băncii centrale în aceste circumstanțe dau dovadă de naivitate când consideră că statul și diferitele grupuri sociale ar putea și ar vrea să dezvolte o politică monetară stabilă și, pe cât posibil, „neutră”. Simpla existență a băncii centrale, în aceste condiții, ar acționa asemenea unui magnet pentru tot felul de influențe politice perverse.[91]

(c) Sistemul liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare

Al treilea și ultimul sistem pe care îl vom analiza prin prisma teoriei imposibilității socialismului este libera întreprindere bancară (i.e. lipsită de bancă centrală) înzestrată cu privilegiul de a opera cu rezerve fracționare. Teoria imposibilității socialismului explică, de asemenea, că acordarea de privilegii care permit unor anumite grupuri sociale să încalce principiile tradiționale de drept are aceleași efecte de discoordonare generalizată pe care le produce și socialismul, definit ca orice sistem de agresiune instituțională și sistematică a liberei exercitări a funcției antreprenoriale. Am dedicat o porțiune semnificativă a acestei cărți (capitolele 4–7) examinării modului în care încălcarea principiilor legale tradiționale privitoare la contractul de depozit al banilor dă naștere posibilității ca băncile să crească baza de creditare de care dispun, fără ca la nivel social să fi avut loc creșterea corespunzătoare a economisirii voluntare, ceea ce duce la o discoordonare între comportamentul celor care economisesc și a celor care investesc, iar aceasta va duce inevitabil la o reversiune sub formă de criză bancară și recesiune economică.

Principala nuanțare care trebuie făcută cu privire la sistemul liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare, fără bancă centrală, este aceea că procesele spontane ale pieței, care inversează efectele perturbatoare ale expansiunii creditului, tind să se declanșeze mai rapid decât în cazul existenței unei bănci centrale, motiv pentru care abuzurile și distorsionările nu pot merge atât de departe pe cât o fac, de obicei, când există un împrumutător ultim care orchestrează întreg procesul de expansiune.

Astfel, se poate considera că într-un sistem de liberă întreprindere bancară tentativele izolate de expansiune a creditului bancar ar fi oprite relativ rapid și spontan prin vigilența clienților exercitată asupra operațiunilor băncii și solvabilității ei, prin reevaluarea constantă a încrederii față de bănci și, mai mult decât orice, prin efectul compensărilor interbancare. Mai concret, acele bănci care se decid separat să se angajeze în expansiunea creditului într-un ritm mai rapid decât media sistemului, sau emit bancnote într-un ritm superior celui practicat de majoritatea celorlalte bănci, vor vedea cum, prin mecanismele de lichidare și compensare interbancară, volumul rezervelor de care dispun se va diminua rapid și vor fi obligate să întrerupă procesul de expansiune accelerată, pentru a nu ajunge în incapacitate de plată și, eventual, la faliment.[92]

Cu toate acestea, chiar dacă această reacție a pieței tinde să țină sub control abuzurile și inițiativele răzlețe de expansiune ale anumitor bănci, nu poate fi nici un dubiu asupra faptului că procesul funcționează doar a posteriori și nu poate preveni emiterea de medii fiduciare noi. După cum am văzut în capitolul 2, apariția activității bancare cu rezerve fracționare (care, la începuturi, nu a fost acompaniată de o bancă centrală) a însemnat inițierea unei creșteri substanțiale și susținute a mediilor fiduciare, mai întâi sub forma depozitelor și împrumuturilor neacoperite de economisire, iar mai apoi în bancnote neacoperite de metal prețios. Procesul acesta a perturbat în continuu structura producției și a generat cicluri de avânt și recesiune succesive, care au fost constatate istoric și studiate cel puțin începând cu crizele bancare și economice din Florența secolului al XIV-lea și în multe alte circumstanțe istorice în care băncile private au activat cu rezerve fracționare și în absența unei bănci centrale. Așa cum indică teoria liberei întreprinderi bancare, marea majoritate a acestor bănci au sfârșit în faliment, însă acest lucru s-a întâmplat abia după o perioadă mai mică sau mai mare în care au emis medii fiduciare care și-au făcut, de fiecare dată, efectele negative asupra economiei reale, generând crize bancare și recesiuni economice.[93]

Pe de altă parte, libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare nu numai că nu este capabilă să evite expansiunea creditului și apariția ciclurilor, ci, mai mult, tentează băncile să practice expansiunea generalizată a creditului și să se lase toate, în mai mică sau mai mare măsură, duse de valul de optimism al acordării de împrumuturi și creării de depozite.[94] Este binecunoscut faptul că, atunci când nu sunt definite corespunzător drepturile de proprietate –iar acesta este și cazul activității bancare cu rezerve fracționare, care implică prin definiție încălcarea principiilor tradiționale ale drepturilor de proprietate ale deponenților,– tinde să apară un efect de „tragedie a comunelor”.[95] În virtutea acestui efect, un bancher ce practică expansiunea creditului obține (dacă nu dă faliment) profituri substanțial mai mari, în timp ce costurile iresponsabilei sale acțiuni sunt distribuite în mod vag către restul agenților economici. Acesta este motivul pentru care bancherii sunt expuși unei tentații aproape irezistibile de a iniția primii expansiunea, în special dacă anticipează că ceilalți bancheri le vor urma exemplul într-o mai mare sau mai mică măsură, ceea ce se întâmplă adesea.[96]

Singura diferență față de procesul tradițional descris de Hardin în explicația pe care a dat-o „tragediei comunelor”, în care sunt remarcate efectele definirii incorecte a drepturilor de proprietate asupra mediului înconjurător este faptul că în cazul liberei întreprinderi bancare bazate pe rezerve fracționare există un mecanism spontan, al compensărilor interbancare, care tinde să limiteze posibilitatea ca inițiativele izolate de expansiune să fie încununate de succes. Prin urmare, situația băncilor în cadrul acestui sistem poate fi rezumată analitic în Tabelul VIII-2.

Tabelul VIII-2

   

Banca A

   

Fără expansiune

Cu expansiune

Banca B

Fără expansiune

Supraviețuirea ambelor bănci (profituri reduse)

Falimentul băncii A

Supraviețiurea băncii B

Cu expansiune

Falimentul băncii B

Supraviețuirea băncii A

Profituri mari pentru ambele bănci

În acest tabel se presupune că există două bănci, A și B, fiecare având libertatea să inițieze o politică de expansiune a creditului sau să se abțină de la o asemenea politică. În cazul în care ambele bănci inițiază simultan expansiunea creditului (presupunând că nu există alte bănci) vor avea profiturile mari, similare, care derivă din capacitatea de a emite unități monetare noi și alte medii fiduciare. Dacă oricare dintre ele recurge singură la expansiunea creditului, viabilitatea și solvabilitatea sa vor fi puse în pericol prin mecanismul compensărilor interbancare, care ar duce la transferul rapid al rezervelor către cealaltă bancă și, dacă nu își întrerupe la timp politica de expansiune, la faliment. Ultima opțiune este aceea ca nici o niciuna dintre bănci să nu recurgă la expansiune, ci să ducă o politică a prudenței în acordarea creditelor, caz în care este garantată supraviețuirea ambelor bănci, chiar dacă profiturile lor vor fi destul de modeste. În aceste condiții, cele două bănci vor fi foarte tentate să ajungă la o înțelegere, pentru a evita consecințele negative ale acțiunilor independente, și să inițieze o politică solidară de expansiune a creditului, care le va proteja pe amândouă în fața insolvenței și le va garanta profituri substanțiale.[97]

Analiza de mai sus poate fi generalizată și aplicată în cazul unui grup numeros de bănci cuprinse într-un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare. Astfel, putem vedea că, în aceste condiții, cu toate că mecanismul de compensare interbancară este activ și funcționează în cazul limitării inițiativelor singulare de expansiune, același mecanism spontan este cel care stimulează stabilirea, explicită sau implicită, de acorduri între majoritatea băncilor pentru a iniția conjugat procesul de expansiune a creditului. Această situație explică, într-un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare, și tendința băncilor de a fuziona, de a încheia acorduri explicite sau implicite și, în ultimă instanță, de a institui o bancă centrală. Aceasta apare ca rezultat al cererilor înaintate chiar de bancherii privați, care doresc instituționalizarea caracterului mutual al expansiunii creditului, prin intermediul unei agenții publice care să o organizeze și dirijeze, evitând astfel riscul ca acțiunile „nesolidare” ale unui grup semnificativ de bănci relativ mai prudente să pericliteze solvabilitatea celorlalte (mai „dornice” să ofere împrumuturi).

Așadar, analiza noastră ne permite să tragem următoarele concluzii: (1) sistemul de compensare interbancară nu este suficient pentru limitarea expansiunii creditului în cazul liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare dacă majoritatea băncilor practică simultan expansiunea creditului fără să existe o creștere prealabilă a economisirii voluntare; (2) însuși sistemul bancar cu rezerve fracționare stimulează băncile să cadă de acord asupra inițierii politicilor de expansiune, într-o manieră generalizată și coordonată, și (3) băncile din sistem au un puternic interes în a cere și obține instituirea unei bănci centrale care să generalizeze și dirijeze expansiunea creditului pentru toate băncile și să garanteze crearea lichidității necesare în perioadele „tulburi” care, așa cum bancherii știu din experiență, reapar inevitabil.[98]

Acordarea unui privilegiu băncilor pentru ca acestea să poată folosi o parte semnificativă a banilor care au fost depozitați la vedere, i.e., pentru a-și exercita activitatea cu rezerve fracționare, are unele efecte perturbatoare foarte importante asupra economiei, asemănătoare celor produse de concesiunea de privilegii către alte grupuri sociale în alte contexte (sindicatele pe piața muncii etc.). În cazul particular de care ne ocupăm acum, sistemul bancar cu rezerve fracționare produce distorsiuni ale structurii producției și o discoordonare intertemporală generalizată a economiei, care, în ultimă instanță, se transformă în mod spontan în criză și recesiune economică. Cu toate că există procese autonome de reversiune care tind să stopeze abuzurile relativ mai devreme decât în cazul unui sistem cu rezerve fracționare, controlat și dirijat de o bancă centrală, efectul cel mai dăunător al sistemului liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare este crearea unui incitativ foarte puternic pentru ca băncile să cadă de acord asupra expansiunii creditului și, mai grav, să ceară cu insistență autorităților crearea unei bănci centrale care să le sprijine în vremurile de restriște și să organizeze și dirijeze expansiunea conjugată și generalizată a creditului.

Concluzie: falimentul legislației bancare

Procesul social de piață este posibil mulțumită unui corp de norme consuetudinare care provin, la rândul lor, din acest proces. Aceste norme sunt constituite din modelele de comportament care sunt integrate în dreptul contractual privat și dreptul penal. Nu au fost proiectate deliberat de nimeni, ci sunt instituții evolutive care apar ca rezultat al informației practice încorporate în ele de către un număr foarte mare de persoane și de-a lungul unei perioade foarte lungi. Dreptul, în sens material sau substanțial, cuprinde, așadar, o serie de norme sau legi generale (i.e., aplicabile tuturor în mod egal) și abstracte (deoarece se limitează la a stabili doar un cadru larg de acțiune pentru indivizi, fără să caute un rezultat concret al procesului social). În contrast cu această concepție, a dreptului în sens material, trebuie să distingem conceptul de legislație, definit ca mulțime a ordinelor și decretelor coercitive, cu caracter de reglementare și ad-hoc, rezultatul acordării de privilegii contrare dreptului și reprezentând agresiunea instituțională și sistematică cu care statul încearcă să pună stăpânire pe procesele de interacțiune umană.[99] Legislația, înțeleasă astfel, implică abandonarea conceptului tradițional de lege, pe care tocmai l-am descris, și substituirea sa cu un „drept ilegitim” alcătuit dintr-un conglomerat de ordine, reglementări și decrete administrative, în care se precizează care trebuie să fie conținutul concret al comportamentului agentului economic supus reglementărilor. Astfel, în măsura în care acordarea de privilegii și coerciția instituțională se extind și se dezvoltă, legile, în sens tradițional, încetează să mai acționeze ca norme de referință pentru comportamentul individual, iar rolul lor este luat de ordinele și decretele coercitive care sunt emise de agenția de reglementare, în cazul nostru banca centrală. În acest fel, legea își pierde treptat mediul de referință practică, iar agenții economici care își pierd reperele constituite de dreptul în sens material ajung, fără să își dea seama, să își modifice personalitatea și să renunțe la obiceiul de a se adapta unor norme generale cu caracter abstract. În aceste condiții, cum „ocolirea” regulilor este, în multe cazuri, o chestiune de supraviețuire, iar, în altele, o manifestare a succesului unei funcții antreprenoriale corupte sau perverse, încălcarea normelor trece, din punct de vedere general, drept o manifestare demnă de admirat a ingeniozității umane, și nu drept o nerespectare a unui sistem de norme, cu consecințe grave asupra vieții sociale.

Considerațiile precedente sunt deplin aplicabile legislației bancare. Într-adevăr, instituirea unui sistem bancar cu rezerve fracționare, care s-a generalizat în toate țările cu economie de piață, implică, înainte de toate, așa cum am putut vedea în primele trei capitole ale acestei cărți, încălcarea unui principiu legal fundamental privitor la contractul de depozitare a banilor la bancă, și acordarea unui ius privilegii unor anumiți agenți economici, băncile private. Acest privilegiu permite băncilor să nesocotească asemenea principii și să dispună pentru propriul profit de majoritatea banilor pe care oamenii îi depun la vedere. Legislația bancară este construită, în primul rând, pe abandonul principiilor legale tradiționale privitoare la contractul de depozitare a banilor la vedere, care constituie miezul activității bancare moderne.

Mai mult, legislația bancară este alcătuită dintr-o încâlceală de ordine și decrete administrative, emise de banca centrală cu scopul de a reglementa în toate detaliile activitatea concretă a băncilor private. Această încâlceală nu numai că nu a fost capabilă să evite apariția recurentă a crizelor bancare, ci (iar aceasta este mult mai grav) a alimentat și agravat apariția ciclică a etapelor de creștere vertiginoasă artificială și a recesiunilor economice profunde, care au afectat cu regularitate economiile occidentale producând pierderi economice și umane imense. Astfel, se observă cum

„de fiecare dată când apare o nouă criză se promulgă de urgență o legislație cu totul nouă sau o serie de amendamente a celei vechi, in ideea naivă că legile vechi erau insuficiente și că cea nouă, mai detaliată și comprehensivă, ar putea preveni viitoarele crize. Prin aceasta, statul și banca centrală își justifică neputința de a preveni criza, care, însă, își va face iar apariția, astfel încât noile norme nu durează decât până la următoarea criză bancară și recesiune economică.”[100]

Putem trage concluzia că legislația bancară va fi sortită eșecului până în momentul când va fi abolită întru totul și înlocuită cu niște articole simple și rezonabile incluse în codurile comercial și penal, in care să se stabilească validitatea contractului de depozitare a banilor în bancă în funcție de respectarea principiilor legale tradiționale (rata rezervelor de 100%) și interzicerea tuturor contractelor care, prin încălcarea legii, maschează exercitarea activității bancare cu rezerve fracționare. Cu alte cuvinte, după cum susține Mises, trebuie substituită actuala junglă legislativă bancară de tip administrativ, care nu a reușit să își atingă scopurile, cu includerea unor articole clare și rezonabile în codul comercial și cel penal.[101]

În acest context, trebuie să remarcăm că teoreticienii moderni care susțin libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare consideră, în mod greșit și datorită, printre altele, lipsei pregătirii juridice, că impunerea unei rate a rezervelor de 100% ar fi o restricție de tip administrativ a libertății individuale. Totuși, cunoaștem, ca rezultat al analizei din primele trei capitole ale acestei cărți, că nu poate fi ceva mai rupt de realitate decât această idee. Acești teoreticieni nu înțeleg că acest precept, departe de a presupune o coerciție sistematică de tip administrativ, impusă de stat, nu este decât simpla aplicare, în domeniul bancar, a unui principiu tradițional al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, nu își dau seama că activității bancare libere cu rezerve fracționare îi este aplicabilă faimoasa expresie anonimă a unui american, reprodusă de Tooke astfel: „libertatea bancară înseamnă libertatea escrocheriei.”[102] Mai mult, dacă un sistem de liberă întreprindere bancară trebuie, în ultimă instanță, să fie susținut în calitate de „rău mai mic” în comparație cu sistemul băncii centrale, acest lucru trebuie făcut nu ca o cale spre exploatarea posibilităților lucrative ce derivă din expansiunea creditului, ci ca un mijloc indirect de atingere a idealului libertății bancare supuse principiilor legale, i.e., exercitarea activității bancare cu o rată a rezervelor de 100%. Pe de altă parte, acest ideal trebuie urmărit în mod direct cu toate mijloacele juridice disponibile, în fiecare circumstanță istorică, într-un stat de drept.

4.

O analiză critică a Școlii moderne a liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare

Ultimii douăzeci de ani au fost martorii unui reviriment al vechilor doctrine economice ale Școlii bancare. Susținătorii acestor doctrine susțin că libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare nu numai că ar duce la mai puține perturbări și crize bancare, ci, mai mult, ar tinde să elimine aceste probleme cu totul. Dat fiind faptul că acești teoreticieni își fundamentează raționamentele pe diverse variante, mai mult sau mai puțin sofisticate, ale vechilor argumente ale Școlii bancare, îi vom grupa sub denumirea de „Școala neobancară” sau „Școala modernă a liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare.” Această școală este alcătuită dintr-o coaliție curioasă de teoreticieni,[103] în care îi putem remarca pe membrii Școlii austriece care au trecut cu vederea o parte din învățăturile elaborate de Mises și Hayek despre monedă și teoria capitalului și a ciclurilor economice, precum White,[104] Selgin[105] și, mai recent, Horwitz;[106] pe membrii școlii subiectiviste engleze, precum Dowd;[107] și, în cele din urmă, pe teoreticienii proveniți dintre monetariști, precum Glasner,[108] Yeager[109] și Timberlake.[110] Milton Friedman[111] însuși, chiar dacă nu poate fi trecut în rândul acestei noi școli, a înclinat treptat către ea, în special datorită eșecului în a convinge bancherii centrali să pună în aplicare faimoasa sa regulă monetară.

Teoreticienii moderni ai școlii liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare au dezvoltat o analiză economică a unui așa-numit „echilibru monetar”, care, utilizând elemente specifice analizei Școlii monetariste și a celei keynesiene,[112] încearcă să demonstreze că libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare se va limita la adaptarea creării de medii fiduciare (bancnote și depozite) cererii pe care publicul o exprimă pentru acestea. În acest fel, susțin că libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare nu numai că ar păstra „echilibrul monetar” mai bine decât alte sisteme alternative, ci ar și adapta cel mai bine oferta de monedă la cererea ei.

În câteva cuvinte, acest argument este axat pe ceea ce se întâmplă când se produce o creștere a cererii agenților economici pentru medii fiduciare, presupunând că rezervele de monedă din metal prețios rămân constante în sistemul bancar. Teoreticienii raționează că, în acest caz, ritmul în care mediile fiduciare sunt schimbate cu rezerve bancare ar scădea. Rezervele ar crește și bancherii, cunoscând acest fapt și dorind să își crească profiturile, ar apela la expansiunea creditului și la emiterea mai multor bancnote și depozite, producând astfel o creștere a emisiunii de medii fiduciare, care ar tinde să se adapteze la creșterea anterioară a cererii pentru ele. În cazul în care are loc o scădere a cererii pentru medii fiduciare, mecanismul descris anterior ar acționa în sens opus: agenții economici ar retrage cantități mai mari de rezerve pentru a se descotorosi de mediile fiduciare, băncile și-ar vedea solvența pusă în pericol și s-ar vedea forțate să apeleze la contracția creditului și la diminuarea emisiunii de bancnote și depozite. Astfel, scăderea ofertei de medii fiduciare ar urma scăderii anterioare a cererii pentru ele.[113]

Această analiză a așa-numitului „echilibru monetar” denotă asemănări evidente cu teoria refluxului iterată de Fullarton și, în special, cu vechile argumente ale Școlii bancare, privitoare la „necesitățile comerțului”, conform cărora crearea de medii fiduciare de către băncile private nu ar avea efecte dăunătoare în cazul în care corespunde unei creșteri a „necesităților” comercianților. Aceste argumente sunt repetate și cristalizate în „noua” teorie a „echilibrului monetar”, conform căreia crearea de medii fiduciare, sub formă de bancnote și depozite, de către băncile private nu ar genera cicluri economice în cazul în care corespunde unei creșteri a cererii publicului pentru astfel de instrumente. Cu toate că Lawrence H. White dezvoltă o versiune embrionară a doctrinei reformulate a „necesităților comerțului” în cartea sa despre libera întreprindere bancară în Scoția,[114] recunoașterea formulării teoretice a acestei idei este acordată unuia dintre cei mai semnificativi studenți ai săi, George A. Selgin. În cele ce urmează vom face o analiză critică a teoriei selginiene a „echilibrului monetar”, sau, cu alte cuvinte, a versiunii sale revizuite a doctrinelor vechii școli bancare.

