Capitolul V: Expansiunea creditului și efectele sale asupra sistemului economic

Capitolul V: Expansiunea creditului și efectele sale asupra sistemului economic

Am detaliat în capitolul precedent atât modalitatea prin care contractul de depozit bancar de bani la care se practică o rezervă fracționară conduce la crearea de noi bani (depozite), precum și propagarea acestora în sistemul economic sub forma unor noi credite neacoperite de o creștere naturală a economisirii voluntare (fenomen cunoscut sub numele de expansiunea creditului). În acest capitol ne vom concentra pe efectele exercitate de expansiunea creditului asupra sistemului economic. Vom analiza distorsiunile cauzate de procesul expansionist: erori investiționale, contracții ale creditului, crize bancare și, în cele din urmă, șomaj și recesiuni economice. Se impune însă, mai întâi, examinarea în amănunt atât a teoriei capitalului, cât și a structurii de producție dintr-o economie reală, întrucât înțelegerea clară a amândurora este esențială pentru comprehensiunea procesului declanșat pe piață de acordarea de credite bancare ce nu provin dintr-o sporire anterioară a economisirii voluntare. Analiza noastră va scoate în evidență faptul că contractul de depozit bancar de bani cu rezervă fracționară – acel concept juridic care ne preocupă aici – provoacă într-adevăr pagube considerabile pentru numeroși agenți economici (și societății în general), în calitate de cauză principală a recesiunilor economice recurente. Vom arăta în plus că, deoarece expansiunea creditului precipită crizele economice și bancare, ea anulează aplicarea „legii numerelor mari” în activitatea bancară, astfel încât face tehnic imposibilă garantarea ducerii la bun sfârșit a operațiunilor bancare cu rezervă fracționară. Acest fapt dobândește o semnificație deosebită în contextul apariției inevitabile a băncii centrale în calitate de împrumutător de ultimă instanță, pe care o vom explora în amănunt într-un capitol viitor. Începem prin a explica procesele declanșate spontan în sistemul economic când noile credite provin dintr-o creștere voluntară a economisirii reale din societate; apoi, în contrast față de această situație și prin comparație cu ea, va fi mult mai ușor să înțelegem ce se întâmplă atunci când băncile creează credite din nimic, printr-un proces de expansiune a creditului.

1.

Bazele teoriei capitalului

În această secțiune vom expune datele fundamentale ale teoriei capitalului, esențiale pentru înțelegerea efectelor pe care expansiunea creditului le exercită asupra sistemului economic[1]. Vom începe prin a prezenta concepția subiectivistă asupra acțiunii umane ca succesiune de etape productive, direcționate către atingerea unui scop.

Acțiunea umană ca succesiune de etape subiective

Am putea începe prin a defini acțiunea umană ca fiind orice comportament sau activitate deliberată[2]. O persoană acționează pentru a atinge anumite scopuri pe care le consideră importante. Valoarea se referă la gradul de apreciere subiectivă pe care actorul o atribuie țelului său, iar mijloacele reprezintă orice apreciază din punct de vedere subiectiv actorul ca fiind adecvat pentru atingerea acestuia. Utilitatea desemnează evaluarea subiectivă pe care o face actorul mijloacelor sale, prin raportare la valoarea țelului spre a cărui atingere consideră el că îl ajută aceste mijloace. Mijloacele trebuie să fie rare prin definiție: dacă actorul nu le percepe astfel în raport cu obiectivele sale, nici nu le-ar avea în vedere înainte să acționeze. Scopurile și mijloacele nu sunt „date”, ci rezultă din activitatea antreprenorială fundamentală a ființelor umane, activitate care constă în crearea, descoperirea sau pur și simplu înțelegerea scopurilor și a mijloacelor care sunt relevante pentru actor în fiecare context de circumstanțe specifice de timp și de loc în care se găsește. Îndată ce actorul crede că a descoperit care sunt scopurile care merită să fie realizate, el își formează o părere cu privire la mijloacele ce îi stau la dispoziție pentru a-l asista în acest demers. Le încorporează apoi, aproape întotdeauna în mod tacit, într-un plan al acțiunii în care se implică printr-un act de voință.

Așadar, planul este o reprezentare mentală, invocată de actor, a diferitelor etape, elemente sau împrejurări viitoare pe care le-ar putea implica acțiunea sa. Planul reprezintă evaluarea personală a actorului cu privire la informația de ordin practic pe care o posedă, el făcându-se cunoscut în mod treptat în contextul fiecărei acțiuni. Mai mult, fiecare acțiune implică un proces continuu de planificare individuală sau personală, prin care actorul concepe, revizuiește și modifică neîncetat planurile sale, pe măsură ce descoperă și creează noi informații subiective referitoare la scopurile pe care și le trasează el însuși și la mijloacele care consideră că îi stau la dispoziție pentru a-l asista în atingerea acestor obiective[3].

Toate acțiunile umane sunt îndreptate către atingerea unui scop – sau bun de consum –, care poate fi definit ca un bun ce satisface din punct de vedere subiectiv și în mod direct nevoile actorului uman. Termenul de bunuri economice de ordinul întâi s-a referit în mod tradițional la acele bunuri de consum care, în împrejurarea specifică, subiectivă a fiecărei acțiuni umane, constituiau țelul urmărit de actorul ce desfășura acțiunea[4]. Obținerea acestor obiective – bunurile de consum sau bunurile economice de ordinul întâi – este în mod necesar precedată de o serie de etape intermediare, reprezentate de „bunurile economice de ordin superior” (de ordinul doi, trei, patru etc.). Cu cât este mai ridicat ordinul fiecărei etape, cu atât este mai îndepărtat acest bun de bunul final de consum.

În plus, toate acțiunile umane se desfășoară în timp, fără a ne referi aici la sensul determinist sau newtonian al cuvântului (cu alte cuvinte, la sensul fizic sau analogic), ci la înțelesul subiectiv, așadar, la percepția subiectivă de către actor a timpului în contextul acțiunii sale. Potrivit acestei perspective subiectiviste, actorul trăieștetrecerea timpuluipe măsură ce acționează; cu alte cuvinte, când identifică noiscopuri și mijloace, concepe planuri de acțiune și duce la bun sfârșit diferitele etape din care se compune fiecare acțiune.

Când ființele umane acționează, ele încorporează amintirile trecutului în noile așteptări și imagini mentale asociate viitorului, privind etapele diferite ale procesului acțiunii ce vor urma. Acest viitor nu este niciodată predeterminat, ci, dimpotrivă, actorul și-l imaginează, îl creează și construiește pas cu pas. Prin urmare, viitorul este întotdeauna incert, din moment ce trebuie încă să fie construit, iar singura componentă a acestuia care îi aparține actorului constă în ideile specifice, imaginile mentale sau așteptările pe care speră să le realizeze prin parcurgerea stadiilor din care își închipuie că este format procesul acțiunii sale personale. Mai mult, viitorul este deschis oricărei capacități creative umane, și în orice moment actorul își poate modifica obiectivele sau poate varia, rearanja sau revizui etapele procesului acțiunii în care este implicat.

Așadar, în economie timpul este inseparabil de acțiunea umană. Este imposibil să ne imaginăm o acțiune care nu are loc în timp, o acțiune care nu durează o perioadă de timp. În plus, actorul percepe durata în răstimpul căreia acționează și trece prin diferitele etape ale procesului acțiunii sale. Acțiunea umană, care este întotdeauna îndreptată către atingerea unui țel sau către îndepărtarea unui disconfort, durează necesarmente o perioadă de timp, în sensul că necesită parcurgerea și încheierea unei serii de etape succesive. Astfel că ceea ce îl separă pe actor de atingerea scopului său este perioada de timp pe care o impune seria de etape succesive din care este format procesul acțiunii sale[5].

Tendința descrisă mai jos există întotdeauna în ceea ce privește perspectiva subiectivă a actorului asupra viitorului: odată cu creșterea perioadei de timp necesare unei acțiuni (i.e., numărul și complexitatea etapelor succesive care constituie acțiunea sporesc), rezultatul sau țelul acțiunii devine mai apreciat. O acțiune poate să dobândească o valoare subiectivă mai ridicată – în ceea ce privește numărul, durata și complexitatea etapelor implicate – în două moduri: permițând actorului să realizeze obiective pe care el le valorizează mai mult din punct de vedere subiectiv și care nu ar putea să fie atinse pe calea unor acțiuni umane mai scurte; sau facilitând obținerea unor rezultate mai mari decât ar fi posibil prin procese mai scurte ale acțiunii[6]. Este lesne de înțeles principiul economic potrivit căruia procesele acțiunii umane au tendința să realizeze scopuri de o valoare cu atât mai ridicată, cu cât procesele durează mai mult timp. Într-adevăr, dacă lucrurile nu ar sta astfel, cu alte cuvinte, dacă actorul nu atașează o valoare sporită rezultatelor acțiunilor mai îndelungate, el nu le-ar întreprinde niciodată și ar opta, dimpotrivă, pentru acțiuni de o durată mai scurtă. Așadar, un actor este separat de scopul său tocmai de o anumită durată de timp – i.e., de timpul necesar pentru ducerea la bun sfârșit a mulțimii de etape din procesul acțiunii sale. Astfel, toate celelalte lucruri rămânând nemodificate, este evident că ființele umane vor încerca întotdeauna să își atingă țelurile cât mai curând posibil și că vor fi dispuse să amâne îndeplinirea scopurilor lor doar atunci când consideră subiectiv că, procedând astfel, vor atinge obiective mai importante[7].

Suntem acum pregătiți să discutăm noțiunea logică de preferință de timp, care stabilește că, toate celelalte lucruri rămânând constante, actorul preferă să își satisfacă nevoile sau să își atingă scopurile cât se poate de repede. Cu alte cuvinte, când actorul se confruntă cu două obiective de o valoare subiectivă egală pentru el, îl va prefera întotdeauna pe cel pe care îl poate atinge într-un timp mai scurt. Sau, și mai succint, ceteris paribus, „bunurile prezente” sunt întotdeauna preferate „bunurilor viitoare”. Legea preferinței de timp reprezintă doar o altă modalitate de a enunța următorul principiu fundamental: orice actor, în cursul acțiunii sale, urmărește să atingă rezultatele acțiunii sale cât se poate de repede, iar el este despărțit de scopul său de o serie de etape intermediare care necesită o anumită perioadă de timp. De aici rezultă că preferința de timp nu este un concept psihologic sau fiziologic, ci rezultă cu necesitate din structura logică a acțiunii, care se găsește în mintea tuturor ființelor umane. Pe scurt, acțiunea umană este direcționată către anumite scopuri, iar actorul alege mijloacele prin care să le atingă. Scopul reprezintă motivul pentru care actorul întreprinde fiecare acțiune, și în fiecare acțiune timpul este cel care îl distanțează pe actor de scopul său. Prin urmare, cu cât actorul este mai apropiat temporal de țelul său, cu atât este el mai aproape de atingerea obiectivelor pe care le valorizează. Tendința descrisă anterior și preferința de timp pe care tocmai am explicat-o nu sunt decât două modalități diferite de exprimare a aceleiași realități. Conform celei dintâi, actorii întreprind acțiuni cronofagepentru că se așteaptă ca astfel să atingă obiective mai importante; potrivit celei de a doua, ceteris paribus, actorii preferă întotdeauna bunurile mai apropiate temporal de ei[8].

Este imposibil, așadar, să ne imaginăm o acțiune umană căreia să nu i se aplice principiul preferinței de timp. O lume fără preferință de timp este de neînchipuit și ar fi absurdă: ar însemna ca oamenii să prefere întotdeauna viitorul prezentului, iar scopurile să fie amânate, unul după altul, exact înainte de momentul atingerii lor, astfel că, în consecință, niciun obiectiv nu ar mai fi realizat vreodată, iar acțiunea umană ar fi lipsită de sens[9].

Capitalul și bunurile de capital

Putem folosi termenul de bunuri de capital pentru a desemna etapele intermediare ale fiecărui proces de producție, după cum sunt percepute în mod subiectiv de către fiecare actor. Sau, altfel spus, fiecare dintre etapele intermediare ale procesului de producție al unui actor reprezintă un bun de capital. Așadar, această definiție a bunurilor de capital se armonizează perfect cu concepția subiectivistă a economiei prezentată mai sus. Natura economică a unui bun de capital nu depinde de proprietățile sale fizice, ci de părerea actorului, care crede că bunul îi va permite să atingă sau să ducă la bun sfârșit o etapă din procesul acțiunii sale. Prin urmare, bunurile de capital, în accepțiunea pe care le-am dat-o, sunt pur și simplu etape intermediare pe care actorul crede că este necesar să le parcurgă înainte să își atingă scopul acțiunii sale. Bunurile de capital ar trebui să fie întotdeauna plasate într-un context teleologic, în care elementele esențiale de precizat sunt obiectivul urmărit și perspectiva subiectivă a actorului asupra etapelor de înfăptuit[10].

Prin urmare, bunurile de capital sunt „bunuri economice de ordin superior” sau factori de producție care se materializează subiectiv în fiecare etapă intermediară dintr-un proces particular al acțiunii. Mai mult, bunurile de capital provin din unirea a trei elemente esențiale: resursele naturale, munca și timpul, toate acestea fiind combinate într-o acțiune antreprenorială concepută și îndeplinită de oameni[11].

Condiția sine qua non pentru producerea bunurilor de capital este economisirea, sau renunțarea sau amânarea consumului imediat. Într-adevăr, într-un proces al unei acțiuni, actorul va reuși să atingă etape intermediare succesive și tot mai cronofagedacă a sacrificat mai întâi posibilitatea de a întreprinde acțiuni care ar produce rezultate mai apropiate temporal. Cu alte cuvinte, el trebuie să renunțe la realizarea unor scopuri imediate care i-ar satisface nevoi umane curente (consumul). Pentru ilustrarea acestui concept, vom utiliza exemplul la care recurge Böhm-Bawerk pentru a explica procesul de economisire și investire în bunuri de capital, ce este întreprins de un actor individual într-o situație de izolare, asemenea lui Robinson Crusoe pe insula sa[12].

Să presupunem că Robinson Crusoe tocmai a ajuns pe insulă și își petrece timpul culegând manual fructe de pădure (singurul său mijloc de subzistență). În fiecare zi, depune toate eforturile pentru culegerea fructelor, adunând suficiente pentru a supraviețui, și poate chiar pentru a consuma câteva în plus zilnic. După câteva săptămâni cu această dietă, Robinson Crusoe face descoperirea antreprenorială că, ajutându-se de un băț de lemn lung de câțiva metri, ar putea să ajungă mai sus și mai departe, să lovească puternic tufișurile și să culeagă fructele trebuincioase mai rapid. Singura problemă este aceea că, potrivit estimărilor sale, i-ar lua cinci zile întregi pentru a găsi un copac adecvat din care să ia o creangă, pentru ca apoi să o pregătească îndepărtând ramurile, frunzele și nodurile. În acest răstimp, va fi silit să întrerupă culesul fructelor. Dacă dorește să producă bățul, va trebui să își diminueze pentru o perioadă consumul de fructe și să stocheze restul într-un coș, până va avea suficient de multe pentru a supraviețui vreme de cinci zile, durata prevăzută a procesului de producere a bățului de lemn. După ce își planifică acțiunea, Robinson Crusoe decide să o realizeze. Prin urmare, trebuie mai întâi să economisească o parte din fructele pe care le culege manual în fiecare zi, reducându-și consumul cu acea cantitate. Aceasta înseamnă, evident, că trebuie să facă un sacrificiu inevitabil. Consideră, cu toate acestea, că merită efortul depus, comparativ cu scopul pe care dorește să îl atingă. Astfel, ia hotărârea de a-și diminua consumul – cu alte cuvinte, de a economisi – pentru câteva săptămâni, răstimp în care depozitează fructele rămase într-un coș, până acumulează o cantitate pe care o consideră suficientă pentru a-l ajuta să supraviețuiască în timpul producerii bățului.

Acest exemplu arată că fiecare proces de investiții în bunuri de capital necesită o economisire anterioară; adică o scădere a consumului, care trebuie să ajungă sub nivelul său potențial[13]. Odată ce Robinson Crusoe a economisit suficient de multe fructe, el petrece cinci zile căutând o ramură din care să își confecționeze bățul, luându-o din copac și îmbunătățind-o. Ce mănâncă în cele cinci zile de care are nevoie pentru pregătirea bățului, proces de producție care îl constrânge să își întrerupă activitatea zilnică de cules fructe? El se limitează la a consuma fructele pe care le-a adunat în coș pe parcursul săptămânilor anterioare, timp în care a economisit partea necesară din fructele culese manual și în care a suferit într-o oarecare măsură de foame. În acest mod, presupunând că se adeveresc calculele pe care și le-a făcut Robinson Crusoe, la sfârșitul celor cinci zile va avea un băț (un bun de capital), care reprezintă o etapă intermediară distanțată temporal (de cinci zile de economisire) de procesul imediat de producere a fructelor (manual), care până în acel moment a constituit ocupația sa. Cu bățul terminat, Robinson Crusoe poate să atingă locuri care îi erau inaccesibile cu mâinile și să lovească tufișurile cu putere, multiplicând de zece ori producția de fructe. Drept urmare, începând cu acel moment, bățul îi permite să culeagă în a zecea parte a zilei fructele de care are nevoie pentru a supraviețui, și poate să petreacă restul timpului odihnindu-se sau urmărind alte scopuri care sunt mult mai importante pentru el, de pildă construirea unui adăpost sau vânatul animalelor pentru diversificarea dietei și confecționarea hainelor.

Procesul de producție al lui Robinson Crusoe, asemenea oricărui altuia, provine în mod clar dintr-un act de creativitate antreprenorială, descoperirea actorului că este posibil să aibă un câștig, cu alte cuvinte, că poate atinge scopuri mai importante pentru el prin implicarea în procese ale acțiunii care necesită o perioadă mai lungă (explicația fiind aceea că aceste procese includ mai multe etape). Astfel, procesele acțiunii, sau de producție, dau naștere bunurilor de capital care nu reprezintă altceva decât bunuri economice intermediare într-un proces al acțiunii al cărei obiectiv nu a fost încă atins. Actorul este dispus să își sacrifice consumul imediat (adică, să economisească) doar în condițiile în care consideră că astfel își va îndeplini țeluri pe care le apreciază mai mult (în cazul de față, producția de zece ori mai ridicată decât ar fi putut să o culeagă manual). Mai mult, Robinson Crusoe trebuie să încerce o coordonare cât se poate de exactă a comportamentului său prezent cu cel viitor estimat. Mai precis, trebuie să evite inițierea unor procese ale acțiunii care sunt excesiv de lungi în raport cu economisirea sa: ar fi tragic pentru el să își epuizeze fructele (adică, să consume tot ce a economisit) la mijlocul procesului de producere a unui bun de capital, fără a-și atinge obiectivul. De asemenea, el trebuie să se abțină de la o economisire prea amplă în raport cu nevoile sale investiționale viitoare, întrucât, procedând astfel, nu va reuși decât să își sacrifice în mod inutil consumul prezent. Percepția subiectivă de către Robinson Crusoe a preferinței sale de timp reprezintă aspectul care îi permite să își coordoneze sau ajusteze în mod adecvat comportamentul prezent la nevoile și comportamentul său viitor. Pe de o parte, faptul că preferința sa de timp nu este nelimitată îi permite să renunțe la o parte din consumul său prezent pe o perioadă de câteva săptămâni, în speranța că, în acest mod, va reuși să producă bățul. Pe de altă parte, faptul că el are o preferință de timp explică motivul pentru care își dedică eforturile în direcția creării unui bun de capital pe care îl poate produce într-o perioadă limitată de timp și care necesită sacrificarea și economisirea pentru un număr limitat de zile. Dacă Robinson Crusoe nu ar fi avut nici o preferință de timp, nimic nu l-ar fi oprit din a-și orienta toate forțele către construirea neîntârziată a unui adăpost, care, de pildă, ar putea dura cel puțin o lună, plan pe care nu ar putea să îl ducă la bun sfârșit fără ca mai întâi să fi economisit o mare cantitate de fructe. Prin urmare, fie ar muri de foame, fie proiectul, supradimensionat în raport cu economisirea sa potențială, ar fi în curând întrerupt și abandonat. În orice caz, este important să înțelegem că resursele reale economisite – fructele din coș – sunt într-adevăr cele care îi permit lui Robinson Crusoe să supraviețuiască în perioada de timp pe care o petrece producând bunul de capital și în răstimpul căreia el renunță la a culege manual fructe. Cu toate că Robinson Crusoe este negreșit mult mai productiv atunci când culege fructele ajutându-se de bățul său de lemn decât culegându-le manual, fără îndoială că procesul de producere a fructelor utilizând bățul este mai îndelungat din punct de vedere temporal – include, cu alte cuvinte, mai multe etape – decât procesul de producere a fructelor prin cules manual. Procesele de producție tind să sporească în lungime și durată – să devină, așadar, mai complexe și să includă mai multe etape – ca urmare a economisirii și a activității antreprenoriale a indivizilor; și cu cât devin mai lungi și mai cronofage aceste procese, cu atât ele tind să fie mai productive.

Într-o economie modernă, în care numeroși agenți economici îndeplinesc concomitent funcții diferite, vom utiliza termenul de capitalist pentru a desemna acel agent economic a cărui funcție este exact aceea de a economisi; cu alte cuvinte, de a consuma mai puțin decât creează sau produce și de a pune la dispoziția lucrătorilor resursele necesare existenței pe durata proceselor de producție la care participă. (Robinson Crusoe se comportă de asemenea ca un capitalist atunci când economisește fructe care îi permit mai târziu să supraviețuiască în vreme ce produce bățul de lemn.) Astfel, când capitalistul economisește, el eliberează resurse (bunuri de consum) care pot fi utilizate pentru susținerea muncitorilor, iar aceștia își pot direcționa energia spre etape productive mai îndepărtate de consumul final, i. e. spre producerea de bunuri de capital.

Spre deosebire de exemplul cu Robinson Crusoe, procesele productive dintr-o economie modernă sunt extrem de complexe, iar în termeni temporali, foarte îndelungate. Ele încorporează o multitudine de etape, care sunt toate interconectate și divizate în numeroase procese secundare, pe care indivizii le folosesc în nenumăratele proiecte de acțiune pe care le lansează necontenit.

De pildă, procesul de producere a unui autoturism constă în sute, dacă nu chiar mii de etape de producție, care durează o perioadă foarte îndelungată de timp (chiar câțiva ani) din momentul în care compania de autoturisme începe proiectarea vehiculului (etapa cea mai îndepărtată de consumul final), comandă materialele corespunzătoare de la furnizorii săi, trece aceste materiale prin diferitele linii de asamblare, comandă diversele componente ale motorului și toate accesoriile sale, etc., până când ajunge la etapele cele mai apropiate de consum, precum transportul și distribuția către reprezentanți, elaborarea de campanii publicitare, prezentarea și vânzarea mașinii. Așadar, chiar dacă la vizitarea unei fabrici vedem cum apare în fiecare minut câte un vehicul terminat, nu trebuie să ne amăgim gândindu-ne că procesul de producție al fiecărei mașini durează un minut. Dimpotrivă, ar trebui să realizăm că fiecare autoturism cere un proces de producție întins pe mai mulți ani, format din numeroase etape, începând cu conceperea și proiectarea modelului și încheindu-se cu prezentarea către mândrul proprietar a autoturismului, în calitate de bun de consum. Pe lângă aceasta, în societățile moderne, indivizii manifestă tendința de specializare în etape diferite ale procesului de producție. O diviziune a muncii – sau, mai precis, a cunoașterii – tot mai accentuată, atât pe dimensiune orizontală, cât și verticală, produce o scindare continuă a etapelor procesului de producție în alte etape, odată cu răspândirea și aprofundarea diviziunii cunoașterii. Companiile și agenții economici au tendința să se specializeze în una dintre aceste etape. În plus față de o analiză secvențială a fiecărei etape în parte, putem de asemenea să studiem procesul având în vedere mai multe etape care au loc în același timp. În orice moment, fiecare etapă coexistă cu celelalte, astfel încât, în vreme ce anumite persoane își petrec timpul proiectând autoturisme (mașinile ce se vor găsi la dispoziția publicului peste zece ani), alții comandă materiale de la furnizori, alții muncesc pe linia de asamblare, iar alte persoane își dedică eforturile sferei comerciale (foarte apropiată de consumul final), promovând vânzarea autoturismelor deja produse[14].

Devine limpede, așadar, că, după cum deosebirea dintre Robinson Crusoe „cel bogat”, cu băț și Robinson Crusoe „cel sărac”, lipsit de acesta, rezidă în bunul de capital pe care primul l-a obținut printr-o economisire anterioară, distincția fundamentală dintre societățile bogate și societățile sărace nu provine din efortul mai ridicat pe care primele îl dedică muncii, nici măcar din cunoașterea tehnologică mai amplă pe care o dețin cele dintâi. Dimpotrivă, aceasta este imputabilă în principal faptului că națiunile bogate dețin o rețea mult mai extinsă de bunuri de capital, investită în mod adecvat din punct de vedere antreprenorial. Aceste bunuri constau în mașini, unelte, computere, clădiri, bunuri semi-fabricate, software, etc., ele existând datorită economisirii anterioare efectuate de cetățenii națiunii. Cu alte cuvinte, societățile comparativ mai bogate posedă mai multă avuție întrucât dețin mai mult timp acumulat sub forma bunurilor de capital, care le plasează mai aproape, din punct de vedere temporal, de obținerea unor bunuri mult mai valoroase. Fără îndoială că un muncitor american câștigă un salariu mult mai ridicat decât un muncitor indian, însă aceasta se datorează în principal faptului că primul are la dispoziția sa și utilizează mult mai multe bunuri de capital (tractoare, computere, mașini etc.) decât muncitorul indian, iar bunurile pe care le întrebuințează sunt de o calitate mult superioară. Cu alte cuvinte, cu cât este mai îndelungat procesul de producție, cu atât tinde să fie mai productiv, după cum am văzut. Tractorul modern ară pământul într-un mod cu mult mai productiv decât plugul roman. Tractorul este însă un bun de capital a cărui producție necesită un ansamblu de etape, mult mai numeroase, complexe și îndelungate decât cele necesare pentru producerea plugului roman.

