Capitolul VI. Incertitudinea

1. Incertitudinea și acțiunea

Incertitudinea viitorului este deja implicată în chiar noțiunea de acțiune. Faptul că omul acționează și că viitorul e incert nu sunt, în nici un caz, două chestiuni independente, ci doar două moduri diferite de a stabili același lucru.

Putem presupune că rezultatul tuturor evenimentelor și schimbărilor este unic determinat de legi eterne imuabile, care guvernează transformarea și devenirea în întregul univers. Putem considera că faptul fundamental și ultim este conexiunea necesară și interdependența tuturor fenomenelor, i.e. concatenarea lor cauzală. Putem renunța în întregime la noțiunea de șansă nedeterminată. Însă oricum ar sta lucrurile, oricum s-ar prezenta ele unei minți înzestrate cu o inteligență perfectă, rămâne faptul că omului care acționează viitorul nu îi este cunoscut. Dacă omul ar cunoaște viitorul, el nu ar mai avea de ales și nu ar mai acționa. El ar fi ca un automat, reacționând la stimuli fără nici o voință a sa proprie.

Unii filozofi sunt gata să renunțe la noțiunea de voință umană, socotind-o o iluzie și o autoamăgire, deoarece omul trebuie să se comporte “fără voia lui” conform legilor inevitabile ale cauzalității. Din punctul de vedere al generatorului de mișcare primar, sau al cauzei primare, ei ar putea avea sau nu dreptate. Totuși, din punctul de vedere uman, acțiunea este lucrul ultim. Noi nu afirmăm că omul este “liber” să aleagă și să acționeze, ci stabilim doar faptul că el alege și acționează, și că nu dispunem de metodele științelor naturale pentru a răspunde la întrebarea de ce acționează el în felul acesta și nu în alt fel.

Științele naturale nu fac viitorul previzibil. Ele fac cu putință predicția rezultatelor obținute prin acțiuni specifice. Dar ele lasă două sfere de imprevizibilitate în afara lor: cea a fenomenelor naturale insuficient cunoscute și cea actelor umane de alegere. Ignoranța noastră cu privire la aceste două sfere induce incertitudine în toate acțiunile umane. Certitudinea apodictică există numai în orbita sistemului deductiv al teoriei aprioriste. În ce privește realitatea nu putem spera decât să stabilim probabilități, în cel mai bun caz.

Investigațiile necesare pentru a ști dacă este sau nu permisibil să considerăm drept sigure anumite teoreme ale științelor naturale empirice nu cad în sarcina praxeologiei. [p.106] Problema aceasta este lipsită de importanță practică pentru considerațiile praxeologice. În orice caz, teoremele fizicii și ale chimiei posedă un asemenea grad înalt de probabilitate, încât ne putem permite să le numim sigure pentru toate scopurile practice. Putem prevedea, practic, funcționarea unei mașini construite conform regulilor tehnologiei științifice. Însă construcția unei mașini nu este decât o parte din programul mai vast care urmărește furnizarea către consumatori a produselor mașinii. Dacă planul acesta a fost cel mai adecvat depinde de evoluția condițiilor viitoare care, la vremea executării planului, nu pot fi prevăzute cu certitudine. Așa încât gradul de certitudine privitor la rezultatul tehnologic al confecționării mașinii, indiferent care ar fi el, nu îndepărtează incertitudinea inerentă întregii acțiuni. Nevoile și evaluările viitoare, reacția oamenilor la modificarea condițiilor, viitoarea cunoaștere științifică și tehnologică, viitoarele ideologii și politici, nu pot fi niciodată prevăzute decât cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. Orice acțiune se referă la un viitor necunoscut. În sensul acesta, ea este întotdeauna o speculație riscantă.

Problemele adevărului și a certitudinii privesc teoria generală a cunoașterii umane. Problema probabilității, pe de altă parte, este una dintre primele sarcini ale praxeologiei.

2. Semnificația probabilității

Studiul probabilităților a fost deformat de către matematicieni. Calculul probabilității a fost de la început marcat de o ambiguitate. Când Cavalerul de Méré l-a consultat pe Pascal cu privire la problemele legate de jocul cu zaruri, marele matematician ar fi trebuit să-i spună prietenului său adevărul fără ocolișuri, adică faptul că matematicile nu-i pot fi de nici un serviciu unui jucător într-un joc de pur noroc. În loc să procedeze astfel, el și-a înfășurat răspunsul în limbajul simbolic al matematicilor. Ceea ce putea fi explicat cu ușurință în câteva propoziții de vorbire curentă a fost exprimat într-o terminologie nefamiliară imensei majorități, care e de aceea privită cu venerație reverențioasă. Oamenii bănuiau că formulele încriptate conțin o seamă de revelații importante, ascunse neinițiaților; ei au rămas cu impresia că există o metodă științifică de a juca jocuri de noroc și că formulele ezoterice ale matematicii furnizează cheia succesului. Misticul ceresc Pascal a devenit, în mod neintenționat, sfântul protector al jocurilor de noroc. Manualele de probabilități fac propagandă gratuită cazinourilor, tocmai pentru că sunt inaccesibile omului de rând.