Eroarea centrală a analizei: cererea de medii fiduciare privită ca variabilă exogenă

Analiza lui Selgin pleacă de la ideea că cererea de monedă în forma mediilor fiduciare este o variabilă exogenă sistemului, că scade sau crește după cum doresc agenții economici, astfel încât principala sarcină a sistemului de liberă întreprindere bancară este adaptarea emisiunii de depozite și bancnote la creșterea și descreșterea cererii.[115] Cu toate acestea, o asemenea cerere nu este exogenă sistemului, ci este determinată endogen de sistem.

Faptul că teoreticienii Școlii liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare își încep analiza prin concentrarea atenției asupra anumitor variații mai mult sau mai puțin misterioase ale cererii pentru medii fiduciare, a căror origine sau etiologie nu le explică, nu este o coincidență.[116] Pare că au înțeles că, în privința ofertei de monedă, analiza austriacă a demonstrat că expansiunea creditului produce importante perturbări ale economiei, ceea ce ar indica, în orice caz, justificarea unui sistem monetar rigid,[117] capabil să înlăture expansiunile și contracțiile care sunt specifice oricărui sistem bancar cu rezerve fracționare. Așadar, pe partea ofertei argumentele teoretice par să susțină instituirea unui sistem monetar relativ neelastic, cum ar fi, de exemplu, un pur etalon aur cu respectarea unei rate a rezervelor de 100%.[118] Prin urmare, dacă susținătorii Școlii neobancare doresc să justifice un sistem bancar cu rezerve fracționare, capabil de creșteri și scăderi importante ale ofertei monetare sub forma mediilor fiduciare, atunci trebuie să recurgă independent la partea cererii, sperând să demonstreze că, atunci când au loc (și, într-un sistem bancar cu rezerve fracționare, trebuie neapărat să se producă), aceste modificări ale ofertei de medii fiduciare au rațiunea de a răspunde variațiilor anterioare ale cererii, pe care pretind că le satisfac prin restabilirea unui ipotetic „echilibru monetar,” existent anterior.

Creșterile masei monetare sub forma expansiunii creditului perturbă structura producției și produc un boom economic și ulterior o etapă recesivă, în timpul cărora au loc importante variații ale cererii de monedă și de medii fiduciare. Deci, desfășurarea evenimentelor nu este declanșată, după cum presupun în analiza lor teoreticienii școlii moderne a libertății bancare, de mișcări autonome și originale ale cererii de medii fiduciare, ci de manipularea ofertei lor, pe care orice sistem bancar cu rezerve fracționare o întreprinde, în mai mică sau mai mare măsură, sub forma expansiunii creditului.

Este adevărat că într-un sistem ce cuprinde o mulțime de bănci libere și nesusținute de o bancă centrală expansiunea creditului ar fi oprită mult mai devreme decât într-un mediu în care banca centrală orchestrează expansiunea generalizată și apoi oferă lichidități băncilor aflate în pericol. Acesta este argumentul adus în favoarea băncii libere, dezvoltat prima dată de Parnell și apoi preluat, ca un second-best, de Mises.[119] Totuși, un lucru este a afirma că activitatea bancară liberă va fi limitată mai devreme în tentativa de expansiune a creditului și altul, foarte diferit, a afirma că expansiunea creditului generată de un sistem de liberă întreprindere bancară nu va perturba în nici un caz structura producției, deoarece va tinde întotdeauna să restabilească un presupus „echilibru monetar”. Chiar Ludwig von Mises a remarcat foarte clar că orice expansiune a creditului perturbă sistemul de producție, respingând astfel esența teoriei moderne a echilibrului monetar. Mises afirmă:

„Noțiunea de expansiune a „normală” a creditului este absurdă. Emiterea de noi mijloace fiduciare, indiferent în ce cantitate, pune întotdeauna în mișcare acele modificări în structura prețurilor a căror descriere cade în sarcina teoriei ciclului economic.[120]

Analiza selginiană a „echilibrului monetar” are principalul defect de a ignora faptul că oferta de medii fiduciare își generează, în mare măsură, propria cerere. Cu alte cuvinte, teoria modernă a libertății bancare conține eroarea fundamentală a vechii Școli bancare, care constă, după cum a arătat Mises, în a nu recunoaște că cererea de credit venită din partea publicului depinde tocmai de predispoziția băncii de a împrumuta. Astfel că, acei bancheri care nu sunt, de la bun început, foarte preocupați de solvabilitatea lor viitoare se află în situația de a expanda creditul și a plasa noi medii fiduciare pe piață pur și simplu reducând rata dobânzii pe care o cer pentru banii noi pe care îi creează și slăbind condițiile, contractuale și de alt tip, pe care le pun în mod normal pentru acordarea de credite.[121] Așadar, contrar celor presupuse de Selgin și de ceilalți reprezentanți ai școlii sale, băncile pot iniția expansiunea creditului într-un regim de libertate bancară, dacă au motive să ignore chestiunea solvenței, indiferent dacă anterior s-a produs sau nu o modificare a cererii pentru medii fiduciare. De asemenea, într-o perioadă inițială, creșterea cantității de bani corespunzătoare acestei expansiuni a creditului tinde să sporească însăși cererea de medii fiduciare. Într-adevăr, toți acei agenți economici care nu își dau seama că s-a inițiat un proces expansiv de natură inflaționistă, care, în ultimă instanță, va duce la o scădere relativă a puterii de cumpărare a banilor și ulterior la o recesiune, vor observa că prețurile anumitor bunuri și servicii încep să crească relativ mai repede și vor aștepta în zadar ca ele să scadă înapoi la nivelul lor „normal”. Între timp, cel mai probabil, vor decide să își sporească cererea de medii fiduciare.

Îl cităm din nou pe Mises:

„Acest prim stadiu al procesului inflaționist poate dura mai mulți ani. Câtă vreme continuă, prețurile multor bunuri și servicii nu sunt încă ajustate la relația monetară modificată. Există încă în țară oameni care n-au devenit conștienți de faptul că au de-a face cu o revoluție a prețurilor, care va determina în cele din urmă o creștere considerabilă a acestora, deși amploarea acestei creșteri nu va fi aceeași pentru diferitele bunuri și servicii. Oamenii aceștia încă mai cred că într-o zi prețurile vor scădea. În așteptarea zilei aceleia, ei își reduc volumul cumpărăturilor, sporindu-și concomitent deținerile monetare.”[122]

Băncile unui sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare, nu numai că pot iniția unilateral o expansiune a creditului, ci, mai mult, de-a lungul unei perioade mari de timp, o asemenea creștere a cantității de medii fiduciare (care se poate întotdeauna plasa pe piață prin reducerea convenabilă a ratei dobânzii) tinde să producă la început o creștere a cererii pentru medii fiduciare. Acest proces poate dura atât timp cât publicul, lăsându-se purtat de valul optimismului, nu începe să își piardă încrederea situația economică „norocoasă” și să anticipeze o creștere generalizată a prețurilor, urmată de o criză și de o recesiune economică profundă.

Am argumentat, așadar, că originea modificărilor monetare se găsește pe partea ofertei, că băncile membre ale unui sistem de liberă întreprindere bancară sunt capabile să manipuleze oferta monetară și că emisiune de medii fiduciare își creează propria cerere pe termen scurt și mediu. Dacă afirmațiile de mai sus sunt adevărate, atunci Selgin se înșeală întru totul când afirmă că oferta de medii fiduciare nu face decât să se adapteze cererii pentru ele. De fapt, cererea de medii fiduciare, cel puțin pentru o perioadă considerabilă, se adaptează ofertei crescute pe care băncile o creează sub forma creditelor.[123]

Posibilitatea ca un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare să inițieze unilateral expansiunea creditului

Există multiple posibilități ca un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare să inițieze expansiuni ale creditului care nu corespund unei creșteri anterioare a cererii pentru medii fiduciare.

În primul rând, trebuie să observăm că analiza teoreticienilor moderni ai liberei întreprinderi bancare asupra echilibrului monetar suferă în mare măsură de limitările analizei tradiționale neoclasice care, atât la nivel macro, cât și la nivel microeconomic, se mulțumește cu studierea stărilor finale ale proceselor sociale (echilibrul monetar), care se presupune că sunt atinse ca rezultat al comportamentului rațional și maximizator al agenților economici (bancherii privați). Analiza economică a Școlii austriece, prin contrast, în loc să se axeze pe echilibru, se concentrează asupra proceselor dinamice de tip antreprenorial. Fiecare act antreprenorial are un efect coordonator și stabilește o tendință către echilibru, care, totuși, nu este atins niciodată, deoarece chiar în timpul acestui proces se produc schimbări ale circumstanțelor și se generează informație nouă de către antreprenori. Așadar, din această perspectivă dinamică, nu se poate accepta un model static, asemenea celui al echilibrului monetar, care presupune că se produc ajustări imediate și perfecte între cererea și oferta de medii fiduciare.

În viața reală, fiecare bancher, dotat cu propria-i perspicacitate și creativitate antreprenorială, interpretează subiectiv informațiile pe care le primește din lumea exterioară, atât în funcție de gradul de optimism cu care privește desfășurarea evenimentelor economice, cât și relativ la nivelul de rezerve pe care consideră că este „prudent” să le păstreze pentru a-și păstra solvabilitatea. În acest fel, fiecare bancher, într-un mediu al incertitudinii, decide zilnic ce volum de medii fiduciare să emită. Este evident că, în cadrul acestui proces antreprenorial, bancherii comit multe erori care se concretizează în emiterea unilaterală de medii fiduciare ce perturbă structura producției. Este, de asemenea, clar că însuși acest proces va tinde să pună în lumină și să elimine erorile comise, însă aceasta se va întâmpla doar după o perioadă mai mult sau mai puțin lungă, iar între timp nu va putea fi evitată alterarea structurii reale a producției. Dacă adăugăm acestui proces faptul că, după cum am văzut în paragraful anterior, oferta de medii fiduciare tinde să își creeze propria cerere, se va înțelege că un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare (asemenea oricărei alte piețe) va atinge cu mari dificultăți „echilibrul monetar” atât de râvnit de către teoreticieni. În cel mai bun caz, bancherii privați se vor strădui, printr-un proces de „încercare și eroare”, să adapteze oferta de medii fiduciare la cererea pentru ele, care, în primul rând, nu le este cunoscută și, în al doilea rând, tinde să se modifice chiar ca urmare a emiterii de medii fiduciare. S-ar putea, prin urmare, pune întrebarea dacă procesul antreprenorial de coordonare ar permite bancherilor să atingă atât de râvnitul „echilibru monetar”, însă nu va putea fi negat faptul că în timpul acestui proces se vor comite nenumărate erori antreprenoriale, concretizate în emiterea nejustificată de medii fiduciare, care vor tinde inevitabil să afecteze structura de producție, generând crize și recesiuni economice, așa cum ne arată teoria austriacă a ciclului economic.[124]

Același lucru se poate spune, în al doilea rând, despre posibilitățile unui grup major sau minor de bancheri de a orchestra simultan o expansiune a mediilor fiduciare, sau de a decide să încheie acorduri sau să fuzioneze pentru a împărți și „gestiona”mai bine rezervele, crescându-și astfel capacitatea de a expanda creditul și a-și mări profiturile.[125] Cu excepția cazului în care teoreticienii liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare doresc să interzică acest tip de strategii antreprenoriale (lucru de care ne îndoim), este evident că acestea ar permite inițierea unor expansiuni economice generatoare de recesiuni economice. Se poate argumenta că expansiunile concertate vor tinde să se autocorecteze, din moment ce, după cum susține Selgin, creșterea totală a compensărilor interbancare va duce la creșterea varianței dintre compensările debitului și creditului.[126] Totuși, dincolo de faptul că Selgin presupune că volumul total de rezerve de metal prețios din sistemul bancar este constant și dincolo de aceea că mulți autori se îndoiesc de eficacitatea mecanismului menționat de el,[127] chiar și admițând, de dragul argumentului, că Selgin are dreptate, trebuie să amintim iarăși că ajustarea nu va fi niciodată perfectă sau imediată, astfel încât expansiunile concertate și fuziunile pot duce la creșteri semnificative ale ofertei de medii fiduciare, care declanșează procesele specifice ciclului economic.

În al treilea și ultimul rând, sistemul de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare generează creșteri ale emisiunii de medii fiduciare care nu corespund creșterilor anterioare ale cererii pentru ele, oricând se produce o creștere a stocului global de monedă metalică (aur) utilizat de bancă în calitate de „rezerve de precauție.” Dacă ne amintim că stocul mondial de aur a crescut cu o rată anuală situată între 1% și 5%,[128] ca rezultat al creșterii producției mondiale de aur, este evident că, doar din acest motiv, bancherii privați ar putea emite medii fiduciare cu o rată de 1% până la 5% pe an, fără nici o legătură cu cererea pentru ele (și, prin urmare, cu depline efecte expansive la început și recesive la urmă).[129]

Putem, așadar, să tragem concluzia că orice sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare poate produce importante procese inflaționiste[130] și grave recesiuni economice.[131]

Teoria „echilibrului monetar” în libera întreprindere bancară este bazată pe o analiză exclusiv macroeconomică

Trebuie să remarcăm că analiza teoreticienilor moderni ai liberei întreprinderi bancare ignoră efectele de natură microeconomică ce apar ca rezultat al creșterilor și descreșterilor ofertei și cererii de medii fiduciare generate de sistemul bancar. Cu alte cuvinte, chiar și admițând, de dragul argumentației, că originea tuturor relelor se află, după cum presupun ei, în modificările neașteptate ale cererii agenților economici pentru medii fiduciare, este evident că oferta de medii fiduciare, generată prezumtiv de sistemul bancar pentru a răspunde la modificările cererii pentru ele, nu ajunge instantaneu și cu precizie la acei agenți economici ale căror valorizări privitoare la deținerea de noi medii fiduciare s-au modificat. De fapt, oferta se revarsă pe piață prin anumite locuri concrete și într-un mod specific: sub formă de credite oferite prin reducerea ratei dobânzii și primite, în primă instanță, de către anumiți antreprenori și investitori care tind, astfel, să inițieze noi proiecte investiționale mai intensive în capital, care perturbă structura producției.

Așadar, nu este de mirare că teoreticienii moderni ai școlii libertății bancare ignoră teoria austriacă a ciclului economic, deoarece această teorie nu cadrează cu analiza lor privitoare la emiterea de medii fiduciare într-un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare. Astfel, se refugiază în analiza exclusiv macroeconomică (monetaristă sau keynesiană, după caz), folosind, în cel mai bun caz, instrumente care, asemenea ecuației schimbului sau „nivelului general al prețurilor”, tind să mascheze tocmai acele fenomene microeconomice cu adevărat relevante, care se au loc într-o economie atunci când se produce expansiunea creditului și crește cantitatea de medii fiduciare (variația prețurilor relative și discoordonarea intertemporală a comportamentului agenților economici).

În procesele de piață normale, oferta de bunuri și servicii de consum tinde să varieze în funcție de cererea pentru ele, iar noile produse ajung, de regulă, în posesia acelor consumatori a căror valorizare subiectivă a acestor produse a crescut. Pe de altă parte, situația adusă de crearea unor noi medii fiduciare este cu totul alta: creșterea ofertei de medii fiduciare nu ajunge niciodată imediat și direct în buzunarele acelor agenți economici a căror cerere pentru ele va fi crescut, ci în urma unui proces de lungă durată și sinuos, trecând în prealabil prin buzunarele multor altor agenți economici și perturbând în această tranziție întreaga structură a producției.

Bancherii, când creează noi medii fiduciare, nu le înmânează direct agenților economici care, eventual, ar putea dori să ceară mai multe medii fiduciare. Dimpotrivă, bancherii acordă credite unor antreprenori care, la rândul lor, le direcționează spre investiții, fără a ține cont câtuși de puțin de proporția în care deținătorii finali ai mediilor fiduciare doresc să consume și să economisească, sau investească. Astfel, este foarte posibil ca noile medii fiduciare, emise pentru a răspunde unei cereri prezumptiv crescute, să fie folosite în ultimă instanță parțial pentru achiziționarea de bunuri de consum, cauzând o creștere a prețului lor relativ. Am văzut deja (capitolul 7, p. 429; ed. în limba engleză – n.t.) cum, pentru Hayek, „atât timp cât orice parte a venitului adițional creat astfel este cheltuită pe bunuri de consum (i.e., dacă nu este economisit în întregime), prețurile bunurilor de consum trebuie să crească permanent în comparație cu acelea ale diferitelor tipuri de intrări. Iar această situație, ar trebui să fie evident de pe acum, nu poate rămâne prea mult fără urmări asupra prețurilor diferitelor tipuri de intrări și asupra metodelor de producție care vor părea profitabile.”[132]

În plus, Hayek face clarificări suplimentare ale poziției sale:

„Pentru ca analiza noastră să fie aplicabilă, nu este nevoie decât ca, atunci când veniturile sunt crescute prin investiții, acea parte a venitului adițional care este cheltuită pe bunuri de consum, în orice perioadă, să fie mai mare decât proporția în care noile investiții sporesc producția de bunuri de consum în aceeași perioadă. Și, bineînțeles, nu există motive pentru a ne aștepta să fie economisită mai mult de o fracție a noului venit [creat prin expansiunea creditului] și, cu siguranță, nu la fel de mult cât venitul nou investit, deoarece aceasta ar însemna ca practic tot venitul câștigat din noile investiții să fie economisit.”[133]

Pentru a oferi o ilustrare grafică a argumentului nostru, să presupunem că cererea de medii fiduciare crește, pe când proporția în care agenții economici doresc să consume și să investească rămâne neschimbată.[134] În aceste condiții, agenții economici se vor vedea obligați să reducă cererea monetară pentru bunuri de consum, să vândă obligațiuni și alte active financiare și, mai ales, să reducă volumul de reinvestire din diferitele etape ale procesului de producție, până vor putea acumula volumul mai mare de depozite bancare pe care doresc să îl dețină. Prin urmare, dacă presupunem că rata socială a preferinței de timp nu s-a schimbat și folosim o versiune simplificată a diagramelor triunghiulare, pe care le-am folosit în capitolul 5 pentru a reprezenta structura productivă reală a societății, vom vedea cum, în Graficul VIII-1, creșterea cererii pentru medii fiduciare face ca ipotenuza triunghiului să se deplaseze spre stânga. Această mișcare reflectă o scădere a cererii monetare atât pentru bunuri de consum, cât și pentru bunuri de producție, din moment ce proporția dintre ele (sau preferința de timp) a rămas neschimbată. În acest grafic, suprafața „A” reprezintă noua cerere (sau „tezaurizare”) a mediilor fiduciare pe care o manifestă agenții economici (vezi Graficul VIII-1).

Concluzia fundamentală a teoriei echilibrului monetar într-un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare este că băncile ar răspunde acestei cereri pentru medii fiduciare prin expandarea emisiunii cu un volum egal cu cel al noii cereri (reprezentate de suprafața „A”), iar structura producției, ilustrată în Graficul VIII-2, ar rămâne intactă (vezi Graficul VIII-2).

Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că băncile nu transferă noile medii fiduciare pe care le creează direct beneficiarilor finali (agenții economici a căror cerere de medii fiduciare a crescut cu volumul reprezentat de suprafața „A” în Graficul VIII-1), ci depozitele sunt împrumutate antreprenorilor, care le cheltuiesc pe bunuri de producție, creând o structură a producției mai capital-intensivă, pe care o reprezentăm în Graficul VIII-3.

Totuși, această structură a producției mai capital-intensivă nu poate fi menținută pe termen lung, deoarece, odată ce mediile fiduciare nou create ajung la utilizatorii finali (care au acumulat deja deținerile bancare de care aveau nevoie, după cum ne arată suprafața „A” din Graficul VIII-1), aceștia le vor cheltui, conform ipotezei noastre că preferința de timp nu s-a schimbat, pe bunuri de consum și de producție într-o proporție identică celei reflectate în graficele VIII-1 și VIII-2. Dacă suprapunem Graficul VIII-3 peste Graficul VIII-2 (vezi Graficul VIII-4), perturbarea structurii de producție devine evidentă. Suprafața umbrită „B” reprezintă proiectele de investiție începute din eroare, ca rezultat al faptului că toate mediile fiduciare emise pentru adaptarea la creșterea cererii pentru ele au fost acordate sub forma creditelor pentru investiții.[135] Suprafața umbrită „C” a cărei arie este egală cu cea a suprafeței „B”) reprezintă acea parte a mediilor fiduciare cheltuită de către deținătorii finali pe bunuri mai apropiate de etapa finală a consumului, lăsând structura de producție la proporții identice cu cele din Graficul VIII-1, însă aceasta se întâmplă abia după ce au loc inevitabilele și dureroasele reajustări reale, descrise de teoria austriacă a ciclului economic și pe care sistemul de libertate bancară, după cum am văzut, nu este capabil să le evite. Prin urmare, trebuie să tragem concluzia, contrar celor sugerate de Selgin și White,[136] că, chiar dacă expansiunea mediilor fiduciare se adaptează complet unei creșteri anterioare a cererii pentru ele, se vor produce efectele specifice ale ciclului prevăzute de teoria creditului de circulație.