În rețeaua extrem de complexă pe care o reprezintă structura reală de producție a unei economii moderne, bunurile de capital nu sunt eterne, ci sunt întotdeauna temporare, în sensul că sunt fizic epuizate sau consumate pe durata procesului de producție, sau sunt atinse de uzură. Astfel, erodarea echipamentului de capital nu este numai de natură fizică, ci și tehnologică și economică (uzura). Așadar, bunurile de capital trebuie să fie prezervate și menținute (în cazul lui Robinson Crusoe, el trebuie să se îngrijească de bățul său și să îl protejeze de uzură). Aceasta înseamnă că antreprenorii trebuie să își repare bunurile de capital existente; și, aspect chiar mai important, trebuie să producă în mod constant noi bunuri de capital pentru a le înlocui pe cele anterioare, care se află în procesul de consumare. Deprecierea se referă la uzura pe care bunurile de capital o suferă pe durata procesului de producție. Un anumit nivel minim de economisire este esențial pentru a compensa deprecierea, prin producerea de bunuri de capital necesare în vederea înlocuirii celor care s-au uzat sau depreciat. Aceasta reprezintă singura cale deschisă unui actor pentru a-și menține intactă capacitatea productivă. Mai mult, dacă dorește să sporească numărul de etape, să alungească procesele și să le facă mai productive, trebuie să acumuleze chiar mai mult decât economisirea minimă, necesară pentru a neutraliza rata strictă de amortizare, termenul contabil folosit pentru a desemna deprecierea bunurilor de capital. Pentru a economisi, actorul trebuie să diminueze consumul în raport cu producția. Dacă rezultatele sale sunt constante, se impune reducerea consumului actual; dacă însă rezultatul său este în creștere, va reuși să economisească (să acumuleze bunuri de capital) păstrând relativ nemodificat volumul consumului. Cu toate acestea, chiar în acest din urmă caz, economisirea necesită (ca întotdeauna) sacrificarea unor volume crescătoare din consumul potențial pe care le-ar permite rezultatul în creștere.

În orice proces de producție (i.e., serii succesive de etape sau bunuri de capital), este posibil să distingem etapele care sunt relativ mai apropiate temporal față de bunul de consum final, de cele care sunt relativ mai îndepărtate de acesta. Ca regulă generală, conversiunea bunurilor de capital este dificilă, iar cu cât sunt mai aproape de etapa finală de consum, cu atât este conversiunea mai problematică. Faptul că bunurile de capital sunt dificil de adaptat nu înseamnă însă că actorul, în procesul acțiunii sale, nu este adeseori constrâns să modifice obiectivele acțiunii sale și, în consecință, să revizuiască și să convertească etapele pe care le-a parcurs deja (i.e., să convertească bunurile de capital pe cât este cu putință). În orice caz, când împrejurările se schimbă, iar actorul se răzgândește și își modifică țelul acțiunii, bunurile de capital pe care le-a produs până în acel moment pot să devină complet nefolositoare sau pot fi utile doar după o conversiunecostisitoare. Actorul poate, de asemenea, să găsească o modalitate de întrebuințare a bunurilor și, cu toate acestea, să considere că, dacă ar fi știut de la bun început că bunurile vor sfârși prin a fi utilizate într-un alt proces de producție, le-ar fi produs într-un mod complet diferit. În sfârșit, se întâmplă foarte rar ca un bun de capital să fie atât de îndepărtat de etapa de consum sau circumstanțele să fie de așa natură încât bunul să fie perfect utilizabil în orice alt proiect alternativ.

Remarcăm astfel influența trecutului asupra acțiunilor desfășurate în prezent. Acțiunea, în accepțiunea pe care i-am dat-o aici, este întotdeauna prospectivă, niciodată retrospectivă; iar un actor apreciază un bun ca fiind un bun de capital pe baza unei acțiuni planificate viitoare, nu plecând de la caracteristicile fizice, nici de la proiectele anterioare[15]. Cu toate acestea, trecutul influențează neîndoielnic acțiunea viitoare, prin aceea că determină punctul inițialde plecare. Oamenii comit nenumărate erori antreprenoriale atunci când își proiectează, întreprind și finalizează acțiunile; în consecință, ei se implică în acțiuni ulterioare dintr-o poziție prezentă pe care ar fi încercat să o modifice dacă ar fi știut-o dinainte. Odată ce evenimentele s-au desfășurat într-un anumit mod, oamenii caută întotdeauna să exploateze cât mai bine circumstanțele prezente în dorința de a-și atinge scopurile viitoare. Deoarece bunurile de capital sunt dificil de convertit, investitorii reușesc să le înzestreze cu suficient de multă „mobilitate” apelând la instituțiile juridice ale legii proprietății și contractului, care reglementează diferitele forme de transfer al bunurilor. Astfel, structura de producție – altminteri extrem de complexă și îndelungată – face posibilă mobilitatea constantă a investitorilor, prin schimbul și vânzarea pe piață a bunurilor de capital[16].

Suntem acum pregătiți să luăm în discuție conceptul de capital, care, din punct de vedere economic, diferă de conceptul de „bunuri de capital”. De fapt, vom defini „capitalul” ca fiind valoarea de piață a bunurilor de capital, o valoare estimată de către actorii individuali care cumpără și vând bunuri de capital pe o piață liberă[17]. Remarcăm, așadar, următorul lucru: capitalul este pur și simplu un concept abstract sau un instrument de calcul economic; cu alte cuvinte, o evaluare subiectivă sau o apreciere a valorii de piață pe care antreprenorii o atribuie bunurilor de capital și pe baza căreia cumpără și vând în mod constant, urmărind, cu fiecare tranzacție, profitul antreprenorial pur. Prin urmare, într-o economie socialistă, în care nu există nici piețe libere, nici prețuri de piață, este probabil adecvat să vorbim despre bunuri de capital, nu însă și de capital: acesta impune întotdeauna condiția de existență a unei piețe și a prețurilor care să fie stabilite în mod liber de agenții economici care participă pe acea piață. Dacă nu ar exista prețurile de piață și estimarea subiectivă a valorii de capital a bunurilor care compun etapele intermediare ale proceselor de producție, într-o societate modernă ar fi imposibil să estimăm sau să calculăm dacă valoarea finală a bunurilor ce trebuie produse folosind bunurile de capital acoperă sau nu costul presupus de procesele de producție; de asemenea, nu ar fi posibilă nici direcționarea coordonată a eforturilor persoanelor care contribuie la diferitele procese ale acțiunii[18].

Am încercat într-o altă lucrare să demonstrăm faptul că orice coerciție sistematică ce obstrucționează exercitarea liberă a antreprenoriatului îi împiedică pe indivizi să descopere informația de care au nevoie pentru a-și desfășura acțiunile[19]. De asemenea, le îngrădește transmiterea spontană a informației și coordonarea comportamentului lor legat de nevoile celorlalți. Aceasta înseamnă că intervenția coercitivă, caracteristică socialismului, intervenției statului în economie și acordării de privilegii anumitor grupuri ce intră în conflict cu principiile tradiționale de drept, împiedică, într-o măsură mai mare sau mai mică, exercițiul antreprenorial, prin urmare și acțiunea coordonată a indivizilor umani; ea tinde, în plus, să genereze malajustări sistematice în societate. Discoordonarea sistematică poate să fie intratemporală, sau, în cazul acțiunilor umane corelate cu diversele etape ale proceselor de producție sau bunuri de capital, intertemporală, astfel încât indivizii umani care nu pot să acționeze în mod liber tind să își ajusteze în mod deficitar comportamentul prezent în funcție de comportamentul și nevoile viitoare.

După cum am observat din procesul izolat de producție al lui Robinson Crusoe, coordonarea intertemporală este esențială pentru toate acțiunile umane care durează în timp și mai cu seamă pentru acele acțiuni asociate bunurilor de capital; de unde importanța considerabilă a permisiunii de liberă exercitare a abilităților antreprenoriale în acest domeniu. În acest mod, antreprenorii descoperă neîncetat oportunități de a câștiga profituri pe piață, crezând că identifică noi combinații posibile ale bunurilor de capital și considerând aceste combinații ca fiind subevaluate în raport cu prețul de piață pe care estimează că vor reuși să îl obțină în viitor, în schimbul bunurilor de consum pe care le produc. Pe scurt, ne referim la un proces continuu de vânzare-cumpărare, „recombinare” și producere a unor tipuri noi de bunuri de capital, proces care generează o structură de producție dinamică și extrem de complexă, care manifestă o tendință permanentă de extindere orizontală și verticală[20]. În absența activității antreprenoriale libere, a piețelor neobstrucționate pentru bunuri de capital și bani, este imposibilă înfăptuirea calculului economic necesar, asociat extinderii orizontale și verticale a diferitelor etape ale procesului de producție, fapt care conduce la manifestarea pe scară largă a unui comportament discoordonat, care destabilizează societatea și îi împiedică dezvoltarea armonioasă. În procesele antreprenoriale de coordonare intertemporală, un rol central este jucat de un important preț de piață: prețul bunurilor prezente în raport cu bunurile viitoare, cunoscut îndeobște ca rata dobânzii, care reglementează relația dintre consum, economisire și investire în societățile moderne și care va face obiectul de studiu al următoarei secțiuni.

Rata dobânzii

Am văzut că, toate celelalte condiții rămânând nemodificate, oamenii plasează pe scara lor de valori bunurile prezente pe o poziție întotdeauna superioară bunurilor viitoare. Intensitatea relativă a acestei diferențe în evaluarea subiectivă variază însă substanțial de la o persoană la alta și poate oscila chiar mai mult pe parcursul existenței persoanei, în funcție de modificarea circumstanțelor. Unele persoane au o preferință de timp ridicată și apreciază mult prezentul în raport cu viitorul; astfel, ei sunt dispuși să își sacrifice îndeplinirea imediată a scopurilor personale doar dacă se așteaptă ca în viitor să atingă obiective pe care le apreciază subiectiv foarte mult. Alți indivizi au o preferință de timp mult mai restrânsă și, cu toate că evaluează bunurile prezente mai mult decât bunurile viitoare, sunt mult mai predispuși să renunțe la îndeplinirea imediată a țelurilor în schimbul unor obiective pe care le apreciază doar puțin mai mult și care pot să fie atinse a doua zi. Această diferență în intensitatea psihică a evaluării subiective a bunurilor prezente în raport cu bunurile viitoare, distincție reflectată pe scara de valori a fiecărui actor uman, semnifică faptul că pe o piață ce cuprinde numeroși agenți economici, fiecare dintre aceștia având propria preferință de timp distinctă și variabilă, se ivesc multiple ocazii pentru încheierea unor schimburi mutual avantajoase.

Prin urmare, persoane cu o preferință de timp scăzută vor dori să renunțe la bunuri prezente în schimbul unor bunuri viitoare valorizate doar puțin mai mult și vor realiza schimburi în care vor înmâna bunurile lor prezente unor persoane cu o preferință de timp mai ridicată, i. e., persoane care valorizează prezentul mai intens decât ei. Creativitatea și spiritul alert, inerente activității antreprenoriale, dau naștere unui proces al pieței care tinde să determine un preț de piață al bunurilor prezente raportate la bunurile viitoare. Vom întrebuința termenul de „rată a dobânzii” pentru a desemna prețul de piață al bunurilor prezente raportate la bunurile viitoare. Dat fiind faptul că, pe piață, numeroase acțiuni sunt întreprinse întrebuințând banii în calitate de mijloc general acceptat de efectuare a schimburilor, rata dobânzii reprezintă prețul care trebuie achitat pentru a obține imediat un anumit număr de u.m.; acest preț reflectă numărul de unități care trebuie plătite în schimb la sfârșitul termenului fixat sau al perioadei de timp. În general, din considerente de practică încetățenită, prețul este exprimat sub forma unui anumit procent anual. De pildă, o rată a dobânzii de 9% indică faptul că tranzacțiile de pe piață sunt derulate în așa fel încât este posibilă obținerea a 100 u.m. fără întârziere (bun prezent) în schimbul unei promisiuni de rambursare a 109 u.m. la sfârșitul anului (bunul viitor)[21].

Așadar, rata dobânzii este prețul format pe o piață în care ofertanții sau vânzătorii de bunuri prezente sunt tocmai cei care economisesc; cu alte cuvinte, toți cei care sunt relativ mai dispuși că cedeze consumul imediat în schimbul unor bunuri de o valoare superioară în viitor. Cumpărătorii bunurilor prezente sunt toți cei care consumă bunuri și serviciicu satisfacție imediată, fie că este vorba despre lucrători, proprietari de resurse naturale sau bunuri de capital, sau orice combinație a acestora. Într-adevăr, piața bunurilor prezente și a celor viitoare, pe care se determină rata dobânzii, constă din întreaga structură socială de etape productive, în care cei ce economisesc, sau capitaliștii, renunță la consumul imediat și oferă bunuri prezente proprietarilor de factori de producție primari sau originari (muncitorii și proprietarii de resurse naturale) și proprietarilor de bunuri de capital, în schimbul proprietății depline asupra bunurilor de consum (și de capital) care vor avea o valoare presupus mai ridicată la încheierea producției lor în viitor. Dacă eliminăm efectul pozitiv (sau negativ) al profiturilor (sau pierderilor) antreprenoriale pure, această disparitate de valoare tinde să coincidă cu rata dobânzii.

Din perspectivă juridică, schimburile de bunuri prezente pentru bunuri viitoare pot să îmbrace numeroase forme. De pildă, într-o cooperativă, muncitorii înșiși acționează simultan în calitate de capitaliști, așteptând până la finalul întregului proces de producție pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului final și valoarea sa întreagă. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, muncitorii nu sunt dornici să aștepte până când procesul de producție se termină, nici să își asume riscurile și incertitudinea pe care le implică acesta. Astfel, în loc să înființeze cooperative, ei preferă să vândă serviciile rezultate din efortul lor productiv în schimbul unor bunuri prezente imediate. Cad de acord asupra unui contract de muncă – un contract de angajare în contul altcuiva –, potrivit căruia persoana care le avansează bunurile prezente (capitalistul, cel care economisește sau ofertantul de bunuri prezente) primește proprietatea deplină asupra bunului final odată ce acesta este produs. Sunt posibile, de asemenea, combinații ale acestor două tipuri de contract. Nu este acesta locul adecvat pentru a analiza diferitele forme legale pe care le ia schimbul de bunuri prezente contra bunuri viitoare într-o societate modernă. În plus, aceste forme nu afectează argumentul fundamental pe care l-am avansat în această carte, cu toate că posedă, fără îndoială, un interes major din punct de vedere teoretic și practic.

Este demn de menționat faptul că „piața creditului”, pe care se poate obține un împrumut consimțind la plata ratei dobânzii corespunzătoare, constituie o fracțiune relativ redusă din piața generală pe care bunurile prezente sunt schimbate pentru bunuri viitoare și care înglobează întreaga structură de producție a societății. Aici, proprietarii de mijloace originare de producție (munca și resursele naturale) și de bunuri de capital acționează în calitate de solicitanți de bunuri prezente, iar cei care economisesc ca ofertanți ai lor. Prin urmare, piața creditului pe termen scurt, mediu și lung nu reprezintă decât o subcategorie a acestei piețe mult mai extinse, pe care bunurile prezente sunt schimbate pentru bunuri viitoare și în raport cu care joacă doar un rol secundar și dependent, în pofida faptului că piața creditului este cea mai vizibilă și evidentă publicului larg[22]. De fapt, este pe deplin posibil să ne imaginăm o societate în care nu există o piață a creditului, iar toți agenții economici își investesc economisirea direct în producție (pe calea finanțării interne și a păstrării câștigurilor prin parteneriate, corporații și cooperative). Deși în acest caz nu s-ar mai forma rata dobânzii pe o piață (nonexistentă) a creditului, tot s-ar determina o rată a dobânzii, reprezentată de raportul în care sunt schimbate bunurile prezente pentru bunurile viitoare în diferitele etape intermediare din procesele de producție. În aceste circumstanțe, rata dobânzii ar fi determinată de „rataprofitului”, care tinde să egaleze venitul net din fiecare etapă a procesului de producție, pe unitate de valoare și perioadă de timp. Cu toate că această rată a dobânzii nu este direct observabilă pe piață și chiar dacă în fiecare companie și în fiecare proces specific de producție ea încorporează importanți factori externi – precum componentele profiturilor, sau pierderilor, antreprenoriale pure și prima de risc –, profitul generat în fiecare etapă din întregul sistem economic ar tinde să corespundă ratei dobânzii, datorită procesului tipic antreprenorial de egalizare a profiturilor contabile din diferitele etape ale structurii de producție, presupunând că nu mai au loc modificări suplimentare, iar toate posibilitățile creative și ocaziile de a obține profit antreprenorial au fost deja descoperite și exploatate[23].

În lumea reală, singurele mărimi direct observabile sunt cele pe care le-am putea numi rata brută a dobânzii sau rata dobânzii de piață (care coincide cu rata dobânzii de pe piața creditului) și profiturile contabile brute, generate de fiecare activitate productivă (i. e. venitul net). Prima se referă la rata dobânzii în accepțiunea pe care i-am dat-o (denumită adeseori rata originară sau naturală a dobânzii), plus prima de risc corespunzătoare operațiunii respective, plus sau minus o primă pentru inflația sau deflația anticipată, adică pentru scăderea sau creșterea estimată a puterii de cumpărare a unității monetare utilizate în schimburile bunurilor prezente pentru bunuri viitoare și în calculele referitoare la aceste tranzacții.

A doua mărime, de asemenea direct observabilă pe piață, este reprezentată de profiturile contabile brute(i. e., venitul net), derivate din activitatea productivă specifică ce se desfășoară în fiecare etapă a procesului de producție. Aceste profituri au tendința să se apropie de rata dobânzii brute (sau rata dobânzii de piață) după cum definit-o în paragraful precedent, la care se adaugă, sau din care se deduc, profiturile antreprenoriale, respectiv pierderile antreprenoriale, pure[24]. După cum se întâmplă pe toate piețele, profiturile și pierderile antreprenoriale tind să dispară ca urmare a competiției dintre antreprenori. Profiturile contabile ale fiecărei activități productive, considerate într-o perioadă de timp, tind să egaleze rata dobânzii brute de piață. Într-adevăr, profiturile contabile raportate de către fiecare companie pentru un an financiar ar putea să fie considerate ca incluzând o componentă de rată a dobânzii implicită, privind resursele economisite și investite de capitaliștii care dețin compania. Această componentă implicită, împreună cu factorul de risc și profiturile, sau pierderile, antreprenoriale care rezultă din activitatea pur antreprenorială a afacerii dau naștere profiturilor contabile. Din această perspectivă, se poate ca o companie să raporteze profituri contabile (i. e., venitul net) când a suferit, în realitate, pierderi antreprenoriale, dacă profiturile contabile nu ating mărimea necesară pentru a depăși componenta de rată a dobânzii brute de piață, care se aplică resurselor pe care capitaliștii le investesc în afacerile lor pe parcursul anului financiar.

În orice caz, indiferent de forma externă pe care o îmbracă dobânda, esențialul este acela de a aminti faptul că, în calitate de preț al pieței sau rată socială a preferinței de timp, dobânda joacă un rol vital în coordonarea comportamentului consumatorilor, al celor care economisesc, al investitorilor și producătorilor într-o societate modernă. După cum a fost crucială pentru Robinson Crusoe coordonarea acțiunilor sale și abținerea de la a dedica scopurilor viitoare un o parte disproporționată din stocul său de bunuri prezente economisite, tot astfel, aceeași chestiune, coordonarea intertemporală, se ivește în mod constant în societate.

Într-o economie modernă, comportamentele prezente și viitoare sunt reconciliate prin intermediul activității antreprenoriale pe piață, unde bunurile prezente sunt schimbate pentru bunurile viitoare și unde este stabilită rata dobânzii, prețul de piață al unui tip de bunuri în raport cu altele. Astfel, cu cât economisirea este mai abundentă, i. e. cu cât este mai ridicată cantitatea de bunuri prezente vândute sau oferite spre vânzare, toate celelalte condiții rămânând nemodificate, cu atât este mai scăzut prețul lor exprimat în bunuri viitoare; și, în consecință, cu atât mai scăzută rata dobânzii de piață. Aceasta indică antreprenorilor că sunt disponibile mai multe bunuri prezente, care le permit să sporească lungimea și complexitatea etapelor din procesele de producție, ceea ce face mai productive aceste etape. Dimpotrivă, cu cât este mai redusă economisirea, i. e. toate celelalte lucruri rămânând nemodificate, cu cât sunt agenții economici mai puțin dispuși să renunțe la consumul imediat de bunuri prezente, cu atât rata dobânzii de piață este mai ridicată. Astfel, o rată mare a dobânzii de piață arată faptul că economisirea este relativ rară, un indiciu inconfundabil conform căruia antreprenorii ar trebui să fie cu băgare de seamă, evitând alungirea hazardată a diferitelor etape ale procesului de producție și generând astfel o discoordonare sau malajustare, care constituie un mare pericol pentru dezvoltarea sustenabilă, sănătoasă și armonioasă a societății[25]. Pe scurt, rata dobânzii transmite antreprenorilor în care etape noi de producție sau proiecte de investiții pot sau ar trebui să se implice și în care să nu o facă, pentru a păstra coordonat, pe cât este omenește posibil, comportamentul celor care economisesc, al consumatorilor și investitorilor, și a preveni situațiile în care diferitele etape de producție rămân prea scurte sau devin mult prea lungi.

În final, trebuie să accentuăm că rata dobânzii de piață tinde să fie aceeași pe tot cuprinsul pieței timpului sau în structura de producție a societății, nu numai intratemporal, i. e. în diferite zone ale pieței, ci și intertemporal, i. e. în anumite etape de producție relativ apropiate consumului, precum și în alte etape de producție mai îndepărtate de acesta. Într-adevăr, dacă rata dobânzii pe care cineva o poate obține prin avansarea bunurilor prezente în anumite etape (de pildă, cele apropiate de consum) este mai ridicată decât cea care poate fi obținută în alte etape (de pildă, cele mai îndepărtate de consum), atunci forța antreprenorială însăși, impulsionată de dorința de a câștiga un profit, îi va conduce pe indivizi să dezinvestească din etapele în care rata dobânzii sau „rata profitului” este mai scăzută, din punct de vedere relativ, și să investească în etapele în care rata anticipată a dobânzii sau „rata anticipată a profitului” este mai ridicată.

Structura de producție

Cu toate că este aproape imposibil să ilustrăm cu ajutorul diagramelor structura extrem de complexă a etapelor de producție care formează o economie modernă, Graficul V-1 prezintă o versiune simplificată a acestei structuri, noi integrând-o cu scopul de a clarifica argumentele teoretice pe care le vom elabora ulterior.

Mai mult, deși această diagramă nu este strict necesară pentru explicarea argumentelor teoretice de bază și, de fapt, autori de talia lui Ludwig von Mises nu au utilizat-o niciodată în expunerea pe care au oferit-o teoriei capitalului și a ciclului afacerilor[26], în mod tradițional numeroși teoreticieni au considerat utilă folosirea unor diagrame simplificate a etapelor din procesele reale de producție (asemenea Graficului V-1), pentru clarificarea argumentelor expuse[27].

Etapele structurii de producție reprezentate în Graficul V-1 nu arată producția de bunuri de capital și de bunuri de consum în termeni fizici, ci valoarea acestora în unități monetare (u.m.). La stânga diagramei am presupus că structura de producție este formată din cinci etape, al căror „număr de ordine”, rămânând fideli contribuției clasice a lui Menger, crește odată cu distanța față de etapa finală de consum. Astfel, prima etapă cuprinde „bunurile economice de ordinul întâi”, sau bunurile de consum, care, în graficul nostru, sunt schimbate contra valorii de 100 u.m. A doua etapă este compusă din „bunurile economice de ordinul al doilea”, sau bunurile de capital cel mai apropiate de consum. Etapele a treia, a patra și a cincea continuă acest tipar, iar etapa a cincea este cea mai îndepărtată de consum. Pentru simplificarea expunerii, am presupus că fiecare etapă durează o perioadă de un an de zile și, prin urmare, procesul de producție din Graficul V-1 ar ține cinci ani de la inițierea sa în etapa a cincea (cea mai îndepărtată de consum) până la bunurile de consum finale din prima etapă. În schema noastră, există două moduri de a privi etapele: putem să le considerăm ca fiind consecutive, asemenea mulțimii de etape de producție care trebuie să fie parcurse înainte de a ajunge la bunul final de consum după cinci ani (perspectiva diacronică); sau putem să le vedem ca fiind simultane, ca o „fotografie” a etapelor ce se desfășoară o singură dată în același an financiar (perspectiva sincronică). După cum menționează Böhm-Bawerk, această a doua interpretare a diagramei – ca reprezentare a procesului de producție sub forma unei mulțimi de etape sincronizate – face dovada unei asemănări puternice cu piramidele vârstelor întocmite cu date provenind din recensăminte. Aceste piramide reprezintă o secțiune transversală a populației reale, clasificate în funcție de vârstă. Observăm în acestea modificarea numărului de persoane care supraviețuiesc, la fiecare vârstă (tabelul mortalității); această interpretare secundă semnifică o vedere consecutivă asupra etapelor[28].