Nu mai puțină confuzie a fost răspândită de echivocul care însoțește calculul [p.107] probabilităților în domeniul cercetării științifice. Istoria fiecărei ramuri a cunoașterii consemnează situații de aplicare inadecvată a calculului probabilităților care, după cum observa John Stuart Mill, au făcut din acesta “adevăratul oprobriu al matematicilor”. [1]

Problema deducției probabile este mult mai amplă decât problemele care constituie domeniul calculului probabilităților. Doar obsesia abordărilor matematice putea da naștere la prejudecata că probabilitatea înseamnă totdeauna frecvență. O eroare suplimentară a dus la confuzia problemei probabilității cu problema raționamentului inductiv, așa cum este acesta aplicat în științele naturale. Tentativa de a substitui categoriei de cauzalitate o teorie universală a probabilităților caracterizează o metodă abortivă de filozofare, care era foarte la modă cu numai câțiva ani în urmă.

O aserțiune este probabilă când cunoașterea noastră privitoare la conținutul ei este deficitară. Nu știm tot ceea ce ar fi necesar pentru o decizie categorică între adevărat și neadevărat. Dar, pe de altă parte, știm ceva despre ea. Suntem în măsură să spunem mai mult decât pur și simplu non liquet sau ignoramus.

Există două tipuri în întregime diferite de probabilitate; le putem numi probabilitate de clasă (sau de frecvență) și probabilitate de caz (care este o altă denumire pentru înțelegerea specifică din științele acțiunii umane). Domeniul de aplicație al celei dintâi este cel al științelor naturale, care este în întregime guvernat de cauzalitate; domeniul de aplicație al celei din urmă este cel al științelor acțiunii umane, care este în întregime guvernat de teleologie.

3. Probabilitatea de clasă

Probabilitatea de clasă înseamnă: Știm, sau presupunem că știm, cu privire la problema în discuție, totul referitor la comportamentul unei întregi clase de evenimente sau fenomene; dar despre evenimentele sau fenomenele singulare propriu zise nu știm nimic, cu excepția faptului că sunt elemente din această clasă.

Știm, de pildă, că există 90 de bilete la o loterie și că 5 dintre ele vor ieși câștigătoare. Știm astfel totul despre comportamentul întregii clase de bilete. Dar cu privire la biletele singulare nu știm nimic, în afara faptului că sunt elemente ale acestei clase de bilete.

Dispunem de un tablou complet al mortalității dintr-o anumită perioadă din trecut, într-o anumită arie geografică. Dacă presupunem că în privința mortalității nu vor surveni nici un fel de schimbări putem afirma că știm totul referitor la mortalitatea întregii populații aflate în discuție. Dar în ce privește [p.108] speranța de viață a indivizilor nu știm nimic, cu excepția faptului că ei sunt membri ai acestei clase de oameni.

Pentru această cunoaștere deficitară, calculul probabilităților furnizează o prezentare în terminologia simbolică a matematicii. Aceasta nici nu ne lărgește, nici nu ne adâncește, nici nu ne complementează cunoașterea, ci o transpune în limbaj matematic. Calculele sale repetă în formule algebrice ceea ce știam dinainte. Ele nu duc la rezultate care ne-ar spune ceva despre evenimentele singulare propriu zise. Și, bineînțeles, nu adaugă nimic la cunoașterea noastră privitoare la comportamentul întregii clase, cunoaștere care era deja perfectă — sau considerată a fi perfectă — încă de la începutul analizei acestei probleme.

Este o greșeală serioasă să credem despre calculul probabilităților că i-ar furniza jucătorului vreo informație care ar putea îndepărta sau reduce riscurile jocului. Contrar erorilor populare, el nu-i este cu nimic folositor jucătorului, după cum nu-i este util nici un alt mod de gândire logică sau matematică. Trăsătura caracteristică a jocurilor de noroc este că ne pun în fața necunoscutului, a șansei pure. Speranțele de succes ale jucătorului nu se bazează pe considerații solide. Jucătorul nesuperstițios gândește astfel: “Există o mică șansă (sau, cu alte cuvinte, <<nu este imposibil>>) să câștig; sunt gata să risc miza necesară. Știu foarte bine că riscând-o mă comport prostește, dar proștii cei mai mari au norocul cel mai mare. Fie ce-o fi!”