Confundarea conceptului de economisire cu cel al cererii de bani

Tentativa de a recupera măcar esența vechii doctrine a „necesităților comerțului” și de a arăta că un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare nu ar declanșa ciclul economic l-a făcut pe George A. Selgin să susțină o teză similară celei prezentate de John Maynard Keynes privitor la depozitele bancare. Într-adevăr, să ne amintim că pentru Keynes, oricine păstrează o sumă adițională de bani proveniți dintr-un credit „economisește” acea sumă:

„Mai mult, economisirea rezultată din această decizie este la fel de autentică precum orice altă economisire. Nimeni nu poate fi obligat să intre în posesia banilor adiționali ce corespund unui nou credit bancar, decât dacă preferă în mod deliberat să dețină mai mulți bani decât vreo altă formă de avuție.[137]

George Selgin se situează pe o poziție similară lui Keynes, considerând că cererea publicului pentru deținerile monetare sub formă de bancnote și conturi bancare reflectă simultan dorința lor de a oferi aceleași sume ca împrumuturi pe termen scurt prin sistemul bancar. Mai exact, Selgin afirmă:

„A deține monedă emisă de bancă este totuna cu a practica economisirea voluntară… Oricând se întâmplă ca o bancă să își crească pasivele în procesul de acordare a noilor credite și realizare a investițiilor, cei care dețin creanțele asupra acelor pasive sunt împrumutătorii ultimi, iar ceea ce dau cu împrumut sunt resursele reale pe care le-ar putea achiziționa dacă, în loc să dețină banii, i-ar cheltui. Când expansiunea sau contracția pasivelor bancare are loc de o asemenea manieră încât să fie tot timpul adaptată cererilor de medii fiduciare, volumul fondurilor de capital real pe care băncile îl oferă celor care iau cu împrumut este egal cu volumul oferit voluntar băncilor de către public. În aceste condiții, băncile sunt simpli intermediari de fonduri de credit.[138]

Totuși, este perfect posibil ca publicul să își crească simultan deținerile de medii fiduciare și cererea pentru bunuri și servicii de consum, decizând să își reducă investițiile. Orice agent economic poate să își folosească deținerile monetare în oricare dintre următoarele trei moduri: le poate cheltui pe bunuri și servicii de consum, le poate cheltui în realizarea de investiții sau le poate păstra sub forma deținerilor monetare sau de medii fiduciare. Nu există alte opțiuni. Decizia privitoare la proporția care va fi cheltuită pentru consum și pentru investiții este distinctă și independentă de deciziile care se iau cu privire la deținerile de medii fiduciare sau de lichidități. Așadar, nu putem conchide, precum Selgin, că orice deținere monetară echivalează cu o „economisire”, deoarece este foarte posibil ca mărirea deținerilor de medii fiduciare să se producă printr-o diminuare a cheltuielilor pentru investiții (de exemplu, prin vânzarea de titluri la bursă), care face posibilă creșterea cheltuielii monetare finale pe bunuri și servicii de consum. În aceste circumstanțe s-ar produce o diminuare a economisirii în cazul unui individ care, simultan, și-ar spori deținerile monetare. De aceea, nu este corect să numim economisire orice sporire a deținerilor monetare.

A spune, asemenea lui Selgin, că „orice deținător al creanțelor către pasive emise de o bancă liberă oferă acelei bănci un împrumut de valoarea deținerilor sale”[139] este totuna cu a afirma că orice act de creare de bani, sub forma depozitelor sau bancnotelor, de către o bancă membră a unui sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare echivalează, în ultimă instanță, cu acordarea a posteriori către bancă a unui credit de aceeași valoare. Totuși, băncile generează credite ex nihilo și oferă putere de cumpărare suplimentară antreprenorilor, care primesc creditele fără a reflecta vreun moment la care vor fi adevăratele dorințe ale celorlalți agenți economici de a consuma și investi, când aceștia vor ajunge în cele din urmă să fie deținătorii mediilor fiduciare create de bănci. Astfel, este foarte posibil, dacă preferințele sociale privitoare la consum și investiții au rămas neschimbate, ca cel puțin o parte a mediilor fiduciare create de către bănci să fie utilizată pentru creșterea cheltuielilor pe bunuri de consum, făcând să crească prețurile relative ale acestui tip de bunuri.

Teoreticienii liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare consideră, de regulă, că orice bancnotă sau depozit emis de către o bancă este un „activ financiar” care instrumentează un credit. Din punct de vedere juridic, această idee implică probleme grave, pe care le-am studiat deja în primele trei capitole ale acestei cărți. Economic vorbind, eroarea acestor teoreticieni constă în convingerea că moneda este un „activ financiar”, reprezentând economisirea voluntară a unui agent economic ce „împrumută” bunuri prezente pentru bunuri viitoare.[140] Totuși, banii sunt ei înșiși bunuri prezente[141] iar deținerea de bani lichizi sau de depozite nu spune nimic despre proporția în care doresc agenții economici să consume sau să investească. Astfel, creșterile sau descreșterile deținerilor monetare sunt perfect compatibile cu diferite combinații de creșteri sau descreșteri simultane ale proporției în care doresc să consume sau să investească. Este de conceput ca mărirea deținerilor de medii fiduciare să aibă loc odată cu creșterea consumului de bunuri și servicii, fiind necesar doar ca agentul economic să dezinvestească o parte din resursele pe care le-a economisit și investit în trecut. După cum remarcă Hans-Hermann Hoppe, oferta și cererea de bani determină prețul lor, sau puterea de cumpărare, în timp ce oferta și cererea de „bunuri prezente” la schimb cu „bunuri viitoare” determină rata dobânzii sau rata socială a preferinței de timp și volumul global de economisire și investire.[142]

Economisirea cere întotdeauna eliberarea unor bunuri reale care nu sunt consumate (i.e., un sacrificiu) și nu are loc prin simpla creștere a numărului de unități monetare sub pretextul că, atât timp cât nu se cheltuiesc pe bunuri de consum, se „economisesc”. Selgin adoptă această poziție când îl critică pe Machlup[143] pentru considerația că acordarea expansivă de credite creează o putere de cumpărare pe care nu a retras-o nimeni din consum (i.e., nu a economisit-o). Creditul, pentru a nu perturba structura producției, trebuie să provină dintr-o economisire anterioară, care pune la dispoziția investitorului bunuri prezente cu adevărat economisite. Dacă nu are loc o asemenea sacrificare a consumului, ci se finanțează investiția doar printr-un credit nou-creat (created credit), structura producției, după cum știm deja, va fi inexorabil perturbată, chiar și în cazul în care mediile fiduciare nou-create corespund unei creșteri anterioare a cererii pentru ele. De aceea, Selgin este obligat să redefinească noțiunile de economisire și creare de credit. Susține că economisirea are loc ipso facto în momentul când sunt create noi medii fiduciare, cu condiția ca deținătorul lor inițial să le poată consuma pe bunuri de consum și să nu o facă. Selgin susține, de asemenea, că expansiunea creditului nu generează cicluri dacă tinde să fie însoțită de o creștere anterioară a cererii pentru medii fiduciare. Pe scurt, avem de-a face cu argumente asemănătoare celor expuse de Keynes în a sa Teorie generală, deja respinse, după cum am putut vedea în capitolul 7, cu mulți ani înainte.

Crearea de medii fiduciare presupune, de asemenea, o creștere a masei monetare care tinde să diminueze capacitatea achizitivă a banilor, astfel „expropriindu-se”, diluat și aproape imperceptibil, valoarea unităților monetare. Afirmația că o asemenea expropriere a agenților economici reprezintă o „economisire” (voluntară?) este, evident, o glumă proastă. Nu este surprinzător că aceste doctrine au fost susținute de autori precum Keynes, Tobin, Pointdexter și, în general, de toți susținătorii inflaționismului, ai expansiunii creditului și ai „eutanasierii rentierilor”, de dragul politicilor economice agresive destinate asigurării unui nivel „adecvat” al „cererii agregate.” Însă, este surprinzător că autori precum Selgin și Horwitz, care aparțin (sau cel puțin au aparținut) Școlii austriece și ar trebui să cunoască mai bine pericolele implicite, au ținut să recurgă la acest tip de raționament pentru a justifica sistemul de „liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare.”[144]

Pericolul ilustrărilor istorice ale sistemelor de liberă întreprindere bancară

Autorii neobancari dedică eforturi mari realizării de studii istorice prin care intenționează să susțină idea că sistemul de liberă întreprindere bancară, mulțumită mecanismului de „echilibru monetar,” ar imuniza economiile în fața ciclurilor de avânt și depresiune. Totuși, studiile empirice realizate până în prezent, în loc să cerceteze dacă sistemul de liberă întreprindere bancară a evitat expansiunea creditului, boom-ul artificial și recesiunea economică, s-au limitat la a studia dacă panicile bancare și crizele au fost mai mult sau mai puțin frecvente și grave decât în cazul unui sistem bancar cu bancă centrală (iar acesta este, evident, un subiect distinct) .[145]

George A. Selgin analizează panicile bancare apărute sub diferite sisteme istorice de liberă întreprindere bancară cu cele apărute sub alte sisteme controlate de o bancă centrală, ajungând la concluzia că, în al doilea caz, frecvența și gravitatea crizelor au fost mai mari.[146] Mai mult, teza principală a celei mai importante cărți neobancare despre libera întreprindere bancară în Scoția constă în argumentul că sistemul bancar scoțian, care era mai „liber” decât cel englez, era mai „stabil” și suferea de mai puține perturbări financiare.[147]

Cu toate acestea, după cum a remarcat Murray N. Rothbard, faptul că în sistemul de liberă întreprindere bancară scoțian falimentau relativ mai puține bănci decât în cel englez nu înseamnă neapărat că primul era superior.[148] Într-adevăr, falimentele bancare au fost practic eliminate din actualele sisteme bancare, iar aceasta nu le face mai bune decât un sistem de liberă întreprindere bancară supus principiilor de drept, ci, de fapt, le face mai rele. Falimentele bancare nu indică nicidecum că sistemul funcționează defectuos, ci sunt, cu siguranță, o dovadă a procesului sănătos și spontan de reversiune care începe să opereze ca răspuns la activitatea bancară cu rezerve fracționare, care presupune un privilegiu legal și un atac asupra pieței. Așadar, acolo unde există un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare și nu se produc regulat falimente și suspendări ale plăților bancare, trebuie să bănuim că există factori instituționali care apără băncile de consecințele normale ale activității bancare cu rezerve fracționare și au un rol similar cu cel care este actualmente deținut de banca centrală, acela de împrumutător ultim. În cazul Scoției, băncile au încurajat uzul bancnotelor în tranzacții atât de mult încât, practic, nimeni nu mai cerea să fie preschimbate cu aur, iar aceia care, ocazional, cereau monedă metalică la ghișeele bancare erau ținta dezaprobării generale și a diverselor presiuni din partea bancherilor, care îi acuzau de „lipsă de loialitate”și amenințau cu îngreunarea obținerii creditelor în viitor. Mai mult, după cum a arătat profesorul Sidney G. Checkland,[149] sistemul scoțian de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare a fost supus unor etape recurente și succesive de expansiune și contracție a creditului, care au produs cicluri economice de boom și recesiune în anii 1770, 1772, 1778, 1793, 1797, 1802–1803, 1809–1810, 1810–1811, 1818–1819, 1825–1826, 1836–1837, 1839, și 1845–1847. Cu alte cuvinte, chiar dacă au existat panici bancare relativ mai puține în Scoția decât în Anglia, ciclurile succesive de avânt și depresiune au fost la fel de grave, iar Scoția, în ciuda mult lăudatului său sistem de libertate bancară, nu a fost ferită de expansiunea creditului, boom-urile artificiale și ulterioarele etape de gravă recesiune economică.[150]

Sistemul financiar chilian al secolului al XIX-lea ne oferă o altă ilustrare istorică a incapacității sistemului de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare de a evita expansiunile artificiale și recesiunile economice. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Chile a avut bancă centrală și a beneficiat de un sistem bancar cu rezerve 100%. De-a lungul câtorva decenii, cetățenii săi s-au opus ferm diverselor tentative de introducere a unui sistem bancar cu rezerve fracționare și s-au bucurat de o mare stabilitate economică și financiară. Această situație a început să se schimbe în 1853, când statul chilian l-a angajat, în calitate de profesor de economie la Universitatea Santiago de Chile, pe Jean-Gustav Courcelle-Seneuil (1813–1892), unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni francezi ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare. Influența lui Courcelle-Seneuil în Chile, de-a lungul celor zece ani în care și-a desfășurat activitatea profesorală acolo, a fost atât de mare încât în 1860 s-a dat o lege care a permis instaurarea unui sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare, fără bancă centrală. Începând din acest moment tradiționala stabilitate financiară a sistemului chilian a dispărut și a început o succesiune a etapelor de expansiune artificială (bazate pe acordarea de noi credite), urmate de falimente bancare și crize economice. Convertibilitatea banilor de hârtie a fost suspendată în câteva rânduri (1865, 1867, și 1879) și s-a intrat într-o perioadă de inflație și grave perturbări de natură economică, financiară și socială. Această perioadă a rămas întipărită în memoria colectivă a chilienilor și explică de ce aceștia continuă până în prezent să asocieze, greșit, turbulențele financiare cu doctrina liberală susținută de Courcelle-Seneuil.[151]

Pe de altă parte, faptul că diverse studii istorice par să indice că sistemele de liberă întreprindere bancară au dat naștere unor panici și crize bancare mai puține decât în cazul sistemelor cu bancă centrală nu înseamnă că primele erau complet lipsite de astfel de episoade. Selgin însuși menționează cel puțin trei cazuri în care crizele bancare acute au devastat sistemele de liberă întreprindere bancară: Scoția în 1797, Canada în 1837 și Australia în 1893.[152] Dacă Rothbard are dreptate că în restul cazurilor restricțiile bancare au jucat rolul băncii centrale într-o anumită măsură, atunci numărul crizelor bancare ar fi putut fi mult mai mare în absența acestor restricții.[153] În orice caz, nu trebuie să considerăm eliminarea completă a crizelor bancare drept criteriul ultim pentru a determina care sistem bancar este cel mai bun. Dacă ar fi așa, până și cei mai hotărâți reprezentanți ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare ar fi obligați să admită că cel mai bun sistem bancar este acela care impune păstrarea unei rate a rezervelor de 100%, din moment ce, prin definiție, este singurul sistem care elimină, în toate circumstanțele, apariția panicilor și crizelor bancare.[154]

Pe scurt, experiența istorică nu pare să sprijine teza teoreticienilor moderni ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare. Chiar și în cazul sistemelor de libertate bancară mai puțin reglementate au loc cicluri de avânt și depresiune care sunt generate de expansiunea creditului, iar băncile nu sunt ferite de panici și falimente. Recunoașterea acestui fapt i-a făcut pe anumiți autori neobancari, precum Stephen Horwitz, să pretindă că, chiar dacă dovezile istorice contrare perspectivei lor au o anumită semnificație, nu pot ajuta la respingerea teoriei efectelor benefice ale liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare, și că această respingere trebuie făcută doar prin demersuri strict teoretice.[155]

Ignorarea argumentelor juridice

Teoreticienii activității bancare cu rezerve fracționare tind să excludă considerațiile juridice din analiza lor, fără a ține seamă, așa cum facem în această carte, de faptul că studiul problematicii bancare are o natură multidisciplinară și ignorând existența unei intime corespondențe teoretice și practice între aspectele juridice și cele economice ale tuturor proceselor sociale.

Astfel, teoreticienii libertății bancare ignoră, în primul rând, faptul că exercitarea liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare presupune o imposibilitate logică, din punct de vedere juridic. Am arătat la începutul acestei cărți că, oricând se întâmplă ca o bancă să acorde împrumuturi cu acoperire în banii care au fost depozitați la vedere, se creează o dublă disponibilitate asupra aceleiași sume de bani: una din partea deponentului original și cealaltă din partea celui care primește împrumutul. Este evident că două persoane nu se pot bucura în același timp de disponibilitatea asupra aceluiași lucru, și că acordarea unei disponibilități secunde asupra aceluiași lucru unei alte persoane reprezintă o acțiune frauduloasă.[156] Însușirea ilegală și frauda sunt evidente și sunt comise cel puțin în etapele inițiale ale formării sistemului bancar modern, după cum am putut vedea în capitolul 2.

Odată ce bancherii au obținut de la stat privilegiul de a opera cu rezerve fracționare, această metodă bancară a încetat, din perspectiva dreptului pozitiv, să mai fie un act penal, iar când cetățenii acționează în cadrul unui sistem sprijinit astfel de lege, trebuie să excludem posibilitatea fraudei penale. Dar, după cum am văzut în capitolele 1, 2 și 3 ale acestei cărți, acest privilegiu nu conferă contractului de depozitare a banilor la bancă, în nici un caz, o natură juridică adecvată. Dimpotrivă, acest contract este, de cele mai multe ori, lovit de nulitate, datorită unei discrepanțe privitoare la cauza sa: pe de o parte, deponenții consideră că tranzacția este un depozit, iar pe de alta, bancherii o privesc ca fiind un împrumut. Conform principiilor generale de drept, oricând se întâmplă ca părțile implicate într-un schimb să aibă convingeri contrare despre natura contractului pe care l-au încheiat, contractul este nul și neavenit.

Mai mult, chiar dacă deponenții și bancherii cad de acord asupra faptului că tranzacția lor reprezintă un împrumut, chestiunea naturii legale a contractului de depozitare a banilor la bancă tot nu ar fi soluționată. Din punct de vedere economic, am văzut că este teoretic imposibil ca băncile să facă față, în orice situație, cererilor de răscumpărare a depozitelor care depășesc rezervele existente. În plus, această imposibilitate este agravată în măsura în care însăși activitatea bancară cu rezerve fracționare tinde să genereze crize și recesiuni economice care pun regulat în pericol solvabilitatea băncilor. Revenind la perspectiva juridică, contractele care sunt imposibil de pus în practică sunt, de asemenea, nule și neavenite. Doar respectarea regulii unei rate a rezervelor de 100%, care garantează returnarea în orice moment a tuturor depozitelor primite, sau existența și sprijinul unei bănci centrale, care să ofere toată lichiditatea necesară la nevoie, ar putea face posibile, și deci viabile, aceste contracte de „împrumut” cu opțiune de returnare (sau răscumpărare) la paritate în orice moment.

Nici argumentul conform căruia contractele de depozitare bancară a banilor sunt imposibil de onorat doar în anumite perioade și doar în circumstanțe extreme nu poate salva natura juridică a acestui tip de contract, deoarece activitatea bancară cu rezerve fracționare este, așa cum am arătat deja în această carte, contrară ordinii publice și se exercită în dauna terților. Activitatea bancară cu rezerve fracționare, prin generarea expansivă de credite fără acoperire în economisire reală, perturbă structura producției, făcând ca antreprenorii ce primesc împrumuturile, fiind induși în eroare de facilitatea crescută cu care sunt acordate creditele, să inițieze proiecte investiționale care vor fi, în ultimă instanță, nerentabile. Atunci când se produce inevitabila criză economică, aceste proiectele investiționale vor trebui întrerupte și lichidate, cu mari costuri economice, sociale și personale, care se vor răsfrânge nu numai asupra antreprenorilor „vinovați” de erori, ci și asupra restului agenților economici implicați în procesul de producție (lucrători, furnizori etc.).

Deci, nu putem argumenta, asemenea lui White, Selgin și altora, că într-o societate liberă bancherii și clienții lor ar trebui să aibă libertatea de a încheia între ei orice înțelegere contractuală consideră de cuviință.[157] Înțelegerile reciproc avantajoase între două părți nu sunt legitime dacă implică un abuz al legii sau un prejudiciu adus terților, și sunt, prin urmare, contrare ordinii publice. Aceasta este și situația depozitelor bancare cu rezerve fracționare, când, contrar a ceea ce se întâmplă de obicei, ambele părți sunt deplin conștiente de adevărata natură juridică și de implicațiile acordului încheiat.

Hans-Hermann Hoppe[158] arată că acest tip de contract aduce prejudicii terților pe cel puțin trei căi. În primul rând, expansiunea creditului crește masa monetară și, prin acesta, scade puterea de cumpărare a unităților monetare ale restului deținătorilor de bani, indivizi ale căror unități monetare vor avea, astfel, o putere de cumpărare mai scăzută decât în cazul în care nu ar fi avut loc această expansiune a creditului. În al doilea rând, deponenții sunt prejudiciați, deoarece procesul de expansiune a creditului reduce, în absența unei bănci centrale, probabilitatea ca ei să își poată recupera toate unitățile monetare pe care le-au depus inițial; în cazul în care există o bancă centrală, deponenții sunt păgubiți pentru că, în ciuda faptului că li se garantează returnarea aceluiași număr de unități monetare, nu au și garanția că unitățile monetare returnate nu vor avea o putere de cumpărare mai mică. În al treilea rând, toți ceilalți primitori de împrumuturi și agenți economici vor fi afectați, deoarece crearea creditului fiduciar și injectarea sa în sistemul economic compromite întregul sistem de creditare și perturbă structura producției, ducând astfel la creșterea riscului ca antreprenorii să inițieze investiții care vor eșua în stadiul de proiect și vor cauza suferințe umane nespus de mari, odată ce expansiunea creditului lasă loc recesiunii economice.[159]

În sistemul de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare, prin reducerea puterii de cumpărare a monedei în raport cu valoarea pe care ar fi avut-o în absența expansiunii creditului, participanții (deponenții și, în special, bancherii) acționează în detrimentul terților. Însăși definiția monedei, ca mediu universal de schimb al societății, implică faptul că orice manipulare a ei va avea efecte dăunătoare, de regulă asupra tuturor terților care fac parte din sistemul economic. Așadar, nu are importanță dacă deponenții, bancherii și cei care iau cu împrumut încheie de bunăvoie anumite acorduri dacă, prin activitatea bancară cu rezerve fracționare, asemenea acorduri influențează moneda și dăunează publicului în general (terților). Aceste acorduri sunt lovite de nulitate deoarece sunt contrare ordinii publice.[160] Din punct de vedere economic, efectele calitative ale expansiunii creditului sunt identice cu cele ale activității penale de falsificare a bancnotelor și monedelor, o infracțiune a cărei pedeapsă este stipulată de, de exemplu, de articolele 386-389 ale noului cod penal spaniol.[161] Ambele presupun crearea de bani, redistribuirea venitului în favoarea câtorva și în defavoarea restului cetățenilor și perturbarea structurii producției. Totuși, din punct de vedere cantitativ, doar expansiunea creditului este capabilă să sporească masa monetară cu un ritm și volum suficient pentru a alimenta un boom și a declanșa o recesiune. În comparație cu expansiunea creditului orchestrată de activitatea bancară cu rezerve fracționare și manipularea monedei întreprinsă de stat și de banca centrală, infracțiunea de falsificare de bani este o joacă de copii, cu consecințe sociale practic imperceptibile.