Săgețile din diagramă reprezintă fluxurile de venit monetar care, la fiecare etapă din procesul de producție, ajung la proprietarii mijloacelor originare de producție (muncă și resurse naturale) sub formă de salarii și rente, iar la proprietarii bunurilor de capital (capitaliști și cei care economisesc) sub formă de dobândă (sau profit contabil). Într-adevăr, dacă începem cu prima etapă din exemplul nostru, consumatorii cheltuiesc 100 u.m. pentru bunuri de consum, iar acești bani devin proprietatea capitaliștilor care dețin industriile producătoare de bunuri de consum. Un an anterior, acești capitaliști avansaseră din economisirea lor 80 u.m., care corespund serviciilor bunurilor de capital fix și bunurilor de capital circulant produse de alți capitaliști din etapa a doua a procesului de producție. Primii capitaliști plătesc de asemenea 10 u.m. proprietarilor mijloacelor originare de producție (muncă și resurse naturale), pe care le închiriază direct în ultima etapă, corespunzător producției de bunuri de consum – această plată către proprietarii de mijloace originare de producție este reprezentată în graficul nostru de săgeata verticală care începe din dreapta ultimei trepte [100 u.m.] și se continuă până la caseta din dreapta sus ce conține 10 u.m. Deoarece capitaliștii din etapa bunurilor de consum au avansat 80 u.m. proprietarilor bunurilor de capital din etapa a doua, și 10 u.m. muncitorilor și proprietarilor de resurse naturale (un total de 90 u.m.), la sfârșitul anului, când acești capitaliști vând bunul de consum pentru 100 u.m., ei obțin un profit contabil, sau o dobândă derivată din faptul că au avansat cu un an în urmă 90 u.m. din economisire. Această diferență dintre suma totală pe care au avansat-o, 90 u.m. (pe care ar fi putut să o consume, cu toate acestea au economisit-o și au investit-o), și suma pe care a primit-o la sfârșitul anului, 100 u.m., este egală cu o rată a dobânzii de aproximativ 11% anual (10:90 = 0.11). Din punct de vedere contabil, această sumă apare ca profit în contul de profit și pierdere, întocmit pentru a reflecta activitatea antreprenorială a capitaliștilor din etapa bunurilor de consum (reprezentată de caseta din colțul din dreapta jos din Graficul V-1).

Putemaplica același raționament celorlalte etape. Astfel, de exemplu, capitaliștii care dețin bunurile intermediare din etapa a treia avansează la începutul perioadei 40 u.m. ca plată pentru bunurile de capital produse în etapa a patra, precum și 14 u.m. proprietarilor mijloacelor originare de producție (muncă și resurse naturale). În schimbul celor 54 u.m. pe care le-au avansat, capitaliștii devin proprietari ai produsului pe care, odată ce este terminat, îl vor vinde pentru 60 u.m. capitaliștilor din etapa a doua, câștigând un ecart de 6 u.m., care constituie profitul lor contabil sau dobânda și care este de asemenea apropiat de 11 procente. Acest tipar se repetă în fiecare etapă.

Porțiunea superioară a diagramei evidențiază sumele pe care capitaliștii le avansează în fiecare etapă mijloacelor originare de producție (lucrătorii și proprietarii resurselor naturale) și care însumează un total de 70 u.m. (18+16+14+12+10=70 u.m.). În coloana din partea dreaptă sunt înscrise sumele obținute în fiecare etapă în calitate de profituri contabile. Aceste profituri reflectă diferența contabilă dintre unitățile monetare avansate de capitaliști în fiecare etapă și cele pe care ei le încasează din vânzarea către etapa următoare a produsului lor. După cum știm, acest profit contabil tinde să coincidă cu dobânda derivată din suma pe care capitaliștii din fiecare etapă o economisesc și o avansează capitaliștilor din etapele anterioare și proprietarilor mijloacelor originare de producție. Totalul ecarturilor contabile dintre venit și cheltuieli din fiecare etapă ajunge la 30 u.m., care, adăugate celor 70 u.m. încasate de mijloacelor originare de producție, egalează cele 100 u.m. ale venitului net, care coincide perfect cu suma cheltuită pe parcursul perioadei pentru bunurile finale de consum.

Câteva observații suplimentare

Se impune acum discutarea unor anumite aspecte suplimentare importante, referitoare la reprezentarea schematică pe care am oferit-o etapelor din procesul de producție:

  1. Alegerea arbitrară a perioadei de timp a fiecărei etape.

Trebuie mai întâi să remarcăm faptul că decizia de a stabili durata de un an pentru fiecare etapă a fost pur arbitrară, putând să fie aleasă orice altă perioadă de timp. Ne-am decis asupra perioadei de un an întrucât reprezintă intervalul contabil și al afacerilor cel mai uzitat, ceea ce face mult mai ușor de înțeles schema ilustrativă a etapelor de producție propusă aici.

  1. Evitarea conceptului greșit de „perioadă medie de producție”.

În al doilea rând, trebuie să precizăm că durata de cinci ani a procesului de producție din exemplul nostru este de asemenea pur arbitrară. Procesele moderne de producție sunt extrem de complexe, după cum știm, și se deosebesc foarte mult de la un sector la altul sau de la o întreprindere la alta, în ceea ce privește numărul și durata etapelor. În orice caz, este inutil și lipsit de semnificație să facem referire la o „perioadă medie de producție”, din moment ce estimările a priori ale lungimii oricărui proces particular de producție sunt dependente de însuși procesul respectiv. Știm că bunurile de capital sunt, de fapt, etapele intermediare dintr-un proces de producție inițiat de antreprenor. Din punct de vedere subiectiv, un proces de producție are un început, momentul precis în care actorul realizează pentru prima dată că un anumit scop este valoros pentru el, și un anumit număr de etape intermediare pe care le proiectează anticipat și pe care, mai târziu, încearcă să le traverseze pe măsură ce acționează. Așadar, demersul nostru nu se bazează pe ideea unei „perioade medii de producție” și este, în consecință, imun la critica adresată acestui concept[29]. În realitate, toate perioadele de producție au un anumit punct de început și nu pot să fie urmărite înapoi în timp în mod indefinit; dimpotrivă, fiecare dintre acestea se încheie exact în momentul în care un anumit antreprenor se dedică urmăririi unui țel care constituie etapa finală preînchipuită a procesului său[30]. Astfel, prima etapă de producție începe exact în momentul în care antreprenorul își formează o imagine despre etapa finală a procesului (un bun de consum sau bun de capital). În identificarea momentului inițial al primei etape este total irelevant dacă procesul de producție cu pricina implică sau nu utilizarea de bunuri de capital sau factori de producție fabricați anterior, dar pe care nimeni nu și i-ar fi imaginat vreodată utilizați într-un asemenea proces. Mai mult, nu este necesar să urmărim indefinit în trecut înfăptuirea unui număr de etape dintr-un proces de producție, deoarece orice bun de capital produs anterior, care din anumite motive nu este utilizat pentru o perioadă de timp oricât de îndelungată, se transformă în final într-o altă resursă „originară”, dacă putem spune astfel, similară din acest punct de vedere tuturor celorlalte resurse naturale care generează venit, dar care sunt percepute de către actor ca orice alt factor originar în cursul acțiunii sale[31]. Pe scurt, toate procesele de producție sunt în mod invariabil prospective, au un început identificabil și un punct terminus previzibil, iar durata lor variază în concordanță cu procesul respectiv, fără a fi însă nici infinită, nici nedeterminată. În consecință, calculul retrospectiv al unei presupuse, fantasmagorice perioade medii de producție este lipsit de sens.

  1. Bunurile de capital fixe și circulante

O a treia observație pertinentă privind reprezentarea pe care am oferit-o etapelor productive este aceea că include nu numai bunurile de capital fix, ci și bunurile de capital circulant și bunurile de consum durabile. Din punctul de vedere prospectiv al unui actor uman, distincția dintre bunurile de capital fix și circulant este irelevantă, deoarece este fundamentată în mare măsură pe caracteristicile fizice ale bunurilor în chestiune și depinde în primul rând de percepția stării de „definitivare” a acestor bunuri. Într-adevăr, când bunurile de capital fix sunt încorporate într-un proces de producție, ele sunt văzute ca fiind „finalizate”, în vreme ce bunurile de capital circulant sunt considerate semifabricate sau într-un proces „intermediar” de producție. Cu toate acestea, potrivit perspectivei subiectiviste asupra proceselor de producție care vizează consumul, atât bunurile de capital fix, cât și circulant constituie etape intermediare în derularea unei acțiuni care se încheie doar în momentul în care bunul final de consum satisface dorințele consumatorilor; așadar, economic vorbind, este lipsit de sens să facem vreo distincție între cele două.

Același lucru îl putem afirma cu privire la „inventarul” sau stocurile de bunuri intermediare păstrate la îndemână în fiecare etapă de producție. Aceste stocuri, care sunt identificate ca parte a capitalului circulant, constituie una dintre cele mai semnificative componente ale valorii fiecărei etape din procesul de producție. Mai mult, s-a demonstrat că, odată cu dezvoltarea și avansul economiei, aceste stocuri devin și mai importante deoarece permit diferitelor afaceri să minimizeze riscul latent al unor penurii sau „strangulări” neașteptate, care întârzie termenele de predare. În acest mod, existența stocurilor la toate nivelurile (nu numai de la nivelul consumului, dar și de la cel al bunurilor intermediare) pune la dispoziția clienților o varietate tot mai amplă de produse din care să selecteze și pe care să le dobândească fără întârziere. Astfel că unul dintre efectele alungirii proceselor de producție este tocmai acela al unei creșteri continue a inventarului, sau stocurilor de bunuri intermediare.

  1. Rolul bunurilor durabile de consum

În al patrulea rând, bunurile durabile de consum satisfac nevoile umane pe parcursul unei perioade foarte extinse de timp. Ele fac parte, așadar, concomitent, din mai multe etape: etapa finală de consum și diferitele etape precedente, în conformitate cu durata lor. În orice caz, pentru scopul nostru, este lipsit de relevanță dacă însuși consumatorul trebuie să aștepte un anumit număr de ani sau de etape înainte de a se bucura de cele mai recente servicii pe care bunul său durabil de consum le poate furniza. Doar când aceste servicii sunt în mod nemijlocit primite am atins etapa finală din Graficul V-1, etapa consumului. Anii pe care proprietarul îi petrece îngrijindu-se și menținând bunul său durabil de consum în așa fel încât acesta să continue a-i furniza serviciile de consum în viitor corespund etapelor care apar mai sus și sunt tot mai îndepărtate de consum: etapa a doua, a treia, a patra etc.[32]. Prin urmare, una dintre manifestările alungirii proceselor de producție și ale creșterii numărului etapelor ce le compun constă tocmai în producerea unui număr mai ridicat de bunuri de consum durabile, de o calitate și durabilitate în creștere[33].

  1. Tendința către egalizarea ratei profitului contabil sau a dobânzii din fiecare etapă.

Cel de-al cincilea punct fundamental pe care trebuie să îl subliniem este următorul: pe piață există o tendință (pusă în mișcare de forța antreprenoriatului) către egalizarea „ratei profitului” din toate activitățile economice. Acest lucru se petrece nu doar orizontal, în interiorul fiecărei etape de producție, ci și vertical, între etape. Într-adevăr, acolo unde există disparități la nivelul profiturilor, oamenii de afaceri își vor dedica efortul, capacitatea creativă și investiția către acele activități care generează profituri relativ mai ridicate, și vor stopa alocarea acestora către activități care oferă profituri mai scăzute. În mod semnificativ, în exemplul din Graficul V-1, rata profitului contabil, sau diferența relativă dintre venit și cheltuieli, este aceeași în fiecare etapă, i .e., de aproximativ 11% anual. Dacă lucrurile ar sta diferit, cu alte cuvinte, dacă într-una dintre etape rata profitului contabil sau dobânda ar fi mai mare, ar avea loc o dezinvestire, iar resursele productive ar fi retrase din etape cu o rată mai scăzută a profitului și ar fi direcționate către cele cu o rată mai mare a profitului contabil. Această redirecționare a resurselor se produce până când cererea mai amplă de bunuri de capital și mijloace originare de producție din etapa receptoare are ca rezultat o sporire a cheltuielilor cu aceste componente în etapa respectivă; iar influxul crescut al acestor bunuri finale tinde să le reducă prețurile, până când discrepanța dintre venit ­și cheltuieli se diminuează, dând naștere unei rate a profitului egale cu cea existentă în alte etape de producție. Acest raționament microeconomic reprezintă cheia înțelegerii modificărilor întreprinse la nivelul numărului și a lungimii etapelor de producție; vom cerceta mai târziu aceste schimbări.

  1. Investiția și economisirea brută și netă

În al șaselea rând, cu toate că în exemplul din Graficul V-1 venitul net total încasat de proprietarii de mijloace originare de producție și de capitaliști sub forma profitului sau a dobânzii (100 u.m.) coincide perfect cu suma cheltuită pe parcursul perioadei pentru achiziționarea bunurilor de consum (și astfel economisirea netă este nulă), există un volum semnificativ de economisire și investire brută. De fapt, economisirea și investirea brută sunt reflectate în Tabelul V-1, care specifică pentru fiecare etapă, în partea din stânga a tabelului, oferta de bunuri prezente furnizate de cei care economisesc în schimbul bunurilor viitoare. În partea dreaptă, se găsește cererea corespunzătoare de bunuri prezente creată de furnizorii bunurilor viitoare, în general proprietari de mijloace originare de producție (muncă și resurse naturale) și capitaliști din etapele anterioare. Putem observa din tabel că economisirea brută, sau oferta totală de bunuri prezente, este egală cu 270 u.m.: economisirea brută generală care se realizează în sistemul economic și care este de 2,7 ori mai mare decât suma cheltuită pe parcursul anului pentru cumpărarea bunurilor de consum. Această economisire brută este identică cu investiția brută din anul financiar, exprimată sub forma cheltuielilor realizate de capitaliști pentru resurse naturale, muncă și bunuri de capital din etapele precedente ale procesului de producție[34].

Tabelul V-1

Oferta și cererea de bunuri prezente

Oferta de bunuri prezente

(Cei care economisesc)

Cererea de bunuri prezente

(Cei care oferă bunuri viitoare)

 

Capitaliști din etapa I = 80 + 10 = 90 ->

80 către Capitaliști din etapa a II-a +

10 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a II-a = 60 + 12 = 72 ->

60 către Capitaliști din etapa a III-a +

12 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a III-a = 40 + 14 = 54 ->

40 către Capitaliști din etapa a IV-a +

14 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a IV-a = 20 + 16 = 36 ->

20 către Capitaliști din etapa a V-a +

16 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a V-a = 0 + 18 = 18 ->

 

18 către mijloace originare

 

200 Total al cererii exprimate de posesorii de capital

70 Total al cererii exprimate de posesorii de m.o. (pământ și muncă)

Total al ofertei de bunuri prezente 270 u.m. =

ECONOMISIRE ȘI INVESTIRE (BRUTE) =

270 u.m. Cerere totală de bunuri prezente

Venit brut anual = 483,7 (identic cu cel din Tabelul V-5)

132,7 u.m. de consum final + 351 u.m. de ofertă și cerere de bunuri prezente (economisire și investire brute = 483,7 u.m.)



  1. Venitul brut și net al anului

În al șaptelea rând, putem interpreta Graficul V-1, reprezentarea noastră schematică a diferitelor etape ale procesului de producție, ca o ilustrare a fluxului atât al bunurilor de capital, cât și al banilor. Într-adevăr, bunurile de capital „curg în jos”, i. e. dinspre etapele cele mai îndepărtate de consum către etapele mai apropiate de acesta, iar banii „curg” în direcția opusă. Cu alte cuvinte, unitățile monetare sunt pentru început utilizate pentru plata bunurilor finale de consum, iar din acest moment ele încep să urce treptat pe scara etapelor de producție, până când ating cele mai îndepărtate etape de producție. Prin urmare, pentru a obține venitul monetar brut al intervalului de timp, însumăm, de jos în sus, toate tranzacțiile (în termeni monetari) derulate în acest răstimp. Detaliile apar în Tabelul V-2.

Deducem din acest tabel faptul că venitul brut al perioadei este egal cu 370 u.m. Din această sumă, 100 u.m. corespund venitului net, cheltuit în întregime pe bunuri finale de consum, iar 270 u.m. reprezintă oferta totală de bunuri prezente sau economisirea brută, care coincide cu cererea brută totală de bunuri prezente pe parcursul perioadei. Potrivit calculului întocmit în Tabelul V-2, între venitul brut și venitul net al perioadei există următoarea relație: venitul brut este de 3,7 ori mai mare decât venitul net al perioadei. Cu alte cuvinte, există o relație între numărul de unități monetare cheltuite pentru bunuri de consum și suma mult mai ridicată cheltuită pentru bunuri de capital. Această proporție este reprezentată în Graficul V-1 de aria nehașurată care corespunde etapei finale, cea a bunurilor de consum, în raport cu ariile hașurate aparținând celorlalte etape, inclusiv venitul monetar net al factorilor de producție, precizat în partea superioară. Este, prin urmare, un fapt incontestabil că suma de bani cheltuită pe bunuri intermediare pe parcursul oricărei perioade de timp este pe departe mult mai ridicată decât suma cheltuită în același răstimp pe bunuri și servicii de consum. Este interesant de remarcat faptul că inclusiv persoane atât de străluciteprecum Adam Smith au comis erori nefericite când s-a pus problema recunoașterii acestui aspect economic fundamental. Astfel, potrivit lui Adam Smith,

valoarea bunurilor care circulă între diferiți comercianți nu poate să depășească niciodată valoarea celor care circulă între comercianți și consumatori; orice este cumpărat de comercianți, fiind, în ultimă instanță, dedicat vânzării către consumatori[35].

O analiză critică a mărimilor utilizate în contabilitatea venitului național

Suma venitului brut, potrivit definiției și modului de calcul expus aici, alături de distribuția sa în diferitele etape ale procesului de producție, este crucială pentru o înțelegere corectă a procesului economic care are loc în societate. În realitate, structura etapelor bunurilor de capital și valoarea lor monetară nu reprezintă măsuri care, o dată obținute, pot fi automat și indefinit menținute, independent de deciziile luate de antreprenorii care trebuie să aleagă deliberat și continuu dacă să sporească, să păstreze nemodificate sau să restrângă etapele de producție derulate în trecut. Cu alte cuvinte, dacă o anumită structură a etapelor de producție rămâne neschimbată sau se modifică, devine mai îngustă sau mai largă depinde în exclusivitate de decizia antreprenorilor din fiecare etapă, care decid dacă este valoroasă reinvestirea aceluiași procent din venitul monetar pe care îl încasează sau, dimpotrivă, sunt de părere că este mai avantajos pentru ei să modifice această proporție în sensul creșterii sau al scăderii.

Tabelul V-2

Producția brută și venitul net al anului

Producția brută a anului

100 u.m. (consumul final) + 270 u.m. (oferta totală de bunuri prezente)

(Economisirea și investiția brută, după cum au fost pe larg prezentate în Tabelul V-1)

Producția brută totală: 370 u.m.

Venitul net al anului

a)

Venitul net încasat de capitaliști (profitul contabil sau dobânda din fiecare etapă)

Capitaliști etapa I: 100-90 =

10

 

Capitaliști etapa a II-a: 80-72 =

8

 

Capitaliști etapa a III-a: 60-54 =

6

   

Capitaliști etapa a IV-a: 40-36 =

4

   

Capitaliști etapa a V-a: 20-18 =

2

   

Profiturile contabile totale (dobânda), sau venitul net, încasate de capitaliști în toate etapele:

 
   

―――――――

   

30 u.m.

 

Venitul net încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție

Din etapa I:

 

10

 

Din etapa a II-a:

 

12

 

Din etapa a III-a:

 

14

   

Din etapa a IV-a:

 

16

   

Din etapa a V-a:

 

18

       
   

Venit net total încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție:

 
   

―――――――

   

70 u.m.

   

―――――――

   

Venit net total = Consum total

100 u.m.

CONCLUZIE: Producția brută a anului este de 3,7 ori mai mare decât venitul net.

             

Afirmă Hayek:

Fluxul monetar pe care antreprenorul din fiecare etapă de producție îl încasează la un moment dat este întotdeauna compus din venitul net, pe care el îl poate utiliza pentru consum fără a deranja metoda de producție în curs, și din părți pe care trebuie să le reinvestească în permanență. Depinde însă în întregime de el dacă redistribuie încasările sale monetare în aceleași proporții ca înainte. Iar factorul principal care îi influențează deciziile va fi magnitudinea profiturilor pe care el speră să le extragă din producția bunului său intermediar cu pricina[36].

În consecință, nici o lege naturală nu îi constrânge pe antreprenori să își reinvestească venitul în aceeași proporție în care au investit în bunuri de capital în trecut. Dimpotrivă, această proporție depinde de circumstanțele specifice existente în orice moment, și în particular de așteptările antreprenorilor privind profitul pe care speră să îl obțină în fiecare etapă a procesului de producție. Aceasta înseamnă că, dintr-o perspectivă analitică, este foarte importantă concentrarea pe evoluția dimensiunii venitului brut reflectat în graficul nostru, și de asemenea evitarea accentuării exclusive a valorilor nete, după cum se întâmplă îndeobște. Observăm astfel, inclusiv când economisirea netă este nulă, că o structură de producție este menținută printr-o economisire și investire brută considerabilă, mărime care este de câteva ori mai mare chiar decât suma cheltuită pe bunuri și servicii de consum pe durata fiecărei perioade de producție. Așadar, esențială este studierea economisirii și investiției brute, i.e., valoarea agregată, în termeni monetari, cheltuită în etapele bunurilor intermediare anterioare consumului final, mărime care rămâne necunoscută dacă ne concentrăm exclusiv pe evoluția numerelor contabile în dimensiunea lor netă.

Acesta este motivul pentru care ar trebui să adresăm în mod deosebit o critică mărimilor din contabilitatea tradițională a venitului național. De pildă, definiția obișnuită a „Produsului Național Brut” (PNB) conține cuvântul „brut”, fără însă a reflecta în nici un fel adevăratul venit brut cheltuit pe parcursul anului în întreaga structură de producție. Pe de o parte, mărimea PNB obliterează existența unor etape diferite în procesul de producție. Pe de altă parte, mai important și semnificativ este aceea că Produsul Național Brut, în pofida termenului de „brut” din denumire, nu reflectă cheltuiala monetară totală brută care se face în toate etapele și sectoarele de producție din economie. Explicația este aceea că se bazează exclusiv pe producția de bunuri și servicii înmânate utilizatorilor finali. În realitate, se fundamentează pe criteriul contabil restrâns al valorii adăugate, situat în afara adevărurilor fundamentale ale economiei; acesta se limitează la a însuma valoarea bunurilor și serviciilor de consum și a bunurilor finale de capital produse pe parcursul anului. Nu încorporează celelalte produse intermediare care compun etapele din procesul de producție și care trec de la o etapă la alta pe durata anului financiar[37]. Prin urmare, mărimea Produsului Național Brut include doar un mic procent din totalul producției de bunuri de capital. Într-adevăr, PNB încorporează valoarea vânzărilor de bunuri de capital fix sau durabil, precum bunuri imobiliare, vehicule industriale, mașini, utilaje, computere etc., care sunt produse și vândute utilizatorilor finali pe parcursul anului, fiind astfel considerate drept bunuri finale. Cu toate acestea, nu include absolut deloc valoarea bunurilor de capital circulant, a produselor nondurabile intermediare, nici a bunurilor de capital care nu sunt încă terminate sau, dacă sunt, trec de la o etapă la alta pe durata procesului de producție. Este evident că aceste bunuri intermediare sunt altele decât cele similare care sunt incluse în bunurile finale (de exemplu, carburatorul produs, în calitate de bun intermediar, nu este același cu carburatorul inclus în mașina vândută ca produs final.) Dimpotrivă, mărimea calculată aici a producțieibrute din Tabelul V-2 include producția tuturor bunurilor de capital, terminate sau nu, fixe, durabile sau circulante, precum și a tuturor bunurilor și serviciilor de consum produse pe durata anului financiar.

Pe scurt, Produsul Național Brut este o mărime agregată, reprezentând valori adăugate și excluzând bunurile intermediare. Singurul motiv pentru care teoreticienii contabilității naționale oferă spre utilizare o asemenea cifră este acela că, apelând la acest criteriu, evită problema „dublei contabilizări”. Din punctul de vedere al teoriei macroeconomice însă, acest argument este bazat pe un concept contabil restrâns, aplicabil companiilor individuale și este foarte periculos, din moment ce exclude din calcule volumul enorm al efortului antreprenorial dedicat în fiecare an producției de bunuri intermediare de capital, care este grosulactivității economice, și care, potrivit metodologiei PNB, nu este îndeajuns de valoroasă pentru a mai fi evaluată. Pentru a oferi o idee despre mărimea implicată, este suficient să spunem că Producția Socială Brută (calculată în conformitate cu criteriul nostru) a unei țări dezvoltate precum Statele Unite este egală cu mai mult decât dublul PNB-ului oficial al țării[38].

Prin urmare, indicatorii din contabilitatea tradițională a venitului național tind să elimine dintr-o mișcare rolul central pe care etapele intermediare îl joacă în procesul de producție; mai precis, aceste mărimi ignoră faptul imposibil de negat că perpetuarea etapelor intermediare nu este garantată, ci rezultă dintr-o serie continuă, incertă de decizii antreprenoriale concrete, dependente de profiturile contabile estimate și de rata socială a preferinței de timp, sau rata dobânzii. Folosirea PNB în contabilitatea venitului național presupune aproape inevitabil că producția este instantanee și nu necesită timp, i.e., că nu există etape intermediare în procesul de producție, iar preferința de timp este irelevantă în ceea ce privește stabilirea ratei dobânzii. Pe scurt, mărimile standard ale venitului național treccomplet cu vederea cea mai largă și semnificativă parte a procesului de producție, mai mult, procedează astfel într-un mod deghizat, deoarece, paradoxal și în pofida etichetei de „brut”, ele îi determină pe nonexperți (și chiar pe majoritatea experților) din domeniu să ignore cea mai importantă secțiune a structurii de producție a fiecărei țări[39].