Un raționament lipsit de patimă trebuie să-i arate jucătorului că el nu-și mărește șansele cumpărând două bilete în loc de unul, la o loterie unde volumul total al câștigurilor este inferior încasărilor făcute din vânzarea biletelor. Dacă ar cumpăra toate biletele, ar pierde cu siguranță o parte din cheltuielile suportate. Totuși, toți clienții loteriilor sunt ferm convinși că este mai bine să cumpere mai multe bilete decât mai puține. Obișnuiții cazinourilor și ai automatelor cu fise nu se opresc niciodată. Ei nu se gândesc la faptul că, regulile de joc avantajându-l pe bancher față de jucător, rezultatul va fi o pierdere, cu atât mai probabilă pentru ei cu cât continuă mai mult să joace. Mirajul jocurilor de noroc constă tocmai în imprevizibilitatea și vicisitudinile sale aventuroase.

Să presupunem că zece bilete, fiecare purtând numele unei persoane diferite, sunt introduse într-o cutie. Se va extrage un bilet, iar persoana al cărei nume este înscris pe el va trebui să plătească 100 de dolari. În acest caz, un agent de asigurări poate promite perdantului o indemnizație completă, dacă reușește să-i asigure pe fiecare din cei zece, în schimbul unei prime de zece dolari. Agentul va încasa 100 de dolari și va avea de plătit aceeași sumă către unul din cei zece. Dar, dacă ar fi în situația să asigure pe doar unul dintre ei în schimbul primei stabilite prin calculul de mai sus, [p.109] atunci activitatea lui nu ar mai fi de a vinde asigurări, ci de a juca. El i-ar lua locul persoanei asigurate. Ar încasa zece dolari și ar avea șansa fie să-i păstreze, fie să-i piardă, pe cei zece și încă nouăzeci în plus.

Dacă un om promite să achite la moartea altuia o anumită sumă și pretinde, în schimbul acestei promisiuni, suma corespunzătoare speranței de viață determinată prin calculul probabilităților, el nu este un agent de asigurări ci un jucător. Asigurările, fie că sunt gestionate conform principiilor de afaceri sau conform principiului mutualității, necesită asigurarea unei întregi clase, sau a ceea ce poate fi considerat în mod rezonabil ca fiind o clasă. Ideea de bază este punerea în comun și distribuirea riscurilor, nu calculul probabilităților. Operațiunile matematice necesare sunt cele patru operații aritmetice elementare. Calculul probabilităților nu este decât un joc colateral.

Acest lucru este pus limpede în evidență de faptul că eliminarea riscurilor legate de hazard prin punere laolaltă se poate realiza fără nici un fel de recurs la metode actuariale. Toată lumea practica acest procedeu în viața cotidiană. Fiecare om de afaceri include în contabilizarea uzuală a costurilor compensația pentru pierderile care survin cu regularitate, în desfășurarea afacerilor. “Cu regularitate” înseamnă, în acest context, că volumul acestor pierderi este cunoscut, dacă se ia în calcul întreaga clasă a diferitelor bunuri. Vânzătorul de fructe ar putea ști, de pildă, că unul din fiecare 50 de mere va putrezi în stoc; dar el nu știe cărui măr anume i se va întâmpla aceasta. El ia în calcul asemenea pierderi, la rând cu toate celelalte intrări din evidența costurilor.

Definiția esenței probabilității de clasă, așa cum a fost dată mai sus, este singura satisfăcătoare din punct de vedere logic. Ea evită circularitatea naivă implicată în toate definițiile referitoare la echiprobabilitatea evenimentelor posibile. Afirmând că nu știm nimic despre evenimente singulare efective, cu excepția faptului că sunt elemente ale unei clase al cărei comportament este pe deplin cunoscut, cercul vicios dispare. Mai mult, este superflu să adăugăm o condiție suplimentară, numită absența oricărei regularități în secvența evenimentelor singulare.

Trăsătura caracteristică a asigurărilor este că acoperă întreaga clasă de evenimente. Cum pretindem să știm totul despre comportamentul întregii clase, în desfășurarea afacerii nu pare să fie implicat nici un fel de risc specific.

În mod analog, nu există nici un risc specific în gestionarea unei bănci destinate jocurilor de noroc, sau a unei loterii. Din punctul de vedere al gestiunii loteriei, rezultatul este previzibil, cu condiția să se vândă toate biletele. Dacă o parte din bilete rămân nevândute, [p.110] inițiatorul afacerii este, față de ele, în aceeași poziție în care este cumpărătorul fiecărui bilet față de biletul pe care l-a cumpărat.

4. Probabilitatea de caz

Probabilitatea de caz înseamnă: Cunoaștem, cu privire la un eveniment particular, unii din factorii care îi determină rezultatul; dar există alți factori determinanți, despre care nu știm nimic.

Probabilitatea de caz nu are nimic în comun cu probabilitatea de clasă, cu excepția cunoașterii noastre incomplete. În toate celelalte privințe, cele două concepte sunt total diferite.