Toate aceste considerații juridice au avut o influență asupra lui White, Selgin și a celorlalți teoreticieni ai liberei întreprinderi bancare, care au propus, ca ultimă garanție a stabilității sistemului lor, ca băncile „libere” să stabilească o clauză de „salvgardare” pentru bancnote și depozite, prin care să informeze clienții că banca poate decide în orice moment să suspende sau să amâne returnarea depozitelor sau plata bancnotelor în monedă metalică.[162] Este evident că introducerea acestei clauze ar echivala cu eliminarea naturii monetare a respectivelor instrumente, deoarece aceasta constă tocmai în a dispune de o lichiditate perfectă, i.e., imediată, completă și necondiționată. În acest fel, nu numai că deponenții ar ajunge să fie, după dorința bancherului, creditori forțați, ci, depozitele le-ar fi transformate într-o formă anume de contract aleator sau de loterie, în care posibilitatea de retragere a banilor de către deponenți ar depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui moment. Nu se poate obiecta nimic dacă anumite persoane doresc să încheie de bunăvoie un contract aleatoriu atât de neobișnuit precum cel menționat mai sus. Totuși, chiar dacă s-ar introduce o clauză de „salvgardare” și participanții (bancherii și clienții lor) ar fi perfect conștienți de ea, în măsura în care aceste persoane și restul agenților economici ajung să acționeze, din punct de vedere subiectiv, cu gândul că aceste depozite la vedere și bancnote sunt substitute monetare perfecte, clauza amintită nu ar fi capabilă decât să evite suspendarea imediată a plăților sau falimentul băncilor în cazul unei panici bancare. Nu ar evita, însă, procesele recurente de expansiune, criză și recesiune care sunt specifice activității bancare cu rezerve fracționare, dăunează grav terților și perturbă ordinea socială. (Nu are importanță ce „clauze opționale” sunt incluse în contract atât timp cât publicul consideră că instrumentele sunt substitute monetare perfecte.) Clauzele opționale pot, așadar, să protejeze, în cel mai bun caz, băncile, dar nu pot feri societatea sau sistemul economic de etapele succesive de expansiune a creditului, avânt și depresiune. Așadar, ultimul resort prin care White și Selgin vor să-și apere teoria nu elimină sub nici o formă faptul că activitatea bancară cu rezerve fracționare presupune un prejudiciu grav și sistematic al terților, contrar ordinii sociale.[163]

5.

Concluzie: Falsa polemică dintre adepții băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare

Abordarea tradițională a polemicii dintre adepții băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare este greșită. În primul rând, această abordare nu ia în calcul faptul că sistemul de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare eliberează, aproape inevitabil, forțe care duc la apariția, dezvoltarea și consolidarea băncii centrale. Activitatea bancară cu rezerve fracționare dă naștere la expansiunea creditului, care declanșează procese de reversiune sub forma crizelor financiare și recesiunilor, care, la rândul lor, îi fac pe cetățeni să ceară intervenția guvernului și reglementarea activității bancare de către stat. În al doilea rând, înșiși bancherii implicați în sistem descoperă rapid că riscul de insolvabilitate este mai scăzut dacă ajung la acorduri mutuale, fuzionează și cer inclusiv instituirea unui împrumutător ultim care să le ofere lichiditatea necesară în momentele de restriște sau să instituționalizeze și să dirijeze creșterea expansiunii creditului.

Putem, așadar, să tragem concluzia că activitatea bancară cu rezerve fracționare a fost principala cauză istorică a apariției și dezvoltării băncii centrale. Din acest motiv, nu trebuie să abordăm dezbaterea teoretică și practică în termeni tradiționali, ci trebuie să opunem două sisteme radical diferite: pe de o parte, un sistem de liberă întreprindere bancară supus principiilor tradiționale de drept (respectarea ratei rezervelor de 100%), în care operațiunile cu rezerve fracționare, prin acorduri voluntare sau nu, sunt considerate ilegale și contrare ordinii sociale; pe de altă parte, un sistem care permite exercitarea operațiunilor cu rezerve fracționare și care, inevitabil, va duce la instituirea unei bănci centrale, înzestrate cu calitățile de împrumutător ultim și dirijor al întregului sistem financiar.

Acestea sunt singurele alternative teoretice și practice viabile. Până acum am studiat amănunțit efectele economice ale activității bancare cu rezerve fracționare, dirijate sau nu de o bancă centrală. În următorul și ultimul capitol vom analiza în detaliu sistemul de liberă întreprindere bancară supus principiilor tradiționale de drept, i.e., în care se respectă cerința ca rata rezervelor să fie 100%.[164]



[1] Definițiile Școlilor bancară și monetară pe care le-am propus în text coincid, în principiu, cu cele propuse de Anna J. Schwartz. Potrivit lui Schwartz, teoreticienii Școlii monetare cred că politica monetară trebuie să fie disciplinată și supusă regulilor și principiilor generale de drept, în timp ce membrii Școlii bancare susțin, în general, completa libertate de acțiune a bancherilor (și, în cele din urmă, a băncii centrale), chiar și atunci când se încalcă principiile tradiționale de drept. Anna J. Schwartz subliniază că, de fapt, toată polemica dintre cele două școli se axează pe întrebarea dacă

„politica ar trebui să fie guvernată de reguli (poziție luată de adepții Școlii monetare) sau dacă autoritățile ar trebui să permită discreționarismul (poziție luată de adepții Școlii bancare)”

Vezi articolul Annei J. Schwartz, „Banking School, Currency School, Free Banking School”, care a apărut în volumul 1 al The New Palgrave: Dictionary of Money and Finance, Macmillan, Londra, 1992, p. 148-151.

[2] A se vedea în special cercetările publicate de Marjorie Grice-Hutchinson sub supravegherea lui F.A. Hayek, The School of Salamanca: Readings in Spanish Monetary Theory, 1544–1605; Rothbard, „New Light on the Prehistory ofthe Austrian School”, p. 52–74; Alejandro A. Chafuen, Christians for Freedom: Late-Scholastic Economics, Ignatius Press, San Francisco, 1986, p. 74–86. A se vedea și comentariile laudative pe care le face Fabián Estapé despre Marjorie Grice-Hutchinson în introducerea sa la ediția a treia spaniolă a cărții lui Schumpeter, The History of Economic Analysis (Historia del análisis económico, Editorial Ariel, Barcelona, 1994, p. xvi–xvii).

[3] Am utilizat ediția Omnia opera, publicată la Veneția în anul 1604. Volumul 1 include tratatul despre bani a lui Diego de Covarrubias sub titlul complet, Veterum collatio numismatum, cum his, quae modo expenduntur, publica, et regia authoritate perpensa, p. 669-710. Această lucrare a lui Diego de Covarrubias este citată des de Davanzati, și cel puțin o dată în capitolul 2 al faimoasei Della moneta, p. 26, de către Ferdinando Galiani. De asemenea, Carl Menger face referire la lucrarea lui Covarrubias în Principles of Economics, New York University Press, New York și Londra, 1981, p. 317 (p. 257 în originalul Grundsätze der Volkswirthschaftslehre).

[4] Azpilcueta, Comentario resolutorio de cambios, p. 74–75, subl. n. Totuși, Nicolaus Copernic l-a precedat pe Martín de Azpilcueta cu aproape treizeci de ani, formulând o versiune (mai embrionară) a teoriei cantitative a banilor în cartea sa De monetae cudendae ratio (1526). Vezi Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, p. 165.

[5] Vezi, de exemplu, comentariile lui Francisco Gómez Camacho din introducerea la lucrarea lui Luis de Molina, La teoría del justo precio, Editora Nacional, Madrid, 1981, p. 33–34; remarcile pe care le face Sierra Bravo în El pensamiento social y económico de la escolástica desde sus orígenes al comienzo del catolicismo social, vol. 1, p. 214–37; articolul lui Francisco Belda pe care îl vom trata în amănunt în paginile următoare; și articolul mai recent de Huerta de Soto, „New Light on the Prehistory of the Theory of Banking and the School of Salamanca”.

[6] Molina, Tratado sobre los cambios, p. 145.

[7] Ibid., p. 146.

[8] Ibid., p. 147; subl. n.

[9] Ibid., p. 149.

[10] Quare magis videntur pecuniam precario mutuo accipere, reddituri quotiscumque exigetur a deponente. Communiter tamen, pecunia illa interim negotiantur, et lucrantur, sine ad cambium dando, sine aliud negotiationis genus exercendo.

Acesta este un citat de la p. 406, secțiunea 5, nr. 60, „De Cambiis”, de Lugo Hispalensis, Disputationum de iustitia et iure.

[11] Juan de Lugo exprimă acest principiu în modul, probabil, cel mai clar și concis, așa cum am văzut în nota 102 a capitolului 2.

[12] Cu alte cuvinte, un bancher poate comite erori pure sau antreprenoriale (împotriva acestora nu se poate asigura prin legea numerelor mari) care îi aduc pierderi antreprenoriale serioase, indiferent de gradul de prudență pe care l-a manifestat. Despre conceptul de „eroare autentică”, vezi Israel Kirzner, “Economics and Error”, în Perception, Opportunity and Profit, University of Chicago Press, Chicago, 1979, cap. 8, p. 120–136.

[13] Publicată în Pensamiento, revistă trimestrială de investigare și informare filosofică, publicată de Facultades de Filosofía de la Compańía de Jesús en Espańa, n. 73, vol. 19, ianuarie-martie 1963, p. 53-89.

[14] Belda, p. 63 și 69.

[15] Ibid., p. 87. Belda se referă la Juan de Lugo, Disputationum de iustitia et iure, vol. 2, dispoziția 28, secțiunea 5, nr. 60–62.

[16] Dempsey, Interest and Usury. Trebuie să notăm că părintele Belda a intenționat, de fapt, ca articolul său să fie o critică keynesiană a ideilor prezentate de părintele Dempsey în cartea sa. Mulțumim profesorului James Sadowsky de la Universitatea Fordham, pentru că ne-a oferit o copie a cărții lui Dempsey, pe care nu am putut-o găsi în Spania.

[17] În introducerea sa la cartea lui Dempsey, Schumpeter scoate mult în evidență cunoașterea teoretică profundă și familiarizarea cuprinzătoare cu doctrinele economice ale lui Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek, Wicksell, Keynes și alții. Mai mult, în monumentala sa lucrare, The History of Economic Analysis, Schumpeter îl menționează laudativ pe Dempsey.

[18] „Expansiunea creditului rezultă în deprecierea acelui mediu de circulație cu care operează banca. Prețurile cresc; bunurile se apreciază. Banca se achită de datorii prin plata depozitelor cu o monedă de valoare mai scăzută…Nimeni nu s-ar lăsa convins de către un autor scolastic de păcatul practicării dobânzii. Dar procesul a fost înfăptuit într-o manieră păcătoasă; din nou, regăsim camăta sistematică sau instituțională…Situația modernă căreia teoreticienii i-au aplicat conceptele de deviere a dobânzii naturale și monetare, deviere a economisirii și investirii, deviere a dispunerii veniturilor din tiparele durabile prin dislocări involuntare, toate acestea au suficient de mult în comun cu analiza medievală târzie pentru a garanta folosirea expresiei «camătă instituțională» pentru mișcările descrise până acum în expresiile de mai sus.” (Dempsey, Interest and Usury, p. 225 și 227-228; subl. n.)

Așadar, Dempsey aplică, pur și simplu, activității bancare teza expusă de Juan de Mariana în lucrarea sa, Tratado y discurso sobre la moneda de vellón.

[19] Dempsey, Interest and Usury, p. 210.

[20] Un rezumat condensat și strălucit al acestei istorii monetare apare, cu titlul „English Monetary Policy and the Bullion Debate”, în capitolele 9-14 (partea a treia) a volumului 3 a F.A. Hayek, The Collected Works.Vezi, de asemenea, și D.P. O’Brien, The Classical Economists, Oxford University Press, Oxford, 1975, cap. 6; și Rothbard, Classical Economics, cap. 5 și 6.

[21] O traducere în limba engleză a cărții lui Davanzati a fost publicată în 1696, A Discourse upon Coins, J. D. and J. Churchill, Londra, 1696.

[22] Cartea lui Montanari s-a intitulat inițial La zecca in consulta di stato și a fost republicată cu titlul La moneta în Scrittori classici italiani di economía política, G. Destefanis, Milano, 1804, vol. 3.

[23] Vezi Sir William Petty, Quantulumcumque Concerning Money, 1682, în The Economic Writings of Sir William Petty, Augustus M. Kelley, New York, 1964, vol. 1, p. 437–448.

[24] Scrierile lui Locke privind teoria monetară includ „Some Considerations of the Consequences of the Lowering of Interest, and Raising the Value of Money”, Awnsham and John Churchill, Londra, 1692 și „Further Considerations Concerning Raising the Value of Money”, Awnsham and John Churchill, Londra, 1695. Ambele lucrări au fost retipărite în The Works of John Locke, ed. a 12-a, C. and J. Rivington, Londra, 1824, vol. 4; și de asemenea în Several Papers Relating to Money, Interest and Trade, Etcetera, Augustus M. Kelley, New York, 1968. Locke a fost primul care a introdus în Anglia ideea că valoarea unității monetare este în ultimă instanță determinată de cantitatea de bani aflată în circulație.

[25] Să ne amintim că Menger afirmă că Law a fost primul care a enunțat corect teoria evoluționistă a originii monedei.

[26] John Law, Money and Trade Considered: With a Proposal for Supplying the Nation with Money, A. Anderson, Edinburgh, 1705; Augustus M. Kelley, New York, 1966. Ca să-l cităm pe Law:

„Cantitatea de bani dintr-un stat trebuie să fie adaptată la numărul lui de locuitori…Un milion poate da de lucru doar unui număr limitat de persoane…o cantitate mai mare poate da de lucru mai multor oameni decât o cantitate mai mică, iar fiecare reducere a ofertei de bani scade nivelul ocupării în aceeași măsură.” (Citat de Hayek în „First Paper Money in Eighteenth-century France”, capitolul 10 al The Trend of Economic Thinking, p. 158)

[27] Vezi John Law’s Essay on a Land Bank, Antoin E. Murphy, ed., Aeon Publishing, Dublin, 1994.

[28] „Si un particulier a mille onces à païer à un autre, il lui donnera en paiement le billet du Banquier pour cette somme: cet autre n’ira pas peut-être demander l’argent au Banquier; il gardera le billet et le donnera dans l’occasion à un troisième en paiement, et ce billet pourra passer dans plusieurs mains dans les gros paiements, sans qu’on en aille de long-temps demander l’argent au banquier: il n’y aura que quelqu’un qui n’y a pas une parfaite confiance, ou quelqu’un qui a plusieurs petites sommes à païer qui en demandera le montant. Dans ce premier exemple la caisse d’un Banquier ne fait que la dixième partie de son commerce.” (Cantillon, Essai sur la nature du commerce en général, p. 399-400)

După cum se poate vedea, Cantillon observă ceea ce teoreticienii Școlii de la Salamanca au observat cu aproape două secole mai înainte, privitor la bancherii din Sevilla și din alte orașe. Datorită încrederii populare, acești bancheri puteau să își facă afacerile păstrând doar o mică parte din bani în numerar, pentru acoperirea plăților curente. Și, lucru foarte important, Cantillon afirmă că împrumuturile date pe baza depozitelor duc la creșterea masei monetare și creează „désordre” (c. p. 408 și 413).

[29] Ferdinando Galiani calcă pe urmele lui Davanzati și Montanari, iar scrierile sale, incluse în Della moneta, rivalizează chiar cu scrierile lui Cantillon și Hume.

[30] Aceste eseuri au fost republicate într-o ediție splendidă de către Liberty Classics. Vezi Hume, Essays: Moral, Political and Literary, p. 281-327.

[31] Vezi „Of Money”, ibid., p. 281. Această idee esențială a lui Hume este trecută cu vederea, chiar și în zilele noastre, de economiști foarte distinși, după cum se poate vedea din următoarea afirmație a lui Luis Ángel Rojo:

„din punct de vedere social, soldurile reale de bani deținute de public ar trebui să atingă nivelul la care productivitatea marginală socială ar egala costul marginal social al producerii banilor – cost foarte scăzut într-o economie modernă. Din punct de vedere privat, posesia globală de solduri reale de bani se va ridica la acel nivel la care productivitatea lor marginală privată – pe care o putem considera egală productivității marginale sociale, pentru a simplifica – egalează costul privat de oportunitate al păstrării averii sub formă de bani. Cum publicul va decide, pe criterii private, volumul soldurilor reale de bani pe care vor să îl posede, volumul efectiv deținut va tinde să fie inferior celui care ar reieși optim din punct de vedere social.” Luis Ángel Rojo, Renta, precios y balanza de pagos, Alianza Universidad, Madrid, 1976, p. 421–422.

În acest citat, Luis Ángel Rojo nu numai că vede moneda ca pe un gen de factor de producție, ci, în plus, ignoră că aceasta își îndeplinește perfect funcția, atât la nivel individual, cât și la nivel social, independent de volumul său global. După cum a stabilit Hume, orice cantitate de bani este optimă.

[32] Hume, Essays, p. 286.

[33] Ibid., p. 284; subl. n.

[34] Ibid., p. 284–85.

[35] Hume, „Of Interest”, Essays, p. 299.

[36] Ibid., p. 305–306; subl. n.

[37] Hayek a făcut referire la surprinzătoarele carențe (gaps) din cunoștințele teoretice ale lui Keynes ce țin de istoria gândirii economice engleze în domeniul monetar din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a afirmat că, dacă Keynes ar fi avut cunoștințe mai profunde, am fi fost scutiți de regresul clar pe care doctrinele keynesiene le-au reprezentat pentru istoria gândirii economice. Vezi F.A. Hayek, „The Campaign against Keynesian Inflation”, în New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 231.

[38] Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, vol. 1, p. 304; subl. n. Referitor la evoluția ideilor lui Adam Smith despre activitatea bancară, vezi James A. Gherity, „The Evolution of Adam Smith’s Theory of Banking”, History of Political Economy 26, nr. 3, toamna 1994, p. 423–441.

[39] Edwin G. West a remarcat că Perlman crede că Smith era conștient de problemele asociate expansiunii creditului dincolo de economisirea voluntară, cu toate că nu a fost capabil să rezolve contradicția dintre teza sa, corectă, conform căreia doar investițiile bazate pe economisire voluntară sunt favorabile economiei și tratamentul favorabil acordat activității bancare cu rezervă fracționară. Vezi Edwin G. West, Adam Smith and Modern Economics: From Market Behaviour to Public Choice, Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1990, p. 67–69. Pedro Schwartz menționează că „Adam Smith nu și-a exprimat gândurile despre chestiunile monedei și creditului la fel de clar precum Hume” și, de fapt, „și-a indus în eroare câțiva discipoli…prin aceea că nu și-a identificat întotdeauna premisele instituționale.” Pedro Schwartz indică, de asemenea, că Adam Smith știa mult mai puțin decât James Steuart despre activitatea bancară și banii de hârtie și afirmă chiar că „s-ar putea ca unele din criteriile conținute în prezentarea lui Smith să fi provenit din lectura cății lui Steuart, Political Economy.” Vezi articolul lui Pedro Schwartz, „El monopolio del banco central en la historia del pensamiento económico: un siglo de miopía en Inglaterra” în Homenaje a Lucas Beltrán, Editorial Moneda y Crédito, Madrid, 1982, p. 696.

[40] Vezi ediția și introducerea lui F.A. Hayek la această carte, Augustus M. Kelley, New York, 1978.

[41] Hayek, The Trend of Economic Thinking, p. 194–95.

[42] Schwartz, „El monopolio del banco central en la historia del pensamiento económico: un siglo de miopía en Inglaterra”, p. 712.