Dacă mărimile din contabilitatea venitului național ar fi modificate astfel încât să devină cu adevărat „brute”, ele ar include toate produsele intermediare și ar fi posibilă urmărirea proporției dintre suma cheltuită anual pentru bunuri și servicii de consum și suma cheltuită în toate etapele intermediare. Acest raport este determinat în cele din urmă de rata socială a preferinței de timp, care stabilește proporția dintre economisirea și investiția brută și consum. Evident, cu cât este mai scăzută preferința de timp și, în consecință, cu cât este generată în societate o economisire mai amplă, cu atât este mai mare proporția economisirii și investirii brute față de consumul final. În același timp, o preferință de timp ridicată semnifică faptul că ratele dobânzii vor fi mari, iar raportul dintre economisirea și investiția brută și consum se va reduce. O coordonare intertemporală adecvată a deciziilor agenților economici într-o societate modernă necesită ca structura de producție să se ajusteze rapid și eficient la diferitele rate sociale ale preferinței de timp, lucru pe care spiritul antreprenorial însuși, animat de căutarea profitului, tinde să îl garanteze, din moment ce antreprenorii urmăresc să egalizeze profitul din toate etapele. Dacă dorim să găsim o mărime statistică cu scopul de a clarifica, în loc să oblitereze, acest proces de coordonare intertemporală cât se poate de mult, trebuie să înlocuim estimarea actuală a Produsului Național Brut cu o alta, de pildă Producția Socială Brută, definită mai sus[40].

2.

Efectele asupra structurii de producție exercitate de o sporire a creditului, finanțat în condițiile unei creșteri anterioare a economisirii voluntare

Trei manifestări diferite ale procesului economisirii voluntare

Analizăm în această secțiune ce se întâmplă în interiorul structurii de producție atunci când agenții economici își reduc rata preferinței de timp, indiferent de motivul pentru care fac acest lucru; cu alte cuvinte, când decid să își crească economisirea sau oferta de bunuri prezente către alte persoane. Aceasta se poate realiza pe oricare dintre următoarele căi:

În primul rând, capitaliștii din diferitele etape ale structurii de producție pot decide ca, începând cu un anumit moment, să modifice proporția în care reinvesteau venitul brut care rezulta din activitatea lor productivă. Cu alte cuvinte, nimic nu garantează continuitatea, de la o perioadă de timp la alta, a raportului în care capitaliștii dintr-o etapă de producție își cheltuiesc venitul încasat din acea etapă pentru cumpărarea de bunuri de capital fabricate în etapele anterioare, pentru muncă și resurse naturale. Este foarte posibil să decidă o sporire a ofertei lor de bunuri prezente adresate celorlalți. Capitaliștii pot astfel să hotărască reinvestirea unui procent mai ridicat din venitul pe care îl primesc pe unitatea de timp, achiziționând bunuri de capital și servicii, precum și mijloace originare de producție (muncă și resurse naturale). În acest caz, pe termen scurt, diferențialul lor de profit contabil va scădea, fapt care echivalează cu o tendință descrescătoare a ratei dobânzii de piață. Marja de profit se diminuează ca urmare a unei creșteri a costurilor monetare în raport cu venitul. Capitaliștii sunt dispuși să accepte temporar această scădere a profiturilor contabile, din moment ce se așteaptă să genereze în acest mod, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, profituri totale mai ridicate decât cele pe care le-ar fi câștigat dacă nu ­și-ar fi modificat comportamentul[41]. Dat fiind faptul că piața pe care sunt schimbate bunurile prezente pentru bunuri viitoare cuprinde întreaga structură de etape de producție a societății, astfel de creșteri ale economisirii și materializarea lor în noi investiții capătă o importanță deosebită pentru societate.

În al doilea rând, proprietarii mijloacelor originare de producție (lucrătorii și proprietarii de resurse naturale) pot decide să nu consume, precum s-a întâmplat anterior, întreaga sumă a venitului lor social net (care, în Graficul V-1, a fost de 70 u.m.). Ei pot, dimpotrivă, să ia hotărârea de a-și reduce consumul începând cu un anumit moment și să investească unitățile monetare pe care nu le mai cheltuiesc pentru bunuri și servicii finale de consum, în etapele de producție pe care decid să le lanseze în mod direct în calitate de capitaliști (o categorie care îi include pe membrii cooperativelor). Cu toate că această procedură se desfășoară pe piață, economisirea rezultată nu este, de regulă, foarte substanțială în realitate.

În al treilea rând, se poate întâmpla ca atât proprietarii de mijloace originare de producție (lucrători și proprietari de resurse naturale), cât și capitaliștii (în măsura în care încasează un venit net sub forma profiturilor contabile sau a dobânzii de piață) să ia, la un anumit moment, decizia de a nu își mai consuma întregul venit net, ci să acorde o parte a acestuia cu împrumut capitaliștilor din diferitele etape ale procesului de producție, ceea ce le-ar permite ultimilor să își lărgească activitățile prin achiziționarea mai multor bunuri de capital din etapele anterioare, a mai multor resurse naturale și prin angajarea unui volum mai mare de muncă. Această a treia modalitate se derulează prin piața creditului care, în pofida faptului că este cea mai vizibilă, făcându-se remarcată în viața economică reală, are o importanță secundară și joacă un rol subsidiar în raport cu piața mult mai generală pe care bunurile prezente sunt schimbate pentru bunuri viitoare prin auto-finanțare sau prin reinvestirea directă, realizată de către capitaliști, a bunurilor prezente în etapele lor de producție (primul și al doilea procedeu de economisire-investire menționat mai sus). Deși acest sistem de economisire este important, el este de obicei secundar, comparativ cu primele două căi de amplificare a economisirii, descrise anterior. Există însă o conexiune extrem de puternică între fluxurile economisirii și investirii în ambele procedee și, în realitate, ambele sectoare ale „pieței timpului” – sectorul general al structurii de producție și cel particular al pieței creditului – reacționează asemenea unor vase comunicante.

Înregistrările contabile ale economisirii canalizate către credite

Din punct de vedere economic, toate cele trei metode de augmentare a economisirii implică în mod invariabil următorul aspect: o amplificare a ofertei de bunuri prezente de către cei care economisesc, care transferă aceste bunuri prezente proprietarilor de resurse originare și mijloace materiale de producție (bunuri de capital) din etapele anterioare de producție. De pildă, urmărind exemplul contabil din capitolul 4, care presupune a treia procedură descrisă mai sus, rezultă următoarele înregistrări contabile:

Persoana care economisește și care împrumută resursele sale sub forma bunurilor prezente va face următoarea înregistrare:

(72)            

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Credit acordat

   

Numerar

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Această înregistrare este în mod limpede dovada contabilă a faptului că economisitorul oferă 1.000.000 u.m. de bunuri prezente, pe care le cedează. Procedând astfel, el pierde dispoziția completă asupra bunurilor, transferând-o unei terțe persoane; de pildă, antreprenorului dintr-o anumită etapă de producție. Antreprenorul primește unitățile monetare ca împrumut, pe care îl înregistrează în registrele sale astfel:

(73)            

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Credit primit

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

Antreprenorul care primește aceste bunuri prezente le întrebuințează pentru a achiziționa: (1) bunuri de capital din etapele precedente de producție; (2) servicii ale forței de muncă; (3) resurse naturale. Prin intermediul celei de a treia metode, persoanele care economisesc și care nu doresc să se implice în mod direct în activitatea oricăreia dintre etapele de producție pot să economisească și să investească prin intermediul pieței creditului, intrând într-un contract de împrumut. Cu toate că este o metodă indirectă, ea produce, în cele din urmă, un rezultat identic cu cel al primelor două metode de creștere prin mijloace voluntare a economisirii.

Problema creditelor de consum

S-ar putea susține că uneori creditele nu sunt acordate antreprenorilor din etapele de producție, pentru a-i susține în activitatea de alungire a proceselor lor de producție pe calea investiției, ci sunt, dimpotrivă, direcționate către consumatori care achiziționează bunuri finale. În primul rând, să remarcăm faptul că însăși natura primelor două modalități de economisire descrise mai sus exclude folosirea în vederea consumului a resurselor economisite. Este posibil să ne imaginăm doar un credit de consum pe piața creditului care, după cum bine știm, joacă un rol auxiliar și este mai puțin important în raport cu întreaga piață pe care bunurile prezente sunt oferite și vândute în schimbul bunurilor viitoare. În al doilea rând, în majoritatea cazurilor, creditele de consum sunt acordate pentru finanțarea achiziției de bunuri durabile de consum, care, după cum am remarcat în secțiunile anterioare[42], sunt în cele din urmă comparabile cu bunurile de capital menținute de-a lungul unui număr de etape consecutive de producție, răstimp în care se păstrează capacitatea bunurilor durabile de consum de a furniza servicii proprietarului lor. În aceste împrejurări, de departe cele mai întâlnite, efectele economice ale creditelor de consum sunt, în ceea ce privește încurajarea investițiilor și alungirea etapelor de producție, identice și imposibil de diferențiat de consecințele oricărei augmentări a economisirii investite direct în bunurile de capital din oricare etapă a structurii de producție. Prin urmare, doar un ipotetic credit de consum alocat în vederea finanțării cheltuielilor curente ale unei gospodării pentru bunuri de consum nondurabile s-ar solda cu efectul unei sporiri imediate și directe a consumului curent final. Cu toate acestea, în pofida faptului că un volum relativ redus de credite este alocat consumului curent final, existența unor astfel de credite de consum pe piață indică o anumită cerere latentă a consumatorilor pentru ele. Dată fiind conexiunea dintre toate sectoarele pieței de bunuri prezente și viitoare, odată cu satisfacerea acestei cereri reziduale de credite pentru consum curent, majoritatea resurselor reale economisite devin disponibile spre investire în etapele de producție cele mai îndepărtate de consum.

Efectele economisirii voluntare asupra structurii de producție

Vom explica în cele ce urmează modalitatea prin care sistemul prețurilor și rolul coordonator al antreprenorilor pe o piață liberă canalizează în mod spontan diminuarea ratei sociale a preferinței de timp și creșterea în consecință a economisirii către schimbări la nivelul structurii de etape productive a societății, crescând complexitatea și durata acestei structuri, iar pe termen lung făcând-o cu mult mai productivă. Pe scurt, vom explica unul dintre cele mai relevante procese de coordonare care există în toate economiile. Din nefericire, ca urmare a teoriilor economice monetaristă și keynesiană (pe care le vom aborda critic în capitolul 7), pentru cel puțin două generații de economiști majoritatea manualelor de teorie economică și a programelor de studiu a ignorat aproape complet acest proces. Drept urmare, cea mai mare parte a economiștilor din prezent nu sunt familiarizați cu funcționarea unuia dintre cele mai importante procese de coordonare prezente în toate economiile de piață[43].

Din considerente analitice începem prin a avea în vedere o situație extremă care va oferi, cu toate acestea, un ajutor semnificativ prin ilustrarea grafică și mai buna înțelegere a proceselor implicate. Vom presupune că agenții economici decid brusc să economisească 25% din venitul lor net. Punctul nostru de plecare îl va constitui exemplul numeric clardin secțiunea precedentă, în care am presupus că venitul net este egal cu 100 u.m., care corespund mijloacelor originare de producție și dobânzii încasate de capitaliști, și care a fost cheltuit în întregime pe bunuri de consum. Vom presupune acum că, în urma unei scăderi a preferinței de timp, agenții economici decid să renunțe la 25% (i.e. o pătrime) din consumul lor și să economisească resursele respective, oferind acest exces de bunuri prezente celor potențial interesați de ele. Din această majorare a economisirii voluntare rezultă în mod simultan trei efecte. Dată fiind importanța lor semnificativă, le vom trata acum separat[44].

Primo: Efectul produs de noua disparitate dintre profiturile din diferitele etape de producție

În condițiile unei majorări a economisirii sociale în mărime de o pătrime din venitul net, este evident că cererea totală în termeni monetari pentru bunuri de consum va scădea în aceeași proporție. Graficul V-2 ilustrează efectul pe care aceasta o exercită asupra etapei finale, de consum, și asupra profiturilor contabile ale companiilor ce activează în această etapă.

Graficul V-2 arată că înaintea sporirii economisirii, 100 u.m. de venit net erau cheltuite pe bunuri finale de consum produse de întreprinderi care efectuaseră mai întâi cheltuieli totalizând 90 u.m. Din această sumă, 80 u.m. au revenit achiziționării de bunuri de capital din etapa imediat anterioară, iar 10 u.m. au fost achitate pentru mijloacele originare de producție închiriate sau cumpărate în ultima etapă – muncă și resurse naturale. Aceasta a condus la un profit contabil de 10 u.m., aproximativ egal cu o rată a dobânzii de 11% care, după cum am remarcat în secțiunea anterioară, reprezenta rata dobânzii de piață spre care tindeau, în vederea egalizării, profiturile contabile din toate etapele de producție, atât cele apropiate, cât și cele mai îndepărtate de consumul final.

Presupunând o creștere a economisirii egală cu 25% din venitul net, situația din etapa finală (de consum) este reflectată în Graficul V-2 în perioada de timp t+1. Urmând imediat amplificării economisirii, observăm că cererea de bunuri finale de consum în exprimarea ei monetară a scăzut de la 100 u.m. la 75 u.m. în fiecare perioadă de timp. Cu toate acestea, o contracție a cheltuielilor nu însoțește imediat această scădere a venitului monetar pe care firmele îl alocau etapei finale de producție. Dimpotrivă, în registrele lor contabile, aceste companii înregistrau cheltuieli neschimbate de 90 u.m. După cum se întâmpla în cazul precedent, 80 u.m. din această sumă erau cheltuite pe bunuri de capital [rezultate] din etapa precedentă (mașini, stocuri, produse intermediare etc.) și 10 u.m. sunt achitate proprietarilor mijloacelor originare de producție (lucrători și proprietari ai resurselor naturale). Ca urmare a acestei sporiri a economisirii, companiile care își dedică activitatea etapei finale (de consum) suferă o pierdere contabilă de 15 u.m. Această sumă se ridică la 25 u.m., dacă luăm în calcul costul de oportunitate dedus din faptul că antreprenorii nu se confruntă doar cu pierderea contabilă anterior menționată, ci, în plus, nu reușesc să câștige cele 10 u.m. pe care le generează ca dobândă capitalul investit în alte etape de producție. Prin urmare, putem conchide că orice creștere a economisirii cauzează pierderi relative considerabile, sau scăderi ale profiturilor contabile, companiilor care operează în etapele cele mai apropiate de consumul final.

Să ne amintim însă că sectorul consumului constituie doar o parte relativ redusă din întreaga structură de producție a societății și că suma unităților monetare cheltuite pentru consumul final reprezintă doar o fracțiune din valoarea producției naționale brute, care cuprinde toate etapele procesului de producție. În consecință, faptul că se înregistrează pierderi contabile în etapa finală nu afectează nemijlocit etapele anterioare consumului, acolo unde continuă să existe o diferență pozitivă între venituri și cheltuieli, similară celei ce a precedatcreșterii economisirii. Doar după o perioadă îndelungată de timp efectul depresiv, pe care creșterea economisirii îl exercită asupra etapei finale (aceea a bunurilor de consum), începe să fie resimțit în etapele cele mai apropiate de etapa finală, iar acest impact negativ se va atenua progresiv pe măsură ce „urcăm” către etape de producție relativ mai distanțate de consumul final. În orice caz, profiturile contabile din etapele cele mai îndepărtate de consum vor tinde să rămână constante, ca în Graficul V-2, etapa a cincea, perioada de timp t. Remarcăm aici că activitatea din această etapă continuă să înregistreze un profit contabil de 11%, ca rezultat al unui venit total de 20 u.m. și al unor cheltuieli totale de 18 u.m. Astfel, creșterea economisirii dă naștere în mod clar unei ample disparități între profiturile contabile încasate de companiile dedicate primei etape, aceea a bunurilor de consum, și cele câștigate de companiile care operează în etapele cele mai îndepărtate de consumul final (în exemplul nostru, etapa a cincea din structura de producție). În sectorul bunurilor de consum, rezultă o pierdere contabilă ca urmare a creșterii economisirii, în vreme ce industriile din a cincea etapă, care sunt mai distanțate de consum (i.e., contribuie la producția de bunuri de consum care vor deveni disponibile doar peste cinci ani), continuă să se bucure de profituri aproximativ egale cu 11% din capitalul investit. (Contracția actuală a consumului nu afectează consumul care se va înregistra peste cinci ani.)

Această disparitate între profituri acționează ca un semnal de alarmă și stimulent pentru ca antreprenorii să își restricționeze investițiile din etapele apropiate de consum și să canalizeze aceste resurse către alte etape, care oferă în continuare profituri relativ mai ridicate, acestea fiind, în circumstanțele de față, etapele cele mai îndepărtate de consumul final. Așadar, antreprenorii vor manifesta tendința de a transfera o porțiune din cererea lor pentru resurse productive – sub forma bunurilor de capital și a factorilor primari de producție – din etapa finală (de consum) și cele adiacente acesteia către etapele cele mai îndepărtate de consum, unde constată că pot încă să câștige profituri comparativ mai mari. Investiția sporită, sau cererea pentru mai multe resurse productive, în etapele cele mai îndepărtate de consum produce efectul reliefat în Graficul V-2 pentru etapa cinci, perioada de timp t+1. Într-adevăr, antreprenorii din etapa cinci își amplifică investiția în factorii originari și resursele productive de la 18 u.m. la 31,71 u.m., valoare aproape dublă în raport cu cheltuiala lor inițială. (Din această sumă, 21,5 u.m. sunt cheltuite pentru serviciile productive ale bunurilor de capital, iar 10,21 u.m. pentru serviciile forței de muncă și ale resurselor naturale.)[45] Aceasta conduce la o creștere a producției de bunuri din etapa cinci, care sporește în termeni monetari de la 20 u.m. la 32,35 u.m., ceea ce are ca rezultat un profit contabil de 0,54 u.m. Cu toate că în termeni procentuali această valoare este mai scăzută decât profiturile anterioare (1,7% comparativ cu 11% încasați anterior), comparativ reprezintă un profit mult mai ridicat decât cel obținut de industriile producătoare de bunuri finale de consum, care, după cum am văzut, suferă pierderi absolute de 15 u.m.

În consecință, creșterea economisirii dă naștere unei discrepanțe între ratele profitului din diferitele etape ale structurii de producție. Aceasta îi determină pe antreprenori să își reducă producția imediatăde bunuri de consum și să amplifice producția din etapele cele mai distanțate de consum. Tinde să se manifeste o alungire temporară a proceselor de producție, ea durând până în momentul în care noua rată socială a preferinței de timp sau rata dobânzii, sub forma diferențialului dintre veniturile și cheltuielile contabile din fiecare etapă, acum semnificativ mai scăzută ca urmare a creșterii substanțiale a economisirii, se generalizează în mod uniform, în întreaga structură de producție.

Antreprenorii din etapa a cincea au reușit să își crească oferta de bunuri prezente de la 18 u.m. în momentul t la 31,71 u.m. în momentul t+1. Acest lucru a fost posibil datorită economisirii sociale mai ridicate, sau a ofertei superioare de bunuri prezente existente în la nivelul societății. Antreprenorii finanțează această investiție mai amplă parțial cu ajutorul creșterii propriei lor economisiri, i.e., prin investirea unei fracțiuni din banii pe care, în trecut, i-au câștigat sub formă de dobândă și pe care i-au cheltuit pentru consum, iar restul cu noua economisire pe care o primesc de pe piața creditului ca împrumut acoperit integral de mărirea anterioară a economisirii voluntare. Cu alte cuvinte, creșterea investiției din a cincea etapă se realizează prin oricare din cele trei variante descrise în secțiunea anterioară.

Mai mult, creșterea pe care ne-am putea aștepta să o remarcăm la prețurile factorilor de producție (bunuri de capital, muncă și resurse naturale) ca urmare a cererii sporite care se manifestă pentru ele în etapa a cincea nu rezultă cu necesitate, exceptând probabil mijloacele foarte specifice de producție. În realitate, orice creștere a cererii de resurse de producție din etapele cele mai distanțate de consum este majoritar sau chiar complet neutralizată sau compensată de o creștere paralelă a ofertei acestor inputuri, care se produce pe măsură ce sunt eliberate, în mod treptat, din etapele cele mai apropiate de consum, acolo unde antreprenorii suferă pierderi contabile considerabile, fiind, în consecință, obligați să își restricționeze cheltuielile de investiții pentru acești factori. Astfel, pentru ca să existe coordonarea antreprenorială între etapele structurii de producție dintr-o societate care este implicată într-un proces de sporire a economisirii și de creștere economică, este în mod particular important ca piețele factorilor corespunzători, îndeosebi piețele mijloacelor originare de producție (munca și resursele naturale) să fie foarte flexibile și să permită, la un cost economic și social minimal, transferul gradual al acestor factori dinspre anumite etape de producție către altele.

În fine, diminuarea investiției în sectorul bunurilor de consum, care tinde să ia naștere din pierderile contabile generate de creșterea economisirii voluntare, oferă, în mod normal, o explicație pentru încetinirea ritmului de intrare a noilor bunuri de consum pe piață, independent de creșterea stocului acestora. Această încetinire durează până în momentul în care amplificarea complexității și a numărului de etape ale procesului de producție îmbunătățesc în mod indiscutabil productivitatea, care, la rândul ei, aduce cu sine pe piață o cantitate semnificativ mai mare de bunuri de consum. Ne-am putea aștepta ca reducerea temporară a ofertei de bunuri de consum să urce prețul acestora, toate celelalte condiții rămânând nemodificate. Această creștere a prețurilor nu are însă loc, tocmai datorită faptului că, de la bun început, descreșterea ofertei este mai mult decât compensată de micșorarea concomitentă a cererii de bunuri de consum, care rezultă din creșterea anterioară a economisirii voluntare.

Putem conchide că sporirea economisirii voluntare este investită în structura de producție, fie pe calea investițiilor directe, fie prin împrumuturi acordate antreprenorilor din etapele de producție relativ distanțate de consum. Aceste împrumuturi sunt acoperite de o economisire voluntară reală și conduc la o creștere a cererii monetare de mijloace originare de producție și de bunuri de capital utilizate în aceste etape. După cum am remarcat la începutul acestui capitol, procesele de producție tind să fie tot mai productive cu cât conțin mai multe etape îndepărtate de consum și cu cât acestea sunt mai complexe. În consecință, această structură mai intensivă în capital va duce, în cele din urmă, la mărirea considerabilă a producției finale de bunuri de consum, odată ce procesele nou inițiate sunt duse la bun sfârșit. Așadar, sporirea economisirii și exercițiul neîngrădit al activității antreprenoriale reprezintă condițiile necesare pentru orice proces de creștere și dezvoltare economică și motorul care le pune în funcțiune.

Secundo: Efectul descreșterii ratei dobânzii asupra prețului de piață al bunurilor de capital

Creșterea economisirii voluntare, i.e. a ofertei de bunuri prezente, dă naștere, când toate celelalte condiții rămân nemodificate, unei reduceri a ratei dobânzii de piață. Știm că această rată a dobânzii are tendința să se exprime sub forma diferenței contabile dintre venit și cheltuieli din diferitele etape de producție, fiind de asemenea prezentă în rata dobânzii la care sunt acordate împrumuturile pe piața creditului. Este important să subliniem că scăderea ratei dobânzii determinată de orice sporire a economisirii voluntare afectează considerabil valoarea bunurilor de capital, îndeosebi a tuturor acelora care sunt folosite în etapele cele mai îndepărtate de consumul final, bunuri care au, relativ vorbind, o viață lungă și o contribuție importantă la procesul de producție.

Să presupunem existența unui bun de capital cu o viață îndelungată, de exemplu, o clădire deținută de o companie, o unitate productivă industrială, un vapor sau un avion întrebuințat pentru transport, un furnal, un computer sau instalații de comunicații avansate tehnologic, etc., care a fost produs și care contribuie cu serviciile sale în diferite etape ale structurii de producție, toate relativ îndepărtate de consum. Valoarea de piață a acestui bun de capital tinde să egaleze valoarea fluxului său viitor anticipat de rente, scontat cu rata dobânzii. Există o relație inversă între valoarea prezentă (scontată) și rata dobânzii. De pildă, o scădere a ratei dobânzii de la 11% la 5%, produsă de o sporire a economisirii, determină mai mult decât dublarea valorii prezente a unui bun de capital cu viață lungă (valoarea prezentă a unei rente unitare perpetue la o rată a dobânzii de 11% este egală cu 1/0,11 = 9,09; iar valoarea prezentă a unei rente perpetue la o rată a dobânzii de 5% este egală cu 1/0,05 = 20). Dacă bunul de capital rezistă, de exemplu, douăzeci de ani, reducerea ratei dobânzii de la 11% la 5% determină creșterea cu 56% a valorii capitalizate sau de piață a bunului[46].

În consecință, dacă indivizii încep să aprecieze relativ mai puțin bunurile prezente, în aceste condiții prețul de piață al bunurilor de capital și al bunurilor de consum durabile va tinde să crească. Mai mult, el va tinde să crească proporțional cu durata de viață a bunului, i.e. cu numărul de etape de producție în care este utilizat și cu distanța la care se găsesc aceste etape față de consum. Bunurile de capital care sunt deja în folosință vor cunoaște o majorare semnificativă a prețului, ca urmare a scăderii ratei dobânzii și vor fi produse în cantități mai mari, ceea ce duce la o lărgire a structurii bunurilor de capital, cu alte cuvinte, la o creștere a producției bunurilor de capital preexistente. În același timp, reducerea ratei dobânzii va evidenția faptul că numeroase procese de producție sau bunuri de capital care, până în acel moment, nu au fost considerate profitabile încep să fie percepute astfel și, în consecință, antreprenorii vor începe să le introducă. În realitate, în trecut, antreprenorii s-au abținut să adopte multe inovații tehnologice și proiecte noi, întrucât anticipau un cost superior valorii de piață rezultate, care tinde să egaleze valoarea rentei viitoare estimate pentru fiecare bun de capital, scontată cu rata dobânzii. Cu toate acestea, atunci când rata dobânzii se reduce, valoarea de piață a proiectelor destinate alungirii structurii de producție cu etape noi, mai moderne și mai îndepărtate de consum începe să crească și poate chiar să fie superioară costului de producție, ceea ce va face rentabile aceste proiecte. Așadar, al doilea efect al unei scăderi a ratei dobânzii cauzate de creșterea economisirii voluntare este de adâncire a structurii bunurilor de investiție, sub forma unei alungiri verticale, implicând noi etape de bunuri de capital tot mai distanțate de consum[47].