Există, desigur, multe situații în care oamenii încearcă să prevadă un eveniment particular din viitor, pe baza cunoașterii lor referitoare la comportamentul clasei. Un doctor poate stabili șansele de însănătoșire completă a pacientului său dacă știe că 70% din cei care suferă de aceeași boală se însănătoșesc. Dacă el își exprimă corect judecata, el nu va spune decât că probabilitatea de însănătoșire este de 0,7, adică, din zece pacienți nu mor, în medie, mai mult decât trei. Toate predicțiile de felul acesta, care se referă la evenimente externe, i.e. la evenimente din domeniul științelor naturale, sunt de acest tip. Ele nu sunt, de fapt, previziuni despre cazul în chestiune, ci afirmații despre frecvența diverselor rezultate posibile. Ele se bazează fie pe informații statistice, fie pur și simplu pe estimări ad-hoc ale frecvenței, întemeiate pe experiență nonstatistică.

Câta vreme este vorba de asemenea tipuri de afirmații probabile, nu avem de a face cu probabilitatea de caz. În realitate nu știm nimic despre cazul în speță, cu excepția faptului că este o instanțiere a unei clase de comportamente despre care avem, sau credem că avem cunoștințe.

Un chirurg îi spune unui pacient, care se gândește să se supună unei operații, că treizeci de indivizi din fiecare sută care suportă operația mor. Dacă pacientul întreabă dacă numărul morților este deja complet, el nu a înțeles semnificația afirmației doctorului. El a căzut pradă erorii cunoscute sub numele de “iluzia jucătorului”. Ca și jucătorul la ruletă, care dintr-o serie de zece opriri succesive ale bilei pe roșu deduce că probabilitatea ca următoarea rundă să se soldeze cu o oprire pe negru este acum mai mare decât era înaintea seriei, el confundă probabilitatea de caz cu probabilitatea de clasă.

Toate prognozele medicale, atunci când se bazează numai pe cunoștințe fiziologice de ordin general, se referă la probabilitatea de clasă. Un doctor care aude că un om pe care nu-l cunoaște s-a îmbolnăvit de o anumită boală va spune, pe baza experienței sale de ordin general: Șansele lui de însănătoșire [p.111] sunt de 7 la 3. Dacă doctorul îl tratează el însuși pe pacient, s-ar putea să-și schimbe opinia. Pacientul este un om tânăr, viguros; el a fost sănătos înainte de a se îmbolnăvi. În asemenea cazuri, și-ar putea spune doctorul, cifrele mortalității sunt mai scăzute; șansele pacientului său nu sunt de 7:3, ci de 9:1. Din punct de vedere logic abordarea sa rămâne identică, deși s-ar putea ca ea să nu se bazeze pe o colecție de date statistice, ci doar pe un rezumat, mai mult sau mai puțin exact, al experienței sale în cazurile precedente. Cunoștințele doctorului se referă întotdeauna doar la comportamentul unor clase. În cazul nostru, este vorba de clasa oamenilor tineri și viguroși, care au contractat boala în chestiune.

Probabilitatea de caz este o trăsătură specifică felului cum abordăm problemele acțiunii umane. Aici, orice referire la frecvențe este nepotrivită, în măsura în care aserțiunile noastre se referă întotdeauna la evenimente care nu constituie ca atare – i.e., în contextul problemei luate în discuție – membri ai nici unei clase. Putem forma o clasă a “alegerilor prezidențiale americane”. Conceptul acesta de clasă s-ar putea dovedi util, sau chiar necesar, pentru diverse raționamente cum ar fi, de pildă, o analiză a problemei din punctul de vedere al dreptului constituțional. Însă, dacă ne ocupăm de alegerile din 1944 – fie înaintea alegerilor, de rezultatele viitoare, fie după alegeri, de analiza factorilor care au determinat rezultatele acestora – ne confruntăm cu un caz individual, unic și irepetabil. Cazul se caracterizează prin meritele sale unice, este o clasă prin el însuși. Toate caracteristicile care permit subsumarea lui oricărei alte clase sunt irelevante pentru problema în discuție.

Două echipe de fotbal, Albaștrii și Galbenii, se vor confrunta mâine. În trecut, Albaștrii i-au învins întotdeuna pe Galbeni. Această cunoaștere nu este o cunoaștere care se referă la o clasă de evenimente. Dacă ar fi astfel, atunci ar trebui să conchidem că Albaștrii ies întotdeauna victorioși și că Galbenii sunt întotdeauna înfrânți. N-am fi nesiguri cu privire la rezultatul confruntării. Am ști cu siguranță că Albaștrii vor ieși din nou victorioși. Simplul fapt că noi considerăm pronosticul nostru referitor la partida de mâine ca fiind doar probabil, arată că nu acesta este lucrul pe care îl susținem.