[43] Principalele contribuții ale lui Ricardo referitor la activitatea bancară apar în binecunoscuta sa carte, Proposals for an Economical and Secure Currency (1816), care a fost retipărită în The Works and Correspondence of David Ricardo, Piero Sraffa, ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1951–1973, vol. 4, p. 34–106. Critica adusă de Ricardo băncilor se găsește, printre altele, într-o scrisoare pe care i-a scris-o lui Malthus în 10 septembrie 1815. Această scrisoare este inclusă în volumul 4 al Operelor editate de Sraffa, p. 177. Nu putem să nu amintim din nou că Ricardo nu ar fi sfătuit niciodată un guvern să restaureze paritatea monedei sale devaluate la nivelul anterior devaluării, împotrivire care se poate deduce din scrisoarea pe care i-a scris-o lui John Wheatley pe 18 septembrie 1821 (inclusă în volumul IX al Operelor îngrijite de Sraffa, p, 71-74). Hayek însuși, în 1975, a scris:

„Mă întreb adeseori cât de diferită ar fi fost istoria economică a lumii, dacă în discuțiile din anii care i-au precedat lui 1925 un economist englez și-ar fi amintit și ar fi semnalat acest pasaj dintr-o scrisoare a lui Ricardo publicat cu mult înainte.” Vezi Hayek, New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 199.

Într-adevăr, eroarea fatală a tentativei britanice de a restaura, după Primul Război Mondial, valoarea lirei la paritatea pe care o avea față de aur înainte de scăderea semnificativă suferită ca urmare a inflației din timpul războiului fusese deja expusă de David Ricardo, într-o situație foarte asemănătoare (datorată războaielor napoleoniene), cu o sută de ani înainte, ocazie cu care a afirmat:

„nu aș sfătui niciodată un guvernământ să decreteze la paritatea anterioară o monedă care a fost depreciată cu 30 de procente; aș recomanda, așa cum propui, dar nu în același mod, ca moneda să fie fixată la valoarea depreciată prin scăderea etalonului, și ca nici o altă deviere să nu mai aibă loc.” (David Ricardo, scrisoarea deja menționată către John Wheatley, 18 septembrie 1821, The Works and Correspondence of David Ricardo, Sraffa, ed., vol. 9, p. 73;vezi și cap. 6, nota 46.)

[44] De fapt, principalele doctrine ale Școlii bancare fuseseră exprimate deja, în formă embrionară, de teoreticienii Școlii „anti lingou” (Anti-Bullionist School) în Anglia secolului al XVIII-lea. Vezi capitolul 5 („The Early Bullionist Controversy”) din cartea lui Rothbard, Classical Economics, Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1995), p. 159–274; și Hayek, The Trend of Economic Thinking, vol. 3, cap. 9–14.

[45] John Fullarton, On the Regulation of Currencies, being an examination of the principles on which it is proposed to restrict, within certain fixed limits, the future issues on credit of the Bank of England and of the other banking establishments throughout the country, John Murray, Londra, 1844; ed. a 2-a rev., 1845. Teoria refluxului este prezentată de Fullarton la pagina 64 a cărții citate mai sus. Doctrinele inflaționiste ale Școlii bancare în versiunea lui Fullarton au fost popularizate în Europa continentală de către Adolph Wagner (1835–1917). John Fullarton a fost chirurg, editor, călător neobosit și, bineînțeles, bancher. Despre influențele lui Fullarton asupra unor diverși autori, precum Marx, Keynes și Rudolph Hilferding, se pot găsi informații în eseul publicat de Roy Green în vol. II al The New Palgrave: A Dictionary of Economics, p. 433–434.

[46] Vezi Mises, The Theory of Money and Credit, p. 340–341.

[47] Ibid., p. 342. Mai multe detalii ale criticii lui Mises la adresa Școlii bancare se pot găsi în On the Manipulation of Money and Credit, p. 118–119 și Human Action, p. 429–440.

[48] Republicat în Records from Committees of the House of Commons, Miscellaneous Subjects, 1782, 1799, 1805, p. 119–131.

[49] Contribuția lui James Pennington, datată 13 februarie 1826, este intitulată „On Private Banking Establishments of the Metropolis” și a fost publicată ca anexă la cartea lui Thomas Tooke, A Letter to Lord Grenville; On the Effects Ascribed to the Resumption of Cash Payments on the Value of the Currency, John Murray, Londra, 1826; este, de asemenea, inclusă în lucrarea lui Tooke, History of Prices and of the State of the Circulation from 1793–1837, vol. 2, p. 369 și 374. Murray N. Rothbard semnalează că înainte de Pennington, Senatorul din Pennsylvania Condy Raguet, un teoretician american al Școlii monetare și adept al coeficientului de rezervă de 100%, arătase deja, în 1820, identitatea dintre banii de hârtie și depozitele create de băncile care operează cu rezervă fracționară. Vezi, în acest sens, Rothbard, The Panic of 1819, p. 149 și nota 52 de la p. 231–32, precum și p. 3 din cartea lui Rothbard, The Mystery of Banking.

[50] Albert Gallatin, Considerations on the Currency and Banking System of the United States, Carey and Lea, Philadelphia, 1831, p. 31.

[51] „Faptul de a fi recunoscut că ceea ce se numește monedă-depozit (deposit currency) este un substitut monetar, la fel ca și bancnotele, a fost singurul merit al Școlii Bancare. Dar în afara acestui aspect, toate doctrinele Școlii Bancare erau viciate. Ea se ghida după idei contradictorii referitoare la neutralitatea monedei, încerca să respingă teoria cantitativă a banilor prin invocarea unui deus ex machina – mult pomenitele tezaurizări – și denatura complet problemele legate de rata dobânzii.” Mises, Human Action, p. 440.

[52] Cele mai valoroase contribuții ale acestor autori se pot găsi în rezumatul controversei dintre Școlile bancară și monetară, publicat recent în capitulul 12 din cartea lui Hayek, The Trend of Economic Thinking. Îi cităm în special pe următorii: Samuel Jones Lloyd (Lord Overstone), Reflections Suggested by a Perusal of Mr. J. Horseley Palmer’s Pamphlet on the Causes and Consequences of the Pressure on the Money Market, P. Richardson, Londra, 1837; retipărită ulterior de J.R. McCulloch în a sa Tracts and Other Publications on Metallic and Paper Currency, de Right Hon. Lord Overstone, Harrison and Sons, Londra, 1857. De asemenea, George Warde Norman, Remarks upon some Prevalent Errors with respect to Currency and Banking, and Suggestions to the Legislature and the Public as to the Improvement in the Monetary System, P. Richardson, Londra, 1838; și, mai cu seamă, Robert Torrens (probabil cel mai bun teoretician al Școlii monetare), A Letter to the Right Hon. Lord Viscount Melbourne, on the Causes of the Recent Derangement in the Money Market, and on Bank Reform, Longman, Rees, Orme, Brown and Green, Londra, 1837.

[53] Totuși, Ricardo a anticipat importanța independenței băncii centrale față de guvernare. Vezi José Antonio de Aguirre, El poder de emitir dinero: de J. Law a J.M. Keynes, Unión Editorial, Madrid, 1985, p. 52–62 și n. 16.

[54] Sunt întru totul de acord cu Pedro Schwartz în privința clasificării lui Keynes (și, într-o măsură mai mică, a lui Marshall) ca teoreticieni ai „Școlii bancare” dar și apărători ai sistemului băncii centrale (tocmai pentru a obține maximul de „flexibilitate” în expansiunea masei monetare). Vezi articolul său, „El monopolio del banco central en la historia del pensamiento económico: un siglo de miopía en Inglaterra”, p. 685–729, în special p. 729.

[55] Vezi Vera C. Smith, The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative. Leland B. Yeager a scris prefața acestei excelente ediții. Această lucrare este teza de doctorat scrisă de viitoarea Vera Lutz sub îndrumarea lui F.A. Hayek. De fapt Hayek dedicase deja un timp scrierii unei cărți despre sistemul bancar și monedă când, urmând faimoasei serii de conferințe de la London School of Economics, care a rezultat în cartea sa Prices and Production, a fost numit profesor la acea prestigioasă instituție și a trebuit să își întrerupă lucrul. Hayek terminase patru capitole din cartea proiectată, dedicate istoriei teoriei monetare în Anglia, situației monetare din Franța de-a lungul secolului al XVIII-lea, evoluției banilor de hârtie în Anglia și, respectiv, controversei dintre Școala „Monetară” (Currency School) și Școala „Bancară” (Banking School), când s-a decis să îi încredințeze munca deja definitivată, precum și notele pentru un următor, al cincilea, capitol, uneia dintre cele mai bune studente ale sale, pe atunci domnișoara Vera C. Smith (mai târziu Vera Lutz), care a elaborat-o mai departe, ca teză de doctorat, până la forma finală a cărții menționate. Din fericire, manuscrisul original al lui Hayek a fost redescoperit de Alfred Bosch și Reinhold Weit, iar traducerea sa în limba engleză a fost realizată de Grete Heinz și publicată în capitolele 9, 10, 11 și 12 ale volumului 3 din The Collected Works of F.A. Hayek. Vezi F.A. Hayek, The Trend of Economic Thinking. La p. 112-113 (a 2-a ed. engleză) din cartea sa, Vera C. Smith menționează acordul inițial general dintre Școala bancară și cea a liberei întreprinderi bancare, pe de o parte, și Școala monetară și cea a băncii centrale, pe de altă parte. Despre acest subiect poate fi consultat și Rothbard, Classical Economics, vol. 2, cap. 7.

[56] Henry Parnell, Observations on Paper Money, Banking and Other Trading, including those parts of the evidence taken before the Committee of the House of Commons which explained the Scotch system of banking, James Ridgway, Londra, 1827, în special p. 86–88.

[57] Vezi, de exemplu, Mises, “The Limitation of the Issuance of Fiduciary Media”, sec. 12, cap. 17, Human Action, p. 434–448; în special “Observations on the Discussions Concerning Free Banking”, p. 444.

[58] J.R. McCulloch, Historical Sketch of the Bank of England with an Examination of the Question as to the Prolongation of the Exclusive Privileges of that Establishment, Longman, Rees, Orme, Brown and Green, Londra, 1831. Vezi și A Treatise on Metallic and Paper Money and Banks, A. and C. Black, Edinburgh, 1858.

[59] Contribuțiile lui Longfield au apărut într-o serie de patru articole despre „Banking and Currency” publicată de Dublin University Magazine în1840. Vera C. Smith conchide:

„Argumentul adus de Longfield este de departe cel mai important dintre argumentele controversate ale teoriei liberei întreprinderi bancare. În literatura ulterioară, nimeni nu a încercat să-i dea o replică.” (Smith, The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, p. 88.)

Vezi și analiza pe care am adus-o în sprijinul observației inițiale a lui Longfield, la p.664-671 (ed. în limba engleză – n.t.)

[60] O polemică paralelă a avut loc în Belgia și Franța între adepții Școlii bancare și cei ai Școlii liberei întreprinderi bancare (Courcelle-Seneuil, Coquelin, Chevalier și alții), pe de o parte, și cei ai Școlii monetare care susțineau banca centrală (precum Lavergne, D’Eichtal, și Wolowsky), pe de alta. În Germania, cele două facțiuni au fost reprezentate de Adolph Wagner și Lasker, pe de o parte, și Tellkampf, Geyer, Knies și Neisser, de partea Școlii monetare favorabile băncii centrale. Despre acest subiect, vezi capitolele 8 și 9 din Smith, The Rationale of Central Banking, p. 92–132.

[61] Dezvoltarea pe care o vor cunoaște în viitor sistemele de plăți și compensare prin internet și alte forme de comunicare cu ajutorul computerului va face ca „golirea” acelor bănci care operează cu rezerve fracționare să aibă loc practic imediat ce apare chiar și cea mai mică îndoială în privința solvabilității lor. În acest sens, revoluția tehnologică a comunicațiilor informatice va tinde să stimuleze o activitate bancară privată care va păstra rezerve apropiate de 100% (presupunând că s-ar privatiza complet și ar dispărea banca centrală). Vezi articolul elevului nostru, Jesper N. Katz, „An Austrian Perspective on the History and Future of Money and Banking”, Erasmus Programme in Law and Economics, vară 1997. Vezi și The Future of Money in the Information Age, James A. Dorn, ed., Cato Institute, Washington, D.C., 1997. Cât privește cărțile de credit, sau banii de „plastic” sau „electronici”, cum li se mai spune de obicei, trebuie să clarificăm faptul că nu sunt monedă, ci doar instrumente care, asemenea cecurilor de hârtie, permit să se facă plățile în adevărata monedă (sau în substitutele bancare perfecte, precum depozitele bancare).

[62] Victor Modeste, „Le billet des banques d’émission et la fausse monnaie”, Le Journal des Économistes n.s. 3, 15 august, 1866.

[63] „Je crois que ce qu’on appelle liberté bancaire aurait pour résultat la disparition complète des billets de banque en France. Je souhaite donner à tout le monde le droit d’émettre des billets, de sorte que plus personne désormais n’en accepterait.” (Henri Cernuschi, Contre le billet de banque, Guillaumin, Paris, 1866, p. 55.)

Vezi și interesanta lucrarea a lui Cernuschi, Mécanique de l’échange, A. Lacroix, Paris, 1865. Ludwig von Mises a acceptat întru totul opiniile lui Modeste și Cernuschi citate mai sus, care nu numai că a inclus în Acțiunea umană citatul de mai sus, ci a și adăugat:

„[L]ibertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil întrebuințarea acestora, dacă nu ar fi suprimat-o complet.” Mises, Human Action, p. 446.

Teoreticienii Școlii bancare, de asemenea adepți ai liberei întreprinderi bancare, i s-au opus lui Cernuschi. În Franța, această școală a fost condusă de Jean-Gustav Courcelle-Seneuil. Vezi în special cartea sa, La banque libre: exposé des fonctions du commerce de banque et de son application à l’agriculture suivi de divers écrits de controverse sur la liberté des banques, Guillaumin, Paris, 1867. Cea mai bună relatare a doctrinelor lui Modeste și Cernuschi (incluzând o analiză a diferențelor dintre ei) se găsește la Oskari Juurikkala, „The 1866 False Money Debate, in the Journal des Économistes: Déjà Vu for Austrians?” Quarterly Journal of Austrian Economics 5, nr. 4, iarna 2002, p. 43–55.

[64] O altă voce care s-a ridicat în favoarea unui sistem bancar supus cerinței de păstrare a unei rate de 100% a rezervelor a fost cea a faimosului Davy Crockett, erou al frontierei devenit senator, pentru care sistemele bancare cu rezervă fracționară erau „un fel de escrocherie la scară mare”. (Skousen, The Economics of a Pure Gold Standard, p. 32.) Vederi similare erau împărtășite de Andrew Jackson, Martin Van Buren, Henry Harrison și James K. Polk, toți urmând să devină președinți ai Statelor Unite.

[65] Un rezumat al dezvoltării acestei școli în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea se poate găsi în articolul lui James E. Philbin, „An Austrian Perspective on Some Leading Jacksonian Monetary Theorists”, The Journal of Libertarian Studies: An Interdisciplinary Review 10, nr. 1, toamnă 1991, p. 83–95. O altă carte despre diferitele Școli bancare și monetare care s-au dezvoltat în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Statele Unite este Harry E. Miller, Banking Theory in the United States Before 1860, (1927; Augustus M. Kelley, New York, 1972).

[66] Johann Ludwig Tellkampf, Essays on Law Reform, Commercial Policies, Banks, Penitentiaries, etc., in Great Britain and the United States of America, Williams and Norgate, Londra, 1859. Vezi și Die Prinzipien des Geld- und Bankwesens, Puttkammer and Mühlbrecht, Berlin, 1867. Încă din 1912, Mises a făcut referire la propunerile lui Tellkampf (și Geyer) în următorul pasaj, destul de uimitor:

„Emiterea de medii fiduciare a făcut posibilă evitarea convulsiilor care ar fi avut loc odată cu creșterea valorii de schimb obiective a banilor și a redus costul aparatului monetar.” Mises, The Theory of Money and Credit, p. 359.

Avem de-a face cu o afirmație surprinzătoare din partea lui Mises, care, la sfârșitul cărții, propune o reinstaurare a ratei rezervelor de 100% și interzicerea creării de noi medii fiduciare, în consonanță cu Tellkampf și Geyer (dintre adepții băncii centrale) și cu Hübner și Michaelis (dintre adepții liberei întreprinderi bancare). După cum am putut vedea în capitolul 7, o contradicție similară există între ceea ce a scris Hayek în Monetary Theory and The Trade Cycle (1929) și în Prices and Production (1931). Singura explicație se poate găsi în procesul de evoluție intelectuală prin care au trecut cei doi autori, care nu au îndrăznit dintru început să apere cu putere implicațiile propriilor analize. Mai mult, trebuie să avem în vedere că Mises susține, după cum vom vedea în capitolul următor, instituirea unei rate a rezervelor de 100% doar pentru bancnotele și depozitele nou-create, asemenea Legii lui Peel. Prin urmare, este cumva de înțeles faptul că menționează „avantajele” emiterii de medii fiduciare, dar este surprinzător că nu explică de ce sistemul pe care îl consideră adecvat în viitor nu ar fi fost, de asemenea, cel mai bun și în trecut. După părerea noastră, avantajele emiterii de medii fiduciare în trecutul istoric sunt insignifiante în comparație cu prejudiciile mari, sub forma crizelor și recesiunilor economice, pe care le-a cauzat și, în special, cu deficiențele grave ale sistemului financiar actual, care provin tocmai din erorile comise în trecut.

[67] Vezi Otto Hübner, Die Banken, publicată de autor la Leipzig în 1853 și 1854.

[68] Philip Geyer, Theorie und Praxis des Zettelbankwesens nebst einer Charakteristik der Englischen, Französischen und Preussischen Bank, Fleischmann’s Büchhandlung, München, 1867. Vezi și Banken und Krisen, T.O. Weigel, Leipzig, 1865. Vera C. Smith critică propunerile lui Geyer și Tellkampf de abolire a emiterii de medii fiduciare și de instituire a ratei rezervelor de 100%. Smith susține că o asemenea acțiune ar declanșa procese deflaționiste, dar nu ia în considerație că nu este necesar să se restabilească raportul dintre bancnote și metal prețios care a existat înainte de emiterea mediilor fiduciare. Vom vedea acest lucru în capitolul următor, când vom studia procesul de tranziție către un sistem bazat pe principiile de drept. Orice proces temeinic de tranziție cere evitarea deflației și redefinirea raportului dintre mediile fiduciare și metalul prețios în funcție de cantitatea totală de bancnote și depozite deja emisă de sistemul bancar. Așadar, accentul nu cade pe declanșarea unei contracții monetare, ci pe eliminarea oricărei expansiuni ulterioare a creditului.

[69] Otto Michaelis, Volkswirthschaftliche Schriften, vol. 1 și 2, Herbig, Berlin 1873.

[70] Mises, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel. H.E. Batson a tradus lucrarea în limba engleză, iar Jonathan Cape a publicat prima ediție engleză la Londra, în 1934. Astfel, se poate să fi avut o influență asupra tezei de doctorat a Verei Smith, care a fost publicată cu doi ani mai târziu. Este interesant că Smith îl include pe Mises, împreună cu Hübner, Michaelis și Cernuschi, în tabelul de la paginile 144–145 al cărții sale, la secțiunea corespunzătoare celor mai stricți teoreticieni ai Școlii monetare, care, totuși, susțin sistemul de liberă întreprindere bancară, considerând-ul cea mai bună cale spre obținerea ratei rezervelor de 100%, date fiind circumstanțele. Probabil că una dintre cele mai valoroase contribuții ale cărții lui Smith este evidențierea faptului că Școala bancară nu coincide cu exactitate și în mod automat cu Școala liberei întreprinderi bancare, și nici Școala monetară cu Școala băncii centrale. Dimpotrivă, teoreticienii se împart în patru categorii care pot fi descrise într-un tabel cu două linii și două coloane. Datorită relevanței sale, vom include aici o versiune revizuită a tabelului Verei Smith:

Tabelul VIII-1

  Școala liberei întreprinderi bancare Școala băncii centrale
Școala bancară

(rezervă fracționară)

Majoritatea teoreticienilor Școlii bancare din secolul al XIX-lea.

White, Selgin, Dowd și David Friedman în secolul al XX-lea.

Keynesienii și majoritatea monetariștilor din secolul al XX-lea.
 

―>

(Evoluția naturală a Școlii bancare)

Școala monetară

(rata rezervelor de 100%)

Cernuschi,

Hübner,

Michaelis,

Mises,

Hayek, posibil, în 1925 și 1937,

Huerta de Soto, Joseph Salerno, Hans-Hermann Hoppe și Jörg Guido Hülsmann.

Propunerea făcută de Școala de la Chicago în anii 1930,

Maurice Allais

 

<―

(Evoluția naturală a Școlii monetare)

Clasificarea teoreticienilor în patru școli (Libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare, Sistemul băncii centrale cu rezerve fracționare, Libera întreprindere bancară cu rezerve 100% și Sistemul băncii centrale cu rezerve 100%) este mult mai precisă și mai relevantă decât metoda aleasă, printre alții, de către Anna J. Schwartz și Lawrence H. White, care identifică doar trei școli, Școala monetară, Școala bancară și Școala liberei întreprinderi bancare. (Vezi Anna J. Schwartz, „Banking School, Currency School, Free Banking School”, p. 148–152.)