Atât lărgirea, cât și adâncirea structurii bunurilor de capital rezultă din exercitarea rolului antreprenorilor și a abilității lor colective în domeniul creativității și al coordonării. Ei reușesc să identifice o posibilitate și o marjă potențială de profit atunci când apare o diferență între prețul de piață al bunurilor de capital (determinat de valoarea prezentă a rentelor viitoare anticipate ale acestora, care crește considerabil când scade rata dobânzii) și costul necesar producerii lor (cost care rămâne constant sau poate chiar să se reducă, dacă luăm în calcul oferta mai abundentă de pe piață de mijloace originare de producție, care provin din etapa de consum final, care se contractă inițial când economisirea sporește).

Astfel că acest al doilea efect implică, de asemenea, o alungire a structurii bunurilor de capital, la fel ca în cazul primului efect.

Fluctuațiile de la nivelul valorii bunurilor de capital, care provin din variațiile economisirii și ale ratei dobânzii, tind, de asemenea, să se propage către titlurile de valoare corespunzătoare acestor bunuri, și astfel către bursele de valori pe care sunt ele tranzacționate. Prin urmare, o creștere a economisirii voluntare, care conduce la reducerea ratei dobânzii, va ridica mai departe prețurilor acțiunilor acelor companii care activează în etapele bunurilor de capital cele mai distanțate de consum și, în general, prețul tuturor titlurilor de valoare care reprezintă bunuri de capital. Doar titlurile de valoare care reprezintă proprietatea companiilor celor mai apropiate de consum vor cunoaște un declin temporar, relativ al prețului, ca urmare a impactului negativ, imediat al scăderii cererii de bunuri de consum, generate de avântul economisirii. Contrar opiniei larg împărtășite și în absența altor distorsiuni monetare la care nu am făcut încă nici o referire, devine, așadar, limpede că bursa de valori nu reflectă necesarmente în modspecialprofiturile companiilor. De fapt, raportate la capitalul investit, profiturile contabile obținute de companiile din diferite etape tind să egaleze rata dobânzii. Astfel, un context cu economisire ridicată și profituri relative scăzute (i.e. cu o rată mică a dobânzii) reprezintă mediul pentru cea mai amplă creștere a valorii de piață a titlurilor de valoare care reprezintă bunuri de capital. În plus, cu cât bunurile de capital sunt mai îndepărtate de consumul final, cu atât este mai ridicat prețul de piață al titlurilor de valoare corespunzătoare[48].Dimpotrivă, creșterea profiturilor contabile relative în întreaga structură de producție, și astfel a ratei dobânzii de piață, se va manifesta, ceteris paribus, printr-o diminuare a valorii titlurilor de valoare și, mai departe, printr-o scădere a valorii lor de piață. Această explicație teoretică clarifică numeroase reacții generale ale bursei de valori, care rămân neînțelese de populație și de mulți „experți” în finanțe și teorie economică, deoarece ei se rezumă la aplicarea teoriei naive, potrivit căreia bursa de valori trebuie doar să reflecte, în mod automat și cu fidelitate, nivelul profiturilor contabile încasate de toate companiile care participă la procesul de producție, fără a mai lua în calcul etapele în care profiturile sunt câștigate, nici evoluția preferinței sociale de timp (a ratelor dobânzii).

Tertio: Efectul Ricardo

Toate majorările pe care le cunoaște economisirea voluntară exercită un efect imediat, deosebit de important, asupra nivelului salariilor reale. Graficul V-2 arată felul în care cererea de bunuri de consum în exprimare monetară se contractă cu o pătrime (de la 100 u.m. la 75 u.m.), datorită sporirii economisirii. Devine ușor de înțeles, prin urmare, motivul pentru care majorarea economisirii este de regulă urmată de o diminuare a prețurilor bunurilor finale de consum[49]. Dacă, așa cum se întâmplă de obicei, salariile sau rentele care revin factorului originar muncă sunt menținute inițial nemodificate în termeni nominali, o reducere a prețurilor bunurilor finale de consum va fi urmată de o creștere a salariilor reale ale lucrătorilor angajați în toate etapele structurii de producție. Cu același venit monetar în termeni nominali, lucrătorii vor putea să achiziționeze o cantitate și calitate superioară de bunuri și servicii finale de consum, la noile prețuri, acum mult mai mici, ale bunurilor de consum.

Această creștere a salariilor reale, care provine dintr-o augmentare a economisirii voluntare, semnifică faptul că antreprenorii din toate etapele procesului de producție vor fi relativ mai interesați să întrebuințeze bunuri de capital în locul muncii. Altfel spus, prin intermediul unei sporiri a salariilor reale, creșterea economisirii voluntare declanșează o tendință generală în sistemul economic către etape de producție mai îndelungate și mai intensive în capital. Așadar, antreprenorii consideră acum ca fiind mult mai atrăgătoare, în termeni comparativi, utilizarea unui volum sporit de bunuri de capital față de muncă. Acesta reprezintă cel de-al treilea puternic efect suplimentar, care conduce în direcția alungirii etapelor din structura de producție. El se adaugă celorlalte două efecte menționate anterior, întrepătrunzându-se cu ele.

David Ricardo a fost cel care s-a referit pentru prima dată în mod explicit la acest al treilea efect, în cartea sa On the Principles of Political Economy and Taxation, a cărei primă ediție a apărut în 1817. Aici Ricardo conchide că

„prin urmare, oricare creștere a salariilor sau, ceea ce reprezintă același lucru, orice scădere a profiturilor ar reduce valoarea relativă a acelor mărfuri care au fost produse cu capital de natură durabilă și le-ar majora proporțional pe cele produse cu capital într-o mai mare măsură perisabil. Scăderea salariilor ar avea exact efectul contrar”[50].

În binecunoscutul apendice „On Machinery”, care a fost adăugat celei de a treia ediții, publicată în 1821, Ricardo ajunge la concluzia că „mașinile și munca se află într-o competiție permanentă, iar cele dintâi pot să nu fie adeseori întrebuințate până când munca nu crește”[51].

Aceeași idee a fost redescoperită, mai târziu, de F.A. Hayek, care, începând din 1939, a folosit-o pe larg în scrierile sale ce tratau ciclurile afacerilor. Noi o vom aplica aici pentru prima dată, integrată cu cele două efecte anterioare, cu scopul de a explica urmările pe care o majorare a economisirii voluntare le are asupra structurii de producție și pentru a ne departaja de teoriile asupra așa-numitului „paradox al economisirii” și ale presupusei influențe negative ale economisirii asupra cererii efective. Hayek oferă o explicație foarte concisă „Efectului Ricardo” atunci când afirmă

„cu salarii reale ridicate și o rată scăzută a profitului, investiția va căpăta un aspect într-un înalt grad capitalist: antreprenorii vor încerca să facă față costurilor ridicate cu forța de muncă introducând utilaje care economisescîn mare parte forța de muncă – tipul de utilaje care vor fi foarte profitabil de utilizat doar la o rată foarte scăzută a profitului și a dobânzii.”[52]

Așadar, „Efectul Ricardo” reprezintă a treia explicație de factură microeconomică a comportamentului antreprenorilor, care reacționează la majorarea economisirii voluntare prin mărirea cererii pe care o exprimă pentru bunurile de capital și prin investirea în noile etape mai îndepărtate de consumul final.

Este important să amintim aici că orice creștere a economisirii voluntare și a investițiilor produce inițial un declin al producției de noi bunuri și servicii de consum comparativ cu volumul maxim care ar putea fi obținut pe termen scurt dacă inputurile nu ar fi fost retrase din etapele cele mai apropiate de consumul final. Această scădere îndeplinește funcția de eliberare a factorilor de producție necesari pentru îndepărtarea etapelor de bunuri de capital într-o mai mare măsură de consum[53]. În plus, bunurile și serviciile de consum rămase nevândute ca urmare a creșterii economisirii voluntare joacă un rol remarcabil de asemănător cu cel al fructelor acumulate în exemplul nostru cu Robinson Crusoe. Fructele îi permit lui Crusoe să se întrețină pe parcursul zilelor necesare în vederea producerii echipamentului său de capital (bățul de lemn); în acest răstimp, el nu a fost în măsură să se dedice culesului manual al fructelor. Într-o economie modernă, bunurile și serviciile de consum care rămân nevândute atunci când economisirea sporește îndeplinesc funcția importantă de a face posibilă pentru diferiții agenți economici (muncitori, proprietari de resurse naturale și capitaliști) întreținerea personală în viitor. Pe parcursul acestor perioade viitoare, alungirea recent inițiată a structurii de producție determină încetinirea inevitabilă a pătrunderii noilor bunuri și servicii de consum pe piață. Această „încetinire” durează până la finalizarea tuturor proceselor noi, mai intensive în capital, care au fost începute. Dacă nu ar exista bunurile și serviciile de consum ce rămân nevândute datorită economisirii, micșorarea temporară a ofertei de noi bunuri de consum ar declanșa o creștere substanțială a prețului relativ al acestor bunuri, precum și dificultăți considerabile în aprovizionarea cu ele[54].

Concluzie: Apariția unei noi structuri de producție, mai intensive în capital

Cele trei efecte pe care tocmai le-am analizat sunt declanșate de procesul antreprenorial de urmărire a profitului, iar juxtapunerea lor tinde să producă o nouă structură stadială a bunurilor de capital, mai îngustă și mult mai alungită. În plus, ecartul dintre venit și cost ce corespunde fiecărei etape, i.e. profitul contabil sau rata dobânzii, tinde să se egaleze la un nivel mai scăzut în toate etapele noii structuri de producție (corespunzând, în mod firesc, unui volum mai mare al economisirii și unei rate sociale a preferinței de timp mai scăzute). Prin urmare, forma structurii de producție ajunge să se asemene celei creionate în Graficul V-3.

Graficul V-3 arată cum consumul final s-a redus la 75 u.m. Această diminuare a afectat, de asemenea, valoarea produsului din etapa a doua (etapa anterioară cea mai apropiată de consum), care a scăzut de la 80 u.m. în Graficul V-1 la 64,25 u.m. în Graficul V-3. O contracție similară are loc în etapa a treia (de la 60 u.m. la 53,5 u.m.), deși, de data aceasta, reducerea este, comparativ, de mai mică amplitudine. Începând însă cu etapa a patra (și mai sus, cu fiecare etapă mai îndepărtată de consum decât cea anterioară ei), crește cererea exprimată în termeni monetari. Creșterea este, la început, treptată. În etapa a patra, valorile cresc de la 40 u.m. la 42,75 u.m., pentru ca ulterior să devină comparativ mult mai substanțială în etapa a cincea, unde valoarea producției crește de la 20 u.m. la 32,25 u.m., după cum am remarcat în Graficul V-2. În plus, două noietape, a șasea și a șaptea, își fac apariția în zona cea mai distanțată de consum. Aceste etape nu au existat anterior.

După ce au fost făcute toate ajustările care se impuneau, rata profitului din diferitele etape tinde să se egaleze la un nivel semnificativ mai scăzut decât cel evidențiat în Graficul V-1. Acest fenomen decurge din faptul că sporirea economisirii voluntare dă naștere unei rate de piață a dobânzii mult mai reduse, iar rata profitului contabil din fiecare etapă (în exemplul pe care l-am oferit, de aproximativ 1,70% anual) se apropie de această cifră. Venitul net încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție (muncitorii și proprietarii resurselor naturale) și de capitaliștii care se găsesc în fiecare etapă, potrivit ratei nete a dobânzii sau diferențialului, totalizează 75 u.m., și coincide cu venitul monetar cheltuit pentru achiziționarea de bunuri și servicii de consum. Este important să subliniem aici că, deși doar 75 u.m. sunt cheltuite pentru cumpărarea de bunuri și servicii de consum, i.e. cu 25 u.m. mai puțin decât în Graficul V-1, odată ce noile procese de producție sunt finalizate, producția de noi bunuri de consum finale și servicii va crește substanțial în termeni reali. Acest lucru se datorează faptului că procesele de producție manifestă tendința să devină mai productive pe măsură ce devin mai indirecte și mai intensive în capital. Pe lângă aceasta, o cantitate mai mare, în termeni reali, de bunuri și servicii de consum produse poate fi vândută doar pentru un număr total de u.m. mai scăzut (în exemplul nostru, 75). Prin urmare, prețul unitar al noilor bunuri și servicii de consum care ajung pe piață cunoaște un declin dramatic și, în mod corespunzător, venitul primit de proprietarii mijloacelor originare de producție (mai precis, salariile muncitorilor și, în consecință, standardul lor de viață) trece printr-o creștere accentuată, în termeni reali.

Tabelele V-3 și V-4 reflectă atât oferta, cât și cererea de bunuri prezente, precum și componența producției brute naționale anuale, în urma tuturor ajustărilor provocate de creșterea economisirii voluntare. Observăm că oferta și cererea de bunuri prezente rămâne la valoarea de 295 u.m., i.e. cu 25 u.m. mai mult decât în Tabelul V-1. Explicația rezidă în faptul că economisirea și investiția brută s-au majorat cu exact 25 u.m., care au provenit din economisirea netă voluntară adițională care a fost realizată. După cum arată însă Tabelul V-4, producția națională brută anuală rămâne neschimbată la 370 u.m., din care 75 u.m. reprezintă cererea de bunuri finale de consum, iar 295 u.m. oferta totală de bunuri prezente. Cu alte cuvinte, chiar dacă producția națională brută este identică, în termeni monetari, cu valoarea sa din ultimul exemplu, ea este acum distribuită într-un mod complet diferit: într-o structură de producție mai îngustă și mai alungită, adică o structură mai intensivă în capital, cu mai multe etape.

Distribuția diferită a aceleiași producții naționale brute (în termeni monetari) în fiecare din cele două structuri de producție este mai bine evidențiată în Graficul V-4.

Graficul V-4 nu este decât rezultatul suprapunerii Diagramei V-1 (orizontale) peste Graficul V-3 (verticale) și arată impactul celor 25 u.m. de creștere a economisirii nete voluntare asupra structurii de producție. Observăm astfel că majorarea voluntară a economisirii se soldează cu următoarele efecte:

·     Primul: o adâncire a structurii bunurilor de capital. Această consecință se manifestă sub forma unei „alungiri” verticale a structurii de producție, prin adăugarea de noi etape (în exemplul nostru, etapele șase și șapte, care nu au existat anterior).

·     Al doilea: o lărgire a structurii bunurilor de capital, exprimată printr-o extindere a etapelor existente (ca în cazul etapelor patru și cinci).

·     Al treilea: o îngustare relativă a etapelor de bunuri de capital care se află situate în imediata vecinătate a consumului.

·     Al patrulea: În etapa finală, cea a bunurilor și serviciilor de consum, saltul pe care îl face economisirea voluntară generează, în mod invariabil, o cădere temporară a consumului (în termeni monetari). Cu toate acestea, alungirea structurii de producție este urmată de o creștere reală substanțială (în ceea ce privește cantitatea și calitatea) a producției de bunuri și servicii de consum. Dat fiind faptul că cererea monetară pentru aceste bunuri este diminuată, fără excepție, și că aceste două efecte (scăderea consumului și escaladarea producției de bunuri de consum) exercită influențe similare, creșterea producției dă naștere unei coborâri accentuate a prețului de piață al bunurilor de consum. În ultimă instanță, această scădere a prețurilor face posibilă apariția unei sporiri reale semnificative a salariilor, precum și a unei creșteri generale a tuturor veniturilor reale încasate de proprietarii mijloacelor originare de producție[55].

Tabelul V-3

Oferta și cererea de bunuri prezente

(în urma celor 25 u.m. de economisire voluntară netă)

Oferta de bunuri prezente

(Cei care economisesc sau cer bunuri viitoare)

Cererea de bunuri prezente

(Cei care oferă bunuri viitoare)

 

Capitaliști din etapa I = 64,25 + 9,50 = 73,75 ->

64,25 către Capitaliști din etapa a II-a +

9,50 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a II-a = 53,50 + 9,68 = 63,18 ->

53,50 către Capitaliști din etapa a III-a +

9,68 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a III-a = 42,75 + 9,86 = 52,61 ->

42,75 către Capitaliști din etapa a IV-a +

9,86 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a IV-a = 32,25 + 9,79 = 42,04 ->

32,25 către Capitaliști din etapa a V-a +

9,79 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a V-a = 21,50 + 10,21 = 31,71 ->

21,50 către Capitaliști din etapa a VI-a +

10,21 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a VI-a = 10,75 + 10,39 = 21,14 ->

10,75 către Capitaliști din etapa a VII-a +

10,39 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a VII-a = 0 + 10,57 = 10,57 ->

 

10,57 către mijloace originare

 

225,00 Total al cererii exprimate de posesorii de capital

70,00 Total al cererii exprimate de posesorii de m.o. (pământ și muncă)

Total al ofertei de bunuri prezente 295,00 u.m. =

Total ECONOMISIRE ȘI INVESTIRE (BRUTE) =

295,00 Cerere de bunuri prezente


Tabelul V-4

Venitul brut și venitul net anual

(în urma celor 25 u.m. de economisire voluntară netă)

Venit brut anual

75 u.m. consumul final + 295 u.m. oferta totală de bunuri prezente (Economisirea și Investiția brută după cum au fost evidențiate în detaliu în Tabelul V-3)

(Notă: Economisirea și investiția brută cresc cu 25 u.m., de la 270 u.m. la 295, iar consumul se contractă cu 25 u.m., de la 100 la 75)

Venitul brut total: 370 u.m.

Venitul net anual

a)

Venitul net încasat de capitaliști (Profitul sau dobânda din fiecare etapă)

Capitaliști etapa I: 75,00 – 73,75 =

1,25

 

Capitaliști etapa a II-a: 64,25 – 63,18 =

1,07

 

Capitaliști etapa a III-a: 53,50 – 52,61 =

0,89

 

Capitaliști etapa a IV-a: 42,75 – 42,04 =

0,71

   

Capitaliști etapa a V-a: 32,25 – 31,71 =

0,54

   

Capitaliști etapa a VI-a: 21,50 – 21,14 =

0,36

   

Capitaliști etapa a VII-a: 10,75 – 10,57 =

0,18

       
   

Profituri, dobândă sau venit net total încasat de capitaliștii din toate etapele:

 
   

―――――――

   

5,00 u.m.

 

Venitul net încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție (munca și resursele naturale)

Din etapa I:

 

9,50

 

Din etapa a II-a:

 

9,68

 

Din etapa a III-a:

 

9,86

 

Din etapa a IV-a:

 

9,79

 

Din etapa a V-a:

 

10,21

   

Din etapa a VI-a:

 

10,39

   

Din etapa a VII-a:

 

10,59

       
   

Venit net total încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție:

 
   

―――――――

   

70,00 u.m.

   

―――――――

   

Venit net total = Consum total

75,00 u.m.

CONCLUZIE: Venitul brut anual este de 4,9 ori mai mare decât venitul net

               

Pe scurt, în exemplul nostru nu s-a înregistrat nicio scădere a ofertei de monedă (așadar, nici o deflație externă, strict vorbind), nici nu a sporit cererea de monedă. Prin urmare, dacă presupunem neschimbați acești doi factori, scăderea generală a prețului bunurilor și serviciilor de consum provine exclusiv din majorarea economisirii și creșterea productivității, ea însăși o consecință a unei structuri de producție mai intensivă în capital. Mai mult, aceasta are drept urmare o creștere marcantă a salariilor (în termeni reali), care, deși rămân constante sau chiar scad în valoare nominală, permit salariatului să achiziționeze o cantitate tot mai mare de bunuri și servicii de consum într-o cantitate și de o calitate sporită: reducerea prețului acestor bunuri este comparativ mult mai accentuată decât scăderea potențială a salariilor. Pe scurt, acesta reprezintă procesul cel mai sănătos, sustenabil de creștere și dezvoltare economică ce poate fi imaginat. Cu alte cuvinte, el implică cea mai redusă incidență a malajustărilor economice și sociale, a tensiunilor și conflictelor, iar istoric vorbind a avut loc în diverse împrejurări, după cum au arătat cele mai autorizate studii[56].

Soluția teoretică la „paradoxul economisirii”[57]

Analiza realizată aici ne permite, în plus, soluționarea problemelor ridicate de aparenta dilemă a paradoxului economisirii. Acest „paradox” este clădit pe conceptul potrivit căruia, deși economisirea efectuată de indivizi este benefică, în sensul că le facilitează mărirea venitului, la nivel social, când cererea agregată pentru bunuri de consum se diminuează, descreșterea va exercita, în final, un efect negativ asupra investiției și producției[58]. Am prezentat, ca replică la această teorie, argumentele teoretice care demonstrează că această interpretare, construită pe vechiul mit al subconsumului, este eronată. Într-adevăr, chiar dacă presupunem că producțianațională brută exprimată în termeni monetari rămâne constantă, am arătat felul în care societatea crește și se dezvoltă printr-o creștere a salariilor reale, inclusiv în condițiile unui declin al cererii de bunuri de consum în expresie monetară. Am demonstrat de asemenea modul în care, în absența intervenției statului și a creșterilor ofertei de bani, o forță extrem de puternică a pieței, pusă în mișcare de căutarea profitului de către antreprenori, conduce la alungirea și amplificarea complexității structurii de producție. Pe scurt, în pofida restrângerii inițiale relative a cererii de bunuri de consum, care provine din sporirea economisirii, productivitatea sistemului economic cunoaște un avânt, același lucru petrecându-se și cu producția finală de bunuri și servicii de consum și cu salariile reale[59].

Cazul unei economii în regres

Raționamentul nostru de până în acest moment poate fi răsturnat, cu modificările de rigoare, pentru a explica efectele unei diminuări ipotetice a economisirii voluntare. Să începem prin a presupune că structura de producție se apropie foarte mult de cea prezentată în Graficul V-3. Dacă societatea ca întreg decide să economisească mai puțin, urmarea va fi o creștere, de pildă, de 25 u.m. a cererii de bunuri și servicii de consum exprimate în termeni monetari. Prin urmare, cererea în termeni monetari va spori de la 75 u.m. la 100 u.m., iar industriile și companiile din etapele cele mai apropiate de consum vor manifesta o tendință de dezvoltare dramatică, ceea ce le va crește profiturile contabile. Cu toate că aceste evenimente par să provoace efectele unuiboom în consum, pe termen lung vor conduce la o „aplatizare” a structurii de producție, întrucât resursele productive vor fi retrase din etapele cele mai îndepărtate de consum și transferate către cele mai apropiate de consum. De fapt, profiturile contabile augmentate din etapele apropiate de consumul final vor descuraja, în termeni relativi, producția din etapele cele mai distanțate, ceea ce va tinde să reducă investițiile în aceste etape. Mai mult, diminuarea economisirii va spori rata dobânzii de piață și va scădea valoarea prezentă corespunzătoare a bunurilor durabile de capital, ceea ce va stopa investirea în ele. În sfârșit, un „efect al lui Ricardo” inversat își va exercita influența: creșterea prețurilor la bunurile și serviciile de consum va fi însoțită de un declin imediatal salariilor reale și al rentelor celorlalți factori originari [de producție – n. trad.], fapt care îi va încuraja pe capitaliști să înlocuiască echipamentul de capital cu munca, acum comparativ mai ieftină.

Rezultatul concertat al tuturor acestor influențe este o aplatizare a structurii de producție, care ajunge asemănătoare cu cea reprezentată în Graficul V-1. Aceasta, deși reflectă o cerere mai amplă în termeni monetari pentru bunuri și servicii de consum, arată că, în termeni reali,s-a produs o pauperizare generalizată a societății. De fapt, structura de producție mai puțin intensivă în capital se va materializa prin aceea că mai puține bunuri și servicii de consum vor atinge etapa finală, care se confruntă, cu toate acestea, cu o creștere considerabilă a cererii monetare. Avem, așadar, scădere a producției de bunuri și servicii de consum, concomitent cu o amplificare substanțială a prețului acestora, ca o consecință a celor două efecte anterioare cumulate. Rezultatul este sărăcirea generalizată a societății, îndeosebi a muncitorilor, ale căror salarii se contractă în termeni reali, deoarece, în vreme ce în termeni monetari pot să rămână nemodificate sau chiar să crească, o asemenea sporire nu atinge niciodată nivelul de creștere suferit de prețurile monetare ale bunurilor de consum și ale serviciilor.

Potrivit lui John Hicks, Giovanni Boccaccio, într-un pasaj interesant din Introducerea la Decameron, scrisă în jurul anului 1360, a descris pentru prima dată, în termeni destul de preciși, un proces extrem de similar celui pe care tocmai l-am analizat, când a istorisit impactul pe care Marea Ciumă din secolul al XIV-lea l-a avut asupra populației din Florența. De fapt, epidemia i-a determinat pe oameni să anticipeze o scădere drastică a speranței de viață, și astfel antreprenorii și lucrătorii, în loc să economisească și să „alungească” etapele procesului lor de producție prin cultivarea pământului și îngrijireaanimalelor, s-au orientat către amplificarea consumului prezent[60]. După Boccaccio, primul economist care s-a aplecat în mod serios asupra efectelor unui declin al economisirii și ale involuției economice rezultate de aici a fost Böhm-Bawerk în cartea sa Capital and Interest[61], în care explică în amănunt faptul că o decizie generală a indivizilor de a consuma mai mult și de a economisi mai puțin declanșează un fenomen de consum de capital, care diminuează în cele din urmă capacitatea productivă și producția de bunuri și servicii de consum, dând naștere unei pauperizări generalizate a societății[62].

3.