Pe de altă parte, noi credem că faptul că Albaștrii au fost victorioși în trecut nu este irelevant în ce privește rezultatul partidei de mâine. Noi credem că el constituie o prognoză favorabilă repetării succesului Albaștrilor. Dacă ar fi să raționăm corect, în conformitate cu logica adecvată probabilității de clasă, atunci nu am acorda nici o imprtanță acestui fapt. Dacă ar fi să nu respingem concluzia eronată datorată “iluziei jucătorului”, atunci am susține, [p.112] dimpotrivă, că partida de mâine se va încheia cu victoria Galbenilor.

Dacă riscăm o sumă de bani pe șansele de victorie ale unei echipe, atunci avocații ar califica acțiunea noastră drept un pariu. Dacă am avea de a face cu o probabilitate de clasă, atunci ar numi-o joc de noroc.

Tot ce depășește sfera probabilității de clasă și este, de regulă, implicat în termenul de probabilitate, se referă la modalitatea specifică de a raționa implicată în analiza unicității istorice sau a individualității, așadar la înțelegerea specifică întrebuințată în științele istorice.

Înțelegerea se bazează întotdeauna pe o cunoaștere incompletă. Putem crede că ne sunt cunoscute motivațiile oamenilor care acționează, țelurile pe care le urmăresc ei, și mijloacele pe care plănuiesc să le întrebuințeze pentru atingerea acestor țeluri. Avem o anumită părere referitoare la efectele care sunt de așteptat de pe urma intervenției acestor factori. Însă cunoașterea aceasta este deficitară. Nu putem exclude dinainte posibilitatea de a ne fi înșelat în aprecierea influenței acestora, sau de a nu fi luat în considerație unii factori, a căror intervenție n-am prevăzut-o deloc, sau n-am prevăzut-o corect.

Jocurile de noroc, ingineria și speculația sunt trei feluri diferite de a aborda viitorul.

Jucătorul nu știe nimic despre evenimentul de care depinde rezultatul participării sale la joc. Tot ce cunoaște este frecvența unui rezultat favorabil într-o serie de asemenea evenimente, cunoaștere care este inutilă pentru ceea ce urmărește el. El se încrede în noroc, și acesta este singurul său plan.

Viața însăși este supusă la multe riscuri. În orice clipă ea este periclitată de accidente dezastruoase, care nu pot fi controlate, sau cel puțin nu pot fi controlate suficient. Fiecare om mizează pe noroc. El mizează pe faptul că nu va fi lovit de fulger sau mușcat de viperă. Există în viața umană un element omologabil jocurilor de noroc. Omul poate îndepărta o parte din consecințele pecuniare ale acestor dezastre, contractând polițe de asigurare. Procedând astfel, el mizează pe șansele adverse. Din partea celui asigurat, asigurarea reprezintă un joc de noroc. Primele de asigurare au fost cheltuite zadarnic dacă dezastrul nu survine. [2] În privința evenimentelor naturale necontrolabile omul este întotdeauna în poziția unui jucător.

Inginerul, pe de altă parte, cunoaște tot ce este necesar pentru a da problemei sale – construcția unei mașini — o soluție satisfăcătoare din punct de vedere tehnic. În măsura în care în sfera sa de control rămân anumite marje de incertitudine, el încearcă să le elimine, luându-și coeficienți [p.113] de siguranță. Inginerul cunoaște numai probleme solubile și probleme care sunt insolubile, în stadiul actual al cunoștințelor. Uneori el poate să descopere, din experiențe adverse, că ceea ce cunoștea era mai puțin complet decât presupunea și că nu observase nedeterminarea anumitor variabile, pe care crezuse că le poate controla. În acest caz el va încerca să dobândească o cunoaștere mai completă. Desigur, el nu poate elimina complet elementul de joc de noroc prezent în viața umană. Dar regula sa este să lucreze într-o orbită de certitudine. El urmărește să dobândească un control complet asupra elementelor care fac obiectul acțiunilor sale.

Există, în zilele noastre, obiceiul să se vorbească despre “inginerie socială”. Ca și planificarea, acest termen este un sinonim pentru dictatură și tiranie totalitară. Ideea este de a trata ființele umane în același fel în care inginerul tratează materia din care se construiesc podurile, drumurile și mașinile. Voința inginerului social urmează a fi substituită voințelor diverselor persoane pe care plănuiește să le întrebuințeze, pentru construcția utopiei sale. Omenirea este împărțită în două clase: pe de o parte dictatorul atotputernic și, pe de alta, subalternii săi, reduși la statutul de simplii pioni ai planurilor sale, sau de rotițe ale mașinăriilor sale. Dacă toate acestea ar fi realizabile, atunci bineînțeles că inginerul social n-ar mai trebui să se îngrijească să înțeleagă acțiunile celorlalți oameni. El ar avea libertatea de a-i trata pe aceștia așa cum tratează tehnologia cheresteaua și oțelul.