[71] Referitor la evoluția pe care a cunoscut-o în Spania doctrina favorabilă băncii centrale și la influența acestei doctrine asupra înființării băncii spaniole de emisiune, vezi Luis Coronel de Palma, La evolución de un banco central, Real Academia de Jurisprudencia y Legislación, Madrid, 1976, și sursele citate acolo. Vezi, de asemenea, Rafael Anes, „El Banco de Espańa, 1874–1914: un banco nacional”, și Pedro Tedde de Lorca, „La banca privada española durante la Restauración, 1874–1914.”, ambele incluse în volumul 1 al La banca española en la Restauración, Servicio de Estudios del Banco de España, Madrid, 1974. În ciuda valoroaselor surse bibliografice incluse în aceste lucrări, încă nu s-a scris o istorie a gândirii economice spaniole despre polemica dintre susținătorii băncii centrale și cei ai liberei întreprinderi bancare. Cel mai important teoretician al liberei întreprinderi bancare (cu rezervă fracționară) din Spania a fost Luis María Pastor (1804–1872). Vezi cartea sa, Libertad de Bancos y Cola del de Espańa, B. Carranza, Madrid, 1865.

[72] „Banca centrală nu este produsul natural al dezvoltării activității bancare. Este impusă din afară sau emerge ca rezultat al favorurilor statului. Acest factor este răspunzător pentru efectele marcante asupra întregii structuri a monedei și creditului, care o pun într-un evident contrast față de ceea ce s-ar întâmpla într-un sistem de liberă întreprindere bancară din care ar absenta protecția statului.” (Smith, The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, p. 169)

Astfel, acceptăm ipoteza Profesorului Charles Goodhart (vezi nota nr. 73), care consideră că instituirea băncii centrale este o consecință necesară a trecerii de la un sistem de monedă-marfă la un sistem de monedă fiduciară. Acceptăm această ipoteză atât timp cât se ține cont de faptul că această tranziție nu este un rezultat spontan al pieței, ci, din contră, este rezultatul inevitabil al violării principiilor legale tradiționale (rată a rezervelor de 100% pentru depozitele la vedere), care sunt esențiale pentru buna funcționare a oricărei piețe. Singuraeroare serioasă pe care o găsim în cartea Verei Smith constă în eșecul autoarei de a înțelege întru totul că sistemul băncii centrale nu este decât consecința logică și inevitabilă a introducerii treptate și insidioase a sistemului cu rezerve fracționare de către bancherii privați (cu complicitatea istorică a statului). Din păcate, Smith nu acordă atenție propunerilor de instituire a ratei rezervelor de 100% care circulau deja la momentul scrierii cărții sale. Dacă ar fi examinat aceste propuneri, ar fi înțeles că un adevărat sistem de liberă întreprindere bancară necesită reinstituirea ratei rezervelor de 100% în cazul depozitelor la vedere. După cum vom vedea, mulți dintre teoreticienii actuali care susțin libera întreprindere bancară comit aceeași eroare.

[73] O lucrare deja clasică despre evoluția băncilor centrale este cea a lui Charles Goodhart, The Evolution of Central Banks, ed. a 2-a, MIT Press, Cambridge, Mass., 1990, în special p. 85–103. Un scurt și util rezumat al apariției și dezvoltării băncilor centrale se găsește la p. 9 și urm. ale cărții lui Tedde de Lorca, El Banco de San Carlos, 1782–1822. Ramón Santillana oferă o bună ilustrare a modului în care s-a format banca centrală în Spania secolului al XIX-lea ca urmare a dificultăților financiare ale statului, care era tot timpul pus în situația de a se folosi de privilegiul creării de monedă (bancnote și depozite), de care se bucură activitatea bancară bazată pe rezerve fracționare. Vezi cartea lui Santillana, Memoria histórica sobre los bancos Nacional de San Carlos, Español de San Fernando, Isabel II, Nuevo de San Fernando, y de España (retipărită de Banco de España, Madrid, 1982,) în special p. 1, 3, 132, 236 și 237.

[74] Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 87. Vezi și Jesús Huerta de Soto, „The Economic Analysis of Socialism”, în Gerrit Meijer, ed., New Perspectives on Austrian Economics, Routledge, Londra și New York, 1995, cap. 14.

[75] Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 95.

[76] O analiză detaliată a concluziilor teoretice rezumate mai sus se poate găsi în primele trei capitole din Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 21–155.

[77] Drept exemplu stă articolul 15 al Statutului de autonomie al Băncii Spaniei nr. 13/1994, din 1 iulie:

„Banca Spaniei va avea autoritatea exclusivă de a emite bancnote denominate în pesete care, indiferent de regimul legal al monedei metalice, vor reprezenta unicul mediu legal de plată pe teritoriul spaniol, cu putere liberatorie plină și nelimitată” (Monitorul oficial alSpaniei, 2 iulie 1994, p.15404, subl. n.)

Dat fiind că Spania a intrat, începând cu 1 ianuarie 2002, în Uniunea Monetară Europeană, peseta și Banca Spaniei au fost înlocuite cu euro și, respectiv, Banca Centrală Europeană.

[78] Vezi, de exemplu, lista generală a funcțiilor băncii centrale inclusă în articolul 7 al Statutului de autonomie al Băncii Spaniei menționat mai sus.

[79] Vezi lucrarea elevei noastre Elena Sousmatzian Ventura, „¿Puede la intervención gubernamental evitar las crisis bancarias?”, Revista de la Superintendencia de bancos y otras instituciones financieras, nr.1, aprilie–iunie 1994, p. 66–87. În această lucrare, Elena Sousmatzian adaugă că ideea conform căreia sistemul bancar actual are caracteristicile unei economii socialiste sau dirijate, chiar dacă îi poate surprinde pe mulți, poate fi ușor înțeleasă dacă ținem cont că: (a) întregul sistem se bazează pe monopolul de stat asupra monedei; (b) sistemul se bazează pe privilegiul care permite băncilor să creeze credite ex nihilo prin păstrarea doar a unei părți din depozite; (c) conducerea întregului sistem este efectuată de banca centrală, în calitate de autoritate monetară independentă, care acționează ca o adevărată agenție de planificare a sistemului financiar; (d) din punct de vedere legal, principiul aplicabil statului, i.e., puterea de a acționa doar în propria jurisdicție, se aplică și băncilor, spre deosebire de regula aplicabilă altor entități private, care pot face orice nu este interzis; (e) băncile, de regulă, fac excepție de la procedurile generale de faliment stipulate în dreptul comercial și sunt supuse, în schimb, procedurilor dreptului administrativ, precum intervenția și înlocuirea conducerii; (f) falimentele bancare sunt evitate prin externalizarea efectelor crizelor bancare de lichiditate, ale căror costuri sunt suportate de public, prin acordarea de către banca centrală de împrumuturi la rate preferențiale , sau prin transferuri nerambursabile dintr-un fond de garantare a depozitelor; (g) există un corp vast și complicat de reglementări care se aplică activității bancare, asemănător cu cel după care se dirijează statul; și (h) supravegherea fiscală a intervențiilor statului în cazul crizelor bancare este slabă sau inexistentă. În multe cazuri, astfel de intervenții sunt decise ad hoc, iar principiile raționalității, eficienței și eficacității sunt neglijate.

[80] Evident, lăsăm deoparte cazurile sistemelor bancare complet naționalizate (China, Cuba etc.), care în prezent nu sunt foarte relevante.

[81] Mai mult, banca centrală nu poate să garanteze tuturor clienților băncilor private recuperarea depozitelor lor în unități monetare cu o putere de cumpărare neschimbată. Ideea că băncile centrale „garantează” tuturor cetățenilor că își vor recupera depozitele, indiferent de comportamentul băncilor private care le păstrează, este o curată iluzie, din moment ce băncile centrale pot, în cel mai bun caz, doar să creeze ex nihilo noi lichidități pentru a face față tuturor solicitărilor de returnare a depozitelor adresate băncilor private. Procedând astfel, generează un proces inflaționist care duce, de multe ori, la scăderea semnificativă a puterii de cumpărare a unităților monetare retrase din respectivele depozite.

[82] „Există o dilemă fundamentală pe care o au toate băncile centrale, care face ca politica lor să fie caracterizată de multă discreție. O bancă centrală poate exercita doar un control indirect și limitat asupra totalității mediilor circulante. Puterea sa este bazată în principal pe amenințarea cu refuzul furnizării de numerar la momentul critic. Și totuși, se consideră că este de datoria ei să nu refuze niciodată să furnizeze acest numerar, cu un anumit preț, atunci când este necesar. Aceasta este mai degrabă problema care îl preocupă inevitabil pe bancherul central în acțiunile sale zilnice, decât efectele generale ale politicii asupra prețurilor și valorii banilor. Este o sarcină care obligă banca centrală să frâneze constant sau să contracareze evoluțiile din domeniul creditului, cărora niciun set de reguli simple nu le poate trasa direcția.” (Hayek, The Constitution of Liberty, p. 336)

[83] Diferitele sisteme și agenții care au rolul de a „asigura” depozitele create în multe țări occidentale tind să producă tocmai efectul contrar celui care se urmărește prin instituirea lor. Aceste „fonduri de garantare a depozitelor” încurajează politici mai imprudente și iresponsabile ale băncilor private, deoarece dau publicului siguranța falsă că depozitele lor sunt „garantate” și că nu este necesar, prin urmare, efortul de a studia și pune la încercare încrederea în fiecare din aceste instituții. Aceste fonduri dau și bancherilor convingerea că, în ultimă instanță, acțiunile lor nu pot dăuna prea tare clienților lor direcți. În The Crisis in American Banking, Lawrence H. White, ed., New York University Press, New York, 1993, este evidențiat rolul principal pe care l-au jucat sistemele de garantare sau „asigurare” în criza bancară din anii 1990. Faptul că procesul de armonizare a legislației bancare a inclus și aprobarea Directivei C.E. 94/19 din 30 mai 1994 cu privire la sistemele de garantare a depozitelor este descurajant. Această directivă dispune ca fiecare stat membru să recunoască oficial un sistem de garantare a depozitelor și cere ca fiecare instituție de credit europeană să se afilieze uneia dintre agențiile create pentru acest scop în fiecare țară. Directiva dispune, de asemenea, ca sistemele de garantare să asigure până la 24.000 de unități monetare europene din fiecare depozit făcut de orice deponent și ca această sumă să fie revizuită de Comisia Europeană la fiecare cinci ani.

[84] Eroarea de politică monetară care a contribuit cel mai mult la apariția Marii Depresiuni a fost cea comisă de băncile centrale europene și de Rezerva Federală americană în anii 1920. Nu este vorba despre eșecul băncii centrale de a reacționa adecvat la diminuarea cu 30% a cantității de bani aflate în circulație, imediat după crahul bursier din 1929, după cum au susținut Stephen Horwitz, iar Milton Friedman și Anna Schwartz înaintea lui. După cum știm, criza s-a declanșat deoarece expansiunea anterioară a creditului și monedei a cauzat perturbarea structurii de producție și nu pentru că procesul de reversiune corespunzător a fost însoțit de o inevitabilă deflație. Eroare de interpretare a lui Horwitz și pledoaria sa pentru argumentele invocate de membrii Școlii moderne a liberei întreprinderi bancare cu rezervă fracționară, apar în articolul său, „Keynes’ Special Theory”, din Critical Review: A Journal of Books and Ideas 3, nr. 3 și 4, vară-toamnă 1989, p. 411-434, în special p. 425.

[85] Charles A.E. Goodhart a scris un rezumat fidel al dificultăților insurmontabile de natură teoretică și practică pe care trebuie să le rezolve banca centrală pentru a-și îndeplini politica monetară. Vezi articolul său, „What Should Central Banks Do? What Should be their Macroeconomic Objectives and Operations?” din Economic Journal nr. 104, noiembrie 1994, p. 1424–1436. Citatul de mai sus se găsește la p. 1426-1427. Alte lucrări interesante ale lui Goodhart includ: The Business of Banking 1891–1914, Weidenfeld and Nicholson, Londra, 1972 și The Evolution of Central Banks. Thomas Mayer a făcut, de asemenea, referire la inevitabilele influențe politice care sunt exercitate asupra deciziilor băncilor centrale, chiar și în cazul acelor bănci centrale care sunt cel mai puțin dependente de puterea executivă, din perspectivă legislativă. Vezi cartea lui Mayer, Monetarism and Macroeconomic Policy, Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1990, p. 108–109.

[86] O bună trecere în revistă a diferitelor poziții și a literaturii recente referitoare la această chestiune a fost elaborată de Antonio Erias Rey și José Manuel Sánchez Santos în „Independencia de los bancos centrales y política monetaria; una síntesis”, Hacienda Pública Española nr.132, 1995, p. 63–79.

[87] Despre efectul pozitiv al independenței băncii centrale asupra sistemului financiar, vezi Geoffrey A. Wood et al., Central Bank Independence: What is it and What Will it Do for Us?,Institute for Economic Affairs, Londra, 1993. Vezi șicartea luiOtmar Issing, Central Bank Independence and Monetary Stability, Institute for Economic Affairs,Londra, 1993.

[88] János Kornai, „The Hungarian Reform Process”, Journal of Economic Literature 24, nr. 4, decembrie 1986, p. 1726–1727.

[89] Cu toate acestea, nu putem exclude pe de-a-ntregul posibilitatea distorsiunilor intertemporale în acest caz. Chiar dacă băncile sunt obligate să opereze cu o rată a rezervelor de 100%, perturbările intertemporale vor apărea inevitabil dacă banca centrală injectează noii bani în sistemul economic prin intermediul achizițiilor masive pe piața deschisă, care afectează direct piața titlurilor de valoare, ratele rentabilității și, deci, indirect, rata dobânzii pe piața creditului.

[90] F.A. Hayek a arătat că șomajul rezultă adesea din existența discrepanțelor intratemporale dintre distribuția cererii pentru diferite bunuri și servicii de consum și alocarea mâinii de lucru și a altor resurse productive necesare pentru producerea acestor bunuri. Crearea acestor noi bani de către banca centrală și injectarea lor în diferite puncte ale sistemului economic tinde să producă și să agraveze această perturbare calitativă. Acest argument, ilustrat și intensificat în cazul activității bancare cu rezerve fracționare în măsura în care combină perturbările intratemporale cu discoordonări intertemporale mult mai grave, își păstrează importanța și în cazul unui sistem în care banca centrală dirijează activitatea bancară cu respectarea cerinței ca rata rezervelor să fie de 100%. În acest caz, orice creștere a masei monetare cauzată de banca centrală pentru atingerea obiectivelor sale de politică monetară ar distorsiona întotdeauna pe orizontală structura producției, sau intratemporal, cu excepția cazului (de neconceput în realitate) în care banii nou creați ar fi distribuiți în mod egal între toți agenții economici. În acest caz, creșterea cantității de monedă aflată în circulație nu ar avea decât efectul de a crește proporțional prețurile tuturor bunurilor, serviciilor și factorilor de producție, lăsând neschimbate condițiile reale inițiale care au fost invocate pentru justificarea creșterii masei monetare.

[91] Principalii susținători ai unui sistem bancar privat cu o rată a rezervelor de 100% controlat de o bancă centrală au fost membrii Școlii de la Chicago din anii treizeci și, în prezent, laureatul Premiului Nobel în economie, Maurice Allais. În capitolul următor vom analiza în amănunt conținutul propunerilor sale.

[92] Exact acesta este procesul la care a făcut Parnell referire pentru prima dată în 1826 și pe care Ludwig von Mises l-a dezvoltat în Acțiunea umană: „Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare”, cap. 17, s. 12, p. 434-448

[93] Charles A.E. Goodhart afirmă: „Au fost o mulțime de crize bancare și panici înainte de a se institui băncile centrale” și citează cartea lui O.B.W. Sprague, History of Crises and the National Banking System, publicată inițial în1910 și retipărită la New Jersey de Augustus M. Kelley în 1977. Vezi Charles A.E. Goodhart, „What Should Central Banks Do? What Should be their Macroeconomic Objectives and Operations?”, p. 1435. Vezi, de același autor, și „The Free Banking Challenge to Central Banks”, publicat în Critical Review 8, nr. 3, vară 1994, p. 411–425. O colecție a celor mai importante lucrări ale lui Charles A.E. Goodhart a fost publicată cu titlul The Central Bank and the Financial System,MIT Press, Cambridge, Mass., 1995.

[94] Referitor la optimismul și „inflaționismul pasiv” care ia naștere din reticența bancherilor de a renunța din timp la expansiunea artificială, vezi Mises, Human Action, p. 572-573. Mai mult, Mises arată că beneficiile obținute din acest privilegiu tind să dispară (în domeniul bancar aceasta se datorează creșterii numărului de filiale, a cheltuielilor etc.), și astfel dau naștere cererii pentru și mai multe doze de inflație (ibid., p. 749).

[95] Expresia „tragedia comunelor” a fost introdusă de articolul lui Garret Hardin, „The Tragedy of the Commons”, Science, 1968; retipărit la p. 16–30 în Managing the Commons, Garret Hardin și John Baden, ed., Freeman, San Francisco, 1970. Totuși, procesul fusese descris pe de-a-ntregul, cu 28 de ani înainte, de Ludwig von Mises, în „Die Grenzen des Sondereigentums und das Problem der external costs und external economies”, secțiunea 6 a capitolului 10 din partea 4 a cărții Nationalökonomie: Theorie des Handelns und Wirtschaftens,Editions Union, Geneva, 1940; Philosophia Verlag, München, 1980, p. 599–605.

[96] Selgin și White au criticat faptul că am aplicat teoria „tragediei comunelor” la cazul liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare. Ei argumentează că în acest caz avem de a face cu o externalitate pecuniară (i.e., derivată din sistemul prețurilor) care este complet străină de externalitatea tehnologică pe care se bazează „tragedia comunelor”. Vezi George A. Selgin și Lawrence H. White, „In Defense of Fiduciary Media, or We are Not (Devo)lutionists, We are Misesians!”, Review of Austrian Economics 9, nr. 2, 1996, p. 92–93, nota 12. Cu toate acestea, Selgin și White nu par să înțeleagă că emiterea de medii fiduciare nu este un fenomen spontan al funcționării, în condiții legale, a pieței libere, ci rezultatul încălcării principiilor tradiționale ale dreptului de proprietate implicat în contractul de depozitare a banilor în bancă. Pe de altă parte, Hoppe, Hülsmann, și Block au afirmat următoarele în favoarea noastră:

„Prin punerea laolaltă a banilor și a substitutelor monetare sub denumirea comună de «bani», ca și cum ar fi același lucru, Selgin și White nu reușesc să priceapă că emiterea mijloacelor fiduciare – sporirea titlurilor de proprietate – nu este același lucru cu o ofertă mai mare de proprietate și că schimbările prețurilor relative declanșate de emiterea mijloacelor fiduciare sunt o problemă de «externalitate» complet diferită de schimbările prețurilor efectuate printr-o creștere a ofertei de proprietate. Cu această distincție fundamentală dintre proprietate și titlu de proprietate clarificată, analogia lui de Soto dintre sistemul rezervelor fracționare și tragedia comunelor capătă un înțeles perfect.” (Hans-Hermann Hoppe, Jörg Guido

Hülsmann și Walter Block, „Against Fiduciary Media”, The Quarterly Journal of Austrian Economics vol.1, nr. 1, 1998, p. 23, nota 6. [tradus în limba română de Bogdan Glăvan, „Împotriva mijloacelor fiduciare”, http://misesromania.org/250/ – n.t.])

În plus, Mises accentuează faptul că efectul economic principal al costurilor externe negative consistă în complicarea calculului economic și discoordonarea societății, fenomene care sunt abundente în cazul expansiunii creditului rezultate din activitatea bancară cu rezervă fracționară. Vezi Mises, Human Action, p. 655 și urm.; și Philipp Bagus, „La tragedia de los bienes comunales y la escuela austriaca: Hardin, Hoppe, Huerta de Soto, y Mises”, Procesos de Mercado 1, nr. 2, 2004, p. 125-129

[97] Tabelul VIII-2 nu include „ponderi” sau valori și este folosit de obicei pentru a ilustra atât jocurile cooperative cât și „dileme ale prizonierului” (cazul unei bănci prudent-cinstite care refuză să coopereze sau al unei bănci iresponsabile care vrea să lanseze prima procesul de expansiune). Raționamentul pe care îl folosim în aplicarea „tragediei comunelor” la cazul liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare este paralel cu argumentul pe care l-a folosit pentru prima dată Longfield, cu toate că Longfield încearcă, fără prea multe justificări, să îl aplice și expansiunii singulare întreprinse de anumite bănci, care, în analiza noastră, sunt limitate de mecanismul de compensare interbancară, lucru pe care Longfield nu îl recunoaște. Principiul tragediei comunelor explică, în domeniul bancar, și forțele care împing băncile unui sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare să fuzioneze și să ceară instituirea unei bănci centrale, cu scopul ultim de a stabili politici generale comune de expansiune a creditului. Am prezentat pentru prima dată acest proces tipic de „tragedie a comunelor”, aplicat în acest context, la reuniunea regională a Societății Mont-Pèlerin, ținută la Rio de Janeiro, între 5 și 8 septembrie 1993. La această reuniune, Anna J. Schwartz a remarcat, de asemenea, că apărătorii moderni ai sistemului bancar cu rezervă fracționară nu ajung să înțeleagă că mecanismul de compensare interbancară propus de ei nu acționează asemenea unei frâne asupra expansiunii creditului dacă toate băncile, în mai mică sau mai mare măsură, se decid să se angajeze simultan în expansiunea creditului. Vezi articolul său, „The Theory of Free Banking”, prezentat la reuniunea amintită, în special p. 5. În orice caz, procesul de expansiune este evident înrădăcinat într-un privilegiu potrivnic dreptului de proprietate, care permite fiecărei bănci să internalizeze profiturile provenite din expansiunea creditului, în timp ce costurile sunt distribuite difuz întregului sistem economic. Mai mult, dacă majoritatea bancherilor acceptă, mai mult sau mai puțin explicit, să adere „cu optimism” la practica fabricării și acordării de credite, mecanismul de compensare interbancară încetează să reprezinte un mijloc eficient de limitare a abuzurilor.