Efectele expansiunii bancare a creditului neacoperite de o sporire a economisirii: teoria austriacă, sau a creditului de circulație, a ciclului afacerilor

Analizăm în această secțiune efectele pe care băncile le exercită asupra structurii de producție în condițiile în care creează credite neacoperite de o sporire anterioară a economisirii voluntare. Aceste circumstanțe diferă radical de cele studiate în secțiunea precedentă, când creditele erau acoperite integral de o creștere corespunzătoare a economisirii voluntare. În conformitate cu procesul de expansiune a creditului declanșat de activitatea bancară cu rezerve fracționare (proces analizat în amănunt în capitolul 4), creația bancară de credit se va materializa într-o înregistrare contabilă care, în forma sa cea mai simplă, ar semăna cu următoarea:

(74)            

Debit

   

Credit

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

1.000.000

Numerar

   

Depozite la vedere

1.000.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

           

(75)                    

900.000

Credite acordate

   

Depozite la vedere

900.000

―――――――――――――――――――

   

―――――――――――――――――――

Aceste înregistrări contabile, identice cu cele numerotate (17) și (18) în capitolul 4, arată, într-o formă simplificată și concisă, faptul de netăgăduit că banca este capabilă să genereze noi unități monetare din nimic, ca depozite sau mijloace fiduciare care sunt acordate populației sub formă de împrumuturi sau credite, chiar în condițiile în care populația nu a decis mai întâi să își sporească economisirea[63]. Avem acum în vedere efectele pe care acest eveniment important le exercită asupra proceselor sociale de coordonare și interacțiune economică.

Efectele expansiunii creditului asupra structurii de producție

Crearea de monedă realizată de sistemul bancar sub forma creditelor se soldează cu anumite efecte reale asupra structurii de producție a economiei, fiind necesară distingerea clară între aceste efecte și cele studiate în secțiunea anterioară ca însoțind creditele acoperite de economisire. Mai precis, generarea ex nihilo a creditelor (i. e., în absența unei sporiri a economisirii) crește oferta de credit pentru economie, îndeosebi pentru diferitele etape ale bunurilor de capital din structura de producție. Din acest punct de vedere, oferta augmentată de credite care decurge din expansiunea bancară a creditelor va exercita, inițial, un efect foarte asemănător celui produs de fluxul de noi credite provenite din economisire, pe care l-am analizat în detaliu în secțiunea precedentă: acesta va tinde să cauzeze o lărgire și o alungire a etapelor din structura de producție.

„Lărgirea” diferitelor etape este simplu de înțeles, deoarece, în principiu, creditele sunt acordate pentru procesele de producție care constituie fiecare dintre etape. Creditele expandate cu scopul finanțării bunurilor durabile de consum conduc de asemenea la o lărgire și alungire a structurii de producție, întrucât (după cum am remarcat) bunurile de consum durabile sunt economic comparabile cu bunurile de capital pe perioada în care sunt capabile să își ofere serviciile. Prin urmare, chiar în acest caz al creditelor de consum (acordate pentru finanțarea bunurilor durabile de consum), influxul mai ridicat de credite va tinde să sporească atât cantitatea, cât și calitatea acestor bunuri.

„Alungirea” structurii de producție derivă din faptul că singura modalitate prin care băncile pot să introducă în economie noii bani pe care ele îi creează din nimic și pe care îi acordă ca împrumuturi este de a reduce, temporar și artificial, rata dobânzii pe piața creditului și relaxând celelalte condiții economice și contractuale pe care le impun la acordarea de credite clienților. Această diminuare a ratei dobânzii pe piața creditului nu se manifestă în mod necesar ca o scădere în termeni absoluți. Dimpotrivă, este suficientă o scădere în termeni relativi, i. e. în raport cu rata dobânzii care ar fi fost prevalentă pe piață în absența expansiunii creditului[64]. Rezultă că reducerea este compatibilă chiar și cu o creștere a ratei dobânzii în termeni nominali, dacă rata urcă mai puțin decât s-ar fi întâmplat într-un context fără expansiunea creditului – de pildă, dacă expansiunea creditului coincide cu o scădere generalizată a puterii de cumpărare a banilor. În mod asemănător, o astfel de reducere este compatibilă cu o diminuare a ratei dobânzii, dacă rata scade și mai mult decât ar fi făcut-o în absența expansiunii creditului – de pildă, într-un proces în care, dimpotrivă, puterea de cumpărare a banilor este în creștere. Așadar, această scădere a ratei dobânzii este un fapt stabilit teoretic, fiind necesară interpretarea sa istorică când sunt urmărite împrejurările particulare ale fiecărui caz.

Scăderea relativă a ratei dobânzii cauzată de expansiunea creditului urcă valoarea prezentă a bunurilor de capital, deoarece fluxul de rente ce se așteaptă să le producă își majorează valoarea prin actualizarea cu o rată a dobânzii de piață mai scăzută. În plus, scăderea ratei dobânzii dă o impresie de profitabilitate proiectelor de investiții care până în acel moment nu erau profitabile, ceea ce dă naștere unor etape noi, mai îndepărtate de consum. Procesul prin care aceste etape sunt inițiate se aseamănă îndeaproape cu cel implicatîn situația unei creșteri reale a economisirii voluntare din societate. Trebuie să subliniem, cu toate acestea, că, deși efectele inițiale pot să fie extrem de similare cu cele care, după cum am observat, urmează unui salt în economisirea voluntară, în acest caz etapele de producție sunt alungite și lărgite[65] doar ca urmare a termenilor mai relaxați de acordare a creditelor pe care băncile le oferă la rate ale dobânzii relativ mai scăzute, fără însă să existe vreo creștere anterioară a economisirii voluntare. După cum bine știm, o alungire sustenabilă a structurii de producție este posibilă doar dacă s-a produs economisirea anterioară necesară, sub forma unei reduceri a cererii finale pentru bunuri de consum. Această contracție permite diferiților agenți productivi să se autoîntrețină, utilizând bunurile și serviciile de consum nevândute, răstimp în care noile procese introduse sunt definitivate, iar rezultatele lor mai productive încep să ajungă pe piață ca bunuri de consum[66].

Pe scurt, antreprenorii iau decizia de a lansa noi proiecte de investiții, lărgind și alungind etapele de bunuri de capital din structura de producție; adică, ei acționează ca și cum economisirea din societate ar fi sporit, când, în realitate, acest eveniment nu a avut loc. În cazul unui spor al economisirii voluntare, pe care l-am studiat în secțiunea anterioară, comportamentul individual al diferiților agenți economici tinde să devină compatibil, și astfel resursele reale care au fost economisite, nu consumate, fac posibilă prezervarea și alungirea structurii de producție. Faptul că antreprenorii, puși în fața expansiunii creditului, se comportă ca și cum economisirea ar fi crescut declanșează un proces de malajustare sau discoordonare în acțiunea diferiților agenți economici. Într-adevăr, antreprenorii se precipită să investească și să lărgească și alungească structura reală de producție, cu toate că agenții economici nu au decis să își sporească economisirea cu o mărime necesară pentru finanțarea noilor investiții. Pe scurt, acesta reprezintă un exemplu tipic de inducere a unei erori antreprenoriale de masă în calculul sau estimarea economică privitoare la rezultatele diferitelor cursuri ale acțiunii pe care le adoptă antreprenorii. Această eroare în calculul economic provine din faptul că unul dintre indicatorii de bază la care antreprenorii se raportează înaintea acțiunii, rata dobânzii – împreună cu atractivitatea condițiilor oferite pe piața creditului –, este temporar manipulată și artificial diminuată de către bănci prin procesul de expansiune a creditului[67]. Afirmă Ludwig von Mises:

„Însă scăderea ratelor dobânzii falsifică acum calculele oamenilor de afaceri. Cu toate că volumul bunurilor de capital nu a crescut, calculele întrebuințează valori care n-ar fi adecvate decât dacă o asemenea creștere s-ar fi produs. Prin urmare, rezultatul acestui tip de calcule este inducător în eroare. Ele fac ca anumite proiecte, care ar fi rezultat a fi irealizabile în condițiile unui calcul corect, bazat pe o dobânda nemanipulată prin expansiunea creditului, să pară a fi profitabile și realizabile. Antreprenorii se lansează în execuția acestui tip de proiecte. Activitățile legate de afaceri sunt stimulate. Începe o perioadă de avânt (boom).”[68]

La început, discoordonarea se manifestă prin apariția unei perioade de optimism exagerat și disproporționat, care provine din faptul că agenții economici se simt capabili să expandeze structura de producție fără ca, simultan, să fie obligați la sacrificiul de a-și reduce consumul pentru a genera economisire. În secțiunea anterioară, s-a arătat că alungirea structurii de producție a fost posibilă tocmai ca urmare a sacrificiului anterior, pe care îl impune orice creștere a economisirii. Constatăm acum că antreprenorii se grăbesc să lărgească și să alungească etapele din procesul de producție în condițiile în care nicio astfel de economisire anterioară nu a avut loc. Discoordonarea nu ar putea fi mai evidentă, nici excesul inițial de optimism mai justificat, de vreme ce pare realizabilă introducerea unor procese mai îndelungate de producție fără niciun efort sau acumulare anterioară de capital. Pe scurt, antreprenorii comit o eroare în masă, adoptând procese de producție pe care le cred profitabile, dar care nu sunt. Această eroare alimentează un sentiment general de optimism, clădit pe credința că este posibilă lărgirea și alungirea etapelor din procesele de producție fără ca nimeni să trebuiască să economisească. Discoordonarea intertemporală se accentuează tot mai mult: antreprenorii investesc ca și cum economisirea socială ar spori neîncetat; consumatorii continuă să consume într-un ritm constant (sau chiar accelerat), fără a se preocupa deloc de intensificarea economisirii lor[69].

Pentru a ilustra efectul inițial pe care expansiunea creditului îl exercită asupra structurii reale de producție, vom adopta sistemul folosit în secțiunea precedentă de a prezenta mai multe grafice și tabele care vor reflecta impactul expansiunii creditului asupra structurii de producție. O atenționare se impune însă: este practic imposibil să punem în acest mod în evidență efectele complexe care se produc pe piață în momentul în care expansiunea creditului declanșează procesul generalizat de discoordonare pe care îl înfățișăm. Prin urmare, este important să aplicăm maximum de diligență în interpretarea tabelelor și a diagramelor care vor urma, care ar trebui să fie apreciate doar în calitate de mijloace de ilustrare și facilitare a înțelegerii argumentului economic fundamental. Este aproape imposibil să transmitem prin intermediul diagramelor ceva mai mult decât niște situații strict statice, din moment ce diagramele camuflează procesele dinamice care au loc între stări. Cu toate acestea, tabelele și graficele prin care ne propunem să reprezentăm etapele structurii de producție pot să ne ajute în ilustrarea argumentului teoretic fundamental și să ușureze în mare măsură înțelegerea sa[70].

Graficul V-5 oferă o ilustrare simplificată a efectului exercitat asupra structurii de producție de expansiunea creditului creată de sistemul bancar, în absența creșterii indispensabile a economisirii sociale. Când o comparăm cu Graficul V-1 din capitolul de față, observăm cum consumul final rămâne nemodificat la suma de 100 u.m., în condițiile în care păstrăm presupoziția făcută, potrivit căreia nu s-a produs nicio mărire a economisirii nete. Sunt creați însă bani noi (sub formă de depozite sau de mijloace fiduciare), care intră în sistem prin expansiunea creditului și reducerea relativă a ratei dobânzii – alături de relaxarea obișnuită a condițiilor contractuale și a cerințelor de îndeplinit în vederea obținerii unui împrumut –, necesare pentru a-i convinge pe agenții economici să încaseze nou-createle credite. Prin urmare, rata profitului din diferitele etape de producție, care, după cum știm, tind să egalizeze rata dobânzii obținute în fiecare etapă prin procesul de avansare a bunurilor prezente în schimbul bunurilor viitoare, scade acum de la 11%, potrivit Graficului V-1, până la puțin peste 4% anual. Mai mult, noile împrumuturi le permit antreprenorilor din fiecare etapă de producție să plătească mai mult pentru mijloacele originare de producție corespunzătoare, precum și pentru bunurile de capital din etapele timpurii, pe care le procură din propriile procese de producție.

Tabelul V-5 reflectă oferta și cererea de bunuri prezente care rezultă în urma expansiunii bancare a creditului, neacoperite de economisire. Observăm că oferta de bunuri prezente crește de la 270 u.m., conform Tabelului V-1, la puțin peste 380 u.m., sumă care include, la rândul ei, cele 270 u.m. din exemplul înfățișat în ultima secțiune (u.m. care își au sursa în resursele reale economisite) la care se adaugă o sumă puțin mai mare de 113 u.m., pe care banca a creat-o pe calea expansiunii creditului, fără să aibă acoperire din partea vreunei economisiri. Astfel, expansiunea creditului are ca rezultat creșterea artificială a ofertei de bunuri prezente, care sunt solicitate la rate ale dobânzii mai scăzute de către proprietarii mijloacelor originare de producție și de capitaliștii din etapele timpurii, îndepărtate de consum. În plus, Tabelul V-5 arată că venitul brut anual este peste 483 u.m., cu 113 unități mai mult decât venitul brut din anul anterior expansiunii creditului. (Vezi Tabelul V-2.)

Graficul V-6 ne oferă o reprezentare simplificată a efectului expansiunii creditului (i.e. neacoperite de o sporire anterioară a economisirii voluntare) asupra structurii de producție. În exemplul nostru, acest efect se manifestă prin alungirea structurii de producție, prin apariția a două noi etape, a șasea și a șaptea. Anterior expansiunii creditului, aceste etape nu existau, iar ele sunt cele mai îndepărtate de consumul final. În plus, etapele productive preexistente (de la a doua până la a cincea etapă) sunt lărgite. Suma u.m. care reprezintă cererea monetară implicată în fiecare nouă lărgire sau alungire a etapelor de producție și care, pe diagramă, este pusă în evidență de ariile hașurate, ajunge la 113,75 u.m., ceea ce echivalează cu mărirea venitului monetar brut anual, creștere care își are sursa exclusiv în creația noilor bani prin expansiunea creditului, realizată de către bănci.

Sa nu ne lăsăm induși în eroare de Graficul V-5: noua structură a etapelor de producție pe care aceasta o ilustrează se bazează pe o discoordonare intertemporală generalizată, care, la rândul ei, este consecința erorii antreprenoriale în masă provocate de introducerea unui volum amplu de noi credite, care sunt acordate la niște rate ale dobânzii artificial reduse, fără acoperire din partea economisirii reale anterioare. Această stare anormală de discoordonare nu poate fi menținută; secțiunea următoare va include o explicație amănunțită a reacției pe care expansiunea creditului o pune în mișcare pe piață. Altfel spus, din punctul de vedere al teoriei microeconomice pure, vom cerceta factorii care vor cauza inversarea discoordonării „macroeconomice” subliniate.

Vom studia, așadar, motivele pentru care procesul de discoordonare intertemporală, declanșat inițial de expansiunea creditului, va cunoaște o inversiune totală. Orice atac asupra procesului social, fie că este vorba de intervenție, coerciție sistematică, manipularea unor indicatori fundamentali (precum prețul bunurilor prezente în raport cu bunurile viitoare, altfel spus, rata dobânzii) sau acordarea de privilegii prin încălcarea principiilor tradiționale de drept, va declanșa în mod spontan anumite procese de interacțiune socială care, prin însuși faptul că sunt conduse de antreprenoriat și capacitatea acestuia de coordonare, au tendința să se oprească și să rectifice erorile și discoordonarea. Lui Ludwig von Mises îi revine marele merit de a fi fost primul economist care, în 1912, a arătat că expansiunea creditului dă naștere boom-urilor și unui val de optimism care, mai devreme sau mai târziu, se va prăbuși negreșit. Mises însuși afirmă că:

„Activitatea productivă amplificată care are loc atunci când băncile inițiază politica de acordare a împrumuturilor cu mai puțin decât rata naturală a dobânzii determină inițial o creștere a prețurilor bunurilor de producție, în vreme ce prețurile bunurilor de consum, cu toate că și ele sporesc, manifestă doar într-un grad moderat această caracteristică, mai precis, doar în măsura în care sunt majorate de o sporire a salariilor. Astfel, la început se accentuează tendința către o scădere a ratei dobânzii la credite, tendință care își are originea în politica băncilor. Curând însă se manifestă o mișcare contrară: prețurile bunurilor de consum cresc, cele ale bunurilor de producție scad. Așadar, rata dobânzii la credite sporește din nou, apropiindu-se o dată în plus de rata naturală.”[71]

Tabelul V-5

Oferta și cererea de bunuri prezente

(în cazul expansiunii creditului)

Oferta de bunuri prezente

(270 de u.m. vin de la cei care economisesc și 113,75 de u.m. au fost create ex nihilo prin credit bancar)

Cererea de bunuri prezente

(Cei care oferă bunuri viitoare)

 

Capitaliști din etapa I = 85,75 + 10,25 = 96,00 ->

85,75 către Capitaliști din etapa a II-a +

10,25 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a II-a = 71,50 + 10,85 = 82,35 ->

71,50 către Capitaliști din etapa a III-a +

10,85 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a III-a = 57,00 + 11,64 = 68,64 ->

57,00 către Capitaliști din etapa a IV-a +

11,64 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a IV-a = 42,75 + 11,97 = 54,72 ->

42,75 către Capitaliști din etapa a V-a +

11,97 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a V-a = 28,50 + 12,54 = 41,04 ->

28,50 către Capitaliști din etapa a VI-a +

12,54 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a VI-a = 14,25 + 13,10 = 27,35 ->

14,25 către Capitaliști din etapa a VII-a +

13,10 către mijloace originare

Capitaliști din etapa a VII-a = 0 + 13,65 = 13,65 ->

 

13,65 către mijloace originare

 

299,75 Total al cererii exprimate de posesorii de capital

84,00 Total al cererii exprimate de posesorii de m.o. (pământ și muncă)

Total al ofertei de bunuri prezente 383,75 u.m. =

 

383,75 Cerere de bunuri prezente

1)      270,00 de u.m. provin din resurse economisite cu adevărat (Economisirea brută reală așa cum este ilustrată în Tabelul V-1)

2)      113,75 de u.m. provin din expansiunea creditului (neacoperită de economisire)

383,75 u.m. TOTAL

* Venitul brut al anului (incluzând 100 u.m. de venit net):

483,75

* Venitul brut al anului, înainte de expansiunea creditului (Vezi Tabelul V-2):

370,00

Creșterea nominală a Venitului brut cauzată de Expansiunea creditului (neacoperită de economisire):

113,75

După cum vom arăta mai târziu, anterior lui Mises, diferiți cercetători din cadrul Școlii de la Salamanca (Saravia de la Calle, de pildă) și alții din secolul al XIX-lea, în principal intelectuali aparținând Școlii monetare (Henry Thornton, Condy Raguet, Geyer, etc.), au intuitfaptul că boom-urile provocate de expansiunea creditului vor cunoaște în cele din urmă o inversare spontană, declanșând crizele economice. Mises a fost însă cel dintâi care a formulat și a explicat în mod corect, din perspectivă economică, motivele pentru care lucrurile se petrec în mod necesar astfel. Cu toate că lui Mises îi aparține contribuția inițială remarcabilă, o analiză complet elaborată a diferitelor efecte economice care însoțesc reacția pieței la expansiunea creditului devine disponibilă pentru prima dată grație scrierilor celui mai strălucit student al lui Mises, F.A. Hayek[72]. În secțiunea următoare vom studia în amănunt aceste efecte[73].

Reacția spontană a pieței la expansiunea creditului

Vom lua acum în considerație factorii microeconomici care vor pune capăt procesului de optimism exagerat și expansiune economică nesustenabilă care urmează acordării de credite bancare neacoperite de o creștere anterioară a economisirii voluntare. Vom reuși astfel să trasăm rădăcinile microeconomice fundamentale ale fenomenelor tipic macroeconomice (crize economice, depresiunea și șomajul). Vom analiza separat, în cele ce urmează, cele șase cauze microeconomice ale inversării falsului avânt economic (boom) declanșat inevitabil de expansiunea creditului.

1. Creșterea prețului la mijloacele originare de producție

Primul efect de moment al expansiunii creditului este reprezentat de o sporire a prețului relativ al mijloacelor originare de producție (munca și resursele naturale). Această amplificare a prețului provine din două cauze distincte care se potențează reciproc. Pe de o parte, capitaliștii din diferitele etape ale procesului de producție manifestă o cerere mai ridicată în termeni monetari pentru resursele originare, această creștere a cererii fiind posibilă datorită noilor credite acordate de sistemul bancar. Pe de altă parte, referitor la ofertă, trebuie să avem permanent în vedere faptul că, atunci când se produce expansiunea creditului în absența acoperirii oferite de creșterea anterioară a economisirii, nu este eliberat nici un mijloc originar de producție din etapele cele mai apropiate de consum, după cum se întâmplă în procesul analizat mai înainte, care fusese inițiat de o amplificare reală a economisirii voluntare. Prin urmare, creșterea cererii de mijloace originare de producție în etapele îndepărtate de consum și absența unei măriri concomitente a ofertei duce în mod inevitabil la o creștere treptată a prețului de piață al factorilor de producție. Această sporire tinde, în cele din urmă, să se accelereze, datorită competiției dintre antreprenorii ce activează în diferite etape ale procesului de producție. Dorința acestor antreprenori de a atrage resurse originare în propriile proiecte îi impulsionează să plătească prețuri din ce in ce mai ridicate pentru aceste resurse, prețuri pe care sunt în măsură să le ofere deoarece ei tocmai au încasat de la bănci lichiditatea nou creată, sub forma creditelor pe care acestea le-au creat din nimic. Această creștere a prețului relativ al factorilor originari de producție începe să ridice costul proiectelor de investiții nou lansate deasupra sumei inițial contabilizate. Acest efect nu este însă deocamdată suficient pentru a pune capăt valului de optimism, iar antreprenorii, care continuă să se simtă în siguranță și susținuți de către bănci, merg de obicei înainte cu proiectele lor de investiții fără a se gândi de două ori[74].

2. Creșterea ulterioară a prețului bunurilor de consum

Mai devreme sau mai târziu, prețul bunurilor de consum începe să urce treptat, în vreme ce prețul serviciilor oferite de factorii originari de producție va avea un trend ascendent într-un ritm mai redus (cu alte cuvinte, va începe să scadă în termeni relativi). Acest fenomen este explicat de asocierea următorilor trei factori:

(a)           În primul rând, creșterea venitului monetar al proprietarilor factorilor originari de producție. Într-adevăr, dacă, potrivit presupozițiilor noastre, rata preferinței de timp a agenților economici rămâne stabilă și, în consecință, ei continuă să economisească aceeași fracțiune din venitul propriu, cererea de bunuri de consum în expresie monetară crește ca urmare a sporirii venitului monetar încasat de proprietarii factorilor originari de producție. Cu toate acestea, efectul prezentat ar explica doar o creștere asemănătoare a prețurilor la bunurile de consum, dacă nu s-ar combina cu efectele (b) și (c).

(b)           În al doilea rând, o încetinire pe termen scurt și mediu a producției de noi bunuri și servicii de consum, ca o consecință a alungirii proceselor de producție și a cererii mai ridicate de factori originari de producție în etapele îndepărtate de consumul final. Această micșorare a vitezei cu care noile bunuri de consum ajung în etapa finală a procesului de producție provine din faptul că factorii originari de producție sunt retrași din etapele cele mai apropiate de consum, producând o penurie relativă a acestor factori în acele etape. Această penurie afectează producția și livrarea imediată a bunurilor și serviciilor pentru consumul final. Mai mult, după cum ne informează teoria capitalului schițată la începutul acestui capitol, alungirea generalizată a proceselor de producție și încorporarea în ele a unui număr mai mare de etape îndepărtate de consum duce în mod invariabil la scăderea pe termen scurt a ritmului de producere de noi bunuri de consum. Această încetinire durează câtă vreme este necesar ca procesele de investiție nou inițiate să fie duse la bun sfârșit. Evident, cu cât procesele de producție sunt mai îndelungate, cu alte cuvinte, încorporează mai multe etape de producție, cu atât tind să fie mai productive. Este însă la fel de limpede că, până la încheierea noilor procese de investiție, ele nu vor face posibilă atingerea etapei finale de către o cantitate mai mare de bunuri de consum. Prin urmare, creșterea venitului de care se bucură proprietarii factorilor originari de producție și astfel sporirea cererii de bunuri de consum exprimate în termeni monetari, combinate cu încetinirea pe termen scurt a intrării de noi bunuri de consum pe piață oferă o explicație faptului că prețul bunurilor și serviciilor de consum va urca, în cele din urmă, mai mult decât proporțional; cu alte cuvinte, mai rapid decât creșterea venitului monetar al proprietarilor mijloacelor originare de producție.

(c)            În al treilea rând, sporirea cererii de bunuri de consum în expresie monetară, activată de profiturile antreprenoriale artificiale ce decurg din procesul de expansiune a creditului. Creația bancară de credite implică, în ultimă instanță, o creștere a ofertei de bani și o sporire a prețului factorilor de producție și al bunurilor de consum. Aceste majorări vor distorsiona în cele din urmă estimările antreprenorilor privitoare la profiturile și pierderile lor. În realitate, antreprenorii tind să își calculeze costurile în raport cu costul istoric și cu puterea de cumpărare a unității monetare anterioare procesului inflaționist. Cu toate acestea, ei își vor evalua încasările, bazându-se pe un venit ce include unități monetare cu o putere de cumpărare mai redusă. Toate acestea conduc la profituri considerabile, pur fictive, a căror apariție creează iluzia unei prosperități antreprenoriale și explică motivul pentru care oamenii de afaceri încep să cheltuiască niște profituri care nu au fost în realitate obținute, fapt care amplifică și mai mult presiunea cererii monetare pentru bunurile finale de consum[75].