În lumea reală, omul care acționează se confruntă cu faptul că semenii săi acționează pe cont propriu, ca și el. Necesitatea de a-și ajusta acțiunile la acțiunile altora îl face să fie un speculator, pentru care succesul și eșecul depind de capacitatea sa, mai mică sau mai mare, de a înțelege viitorul. Fiecare acțiune este o speculație. Nu există nici un fel de stabilitate în cursul evenimentelor umane și, de aceea, nici un fel de siguranță.

5. Evaluarea numerică a probabilității de caz

Probabilitatea de caz nu se pretează la nici un fel de evaluări numerice. Cifrele numite îndeobște astfel au, la o analiză mai atentă, un caracter diferit.

În ajunul alegerilor prezidențiale din 1944, oamenii își puteau spune:

(a) Sunt gata să pariez pe trei dolari că va fi ales Roosevelt.

(b) Cred că, din numărul total al alegătorilor, doar 45 de milioane își vor exercita dreptul la vot, dintre care 25 de milioane vor vota pentru Roosevelt.

(c) Estimez că Roosevelt are șanse de 9 la 1.

(d) Sunt sigur că Roosevelt va fi ales. [p.114]

Aserțiunea (d) este evident inexactă. Dacă ar fi fost întrebat sub jurământ, în calitate de martor la un proces, dacă este la fel de sigur de victoria viitoare a lui Roosevelt ca și de faptul că un cub de gheață se topește la temperatura de 150 de grade, omul nostru ar fi răspuns negativ. El și-ar fi rectificat aserțiunea, declarând: Personal, sunt pe deplin convins că Roosevelt va câștiga. Aceasta este opinia mea. Dar, bineînțeles, nu este o certitudine, ci numai felul în care înțeleg eu condițiile relevante.

Cazul aserțiunii (a) este similar. Omul respectiv credea că riscă foarte puțin propunând un asemenea pariu. Raportul de 3 la 1 este rezultatul interacțiunii a doi factori. Opinia că Roosevelt va fi ales, și propensiunea omului pentru pariuri.

Aserțiunea (b) este o evaluare a rezultatului evenimentului iminent. Cifrele nu se referă la un grad mai mare sau mai mic de probabilitate, ci la rezultatul anticipat al votării. O asemenea aserțiune se poate întemeia pe o investigație sistematică, de felul sondajelor Gallup, sau pur și simplu pe estimări.

Altfel stau lucrurile cu aserțiunea (c). Aceasta este o propoziție referitoare la rezultatele anticipate, formulată în termeni aritmetici. Ea nu înseamnă în nici un caz că, din zece situații de același tip, nouă îi sunt favorabile lui Roosevelt și una nu. Ea nu poate avea nici o legătură cu probabilitățile de clasă. Dar ce altceva poate însemna?

Este vorba de o expresie metaforică. Majoritatea metaforelor întrebuințate în limbajul curent, identifică în imaginație un obiect abstract cu un alt obiect, care poate fi perceput direct prin simțuri. Totuși, aceasta nu este o trăsătură necesară a limbajului metaforic, ci numai o consecință a faptului că, de regulă, ceea ce este concret ne este mai familiar decât ceea ce este abstract. Cum metaforele urmăresc explicarea a ceva ce este mai puțin cunoscut, prin compararea sa cu ceva care este mai bine cunoscut, ele constă, în cea mai mare parte, în identificarea a ceva abstract cu ceva concret, care este mai bine cunoscut. Trăsătura specifică a cazului de față este că avem de a face cu o tentativă de a elucida o stare de lucruri complicată, recurgând la o analogie împrumutată de la o ramură a matematicilor superioare, calculul probabilităților. Se întâmplă că această disciplină matematică este mai populară decât analiza naturii epistemologice a înțelegerii.

Nu are nici un rost să criticăm, din punct de vedere logic, un limbaj metaforic. Analogiile și metaforele sunt întotdeauna defectuoase și nesatisfăcătoare din acest punct de vedere. Se obișnuiește să se caute un tertium comparationis implicit. Dar nici măcar acest lucru nu este permisibil cu privire la metafora de care ne ocupăm. Într-adevăr, comparația se bazează pe o concepție care este ea însăși greșită, chiar în cadrul [p.115] calculului probabilităților, anume iluzia jucătorului. În aserțiunea că șansele lui Roosevelt sunt de 9:1, ideea este că Roosevelt este situat, față de alegerile iminente, în poziția omului care deține 90% din toate biletele unei loterii, față de marele premiu. Ni se sugerează că această rație de 9:1 ne spune ceva substanțial despre rezultatul cazului unic de care suntem interesați. Nu este necesar să repetăm că această idee este greșită.