[98] Din toate aceste motive, nu pot fi de acord cu bunul meu prieten, Pascal Salin, când conchide că „problema este monopolul monetar (al băncii centrale), nu rezervele fracționare”. Vezi articolul său, „In Defense of Fractional Monetary Reserves”. Chiar și cei mai înfocați susținători ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare au recunoscut că mecanismul de compensare interbancară care ar apărea într-un sistem de liberă întreprindere bancară nu ar fi capabil să limiteze o expansiune răspândită a creditului. De exemplu, vezi articolul lui George Selgin, „Free Banking and Monetary Control”, din Economic Journal 104, nr. 427, noiembrie 1994, p. 1449–1459, în special p. 1455. Selgin trece cu vederea faptul că sistemul bancar cu rezerve fracționare pe care îl propune ar crea o tendință irezistibilă, nu doar către fuziuni, asocieri și acorduri bancare, ci, iar acest lucru este și mai important, și către instituirea unei bănci centrale, menită să dirijeze expansiunile conjugate ale creditului, fără ca solvabilitatea separată a băncilor să fie afectată, și să garanteze lichiditatea necesară, în calitate de împrumutător ultim capabil să sprijine orice bancă în momente de penurie financiară.

[99] Hayek, The Constitution of Liberty și Law, Legislation and Liberty. Vezi și Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, cap. 3.

[100] Vezi p. 2 a articolului elevei noastre Elena Sousmatzian Ventura, „¿Puede la intervención gubernamental evitar las crisis bancarias?” Elena Sousmatzian citează următoarea descriere a ciclului criză-legislație (oferită de Tomás-Ramón Fernández):

„Reglementarea bancară s-a dezvoltat dintotdeauna ca răspuns la crize. Când au apărut crizele, legislația existentă a fost întotdeauna considerată ca fiind neadecvată și lipsită de răspunsurile și soluțiile necesare. Astfel, a fost necesar să apară, de urgență, soluții care, în ciuda contextului «inventării» lor, la sfârșitul fiecărei crize au fost încorporate într-un nou cadru legal, care a rezistat doar până la următorul șoc, când s-a inițiat un ciclu similar.” (Tomás-Ramón Fernández, Comentarios a la ley de disciplina de intervención de las entidades de crédito, Serie de Estudios de la Fundación Fondo para la Investigación Económica y Social, Madrid, 1989, p. 9)

Elena Sousmatzian redă astfel această chestiune: în cazul în care crizele bancare pot fi evitate, intervenția statului s-a dovedit incapabilă să le evite; apoi, dacă sunt inevitabile, atunci intervenția statului în acest domeniu este de prisos. Ambele afirmații sunt adevărate în sensul că, după cum știm, activitatea bancară cu rezerve fracționare face ca apariția crizelor să fie inevitabilă, indiferent de legislația bancară pe care statele insistă să o fabrice și care, de multe ori, în loc să amelioreze problemele legate de ciclu, le agravează.

[101] Mises, Human Action, p. 443.

[102] Mai exact, Tooke a afirmat următoarele:

„În ceea ce privește liberul schimb în domeniul bancar, în sensul în care este câteodată susținut, sunt de acord cu un autor dintr-un ziar american, care observă că liberul schimb în domeniul bancar este totuna cu libertatea de a escroca. Asemenea propuneri nu au câtuși de puțin de a face cu propunerile de libertate a concurenței în producerea de bunuri. Avem de a face cu o chestiune ce trebuie legiferată de Stat și care cade în sarcina poliției.” (Thomas Tooke, A History of Prices, 3 vol., Longman, Londra, 1840, vol. 3, p. 206)

Suntem de acord cu Tooke când afirmă că, dacă libera întreprindere bancară înseamnă libertatea de a opera cu rezerve fracționare, atunci principiile legale esențiale sunt încălcate și, dacă se consideră că este necesar ca statul să aibă vreo funcție, atunci aceasta ar trebui să fie urmărirea respectării și prevenirea încălcării acestor principii. Acesta, și nu altul, pare să fie sensul în care Ludwig von Mises a preluat de la Tooke acest faimos citat în a sa Human Action (p. 666).

[103] După cum a remarcat David Laidler, interesul recent manifestat pentru libera întreprindere bancară și dezvoltarea Școlii neobancare pornesc de la cartea lui Friedrich A. Hayek despre denaționalizarea banilor (F.A. Hayek, Denationalization of Money: The Argument Refined, ed. a 2-a, Institute of Economic Affairs, Londra, 1978). Anterior lui Hayek, Benjamin Klein a făcut o propunere similară în articolul său, „The Competitive Supply of Money”, publicat în Journal of Money, Credit and Banking 6, noiembrie 1974, p. 423–53. Referința lui Laidler la cei doi autori se poate găsi în micul dar sugestivul său articol despre teoria bancară, intitulat „Free Banking Theory”, aflat în The New Palgrave: A Dictionary of Money and Finance, Macmillan Press, Londra și New York, 1992, vol. 2, p. 196–197. Conform lui Oskari Juurikkala, prezenta dezbatere dintre diferiții susținători ai liberei întreprinderi bancare (cei pentru păstrarea unei rate a rezervelor de 100% și cei pentru rezerve fracționare) reproduce fidel polemica din Franța secolului al XIX-lea, dintre Victor Modeste (și Henry Cernuschi) și J. Gustave Courcelle-Seneuil. Vezi articolul său, „The 1866 False-Money Debate in the Journal des Economistes: Déjà Vu for Austrians?”

[104] Lawrence H. White, Free Banking in Britain: Theory, Experience and Debate, 1800–1845, Cambridge University Press, Londra și New York, 1984; Competition and Currency: Essays on Free Banking and Money, New York University Press, New York, 1989; de asemenea, articolele scrise împreună cu George A. Selgin: „How Would the Invisible Hand Handle Money?”, Journal of Economic Literature 32, nr. 4, decembrie 1994, p. 1718–1749, și, mai recent, „In Defense of Fiduciary Media–or, We are

Not Devo(lutionists), We are Misesians!” Review of Austrian Economics 9, nr. 2, 1996, p. 83–107. În sfârșit, Lawrence H. White a compilat cele mai importante scrieri ale Școlii neobancare în următoarea lucrare: Free Banking, vol. 1: 19th Century Thought; vol. 2: History; vol. 3: Modern Theory and Policy, Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1993.

[105] George A. Selgin, „The Stability and Efficiency of Money Supply under Free Banking”, publicat în Journal of Institutional and Theoretical Economics 143, 1987, p. 435–456, și republicat în Free Banking, vol. 3: Modern Theory and Policy, Lawrence H. White, ed., p. 45–66; The Theory of Free Banking: Money Supply under Competitive Note Issue, Rowman and Littlefield, Totowa, N.J., 1988; articolele scrise împreună cu Lawrence H. White și citate în nota precedentă; și „Free Banking and Monetary Control”, p. 1449–1459. Nu sunt foarte sigur că Selgin se consideră membru al Școlii austriece.

[106] Stephen Horwitz, „Keynes’ Special Theory”, p. 411–434; “Misreading the «Myth»: Rothbard on the Theory and History of Free Banking”, publicat sub forma cap. 16 al The Market Process: Essays in Contemporary Austrian Economics, Peter J. Boettke și David L. Prychitko, ed., Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1994, p. 166–176; și, de asemenea, cărțile sale, Monetary Evolution, Free Banking and Economic Order și Microfoundations and Macroeconomics, Routledge, Londra, 2000.

[107] Kevin Dowd, The State and the Monetary System, Saint Martin’s Press, New York, 1989; The Experience of Free Banking, Routledge, Londra, 1992; și Laissez-Faire Banking,Routledge, Londra și New York, 1993.

[108] David Glasner, Free Banking and Monetary Reform, Cambridge University Press, Cambridge, 1989; „The Real-Bills Doctrine in the Light of the Law of Reflux”, History of Political Economy 24, nr. 4, iarnă 1992, p. 867–894.

[109] Leland B. Yeager și Robert Greenfield, „A Laissez-Faire Approach to Monetary Stability”, Journal of Money, Credit and Banking 15, nr. 3, august 1983, p. 302–315, republicat sub forma cap. 11 a volumului 3 din Free Banking, Lawrence H. White, ed., p. 180–195; Leland B. Yeager și Robert Greenfield, „Competitive Payments Systems: Comment”, American Economic Review 76, nr. 4, septembrie 1986, p. 848–849. Și cartea lui Yeager, The Fluttering Veil: Essays on Monetary Disequilibrium.

[110] Richard Timberlake, „The Central Banking Role of Clearinghouse Associations”, Journal of Money, Credit and Banking 16, februarie 1984, p. 1–15; „Private Production of Scrip-Money in the Isolated Community”, Journal of Money, Credit and Banking 19, nr. 4, octombrie 1987, p. 437–447; „The Government’s Licence to Create Money”, The Cato Journal: An Interdisciplinary Journal of Public Policy Analysis 9, nr. 2, toamnă 1989, p. 302–321.

[111] Milton Friedman și Anna J. Schwartz, „Has Government Any Role in Money?”, Journal of Monetary Economics 17, 1986, p. 37–72, republicat sub forma cap. 26 în cartea The Essence of Friedman, Kurt R. Leube, ed., Hoover Institution Press, Stanford

University, Calif., 1986, p. 499–525.

[112] După cum afirmă însuși Selgin:

„În ciuda… importantelor diferențe dintre analiza keynesiană și perspectivele altor teoreticieni ai echilibrului monetar, mulți keynesieni ar putea accepta rețeta pentru echilibru monetar.” Selgin, The Theory of Free Banking, p. 56; vezi și p. 59.

[113] Analiza amănunțită apare, între altele, în cartea lui Selgin, The Theory of Free Banking, cap. 4, 5 și 6, în special p. 34 și p. 64–69.

[114] Stephen Horwitz susține că Lawrence White

„respinge explicit doctrina scrisorilor (de scont) reale [real-bills – n.tr.] și susține o versiune diferită a ideii «necesităților comerțului». Pentru el, «necesitățile comerțului» înseamnă cererea pentru deținerea de bancnote. Interpretată astfel, doctrina afirmă că oferta de bancnote ar trebui să varieze în concordanță cu cererea pentru deținerea de bancnote. După cum voi argumenta, acest lucru este exact la fel de acceptabil precum afirmația că oferta de pantofi ar trebui să varieze în concordanță cu cererea pentru pantofi.” Horwitz, „Misreading the «Myth»”, p. 169.

Mai clar, White pare că apără noua versiune a doctrinei „necesităților comerțului” aparținând vechii școli bancare la p. 123-124 a cății sale, Free Banking in Britain.Contrar tezei lui Horwitz, Amasa Walker arată, în legătură cu mediile fiduciare, că:

„Oferta nu satisface cererea: o stimulează. Asemenea unui stimul nenatural intrat în sistemul uman, creează o dorință crescândă pentru mai mult; și cu cât este mai satisfăcut, cu atât mai nepotolită îi va fi setea.” (Amasa Walker, The Science of

Wealth: A Manual of Political Economy, ed. a 5-a Little Brown and Company, Boston, 1869, p. 156.)

[115] „Astfel, libera întreprindere bancară lucrează contra dezechilibrului monetar pe termen scurt și a consecințelor sale referitoare la ciclul de afaceri.” Selgin și White, „In Defense of Fiduciary Media–or, We are Not Devo(lutionists), We are Misesians!”, p. 101–102.

[116] Joseph T. Salerno remarcă faptul că, pentru Mises, creșterile cererii pentru monedă nu ridică absolut nici o problemă de coordonare, atât timp cât sistemul bancar nu încearcă să se adapteze lor prin crearea de noi credite. Astfel, chiar și în cazul în care are loc o creștere a economisirii (i.e., o diminuare a consumului) care se transformă integral într-o creștere a soldurilor monetare (tezaurizare) și nu într-un împrumut care duce la cheltuieli cu bunurile necesare investițiilor, s-ar produce o economisire certă a bunurilor și serviciilor de consum ale societății și ar avea loc un proces prin care se alungește structura de producție, devenind înzestrată mai intensiv cu bunuri de capital. În acest caz, creșterea deținerilor monetare ar duce pur și simplu la creșterea puterii de cumpărare a banilor prin depresarea prețurilor nominale ale bunurilor de consum și ale serviciilor diferiților factori de producție. Cu toate acestea, în termeni relativi, între diferitele stadii ale factorilor de producție s-ar face simțite diferențele de preț care sunt specifice unei perioade de creștere a economisirii și unei intensificări a dotărilor cu capital din structura de producție. Vezi Joseph T. Salerno, „Mises and Hayek Dehomogenized”, publicat în Review of Austrian Economics 6, nr. 2, 1993, p. 113–146, în special p. 144 și urm. Vezi și Mises, Human Action, p. 520–521. În același articol, Salerno îl critică puternic pe White pentru afirmația că Mises a fost un antemergător al teoreticienilor moderni ai liberei întreprinderi bancare și pentru eșecul de a înțelege că Mises a respins întotdeauna premisele esențiale ale Școlii bancare, iar susținerea liberei întreprinderi bancare a fost făcută doar pentru atingerea scopului final de a avea un sistem bancar cu o rată a rezervelor de 100%. Vezi p. 137 și urm. ale articolului citat mai sus. Vezi și următoarea notă 119.

[117] Să ne amintim că scopul lui Hayek în Prices and Production a fost tocmai acela

„de a demonstra că cererile pentru o monedă «elastică», în stare să se extindă sau contracte cu ocazia fiecărei fluctuații a «cererii» sunt bazate pe o eroare serioasă de gândire” Vezi p. xiii din prefața lui Hayek la prima ediție a cărții Prices and Production.

[118] Mark Skousen afirmă că un sistem bazat pe un etalon aur pur cu respectarea unei rate a rezervelor de 100% în activitatea bancară ar fi mai elastic decât sistemul propus de Hayek și nu ar avea defectul de a se adapta „necesităților comerțului”: scăderea prețurilor ar stimula producția de aur, generând astfel o expansiune moderată a masei monetare fără a avea efecte ciclice. Skousen conchide:

„Pornind de la dovezile istorice, masa monetară (stocurile de aur) în condițiile unui etalon aur pur s-ar extinde [anual] cu o rată între 1% și 5%. Și, mai cu seamă, nu ar exista aproape nici o șansă să aibă loc o deflație monetară, dacă banii aflați în circulație sunt acoperiți în aur.” Skousen, The Structure of Production, p. 359.

[119] Selgin însuși recunoaște că:

„Sprijinul oferit de Mises liberei întreprinderi bancare este bazat, în parte, pe aprobarea lui Cernuschi, care (alături de Modeste) credeau că libertatea de a emite bancnote ar duce automat către activitatea bancară cu rezerve 100%” și, de asemenea, că Mises „credea că libera întreprindere bancară va duce cumva la înlăturarea monedelor interne cu bază fracționară” Vezi Selgin, TheTheory of Free Banking, p. 62 și 164. Lawrence H. White încearcă să ofere o interpretare diferită a poziției lui Mises și îl prezintă pe Mises drept antemergătorul susținătorilor liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare. Vezi Lawrence H. White, „Mises on Free Banking and Fractional Reserves”, în A Man of Principle: Essays in Honor of Hans F. Sennholz, John W. Robbins și Mark Spangler, ed., Grove City College Press, Grove City, Penn., 1992, p. 517–533. Salerno, de acord cu Selgin, îi oferă următorul răspuns lui White:

„În măsura în care Mises a pledat pentru libertatea băncilor de a emite medii fiduciare, a făcut-o doar pentru că analiza sa l-a condus spre concluzia că din această politică ar rezulta o masă monetară determinată strict după principiul Școlii monetare. Dezideratul lui Mises era…să elimine complet influențele perturbatoare ale mediilor fiduciare asupra calculului monetar și a procesului dinamic al pieței.” (Salerno, „Mises and Hayek Dehomogenized”, p. 137 și urm. și p. 145.)

[120] Mises, Human Action, p. 442, nota 17; subl. n. Mises adaugă:

„Libera întreprindere bancară…nu ar împiedica o expansiune lentă a creditelor” Human Action, p. 443. Aici, Mises dă o impresie prea optimistă despre libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare, mai ales dacă facem o comparație între această afirmație și ceea ce a scris anterior în Theory of Money and Credit (1924): „Este evident că libertatea bancară per se nu poate fi creditată cu virtutea de a face imposibilă o revenire a politicii inflaționiste grosiere.” Mises, Theory of Money and Credit, p. 436 (p. 408 în ediția germană).

[121] „Școala bancară a eșuat complet în ce privește analizarea acestor probleme. Ea a fost indusă în eroare de ideea greșită că necesitățile afacerilor limitează rigid cantitatea maximă de bancnote convertibile pe care o poate emite o bancă. Reprezentanții săi nu au realizat faptul că cererea publicului pentru credit este o mărime dependentă de disponibilitatea băncii de a împrumuta și că băncile care nu se preocupă de propria lor solvabilitate au posibilitatea de a expanda creditul de circulație, prin reducerea ratei dobânzii sub valoarea ei de piață.” (Mises, Human Action, p. 439–440.)

În plus, să ne amintim că procesul se extinde și se autoalimentează pe măsură ce datornicii împrumută și mai multe depozite nou-create pentru a plăti credite anterioare.

[122] Mises, Human Action, p. 427–428; subl. n.

[123] Este ciudat că, asemenea keynesienilor și monetariștilor, teoreticienii moderni ai liberei întreprinderi bancare sunt obsedați de ipoteticele modificări, bruște și unilaterale ale cererii de monedă. Nu reușesc să înțeleagă că asemenea schimbări tind să fie endogene și să apară în cadrul unui ciclu economic declanșat, în primul rând, de modificările ofertei de bani noi pe care sistemul bancar îi creează sub forma creditelor. Singurele situații capabile să producă o creștere bruscă a cererii pentru bani sunt cele excepționale, precum războaiele și dezastrele naturale. Variațiile sezonale sunt comparativ mai puțin importante, iar un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve 100% ar putea să le contracareze printr-un transfer sezonal de aur și prin ușoare modificări ale prețurilor.

[124] Vezi Jörg Guido Hülsmann, „Free Banking and Free Bankers”, Review of Austrian Economics 9, nr. 1, 1996, p. 3–53, în special p. 40–41.

[125] Să ne amintim analiza pe care am făcut-o la paginile 664–671 (ed. în limba engleză – n.t.). Vezi Laidler, „Free Banking Theory”, p. 197.

[126] Selgin, The Theory of Free Banking, p. 82.

[127] Vezi, de exemplu, Schwartz, „The Theory of Free Banking”, p. 3.

[128] Skousen, The Structure of Production, cap. 8, p. 269 și 359.

[129] Nu putem nesocoti nici expansiunea și mai mare a creditului, care ar avea loc în cazul unui șoc al ofertei de aur, cu toate că Selgin tinde să minimalizeze importanța acestei posibilități. Selgin, The Theory of Free Banking, p. 129–133.

[130] Să ne amintim că pentru Mises (vezi nota 120 de mai sus), „libertatea bancară per se nu poate fi creditată cu virtutea de a face imposibilă o revenire a politicii inflaționiste grosiere”, în special dacă agenții economici sunt sub influența unei ideologii inflaționiste:

„Mulți autori cred că incitativele comportamentului băncilor vin din afară, că anumite evenimente le fac să pompeze mai multe medii fiduciare în circulație și că s-ar comporta altfel dacă aceste circumstanțe nu ar apărea. Și eu am înclinat să accept această perspectivă în prima ediție a cărții mele despre monedă. Nu puteam înțelege de ce băncile nu învățau din experiență. Credeam că ar menține, cu siguranță, o politică prevăzătoare și reținută, dacă nu ar fi determinate de forțe exterioare să o abandoneze. Abia mai târziu m-am convins că era inutil să caut un stimul exterior al modificării conduitei băncilor…Putem înțelege degrabă că băncile care emit medii fiduciare, pentru a își mări șansele de profit, pot fi gata să expandeze volumul de împrumuturi acordate și numărul de bancnote emise. Următoarea întrebare cere explicații speciale: de ce sunt făcute iarăși și iarăși încercări de a îmbunătăți condițiile economice generale prin expansiunea creditului circulant, în ciuda eșecului spectaculos pe care asemenea eforturi l-au avut în trecut? Răspunsul este următorul: Conform ideologiei predominante a omului de afaceri și a economist-politicianului, reducerea ratei dobânzii este considerată un scop esențial al politicii economice. Mai mult, se presupune că expansiunea creditului circulant este mijlocul adecvat pentru atingerea acestui scop.” (Mises, On the Manipulation of Money and Credit, p. 135–136)

[131] „Crizele au reapărut o dată la fiecare câțiva ani de când băncile…au început să joace un rol important în viața economică a popoarelor.” Ibid., p. 134.