Este important să subliniem efectul unei creșteri mai mult decât proporționale a prețului bunurilor de consum în raport cu creșterea prețului factorilor originari de producție. Din punct de vedere teoretic, acesta este fenomenul care a scăpat în cea mai mare măsură atenției a numeroși teoreticieni. Întrucât ei nu au înțeles pe deplin teoria capitalului, analizele lor nu au dat seama de faptul că, în momentul în care un volum mai ridicat de resurse productive este dedicat proceselor mai îndepărtate de consum, procese care încep să dea rezultate doar după un răstimp mai îndelungat, are loc o diminuare a vitezei la care noile bunuri de consum ajung la ultima etapă a procesului de producție. Mai mult, aceasta reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice cele mai semnificative ale cazului pe care îl analizăm acum – acela în care alungirea proceselor de producție este finanțată cu credite create din nimic de către bănci –, prin raportare la procesul inițiat de o creștere a economisirii voluntare (care, prin definiție, produce o majorare a stocului de bunuri de consum rămase nevândute și care asigură susținerea proprietarilor factorilor originari de producție până când noile procese de producție sunt încheiate). Când nu există o creștere anterioară a economisirii și, prin urmare, bunurile și serviciile de consum nu sunt eliberate pentru susținerea societății pe perioada alungirii etapelor de producție și a transferului factorilor originari din etapele cele mai apropiate de consum către cele mai îndepărtate de acesta, prețul relativ al bunurilor de consum tinde în mod invariabil să crească[76].

3. Creșterea relativ substanțială a profiturilor contabile ale companiilor din etapele cele mai apropiate de consumul final

Prețul bunurilor de consum urcă într-un ritm mai rapid comparativ cu prețul factorilor originari de producție, fapt care conduce la o creștere relativă a profiturilor contabile înregistrate de companiile din etapele cele mai apropiate de consum, în raport cu profiturile contabile ale companiilor care operează în etapele cele mai îndepărtate de consum. Într-adevăr, prețul relativ al bunurilor și serviciilor vândute în etapele apropiate de consum sporesc foarte repede, în vreme ce costurile, cu toate că și ele cresc, nu au o viteză atât de mare. În consecință, profiturile contabile – sau diferența dintre venit și costuri – escaladează în etapele finale. Dimpotrivă, în etapele îndepărtate de consum, prețul bunurilor intermediare produse în fiecare etapă nu demonstrează o modificare majoră, în timp ce costul factorilor originari de producție întrebuințați în fiecare etapă sporește neîncetat, ca urmare a cererii mai ridicate în termeni monetari pentru acești factori, care își are originea, la rândul său, în expansiunea creditului. Așadar, companiile care își desfășoară activitatea în etapele cele mai îndepărtate de consum au tendința de a aduce un profit mai scăzut, rezultat contabil al unei creșteri a costurilor mai rapidă decât sporirea corespunzătoare a venitului. Acești doi factori dau naștere următorului efect combinat: devine din ce în ce mai evident în toată structura de producție faptul că profiturile contabile generate în etapele cele mai apropiate de consum sunt relativ mai ridicate decât profiturile contabile câștigate în etapele cele mai îndepărtate de acesta. Acest lucru îi impulsionează pe antreprenori către o reconsiderare a investițiilor pe care le-au făcut și chiar să pună sub semnul întrebării oportunitatea acestora. Îi determină să ia în calcul, o dată în plus, necesitatea de modificare a investițiilor inițiale a resurselor, prin retragerea acestora din proiectele mai intensive în capital, care au fost cu greu puse în mișcare, și să le reorienteze către etapele cele mai apropiate de consum[77].

4. „Efectul Ricardo”

Pe lângă aceasta, creșterea mai mult decât proporțională a prețului bunurilor de consum în comparație cu creșterea venitului factorilor originari începe să tragă în jos (în termeni relativi) venitul real al acestora, mai cu seamă salariile. Această contracție reală a salariilor dă naștere „Efectului Ricardo”, pe care l-am expus pe larg, dar care exercită în aceste condiții un impact opus celui exercitat în ultimul nostru exemplu, atunci când economisirea reală înregistra o creștere reală. În cazul economisirii voluntare, scăderea temporară a cererii de bunuri de consum conducea la o sporire în termeni reali a salariilor, care tindea să declanșeze o substituire a muncii cu utilaje și, în consecință, să alungească etapele de producție, distanțându-le de consum și făcându-le mai intensive în capital. Acum însă, efectul este exact contrar: creșterea mai mult decât proporțională a prețului bunurilor de consum în raport cu creșterea venitului factorilor determină diminuarea în termeni reali a venitului, îndeosebi a salariilor, ceea ce înseamnă pentru antreprenori un puternic stimulent financiar în direcția substituirii utilajelor sau echipamentelor de capital cu muncă, în conformitate cu „Efectul Ricardo”. Aceasta are drept urmare o scădere relativă a cererii pentru bunuri de capital și pentru bunuri intermediare din etapele cele mai îndepărtate de consum, fapt care, la rândul său, agravează o dată în plus problema principală a prăbușirii profiturilor contabile (chiar a incidenței pierderilor), care începe să se resimtă în etapele îndepărtate de consum[78].

În câteva cuvinte, „Efectul Ricardo” exercită un impact opus celui manifestat în cazul în care avea loc o creștere a economisirii voluntare[79]. Am remarcat apoi faptul că o amplificare a economisirii a avut drept urmare diminuarea pe termen scurt a cererii de bunuri de consum și a prețului acestora, și astfel o mărire a salariilor reale, care a încurajat substituirea muncitorilor cu utilaje, creșterea cererii de bunuri de capital și o alungire a etapelor de producție. Observăm acum că sporirea relativă a prețului bunurilor de consum determină reducerea salariilor reale, determinându-i pe antreprenori să înlocuiască utilajele cu forță de muncă, ceea ce diminuează cererea de bunuri de capital și scade în continuare profitul companiilor care activează în etapele cele mai îndepărtate de consum[80].

5. Creșterea ratei dobânzii la credite. Rate care depășesc nivelurile anterioare expansiunii creditului.

Ultimul efect temporar constă într-o escaladare a ratelor dobânzii de pe piața creditului. Această creștere se petrece mai devreme sau mai târziu, atunci când ritmul expansiunii creditului neacoperit de economisire reală încetează a mai fi accelerat. În acel moment, ratele dobânzii vor tinde să revină la nivelurile relativ mai ridicate, existente anterior inițierii expansiunii creditului. De fapt, dacă, de exemplu, rata dobânzii este aproximativ 10% înaintea începerii expansiunii creditului și a plasării noilor credite, create din nimic de sistemul bancar, în sectoarele de producție, printr-o reducere a ratei dobânzii (până la 4%, de pildă) și o relaxare a celorlalte condiții „secundare” de acordare a împrumuturilor (garanții contractuale etc.), devine limpede atunci că, în momentul încetării expansiunii creditului și în condițiile analizei noastre, când nu are loc nici o creștere a economisirii voluntare, ratele dobânzii vor urca până la nivelul lor anterior (în exemplul nostru, vor crește de la 4% la 10%). Ele chiar vor depăși nivelul anterior expansiunii creditului (cu alte cuvinte, vor fi mai mari decât rata inițială de 10%), în urma efectului agregat al următoarelor două fenomene:

(a)           Toate celelalte condiții constante, expansiunea creditului și creșterea ofertei de monedă la care conduce vor tinde să urce prețul bunurilor de consum, i.e. să reducă puterea de cumpărare a unității monetare. În consecință, dacă ofertanții de credite doresc să pretindă aceeași rată a dobânzii în termeni reali, vor trebui să adauge (la rata dobânzii existente anterior inițierii procesului de expansiune a creditului) o componentă pentru „inflație” sau, cu alte cuvinte, pentru scăderea anticipată a puterii de cumpărare a unității monetare[81].

(b)           Există un alt motiv puternic pentru care ratele dobânzii urcă până la nivelul lor anterior, și chiar îl depășesc: antreprenorii care s-au angajat în alungirea proceselor de producție în pofida creșterii ratelor dobânzii, vor fi dispuși, în măsura în care au dedicat deja resurse substanțiale noilor procese investiționale, să plătească rate ale dobânzii foarte ridicate, cu condiția să fie alimentați cu fondurile necesare ducerii la bun sfârșit a proiectelor pe care le-au lansat în mod eronat. Acesta constituie un aspect important, complet neobservat până în momentul în care Hayek l-a studiat în amănunt în 1937[82]. Hayek arată că procesul de investire în bunuri de capital generează o cerere autonomă de bunuri de capital ulterioare, tocmai cele care sunt complementare în raport cu bunurile deja produse. Mai mult, acest fenomen va dura tot atâta timp cât convingerea că procesele de producție pot fi încheiate. Astfel, antreprenorii se vor grăbi să ceară noi împrumuturi indiferent de costul acestora, înainte de a fi forțați să își recunoască eșecul și să abandoneze complet proiectele investiționale în care au alocat resurse foarte importante și pentru care și-au pus în pericol prestigiul. În consecință, majorarea ratei dobânzii care are loc pe piața creditului la sfârșitul falsului avânt economic nu se datorează în exclusivitate fenomenelor monetare, după cum crezuse până atunci Hayek, ci și factorilor reali care afectează cererea de noi credite[83]. În câteva cuvinte, antreprenorii, hotărâți să finalizeze noile etape de bunuri de capital pe care le-au inițiat și pe care le văd amenințate, se îndreaptă către bănci și solicită împrumuturi suplimentare, oferind pentru acestea rate ale dobânzii din ce în ce mai ridicate. Începe astfel o „luptă pe viață și pe moarte” pentru obținerea finanțării adiționale[84].

6. Apariția pierderilor contabile în companiile care operează în etapele relativ mai îndepărtate de consum: izbucnirea inevitabilă a crizei.

Cei cinci factori de mai sus declanșează următorul efect combinat: mai devreme sau mai târziu, companiile care activează în etapele relativ mai îndepărtate de consum încep să suporte pierderi contabile considerabile. Aceste pierderi contabile, comparate cu profiturile relative generate în etapele cele mai apropiate de consum, vor face evidente, fără putință de tăgadă, erorile antreprenoriale de proporții comise și nevoia urgentă de a le corecta, prin stoparea și ulterior lichidarea proiectelor investiționale care au fost inițiate în mod eronat, retrăgându-se resursele productive din etapele cele mai îndepărtate de consum și transferându-le înapoi către cele mai apropiate de acesta.

Pe scurt, antreprenorii încep să conștientizeze faptul că se impune o reajustare de proporții a structurii de producție. Prin această „restructurare”, în contextul căreia se retrag din proiectele inițiate în etapele industriilor bunurilor de capital și pe care nu au reușit să le încheie cu succes, ei transferă ce a mai rămas din resurse către industriile cele mai apropiate de consum. A devenit acum evident că anumite proiecte investiționale sunt neprofitabile, iar antreprenorii trebuie să le lichideze și să realizeze transferarea pe scară largă a respectivelor resurse productive, îndeosebi a muncii, către etapele apropiate de consum. Criza și recesiunea economică au lovit mai cu seamă ca urmare a absenței resurselor reale economisite, cu ajutorul cărora să se ducă la bun sfârșit proiectele investiționale care, după cum a devenit evident, au fost mult prea ambițioase. Criza este dusă la apogeu de o investiție excesivă („suprainvestiție”) în etapele cele mai îndepărtate de consum, i.e. în industriile bunurilor de capital (software și hardware, instalațiile hightech din instalațiile de comunicații, furnale, șantiere navale, construcții) și în toate celelalte etape cu o structură amplă a bunurilor de capital. Ea este declanșată, de asemenea, datorită unei penurii relative, concomitente, a investițiilor în industriile cele mai apropiate de consum. Efectul combinat al celor două erori este reprezentat de malinvestiția generalizată a resurselor productive; cu alte cuvinte, o investiție de un tip, o calitate, o cantitate și o distribuție geografică și antreprenorială caracteristică unei situații în care avusese loc mult mai multă economisire voluntară. În câteva cuvinte, antreprenorii au investit un volum inadecvat într-un mod nepotrivit în locuri eronate din structura de producție deoarece aveau impresia, fiind induși în eroare de expansiunea bancară a creditului, că economisirea socială ar fi mult mai amplă. Agenții economici și-au dedicat eforturile alungirii etapelor celor mai intensive în capital, în speranța că, odată ce noile proiecte investiționale vor fi, în timp, duse la bun sfârșit, fluxul final de bunuri și servicii de consum va crește semnificativ. Însă procesul prin care se reușește alungirea structurii de producție necesită o perioadă foarte îndelungată de timp. Până la terminarea acestui interval de timp, societatea nu se poate bucura de sporirea corespunzătoare a producției de bunuri și servicii de consum. Cu toate acestea, agenții economici nu sunt dispuși să aștepte până la încheierea acestei perioade de timp mai îndelungate. Dimpotrivă, ei își demonstrează în acțiune preferințele și cer în prezent bunuri și servicii de consum, i.e. cu mult mai devreme decât ar fi posibil dacă structura de producție ar trebui finalizată[85].

Economisirea realizată la nivelul societății poate să fie investită cu înțelepciune, sau în mod nesăbuit. Expansiunea creditului produsă ex nihilo de sistemul bancar îi încurajează pe antreprenori să acționeze ca și cum economisirea socială ar fi crescut substanțial, mai exact cu mărimea pe care banca a creat-o sub forma noilor credite sau a mijloacelor fiduciare. Procesele microeconomice prezentate mai sus scot la lumină în mod spontan și invariabil eroarea comisă. Această eroare derivă din faptul că, pentru o lungă perioadă de timp, agenții economici cred că economisirea disponibilă este mult mai amplă decât este în realitate. Această situație se aseamănă foarte mult cu aceea în care s-ar găsi Robinson Crusoe, binecunoscut nouă din secțiunea 1, dacă, după ce va fi economisit un coș de fructe de pădure mare cât pentru a-i permite pierderea a maximum cinci zile în vederea producerii unui bun de capital fără a mai fi necesar să se dedice adunării unei cantități suplimentare de fructe, în urma unei erori de calcul[86], el ar crede că acest volum economisit i-ar permite începerea construirii adăpostului său. După cinci zile, petrecute doar pentru săparea fundației și pentru adunarea materialelor, el își va fi consumat toate fructele, fiindu-i, prin urmare, imposibil să își ducă la bun sfârșit iluzoriul proiect investițional. Mises compară eroarea generală comisă cu cea pe care un constructor ar face-o dacă ar aprecia în mod greșit volumul materialelor de care dispune și le-ar utiliza în întregime pentru a pune fundația unei clădiri, pe care ar fi apoi nevoit să o lase neterminată[87]. După cum consideră Hayek, ne confruntăm, astfel, cu o criză de supraconsum sau, cu alte cuvinte, de economisire insuficientă. A devenit evident că economisirea este prea scăzută pentru a permite încheierea investițiilor mai intensive în capital care au fost inițiate în mod eronat. Situația este asemănătoare cu cea a locuitorilor imaginari ai unei insule care, după ce au început construirea unui utilaj enorm, capabil să le satisfacă pe deplin nevoile, și-au epuizat întreaga economisire și tot capitalul înainte de a-l termina, fără a avea altă alternativă decât aceea de abandonare temporară a proiectului și de redirecționare a întregii energii de care dispun către căutarea hranei de zi cu zi la un nivel care nu depășește subzistența, i.e. în absența sprijinului acordat de vreun utilaj de capital[88]. În societatea noastră, o asemenea penurie de economisire conduce la următoarele consecințe: multe fabrici sunt închise, îndeosebi în etapele cele mai îndepărtate de consum, numeroase proiecte investiționale, inițiate în mod eronat, sunt paralizate, iar mulți muncitori concediați. Mai mult, pesimismul pătrunde în întreaga societate, iar ideea că o criză economică inexplicabilă a erupt, la scurt timp după ce oamenii începuseră să creadă că avântul economic (boom) și optimismul, departe de a-și fi atins apogeul, vor dura la nesfârșit, îi demoralizează chiar și pe cei mai îndrăzneți[89].

Graficul V-7 reflectă situația structurii de producție în momentul în care criza și recesiunea economică provocate de expansiunea creditului (i.e. neacoperită de o creștere anterioară a economisirii voluntare) au devenit evidente, iar reajustările necesare au fost făcute. După cum reiese cu claritate din diagramă, noua structură de producție este mai aplatizată și conține doar cinci etape, deoarece au dispărut cele două etape mai îndepărtate de consum. Așa cum dovedesc Graficele V-5 și V-6, inițial, expansiunea creditului a permis antreprenorilor, în mod eronat, să se implice în aceste etape. Mai mult, Tabelul V-6 arată că, deși venitul brut anual este identic cu cel reflectat în Tabelul V-5 (483,7 u.m.), distribuția fracțiunii alocate cererii directe de bunuri și servicii de consum și cererii de bunuri intermediare s-a modificat în favoarea celei dintâi. În realitate, există acum o cerere monetară de bunuri de consum în valoare de 132 u.m., mărime cu o treime mai mare decât cele 100 u.m. ale cererii monetare care apăreau în exemplul expus în Graficul V-5 și Tabelul V-5. În același timp, cererea monetară totală de bunuri intermediare a scăzut de la 383 la 351 u.m. Pe scurt, avem o structură „mai aplatizată” care este mai puțin intensivă în termeni de capital, conducând, prin urmare, la producerea a mai puține bunuri și servicii de consum, acestea însă fac obiectul unei cereri monetare mai ridicate; toate aceste împrejurări dau naștere unei creșteri puternice a prețului bunurilor și serviciilor de consum și pauperizării generalizate a societății. Acest fapt este scos în evidență de micșorarea, în termeni reali, a prețului diferiților factori originari de producție. Cu toate că valoarea nominală a venitului monetar încasat de proprietari a urcat substanțial, creșterea încă și mai rapidă a prețului bunurilor de consum îi plasează pe proprietarii acestor factori într-o poziție considerabil dezavantajoasă, în termeni reali. În plus, rata dobânzii, sau rata profitului contabil, atinsă în fiecare etapă a crescut la mai mult de 13,5%, i.e. la un nivel care chiar îl depășește pe cel al dobânzii de pe piața creditului anterior expansiunii creditului (11% anual). Această rată mai ridicată reflectă o marjă care compensează scăderea puterii de cumpărare a banilor, competiția mai acerbă dintre diferiții antreprenori, care doresc cu disperare să primească noi împrumuturi, precum și creșterea componentelor de risc și de incertitudine antreprenorială, care influențează rata dobânzii ori de câte ori pesimismul și suspiciunea în domeniul economic devin exagerate.

Trebuie să accentuăm faptul că structura de producție apărută în urma reajustării care se impune, ilustrată de Graficul V-7, nu poate să se suprapună în continuare peste structura existentă anterior expansiunii creditului. Aceasta se datorează faptului că circumstanțele s-au modificat semnificativ. S-au produs pierderi masive, inevitabile, de bunuri de capital specifice într-un asemenea grad, încât resursele rare ale societății au fost canalizate către investiții imposibil de restructurat și, prin urmare, lipsite de valoare economică. Această împrejurare dă naștere pauperizării generalizate a societății, care se manifestă printr-un declin al echipamentului de capital per capita, de unde rezultă diminuarea productivității muncii și, în consecință, o reducere suplimentară a salariilor reale. Mai mult, s-a produs o deplasare a distribuției venitului între diferiții factori de producție, precum și o realiniere a tuturor proceselor investiționale care, cu toate că au fost eronate în momentul inițierii lor, mai au încă o oarecare valoare și folosință economică. Toate aceste împrejurări noi au transformat structura de producție într-una mult diferită din punct de vedere calitativ, iar cantitativ mult mai aplatizată și mai săracă decât cea existentă înainte ca băncile să declanșeze expansiunea creditului[90].

Am prezentat, pe scurt, bazele microeconomice ale reacției spontane a pieței care manifestă tendința consecventă de a succeda expansiunii creditului. Această reacție produce ciclurile consecutive de boom și recesiune, care au afectat în mod repetat economiile occidentale, pentru aproape două secole (sau chiar pe o perioadă mai îndelungată, după cum am notat în capitolul 2). De asemenea, am demonstrat că nu există nicio posibilitate teoretică pentru ca sporirea creditelor efectuată de către bănci să permită societății, în condițiile în care nu este acoperită de o creștere corespunzătoare anterioară a economisirii voluntare, să își diminueze eforturile necesare pe care le implică orice proces de creștere economică și să alimenteze și să accelereze creșterea sustenabilă, în absența unei decizii voluntare a cetățenilor în vederea sacrificului și a economisirii[91]. Dat fiind faptul că acestea constituie niște concluzii de o importanță deosebită, vom analiza în secțiunea următoare implicațiile pe care le au ele asupra sectorului bancar, în special, modalitatea prin care explică faptul că acest sector nu poate opera în mod independent, cu alte cuvinte, în absența unei bănci centrale, în condițiile în care păstrează o rezervă fracționară. Vom încheia astfel demersul teoretic pe care ni l-am propus în capitolul 3: acela de a demonstra, pe baza teoriei economice, că este imposibil ca sistemul bancar să se autoasigure împotriva riscului de suspendare a plăților și de faliment prin aplicarea unei cerințe privind rezerva fracționară, deoarece presupusa asigurare (condiția de păstrare a rezervei fracționare) constituie tocmai factorul declanșator al unui proces de expansiune a creditului, fals avânt economic, criză și recesiune economică, care exercită în mod invariabil un efect negativ asupra solvabilității și a capacității de plată a băncilor.


Tabelul V-6

Oferta și cererea de bunuri prezente

(în urma crizei economice cauzate de expansiunea creditului fără acoperire în economisire)

Oferta de bunuri prezente

(Cei care economisesc)

Cererea de bunuri prezente

(Cei care oferă bunuri viitoare)

 

Capitaliști din etapa 1 = 106,50 + 10,20 = 116,70 ->

106,50 către Capitaliști din etapa 2 +

10,20 către mijloace originare

Capitaliști din etapa 2 = 80,00 + 13,72 = 93,72 ->

80,00 către Capitaliști din etapa 3 +

13,72 către mijloace originare

Capitaliști din etapa 3 = 53,25 + 17,15 = 70,40 ->

53,25 către Capitaliști din etapa 4 +

17,15 către mijloace originare

Capitaliști din etapa 4 = 26,50 + 20,36 = 46,86 ->

26,50 către Capitaliști din etapa 5 +

20,36 către mijloace originare

Capitaliști din etapa 5 = 0 + 23,32 = 23.32 ->

 

23,32 către mijloace originare

 

226,25 Total al cererii exprimate de posesorii de capital

84,75 Total al cererii exprimate de posesorii de m.o. (pământ și muncă)

Total al ofertei de bunuri prezente 351,00 u.m. =

ECONOMISIRE ȘI INVESTIRE (BRUTE) =

351,00 u.m. Cerere totală de bunuri prezente

Venit brut anual = 483,7 (identic cu cel din Tabelul V-5)

132,7 u.m. de consum final + 351 u.m. de ofertă și cerere de bunuri prezente (economisire și investire brute = 483,7 u.m.)



4.

Activitatea bancară, ratele fracționare ale rezervelor și legea numerelor mari

Analiza pe care am oferit-o până în acest moment ne permite să comentăm asupra posibilității, pe care o susțin anumiți cercetători, de a asigura practica activității bancare cu rezervă fracționară prin aplicarea legii numerelor mari. Vom da în principal un răspuns argumentului potrivit căruia băncile, pentru a satisface cererile normale ale clienților lor de lichiditate, și în conformitate cu legea numerelor mari, trebuie să păstreze la îndemână, sub forma unei rezerve de numerar doar o fracțiune din banii depozitați la ele în numerar. Acest argument se află în centrul doctrinelor juridice care urmăresc să justifice contractul de depozit bancar de bani cu rezervă fracționară. Am cercetat acest contract dintr-o perspectivă critică în capitolul 3.

Trimiterea, în acest domeniu, la legea numerelor mari este echivalentă cu încercarea de aplicare a principiilor de tehnică a asigurărilor pentru a ne apăra de riscul de retragere a depozitelor, un risc asumat a priori a fi cuantificabil și, în consecință, asigurabil. Această impresie este însă eronată și, după cum vom vedea, se bazează pe o idee greșită asupra naturii fenomenelor de care ne ocupăm. Într-adevăr, spre deosebire de genul de evenimente care corespund sferei fenomenelor naturale și care reprezintă un risc asigurabil, fenomenele asociate activității bancare se încadrează în domeniul acțiunii umane, fiind astfel impregnate de incertitudine (nu risc), care nu este, prin însăși natura sa, asigurabilă.

Într-adevăr, în sfera acțiunii umane, viitorul este întotdeauna incert, în sensul că urmează să fie configurat, iar singura porțiune din el care se află în posesia actorilor care îi vor fi protagoniști sunt anumite idei, imagini mentale și așteptări pe care ei speră să le realizeze prin acțiunea personală și interacțiunea cu ceilalți actori. Mai mult, viitorul este deschis oricărei oportunități creative a persoanei; prin urmare, fiecare actor îl întâmpină cu o incertitudine permanentă, care poate să fie diminuată prin comportamentele regulate ale actoruluiși ale celorlalți (prin instituții) și exercitarea abilă a capacității antreprenoriale. Cu toate acestea, actorul nu va reuși să elimine în totalitate această incertitudine[92]. Natura deschisă, permanentă a incertitudinii la care ne referim aici face ca atât noțiunile tradiționale de probabilitate obiectivă și subiectivă, cât și accepțiunea bayesiană a acesteia din urmă să fie inaplicabile sferei interacțiunii umane. De fapt, teorema bayesiană necesită o structură stabilă, fundamental stohastică, incompatibilă cu capacitatea umană de creativitate antreprenorială[93]. Motivele sunt două: în primul rând, nu este posibil nici măcar să cunoaștem toate alternativele sau cazurile potențiale; iar în al doilea rând, doar actorul are anumite credințe sau convingeri subiective – denumite de Mises probabilități de caz (sau evenimente singulare)[94] – care, pe măsură ce sunt modificate sau lărgite, tind să schimbe în mod surprinzător, cu alte cuvinte, într-o manieră radicală, divergentă, întregul tablou de credințe și cunoaștere al actorului. Astfel, actorul descoperă neîncetat situații total noi, pe care anterior nu reușea nici măcar să și le imagineze.

Acest concept de incertitudine, care corespunde unor evenimente singulare din sfera acțiunii umane și, prin urmare, a economiei, diferă în mod radical de noțiunea de risc aplicabilă în domeniul fizicii și al științelor naturii. Tabelul V-7 oferă un rezumat în acest sens.