Nu mai puțin nepermis este recursul la calculul probabilităților vis-à-vis de ipoteze formulate în domeniul științelor naturale. Ipotezele sunt explicații plauzibile, întemeiate în mod conștient pe argumente insuficiente din punct de vedere logic. Referitor la ele nu se poate spune decât atât: ipoteza contrazice sau nu principiile logice sau faptele stabilite experimental, și considerate adevărate. În primul caz, ea nu poate fi susținută; în cazul al doilea, dată fiind starea actuală a cunoștințelor noastre experimentale, ea nu este de nesusținut. (Intensitatea convingerilor personale este pur subiectivă.) Nici probabilitatea de frecvență, nici înțelegerea istorică, nu intră în discuție.

Termenul de ipoteză, aplicat anumitor modalități de înțelegere a evenimentelor istorice, este inadecvat. Dacă un istoric afirmă că, în prăbușirea dinastiei Romanovilor, faptul că această casă imperială avea o ascendență de origine germană a jucat un rol relevant, el nu avansează o ipoteză. Faptele pe care se bazează înțelegerea sa sunt de netăgăduit. În Rusia exista o animozitate de netăgăduit împotriva Germanilor, iar ramura domnitoare a Romanovilor, care vreme de două sute de ani se înrudise prin căsătorie exclusiv cu vlăstare ale unor familii de descendență germană, era văzută de mulți ruși — chiar și de cei care considerau că țarul Pavel nu era fiul lui Petru al III-lea — ca o familie germanizată. Însă rămâne întrebarea referitoare la relevanța pe care au avut-o aceste fapte în lanțul evenimentelor care a dus la detronarea acestei dinastii. Asemenea probleme nu pot fi elucidate decât cu ajutorul pe care ni-l oferă înțelegerea istorică.

6. Pariuri, jocuri de noroc și alte feluri de jocuri

Un pariu este un angajament de a risca bani sau alte lucruri, față de altcineva, în funcție de rezultatul unui eveniment, al cărui deznodământ îl cunoaștem numai în măsura în care el poate fi cunoscut pe temeiul înțelegerii. Astfel, unii oameni pariază pe rezultatul unor alegeri iminente, sau al unui meci de tenis. Sau, ei pot paria pe corectitudinea ori incorectitudinea opiniilor lor referitoare la o aserțiune factuală.

Un joc de noroc este un angajament de a risca bani sau alte lucruri, față de altcineva, în funcție de rezultatul unui eveniment despre care nu știm [p.116] nimic, în afara lucrurilor cunoscute pe baza cunoașterii privitoare la comportamentul întregii clase.

Uneori, pariurile și jocurile de noroc se combină. Rezultatul unei curse de cai depinde atât de acțiuni umane – venite din partea proprietarului calului, a antrenorului și a jocheului – cât și de factori nonumani – calitățile calului. Majoritatea celor care riscă bani la astfel de curse sunt pur și simplu jucători. Însă experții cred că știu ceva grație înțelegerii persoanelor implicate; în măsura în care toți acești factori le influențează deciziile, ei sunt în postura celor care pun pariuri. Mai mult, ei pretind a cunoaște caii; ei formulează prognoze pe temeiul cunoașterii lor despre comportamentul claselor de cai, în care îi încadrează pe diverșii cai aflați în competiție. În măsura în care fac aceste lucruri, ei sunt niște jucători.

Capitolele ulterioare ale acestei cărți analizează metodele pe care le aplică oamenii de afaceri pentru a face față problemei incertitudinii viitorului. În această fază a raționamentului nostru nu mai este necesară decât o singură observație suplimentară.

A juca jocuri poate fi fie un țel, fie un mijloc. Pentru persoanele care tânjesc după stimularea și excitarea pe care li le prilejuiesc vicisitudinile jocului, sau a căror vanitate este satisfăcută de etalarea abilității și superiorității cu care joacă un joc ce presupune subtilitate și pricepere, faptul de a juca este un țel. Pentru profesioniștii care urmăresc să câștige bani din victorii, jocul este un mijloc.

De aceea, faptul de a juca poate fi numit o acțiune. Dar răsturnarea acestei afirmații și etichetarea tuturor acțiunilor drept jocuri, sau analizarea tuturor acțiunilor ca și când ar fi jocuri, este inacceptabilă. Este vorba despre un caz particular și special de acțiune. Majoritatea acțiunilor nu urmăresc înfrângerea sau provocarea de pierderi nimănui. Ele urmăresc o îmbunătățire a condițiilor. Se poate întâmpla ca această îmbunătățire să se realizeze pe cheltuiala altora. Dar este sigur că lucrurile nu stau așa întotdeauna. Vorbind rezervat, este sigur că nu așa stau lucrurile într-un cadru caracterizat de funcționarea normală a sistemului social bazat pe diviziunea muncii.

Nu există nici o urmă de analogie între jocurile de noroc și activitățile de afaceri din cadrul unei societăți întemeiate pe piață. Jucătorul de cărți câștigă bani depășindu-și antagonistul prin dibăcie. Omul de afaceri câștigă bani furnizându-le clienților bunurile pe care aceștia doresc să le achiziționeze. Poate că există o analogie între strategia jucătorului de cărți și cea a farsorului. Nu este necesar să investigăm această problemă. Cel care interpretează activitatea de afaceri ca pe o înșelăciune se află pe o cale greșită.