[132] Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 378.

[133] Ibid. p. 394. Acesta pare să fie cazul extrem al unei creșteri a economisirii care se concretizează pe de-a-ntregul într-o creștere a deținerilor de medii fiduciare, caz folosit de Selgin și White pentru a-și ilustra teoria. Vezi Selgin și White, „In Defense of Fiduciary Media–or, We are Not Devo(lutionists), We are Misesians!”, p. 104–105.

[134] O asemenea situație este, cu certitudine, posibilă, după cum recunosc chiar și Selgin și White, când afirmă:

„O creștere a economisirii nu este nici necesară, nici suficientă pentru a garanta o creștere a mediilor fiduciare.” Selgin și White, “In Defense of Fiduciary Media–or, We are Not Devo(lutionists), We are Misesians!”, p. 104.

[135] Selgin și White acceptă implicit această observație când afirmă:

„Beneficiile revin…celor care împrumută de la bancă un volum mai mare de credit intermediar arbitrat, și tuturor celor care lucrează cu stocul, în consecință mărit, de echipamente de capital.” Selgin și White, „In Defense of Fiduciary Media–or,

We are Not Devo(lutionists), We are Misesians!”, p. 94

[136] „Negăm că o creștere a mediilor fiduciare corespunzătoare unei cereri crescute pentru dețineri de medii fiduciare dezechilibrează și declanșează ciclul austriac al afacerilor.” (Ibid., p. 102-103)

[137] Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, p. 83. Această teză, pe care am tradus-o și comentat-o în capitolul 7, este rezultatul identificării tautologice a economiilor cu investițiile, pe care se bazează toată opera lui Keynes și, potrivit lui Benjamin Anderson, este totuna cu a pune semnul egalității între inflație și economisire.

[138] Selgin, The Theory of Free Banking, p. 54–55.

[139] Selgin, „The Stability and Efficiency of Money Supply under Free Banking”, p. 440.

[140] Cum se poate concepe că bancnotele și depozitele, care sunt bani, sunt de asemenea „active financiare” care semnifică acordarea banilor de către deținător unei terțe părți azi în schimbul unei anumite sume de bani în viitor? Ideea că bancnotele și depozitele sunt „active financiare” vădește faptul că într-un sistem bancar bazat pe rezerve fracționare băncile dublează mijloacele de plată ex nihilo: pe de o parte există banii împrumutați și folosiți de o terță parte, iar pe de altă parte există presupusul activ financiar sau titlu care instrumentează operația și care, de asemenea,reprezintă bani. Cu alte cuvinte, activele financiare sunt titluri sau certificate care arată că cineva a renunțat la banii în prezent și i-a oferit altcuiva în schimbul unei cantități (mai mari) de bani în viitor. Dacă se consideră, în același timp, că activele financiare sunt, de asemenea bani (pentru cel care le deține) are loc pe piață o evidentă dublare inflaționistă a mediilor de plată, iar împrumutul este acordat fără să fie nevoie ca cineva să fi economisit anterior.

[141] Banii sunt un bun prezent, perfect lichid. Pentru sistemul bancar considerat în întregime mediile fiduciare nu sunt „active financiare”, deoarece nu sunt niciodată retrase din sistem, ci se află în circulație pe termen nedefinit și, prin urmare, sunt bani (sau, mai exact, substitute monetare perfecte). Spre deosebire, un activ financiar reprezintă acordarea de bunuri prezente (în general sub formă de bani) în schimbul unor bunuri viitoare (de regulă, de asemenea, unități monetare) primite la un anumit termen, iar crearea sa corespunde unei creșteri a economisirii reale realizate de către agentul economic. Vezi Gerald P. O’Driscoll, „Money: Menger’s Evolutionary Theory”, History of Political Economy 4, nr. 18, 1986, p. 601–616.

[142] „În primul rând, este pur și simplu fals să spui că deținerea de bani, i.e., acțiunea de a nu-i cheltui, este totuna cu economisirea…De fapt, economisirea înseamnă abținerea de la consum, iar cererea de bani nu are nimic de-a face cu economisirea sau neeconomisirea. Cererea de bani este lipsa dorinței de a cumpăra sau închiria bunuri nemonetare – iar acestea includ bunurile de consum (bunuri prezente) și bunurile de capital (bunurile viitoare). A nu cheltui bani e totuna cu a nu cumpăra nici bunuri de consum, nici bunuri de capital. Contrar lui Selgin, deci, lucrurile stau astfel: indivizii ar putea să-și folosească activele monetare pe una din următoarele trei căi. Le pot cheltui pe bunuri de consum; le pot cheltui pe investiții; ori le pot păstra sub formă de bani gheață. Nu există alte alternative… [Î]n afară de cazul în carese presupune căpreferința de timp s-a modificat în același timp, consumul real și investițiile reale vor rămâne la fel ca înainte: cererea suplimentară de bani este satisfăcută reducând consumul nominal și cheltuielile de investiții conform aceluiași raport preexistent între consum și investiții, făcând ca prețurile bănești, atât ale bunurilor de consum, cât și ale bunurilor de producție să scadă și lăsând consumul și investițiile reale la exact aceleași vechi niveluri.” Hans-Hermann Hoppe, „How is Fiat Money Possible?–or The Devolution of Money and Credit”, în Review of Austrian Economics 7, nr. 2, 1994, p. 72–73) [Articol tradus în limba română de Bogdan Glăvan, „Cum sunt posibil banii discreționari? – sau Degenerarea banilor și a creditului”, http://misesromania.org/247/. Redăm prezentul paragraf în traducerea noastră – n.t.]

[143] Critica nejustificată pe care Selgin i-o aduce lui Machlup se găsește la nota 20, p. 184 a cărții sale, The Theory of Free Banking. Selgin ar considera întregul volum de credit reprezentat de suprafața „A” din Graficul VIII-2 drept „credit de transfer”, deoarece este „credit oferit de către bănci recunoscând dorința publicului de a se abține de la cheltuieli prin deținerea de medii fiduciare” (ibid., p. 60). Contrar, pentru Machlup (și pentru noi), cel puțin suprafața „B” a Graficului VIII-4 ar reprezenta „credit creat” sau expansiunea creditului, din moment ce agenții economici nu își restrâng consumul în măsura reprezentată de suprafața „C”.

[144] Ca avantaj suplimentar al sistemului propus de el, Selgin menționează că agenții economici care aleg să își păstreze deținerile monetare sub forma mediilor fiduciare create de un sistem de liberă întreprindere bancară pot obține o rentabilitate financiară a acestora și se pot folosi de o serie de servicii bancare (plăți, gestiune, casă etc.) „gratis”. Selgin, totuși, nu amintește de costurile reprezentate de boom-urile artificiale, proasta alocare a resurselor și crizele economice. De asemenea, nu face referire la ceea ce considerăm că este cel mai mare cost, anume, faptul că efectele negative ale încălcării principiilor legale într-un sistem de liberă întreprindere bancară dau naștere unei tendințe de instituire a băncii centrale în calitate de împrumutător ultim, care să îi sprijine pe bancheri și să creeze lichiditatea care oferă cetățenilor siguranța recuperării depozitelor în orice moment. În ceea ce privește presupusele „avantaje” ale depozitelor purtătoare de „dobândă” și ale serviciilor „gratuite” de casă și gestiune, nu se poate ști, în termeni neți, dacă dobânzile primite de agenții economici la împrumuturile realmente economisite într-un sistem bancar cu rezerve 100%, scăzând costurile de depozitare, de casă și de gestiune, ar fi egale, mai mari sau mai mici decât dobânda reală pe care o primesc actualmente pentru depozitele la vedere (minus declinul cronic al puterii de cumpărare a banilor din actualul sistem bancar).

[145] Până în prezent, teoreticienii au examinat în amănunt în jur de șaizeci de sisteme de liberă întreprindere bancară din trecut. Au ajuns, de regulă, la următoarea concluzie:

„Ratele de faliment bancar au fost mai scăzute în sistemele libere de restricții asupra capitalului, deschiderii de filiale și diversificării (e.g., Scoția și Canada) decât în sistemele cu restricții în aceste privințe (Anglia și Statele Unite).”

Totuși, această chestiune este irelevantă din perspectiva tezei noastre, deoarece studiile de mai sus nu menționează dacă s-au declanșat sau nu cicluri de expansiune economică și recesiune. VeziThe Experience of Free Banking, Kevin Dowd, ed., p. 39–46. De asemenea, Kurt Schuler și Lawrence H. White, „Free Banking History”, The New Palgrave Dictionary of Money and Finance, Peter Newman, Murray Milgate și John Eatwell, ed., Macmillan, Londra, 1992, vol. 2, p. 198–200. Citatul de mai sus apare la p. 108 a acestui ultim articol.

[146] George A. Selgin, „Are Banking Crises a Free-Market Phenomenon?”, manuscris prezentat la reuniunea regională a Societății Mont Pèlerin, Rio de Janeiro, 5–8 septembrie, 1993, p. 26–27.

[147] White, Free Banking in Britain.

[148] Rothbard, „The Myth of Free Banking in Scotland”, Review of Austrian Economics 2, 1988, p. 229–245, în special p. 232.

[149] Sidney G. Checkland, Scottish Banking: A History, 16951973, Collins, Glasgow, 1975. White însuși recunoaște în cartea sa că lucrarea lui Checkland este definitorie pentru istoria sistemului bancar scoțian.

[150] Cu toate că rămâne mult de lucru în acest domeniu, studiile despre sistemele de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare, supuse unor restricții legale foarte puține (sau inexistente) și lipsite de o bancă centrală par să confirme că aceste sisteme erau capabile să declanșeze o expansiune semnificativă a creditului și să provoace recesiuni economice. Așa s-a întâmplat, de exemplu, pe piețele financiare italiană și spaniolă în secolele al XIV-lea și al XVI-lea (vezi capitolul 2, secțiunea 3), după cum arată Carlo M. Cipolla și alții, ca și în Scoția și Chile, după cum arătăm în text.

[151] Albert O. Hirschman, în articolul său, „Courcelle-Seneuil, Jean-Gustav”, The New Palgrave: A Dictionary of Economics, John Eatwell, Murray Milgate, și Peter Newman, Macmillan, Londra, 1992, vol. 1, p. 706–707, afirmă că chilienii au ajuns chiar până la a-l demoniza pe Courcelle-Seneuil și a-l învinui pentru toate relele economice și financiare care s-au abătut asupra lor în secolul al XIX-lea. Murray N. Rothbard consideră că această demonizare este nedreaptă și se datorează faptului că sistemul de liberă întreprindere bancară introdus de Courcelle-Seneuil în Chile a discreditat inițiativele de dereglementare pe care le-a avut în alte domenii (în minerit, de pildă), când, de fapt, aceste eforturi au avut un efect pozitiv. Vezi Murray N. Rothbard, „The Other Side of the Coin: Free Banking in Chile”, Austrian Economics Newsletter, iarnă 1989, p. 1–4. George Selgin dă o replică acestui articol a lui Rothbard despre libera întreprindere bancară în Chile, în lucrarea sa „Short-Changed in Chile: The Truth about the Free-Banking Episode”, Austrian Economics Newsletter,primăvară-iarnă, 1990, p. 5 și urm. Selgin însuși recunoaște că perioada chiliană de liberă întreprindere bancară cuprinsă între 1866 și 1874 a fost o „epocă de creștere și progres remarcabile”, în care „s-au dezvoltat sistemele de căi ferate și telegrafie din Chile, a fost mărit și îmbunătățit portul Valparaiso, iar rezervele fiscale au crescut cu un sfert.” Conform teoriei austriece, toate aceste fenomene sunt de fapt simptome ale expansiunii substanțiale a creditului care a avut loc de-a lungul acelor ani și care era sortită unei reversiuni sub formă de recesiune (lucru care s-a și întâmplat, de altfel). Cu toate acestea, Selgin atribuie crizele bancare ulterioare (dar nu și recesiunile) faptului că statul chilian a menținut o paritate artificială între aur și argint. Când valoarea aurului a crescut, această paritate a dus la scurgeri masive ale rezervelor de aur din țară. Vezi Selgin, „Short-Changed in Chile”, p. 5, 6 și nota 3 de la p. 7.

[152] Selgin, „Are Banking Crises a Free-Market Phenomenon?” Tabelul 1(b), p. 27.

[153] Raymond Bogaert pare să confirme teza lui Rothbard. Conform lui Bogaert, avem dovada documentată că dintre cele 163 de bănci create în Veneția începând cu sfârșitul Evului Mediu, cel puțin 93 au dat faliment. Raymond Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, p. 392, nota 513.

[154] Astfel, Segin însuși recunoaște că „o criză bancară cu rezerve 100% este imposibilă.” Vezi George A. Selgin, „Are Banking Crises a Free-Market Phenomenon?”, p. 2.

[155] În privința metodologiei, suntem întru totul de acord cu poziția lui Horwitz (vezi a sa „Misreading the ‘Myth’, p. 167). Cu toate acestea, este curios cum o întreagă școală, apărută odată cu analiza presupuselor efecte benefice ale sistemului scoțian de liberă întreprindere bancară, a fost obligată să renunțe la sprijinul studiilor istorice ale sistemului de liberă întreprindere bancară. Horwitz, comentând perspectiva lui Rothbard asupra istoriei libertății bancare, conchide:

„Dacă Rothbard are dreptate în privința lor, ar trebui să privim mai sceptic exemplul scoțian. Dar observarea existenței interferenței statului nu poate, doar prin ea însăși, să respingă argumentul teoretic. Băncile scoțiene nu au fost nici complet libere, nici un caz de testare concludent. Teoria liberei întreprinderi bancare stă în picioare încă, iar cei care i se opun trebuie să o abordeze atât la nivel istoric, cât și la nivel teoretic pentru a o respinge.”, p. 168. Acesta este exact ceea am încercat să facem în cartea de față.

[156] Hoppe, „How is Fiat Money Possible?–or, The Devolution of Money and Credit”, p. 67.

[157] Vezi, de exemplu, White, Competition and Currency, New York University Press, New York, 1989, p. 55–56, și Selgin, „Short-Changed in Chile”, p. 5.

[158] Hoppe, „How is Fiat Money Possible?–or, The Devolution of Money and Credit”, p. 70–71.

[159] Natura multidisciplinară inerentă analizei critice a sistemului bancar cu rezerve fracționare și importanța implicită atât a considerațiilor legale cât și a celor economice în cadrul acestei analize constituie nucleul acestei cărți, dar și al altor scrieri. Walter Block le remarcă în articolul său, „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective”, publicat în cap. 3 al Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block și Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1988, p. 24–32. Block observă ciudățenia faptului că nici un reprezentant al Școlii moderne a liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare nu a realizat o pledoarie critică sistematică împotriva propunerii unui sistem bancar cu rezerve 100%. De fapt, cu excepția câtorva comentarii ale lui Horwitz, teoreticienii neobancari au încă de demonstrat că un sistem bancar cu rezerve 100% nu ar reuși să garanteze „echilibrul monetar” și absența ciclurilor economice. Vezi Horwitz, „Keynes’ Special Theory”, p. 431–432, nota 18.

[160] Poziția noastră față de acest aspect este mai radicală decât cea pe care o adoptă Alberto Benegas Lynch în cartea sa, Poder y razón razonable, Librería “El Ateneo” Editorial, Buenos Aires și Barcelona, 1992, p. 313–314.

[161] „Următoarele se vor pedepsi cu închisoare de la opt la doisprezece ani și o amendă de până la zece ori valoarea monedei: 1. Crearea de monedă falsificată” Articolul 386 din noul cod penal spaniol.

Trebuie să remarcăm că în cazul expansiunii creditului, ca și în cazul falsificării banilor, dauna socială este foarte diluată, motiv pentru care ar fi foarte dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, ca pedepsirea acestei infracțiuni să se facă pe baza demonstrării daunei suferite de către victimă. De aceea, infracțiunea de creare de monedă falsificată se definește în termenii acțiunii infractorului și nu în aceia ai daunelor personale specifice cauzate de fapta penală.

[162] Acest tip de „clauze opționale” au fost practicate de către băncile scoțiene între anii 1730 și 1765 și, în virtutea lor, băncile își rezervau dreptul de a suspenda temporar plata în metal prețios a bancnotelor emise. Astfel, în legătură cu panicile bancare, Selgin afirmă:

„Băncile unui sistem de liberă întreprindere bancară ar putea, totuși, să evite o asemenea soartă prin emiterea de pasive supuse contractual unor «restricții» ale plăților în moneda de bază. Prin restricționarea plăților băncile pot izola stocul de monedă și alte mărimi nominale de efectele specifice panicilor.” (Selgin, „Free Banking and Monetary Control”, p. 1455.)

Faptul că Selgin ia in calcul adoptarea unor asemenea măsuri pentru evitarea panicilor bancare este semnificativ cu privire la „solvența” propriei sale teorii. De asemenea, este surprinzătoare, din perspectivă juridică, tentativa de a baza un sistem pe încălcarea, chiar dacă parțială și temporară, a drepturilor de proprietate ale deponenților și deținătorilor de bancnote, care, în cazul unei crize, ar fi transformați în creditori forțați și ar înceta să mai fie considerați adevărați deponenți și deținători de substitute monetare sau, mai exact, de substitute monetare perfecte. Să ne amintim un comentariu al lui Adam Smith:

„Directorii unora dintre acele bănci [scoțiene] se foloseau câteodată de avantajul acelei clauze opționale și câteodată îi amenințau că se vor folosi de clauză pe cei care cereau aur și argint în schimbul unui număr considerabil al bancnotelor lor, dacă cei care cereau nu se mulțumeau cu o parte a celor cerute” (Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Book II, cap. 2, p. 394–395.)

Privitor la clauzele opționale, vezi Parth J. Shah, „The Option Clause in Free Banking Theory and History: A Reappraisal”, manuscris prezentat la cea de-a 2-a ediție a Austrian Scholars Conference (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala, 4–5 aprilie, 1997), publicat ulterior în Review of Austrian Economics 10, nr. 2, 1997, p. 1–25.

[163] Este interesant că mulți teoreticieni ai liberei întreprinderi bancare nu înțeleg că activitatea bancară cu rezerve fracționare este ilegitimă din punctul de vedere al principiilor generale de drept, iar în loc să propună eradicarea activității bancare cu rezerve fracționare sugerează ca sistemul bancar să fie complet privatizat și banca centrală să fie eliminată. Această măsură ar tinde, cu siguranță, să limiteze abuzurile practic nenumărate pe care le-au comis autoritățile în domeniul financiar, dar nu ar elimina posibilitatea abuzurilor (la o scară mai mică) în sfera privată. Situația este asemănătoare celei care ar avea loc dacă statelor le-ar fi permis să se dedea sistematic la crime, jafuri sau alte infracțiuni. Daunele aduse societății ar fi imense, dată fiind puterea enormă și natura monopolistă a statului. Privatizarea acestor acte criminale (i.e., statul încetează să se mai angajeze sistematic în asemenea acte) ar tinde, fără dubiu, să „îmbunătățească” situația considerabil, din moment ce puterea criminală imensă a statului ar dispărea, iar agenții economici privați ar fi liberi să dezvolte spontan metode de a preveni și a se apăra de asemenea crime. Totuși, privatizarea activităților criminale nu este soluția definitivă a problemelor ridicate de crimă. Nu putem rezolva complet aceste probleme decât combătând crima cu toate mijloacele posibile, chiar și atunci când făptașii sunt agenți privați. Conchidem, alături de Murray N. Rothbard, că într-un sistem de piață liberă:

„Bancherii unui sistem cu rezerve fracționare nu trebuie tratați ca niște simpli antreprenori care au luat decizii nefericite în afaceri, ci ca falsificatori și șarlatani care ar trebui striviți cu toată puterea legii. Plata obligatorie către toate victimele și perioade substanțiale după gratii ar trebui să servească drept descurajare și, de asemenea, drept pedeapsă pentru această activitate penală.” (Murray N. Rothbard, „The Present State of Austrian Economics”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines 6, nr. 1, martie 1995, p. 80–81; republicat în Rothbard, The Logic of Action I,Edward Elgar, Cheltenham, U.K.,1997, p. 165.)

[164] Leland Yeager pare să fi acceptat (cel puțin tacit) teza mea referitoare la lipsa de viabilitate a sistemului de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare, când a propus un sistem monetar bazat exclusiv pe monedă bancară, în care toate cerințele referitoare la rata rezervelor să fie abolite și să nu fie folosită nici un fel de monedă de bază sau monedă exterioară. Acest sistem al lui Yeager ar fi expus, bineînțeles, tuturor problemelor ciclice pe care le-am analizat amănunțit în această carte. Vezi Yeager, „The Perils of Base Money.”

Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!