Trăsătura caracteristică a jocului este antagonismul a doi sau mai mulți jucători, sau grupuri de jucători. [3] Trăsătura caracteristică a afacerilor [p.117] desfășurate într-o societate, i.e. într-o ordine bazată pe diviziunea muncii, este concordia între eforturile membrilor săi. Îndată ce ei încep să se opună unii altora în mod antagonic, își face apariția o tendință de dezintegrare socială.

În cadrul unei economii de piață, competiția nu implică antagonisme, în accepțiunea în care se aplică acest termen opozițiilor ostile de interese incompatibile. Competiția, este drept, le poate prilejui adesea competitorilor acele pasiuni de ură și viclenie, care însoțesc de regulă intențiile rele față de alți oameni. Din acest motiv, psihologii sunt predispuși să confunde competiția cu lupta. Dar praxeologia trebuie să evite asemenea echivocuri artificiale și inducătoare în eroare. Din punctul ei de vedere există o diferență fundamentală între competiția catalactica și luptă. Cei aflați în competiție urmăresc excelența și preeminența în realizări, în cadrul unui sistem de cooperare mutuală. Funcția competiției este de a atribui fiecărui membru al unui sistem social acea poziție din care poate servi cel mai bine întreaga societate și pe membrii ei. Este o metodă de selecție a omului cel mai potrivit, pentru fiecare sarcină. Acolo unde există cooperare socială, trebuie să funcționeze un fel de selecție. Doar acolo unde asignarea diverselor sarcini individuale este efectuată exclusiv prin deciziile dictatorului, iar indivizii implicați nu-l ajută pe dictator prin încercări de a-și pune propriile virtuți și calificări în cea mai bună lumină, nu există competiție.

Va trebui, într-un stadiu ulterior al investigațiilor noastre, să analizăm rolul competiției. [4] Aici nu trebuie decât să subliniem că este eronat să aplicăm terminologia exterminării mutuale la problemele cooperării mutuale, așa cum funcționează aceasta într-o societate. Termenii militari sunt inapropriați pentru descrierea funcționării afacerilor. A vorbi, de pildă, despre cucerirea unei piețe este o metaforă perniciaosă. De pe urma faptului că o firmă oferă produse mai bune și mai ieftine decât competitorii ei nu se produce nici o cucerire. Numai în sens metaforic se poate vorbi despre o strategie în conducerea afacerilor.

7. Predicțiile praxeologice

Cunoașterea praxeologică face cu putință prezicerea rezultatelor anumitor modalități de acțiune cu certitudine apodictică. Dar, bineînțeles, asemenea predicții nu pot implica niciodată nimic referitor la aspecte cantitative. În sfera acțiunii umane, problemele cantitative nu se pretează [p.118] la a fi elucidate decât cu mijloacele înțelegerii.

Putem prezice, după cum se va vedea mai târziu, că — dacă nimic altceva nu se modifică — o reducere a cererii pentru a va determina o scădere a prețului la a. Dar nu putem prevedea măsura exactă a acestei scăderi. La această întrebare nu se poate răspunde decât apelând la înțelegere.

Deficiența principală implicată în toate abordările cantitative ale problemelor economice constă în neglijarea faptului că nu există relații constante între așa numitele dimensiuni economice. Nu există nici constanță, nici continuitate în evaluări și în formarea diverselor rapoarte de schimb între diverse mărfuri. Fiecare dată nouă aduce după sine reconfigurarea întregii structuri a prețurilor. Înțelegerea, prin încercarea de a pătrunde cele ce se petrec în mințile celor implicați, poate aborda problema anticipării condițiilor viitoare. Putem numi aceste metode nesatisfăcătoare, iar pozitiviștii le pot disprețui în mod arogant. Dar asemenea judecăți arbitrare nu pot și nu trebuie să oblitereze faptul că înțelegerea este singura metodă adecvată de abordare a incertitudinii condițiilor viitoare.


Note

1. John Stuart Mill, A System of Logic Ratiocinative and Inductive, tiraj nou, Londra, 1936, p. 353.

2. În cazul asigurărilor pe viață, miza cheltuită zadarnic de cel asigurat constă doar în diferența dintre suma colectată și suma pe care ar fi putut-o acumula prin economisire.

3. “Patience” sau “Solitaire” nu este un joc pentru o singură persoană, ci un passe-temps, un mijloc de a combate plictiseala. În nici un caz nu reprezintă un model (pattern) pentru ceea ce se întâmplă într-o societate comunistă, așa cum afirmă John von Neumann și Oscar Morgenstern (Theory of Games and Economic Behavior, Princeton, 1944, p. 86).

4. Vezi mai jos, pp. 273-277.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!