Evident că evenimentele corelate cu retragerea de către client a depozitelor din bancă, mai mult sau mai puțin masivă și neașteptată, corespund sferei acțiunii umane și sunt îmbibate de incertitudine, care prin însăși natura sa este tehnic neasigurabilă. Motivul tehnico-economic pentru care este imposibil să asigurăm incertitudinea provine în principiu din faptul că acțiunea umană însăși produce sau creează evenimentele care se încearcă să fie asigurate. Cu alte cuvinte, retragerile depozitelor sunt invariabil influențate de existența însăși a asigurării și, prin urmare, nu există independența stochastic necesară între existența „asigurării” – cerința de păstrare a unei rezerve fracționare presupus a fi fost stabilită potrivit legii numerelor mari și în urma experienței bancherilor – și producerea exact a fenomenului împotriva căruia se urmărește încheierea asigurării (crizele bancare care provoacă retragerea masivă a depozitelor)[95]. Demonstrația amănunțită a conexiunii strânse dintre încercarea de aplicare a legii numerelor mari sub forma cerinței unei rezerve fracționare și faptul că această „asigurare” declanșează inevitabil retrageri masive ale depozitelor este simplă. Elaborarea teoriei austriece, sau teoria creditului de circulație, a ciclului afacerilor (tratată în acest capitol) reușește acest lucru. Într-adevăr, activitatea bancară cu rezervă fracționară permite acordarea pe scară largă de credite neacoperite de sporirea anterioară a economisirii (adică expansiunea creditului) și produce, într-o primă fază, lărgirea și alungirea artificială a structurii de producție (reprezentată prin aria hașurată din Graficul V-6). Mai devreme sau mai târziu însă, factorii microeconomici, care au fost explicați în amănunțime în secțiunea precedentă, pun în mișcare procesele sociale care tind să inverseze erorile antreprenoriale comise, astfel că, în consecință, structura de producție ajunge asemănătoare cu cea reprezentată în Graficul V-7. Observăm acolo că noile etape prin care s-a încercat alungirea structurii de producție (etapele șase și șapte din Graficul V-6) dispar în întregime. În plus, „lărgirea” etapelor doi-cinci este lichidată, fapt care produce o sărăcire generală a societății, ca rezultat al investiției eronate a resurselor sale rare economisite. În consecință, un număr foarte semnificativ de beneficiari ai creditelor derivate din expansiunea creditului nu reușesc, în cele din urmă, să le ramburseze și devin rău-platnici, fapt care inițiază un proces în care se multiplică atât suspendările de plăți, cât și falimentele bancare. Astfel, incapacitatea de plată ajunge să afecteze un procent foarte larg al creditelor bancare. Odată ce criza se declanșează și devine limpede că proiectele de investiții lansate în mod eronat nu ar fi trebuit să fie întreprinse, valoarea de piață a acestor proiecte este redusă până la o fracțiune din valoarea lor inițială, aceasta în cazul în care nu dispare complet.

Tabelul V-7

Sfera științelor naturii

Sfera acțiunii umane

―――――――――――――――――――――

―――――――――――――――――――――

1. Probabilitatea de clasă: comportamentul clasei este cunoscut sau poate fi cunoscut, fapt care nu este posibil în cazul comportamentului elementelor sale individuale.

1. „Probabilitatea” unui caz sau eveniment unic: nu există o clasă, și, în vreme ce anumiți factori care afectează evenimentul unic sunt cunoscuți, alții nu sunt. Acțiunea însăși poate să producă sau să creeze evenimentul.

2. Pentru întreaga clasă există o situație de risc asigurabil.

2. Există o incertitudine permanentă, dată fiind natura creativă a acțiunii umane. Astfel, incertitudinea nu este asigurabilă.

3. Probabilitatea poate fi exprimată în termeni matematici.

3. Probabilitatea nu poate fi exprimată în termenimatematici.

4. Probabilitatea este calculată apelându-se la logică și cercetare empirică. Teorema lui Bayes face posibilă estimarea probabilității clasei pe măsura apariției de noi informații.

4. Este descoperită prin introspecție, înțelegere și estimare antreprenorială. Fiecare nou bit de informație modifică ex novo întreaga hartă de credințe și așteptări (conceptul de surpriză).

5. Face obiectul de analiză al cercetătorului din științele naturii.

5. Un concept utilizat îndeobște de actorul-antreprenor și de istoric.

――――――――――――――――――――――――――――――――――――――――――

Gradul în care această scădere generalizată a valorii a numeroase bunuri de capital se regăseșteîn activele băncii este ilustrat grafic tocmai de mărimea creditelor care corespunde zonelor hașurate din Graficul V-6. Această diagramă reflectă în termeni monetari alungirea și lărgirea artificială a structurii de producție, modificări întreprinse în fazele expansioniste ale ciclului economic, grație sursei ieftine și facile de finanțare din credite bancare, neacoperite de o creștere anterioară a economisirii voluntare reale. În măsura în care erorile comise sunt revelate, iar „alungirile” și „lărgirile” structurii de producție sunt abandonate, lichidate sau reajustate, valoarea activelor din întregul sistem bancar suferă o scădere dramatică. În plus, acest declin al valorii este însoțit gradual de procesul de contracție a creditului, care a făcut obiectul analizei noastre la sfârșitul capitolului 4 și care tinde să agraveze o dată în plus efectele negative pe care recesiunea le exercită asupra activelor sistemului bancar. De fapt, acei antreprenori care au izbutit în mod fericit să își salveze companiile de la suspendarea plăților și faliment își restructurează procesele investiționale pe care le-au inițiat. Le stopează, le lichidează și acumulează banii necesari rambursării creditelor obținute de la bancă. Mai mult, pesimismul și demoralizarea agenților economici[96] semnifică faptul că cererile de noi credite și aprobarea lor nu pot compensa viteza la care sunt rambursate creditele. Va urma o contracție serioasă a creditului.

Trebuie, așadar, să conchidem că recesiunea economică, a cărei cauză o constituie expansiunea creditului, produce un declin generalizat al valorii activelor contabilizate ale sistemului bancar, exact în momentul în care optimismul și încrederea deponenților se găsesc la pragul de jos. Altfel spus, recesiunea șiincapacitatea de plată trag în jos valoarea creditelor bancare și a altor active ale băncilor, în vreme ce pasivele corespunzătoare ale acestora – depozitele ce se află acum în posesia terțelor părți – rămân nemodificate. În ceea ce privește contabilitatea, situația financiară a numeroase bănci devine în mod special problematică și dificilă, și ele încep să anunțe suspendări ale plăților și falimente. După cum este logic, din punct de vedere teoretic este imposibilă determinarea în avans a băncilor specifice care vor fi relativ mai afectate. Cu toate acestea, putem previziona cu toată siguranța că acele bănci care sunt marginal vorbind mai puțin solvabile se vor confrunta cu o serioasă contracție a lichidităților, suspendarea plăților și chiar falimentul. O asemenea situație poate cu multă ușurință să accelereze o criză generalizată de încredere în întregul sistem bancar, îndemnându-i pe cetățeni să își retragă în masă depozitele, nu numai de la băncile care se confruntă comparativ cu cele mai mari dificultăți, ci, prin contagiune, de la toate celelalte bănci. Într-adevăr, toate băncile care operează cu o rezervă fracționară sunt inerent insolvabile, iar deosebirile dintre ele sunt relativ minore și doar o chestiune de grad, ceea ce face inevitabilă o contracție semnificativă financiară și a creditului. Evenimente de acest tip – precum criza economică pe care băncile florentineau provocat-o în secolul al XIV-lea – au avut loc în mod recurent din momentul apariției activității bancare cu rezervă fracționară. În orice caz, s-a demonstrat faptul că sistemul cu rezervă fracționară declanșează endogen procese care fac imposibilă asigurarea băncilor pe calea aplicării legii numerelor mari. Aceste procese provoacă crize sistematice în sistemul bancar, care, mai devreme sau mai târziu, îl încarcă cu greutăți insurmontabile. Acest fapt invalidează unul dintre cele mai perimate argumente de justificare tehnică a existenței unui contract care, asemenea celui de depozit bancar de bani cu rezervă fracționară, dovedește o natură juridică inacceptabilă (după cum am văzut în capitolul 3), dat fiind faptul că provine în exclusivitate dintr-un privilegiu acordat de autoritățile publice băncilor private.

Cineva ar putea în mod eronat să creadă că incidența ridicată a incapacitățiide rambursare și pierderea generalizată de valoare la rubrica de activ a bilanțurilorbancare, ambele produse ale crizelor economice, ar putea fi compensate fără dificultate din punct de vedere contabil, prin eliminarea depozitelor corespunzătoare care echilibrează aceste credite din rubrica de pasiv. Capitolul 4 nu a arătat însă în mod inutil faptul că procesul de expansiune a creditului implică crearea de către bancă a unor astfel de depozite. Din punct de vedere economic însă, acest argument este invalid. În vreme ce crearea de către bănci a banilor sub forma depozitelor coincide inițial cu crearea de credite, ambele fiind acordate acelorași actori, beneficiarii creditelor se despart imediat de unitățile monetare primite sub forma depozitelor, utilizându-le pentru plata furnizorilor și a altor proprietari de mijloace originare de producție. Rezultă de aici că beneficiarii direcți continuă să datoreze băncii suma luată cu împrumut, însă depozitele trec negreșit de la un titular la altul. Tocmai aceasta reprezintă sursa insolvabilității inerente a băncilor, care le pune în pericol supraviețuirea în răstimpul etapelor unei recesiuni economice severe. De fapt, oamenii de afaceri care primesc creditele comit o eroare antreprenorială de masă, pe care crizao va da la iveală. Ei inițiază în mod eronat procese de investiții în bunuri de capital, în care se vor materializa creditele, a căror valoare scade dramatic sau este complet pierdută. Urmarea este incapacitatea de plată de dimensiuni substanțiale, iar valoarea unei părți largi a activelor băncii se prăbușește. În același timp însă, posesorii de depozite, acum în calitate de terțe părți, își mențin neștirbită creanța asupra băncilor care s-au angajat în expansiunea creditelor și, prin urmare, băncile nu pot să își elimine pasivele în aceeași măsură cu care scade valoarea activelor lor. Rezultă de aici o malajustare contabilă, care conduce la suspendarea plăților și la falimentul băncilor care sunt, marginal vorbind, mai puțin solvabile. Dacă pesimismul și lipsa de încredere se răspândesc, toate băncile pot să devină insolvabile, situația terminându-se cu falimentul dezastruos al sistemului bancar și al sistemului monetar bazat pe activitatea bancară cu rezervă fracționară. Această instabilitate intrinsecă activității bancare cu rezervă fracționară este aspectul care face inevitabilă existența unei bănci centrale ca împrumutător de ultimă instanță, după cum funcționarea corectă a unui sistem de libertate bancară deplină necesită o revenire la principiile de drept tradiționale și astfel la cerința unei rezerve de 100%.

Dacă un contract de depozit bancar care îngăduie bancherilor să își neglijeze obligația de păstrare a unei rate a rezervelor de 100% poate să conducă, în cele din urmă, chiar la prăbușirea sistemului bancar (și a multora dintre clienții săi), cum este posibil ca bancherii să insiste, istoric vorbind, în a acționa în acest mod? În primele trei capitole am studiat factorii și circumstanțele istorice care au dat naștere contractului de depozit bancar cu rezervă fracționară. Am văzut acolo că acest contract își are sursa într-un privilegiu pe care statele l-au acordat bancherilor, permițându-le să utilizeze în folosul personal banii deponenților lor, cel mai adesea sub forma creditelor acordate înșiși celor care oferă privilegiul, adică guvernului sau statului, copleșiți neîncetat de presiunile financiare. Dacă guvernele și-ar fi îndeplinit scopul lor fundamental și ar fi definit și apărat în mod adecvat drepturile de proprietate ale deponenților, o asemenea instituție nefirească nu ar fi apărut niciodată.

Să introducem acum câteva observații suplimentare referitoare la apariția contractului de depozit bancar de bani cu rezervă fracționară. Un aspect relevant îl constituie dificultatea teoretică semnificativă, datorită căreia, dată fiind natura complexă, abstractă a proceselor sociale asociate creditului și monedei, numeroase persoane, chiar din rândul celor mai implicate în aceste procese, nu reușesc să analizeze și să pătrundă efectele pe care expansiunea creditului le provoacă în cele din urmă. În realitate, de-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor au considerat, în general, efectele expansiunii creditului ca fiind pozitive și s-au concentrat doar pe consecințele sale cele mai vizibile, pe termen scurt (valul de optimism, falsul avânt economic). Ce se poate spune însă despre bancherii înșiși, care au trecut pe parcursul istoriei prin numeroase panici bancare,care au și-au periclitat serios și în mod repetat sau chiar au pus capăt afacerii lor? Dat fiind faptul că bancherii au suferit primii consecințele operării cu o rezervă fracționară, ne-am putea gândi că este în interesul lor să își modifice practicile și să le adapteze principiilor de drept tradiționale, cu alte cuvinte, o rezervă în numerar de 100%. Ludwig von Mises însuși a împărtășit la început această idee[97], cu toate acestea, experiența istorică, ce arată că băncile au revenit tot mereu la practica păstrării unei rezerve fracționare, în pofida riscurilor uriașe pe care le implică, nu o confirmă, după cum nu o face nici analiza teoretică. Într-adevăr, chiar atunci când bancherii sunt conștienți că activitatea bancară cu rezerve fracționare este condamnată să eșueze pe termen lung, crearea ex nihilo de bani – capacitate pe care o presupune orice expansiune a creditului – generează profituri atât de largi, încât bancherii cedează în cele din urmă tentației de revenire la o rezervă fracționară. În plus, nici un bancher particular nu poate fi absolut sigur că banca sa va fi una dintre cele care își va suspenda într-un final plățile sau va da faliment, din moment ce poate să spere întotdeauna că va reuși să se retragă din proces înainte de declanșarea crizei, să ceară rambursarea creditelor acordate și să evite rău-platnicii. Astfel, se pune în mișcare un fenomen tipic de tragedie a comunelor – un proces cunoscut ca fiind declanșat ori de câte ori drepturile de proprietate ale terților sunt definite sau apărute în mod inadecvat (precum în cazul de față). Vom studia acest proces în profunzime în capitolul 8. În lumina celor spuse mai sus, nu constituie o surpriză faptul că băncile se confruntă cu o tentație irezistibilă de a expanda creditul înaintea altor bănci și astfel de a beneficia pe deplin de profiturile expansiunii, lăsând restul băncilor și întregul sistem economic în general să suporte împreună consecințele extrem de nocive care se vor produce în cele din urmă[98].

În concluzie, imposibilitatea tehnică de asigurare contra riscului de retragere a depozitului prin practica unei rate fracționare a rezervelor explică, de asemenea, după cum vom vedea în capitolul 8, faptul că bancherii înșiși au fost principalii partizani ai existenței unei bănci centrale care, în calitate de împrumutător de ultimă instanță, ar putea să le garanteze supraviețuirea în perioadele de panică[99]. Din acest punct de vedere, emergența istorică a băncii centrale ca instituție a fost consecința inevitabilă a însuși privilegiului care îngăduie băncilor să acorde cu împrumut majoritatea banilor pe care îi primesc sub formă de depozite, prin păstrarea unei rate fracționare a rezervelor. Este evident, în plus, că până la restabilirea principiilor tradiționale de drept, și astfel a cerinței unei rezerve de 100%, va fi imposibilă renunțarea la existența uneibănci centrale și introducerea unui sistem de veritabilă liberă întreprindere bancară, care este supus legii și care nu afectează negativ cursul economiei prin provocarea cu regularitate a unor faze destabilizatoare de falsă expansiune și de recesiune economică[100].



[1] Teoria capitalului expusă aici reprezintă cheia înțelegerii modului în care expansiunea creditului distorsionează structura reală de producție a economiei. În realitate, eroarea comună a celor care critică teoria austriacă a ciclului afacerilor (denumită și teoria creditului de circulație), care face obiectul prezentării noastre, este aceea de a nu lua în considerație teoria capitalului. Acesta este cazul, de pildă, al lui Hans-Michael Trautwein în cele două articole ale sale: „Money, Equilibrium, and the Business Cycle: Hayek’s Wicksellian Dichotomy”, History of Political Economy 28, nr. 1, primăvară 1996, p. 27–55, și „Hayek’s Double Failure in Business Cycle Theory: A Note”, capitolul 4 din Money and Business Cycles: The Economics of F.A. Hayek, M. Colonna și H. Hagemann, ed., Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1994, vol. 1, p. 74–81.

[2] Asupra conceptului de acțiune umană, plan al acțiunii, conceptul subiectiv de timp și acțiunea în accepțiunea unui ansamblu de etape succesive, Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 43 și urm.

[3] Dezvoltarea economiei ca știință care are întotdeauna în centru ființele umane, actori creativi și protagoniști ai tuturor proceselor și fenomenelor sociale (concepția subiectivistă) reprezintă, fără doar și poate, contribuția cea mai semnificativă și caracteristică a Școlii austriece de economie, fondată de Carl Menger. În realitate, Menger a resimțit ca vitală abandonarea obiectivismului steril al Școlii clasice (anglo-saxone), ai cărei membri erau obsedați de presupusa existență a unor entități exterioare obiective (clase sociale, agregate, factori materiali de producție etc.). Menger susținea că economiștii ar trebui să adopte, dimpotrivă, întotdeauna perspectiva subiectivistă asupra ființelor umane care acționează și că această viziune ar trebui să exercite fără excepție o influență decisivă asupra modului în care sunt formulate toate teoriile economice, în ceea ce privește conținutul științific, concluziile și rezultatele lor practice. Despre acest subiect, Vezi Huerta de Soto, „Génesis, esencia y evolución de la Escuela Austriaca de Economía”, în Estudios de economía política, cap. 1, p. 17–55.

[4] Această clasificare și terminologie au fost concepute de Carl Menger, a cărui teorie a bunurilor economice de ordine diferite constituie una dintre cele mai importante consecințe logice ale concepției sale subiectiviste asupra economiei. Carl Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Wilhelm Braumüller, Viena, 1871. Menger întrebuințează expresia „Güter der ersten Ordnung” (p. 8) pentru a desemna bunurile de consum sau bunurile de ordinul întâi. Traducere în limba engleză de J. Dingwall și B. Hoselitz, Principles of Economics, New York University Press, New York, 1981.

[5] Despre concepția subiectivă, experimentală și dinamică a timpului ca fiind singura viziune aplicabilă acțiunii umane în economie, Vezi cap. 4 din cartea lui Gerald P. O’Driscoll și Mario J. Rizzo, The Economics of Time and Ignorance, Basil Blackwell, Oxford, 1985, p. 52–70.

[6] După cum remarca în mod corect Ludwig M. Lachmann, dezvoltarea economică implică nu numai o creștere a numărului de etape de producție, ci și sporirea complexității acestora și, prin urmare, o schimbare la nivelul alcătuirii lor. Ludwig M. Lachmann, Capital and its Structure, Sheed Andrews and McMeel, Kansas City, 1978, p. 83. Vezi de asemenea Peter Lewin, „Capital in Disequilibrium: A Reexamination of the Capital Theory of Ludwig M. Lachmann”, History of Political Economy 29, nr. 3, toamna 1997, p. 523–548; și Roger W. Garrison, Time and Money: The Macroeconomics of Capital Structure, Routledge, Londra și New York, 2001, p. 25–26.

[7] José Castañeda susține cu multă putere de convingere:

„Pe măsură ce mijloacele auxiliare sunt introduse în procesul de producție, acesta devine mai îndelungat și, în general, mai productiv. Desigur că pot să existe procese și mai indirecte, adică procese care sunt mai lungi sau mai prelungite, fără a fi, cu toate acestea, mai productive. Acestea nu sunt însă luate în considerație de vreme ce nu sunt aplicate, iar un proces mai îndelungat este introdus doar atunci când îmbunătățește productivitatea.” José Castañeda Chornet, Lecciones de teoría económica, Editorial Aguilar, Madrid, 1972, p. 385.

[8] Legea preferinței de timp poate să fie urmărită înapoi în timp până la Sf. Toma de Aquino, ea fiind formulată explicit în 1285 de unul dintre cei mai străluciți discipoli ai săi, Giles Lessines, care susținea că

res futurae per tempora non sunt tantae existimationis, sicut eadem collectae in instanti nec tantam utilitatem inferunt possidentibus, propter quod oportet quod sint minoris existimationis secundum iustitiam.

Cu alte cuvinte,

„bunurile viitoare nu sunt apreciate la fel de mult ca bunurile imediat disponibile și nu sunt la fel de folositoare proprietarilor lor, prin urmare, este drept ca ele să fie considerate mai puțin valoroase.”

Aegidius Lessines, De usuris in communi et de usurarum contractibus, cartea 66, 1285, p. 426; citat în Dempsey, Interest and Usury, n. 31 la p. 214. Această idee a fost ulterior prezentată de Sfântul Bernardin din Siena, Conrad Summenhart și Martín Azpilcueta în 1431, 1499, respectiv 1556 (Vezi Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, p. 85, 92, 106–107 și 399–400). Implicațiile acestui concept pentru teoria economică au fost dezvoltate apoi de Turgot, Rae, Böhm-Bawerk, Jevons, Wicksell, Fisher, și mai cu seamă Frank Albert Fetter și Ludwig von Mises.

[9] Într-o lume fără preferință de timp, oamenii nu ar consuma nimic și ar economisi totul, iar în cele din urmă ființele umane ar muri de inaniție și societatea ar dispărea. „Excepțiile” de la legea preferinței de timp sunt doar aparente și provin, în mod invariabil, din omiterea condiției de ceteris paribus, inerente legii. Astfel, o examinare atentă a oricărui presupus „contraexemplu” este suficientă pentru a arăta faptul că situațiile de negare a preferinței de timp nu presupun circumstanțe identice. Acesta este cazul bunurilor de care nu se poate beneficia în mod simultan, sau al celor care, cu toate că par a fi echivalente din punct de vedere fizic, nu sunt identice din perspectiva subiectivă a actorului (de pildă, înghețata, pe care preferăm să o consumăm vara, chiar dacă în prezent e iarnă). Asupra teoriei preferinței de timp, Vezi Mises, Human Action, p. 483-490 (p. 480-487 din Scholar’s Edition).

[10] „Principalul aspect care trebuie accentuat este acela că bunurile de capital astfel definite ies în evidență prin aceea că se încadrează în mod armonios într-un cadru teleologic. Ele reprezintă scopurile intermediare care au fost urmărite în planurile anterioare; ele sunt mijloacele [folosite – n. t.] către atingerea unor alte obiective subsecvente, avute în vedere în planurile precedente. Se susține aici faptul că perceperea acestui aspect al bunurilor tangibile disponibile în prezent furnizează cheia pentru descifrarea problemelor a căror elucidare face în general obiectul teoriei capitalului.” Israel M. Kirzner, An Essay on Capital, Augustus M. Kelley, New York, 1966, p. 38; reprodus în cartea lui Israel M. Kirzner, Essays on Capital and Interest: An Austrian Perspective, Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1996, p. 13–122.

[11] Aceasta oferă o explicație pentru noțiunea tradițională de trei factori de producție: pământul sau resursele naturale, munca și bunurile de capital, sau bunurile economice de ordin superior. În fiecare proces al acțiunii, sau de producție, actorul, apelând la spiritul său antreprenorial, generează și combină acești factori sau resurse. Procesele se materializează pe piață sub forma a patru tipuri diferite de venituri: profitul antreprenorial pur, care provine din caracterul alert și creativitatea actorului; renta obținută pentru pământ sau resurse naturale, în funcție de capacitatea lor productivă; venitul muncii sau salariul; și renta derivată din folosința bunurilor de capital. Deși toate bunurile de capital constau în ultimă instanță din combinații ale resurselor naturale și ale muncii, ele încorporează de asemenea (și în plus față de abilitatea antreprenorială și creativitatea necesare în vederea conceperii și producerii lor) timpul trebuincios pentru a le produce. Mai mult, dintr-o perspectivă economică, nu este posibilă realizarea unei diferențieri între bunurile de capital și resursele naturale dacă luăm în calcul doar forma lor fizică distinctă. Doar criteriile pur economice, precum permanența neadulterată a unui bun raportată la atingerea scopurilor și faptul că actorului nu i se mai solicită nicio altă acțiune, ne îndreptățesc din punct de vedere economic să distingem cu claritate între pământ (sau o resursă naturală), care este întotdeauna permanent, și bunurile de capital, care, strict vorbind, nu sunt permanente și sunt cheltuite sau „consumate” pe durata procesului de producție, făcând necesară luarea în calcul a deprecierii lor. Acesta constituie motivul pentru care Hayek a afirmat că, în pofida aparențelor, „Îmbunătățirea permanentă a pământului reprezintă pământ”. F.A. Hayek, The Pure Theory of Capital, Routledge and Kegan Paul, Londra, [1941] 1976, p. 57. Vezi și p. 298și n. 31 (ediția în limba engleză – n.t.).

[12] Acesta este exemplul clasic pe care îl dă Eugen von Böhm-Bawerk, Kapital

und Kapitalzins: Positive Theorie des Kapitales, Verlag der Wagner’schen Universitäts-Buchhandlung, Innsbruck, 1889, p. 107–135. Lucrarea a fost tradusă în limba engleză de Hans F. Sennholz, Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital, Libertarian Press, South Holland, Ill., 1959, p. 102–118.

[13] Economisirea are ca rezultat întotdeauna bunuri de capital, chiar în cazul în care, inițial, acestea constau doar în bunuri de consum – în exemplul nostru „fructe” – care rămân nevândute sau neconsumate. Ulterior, în mod gradual, anumite bunuri de capital (fructele) sunt înlocuite de altele (bățul de lemn), pe măsură ce lucrătorii (Robinson Crusoe) își combină forța de muncă cu resursele naturale printr-un proces care durează o perioadă de timp și prin care oamenii reușesc să treacă pentru că se bazează pe bunurile de consum nevândute (fructele economisite). De aici rezultă că economisirea produce mai întâi bunuri de capital (bunurile de consum nevândute care rămân în stoc), care sunt epuizate treptat și înlocuite de un alt bun de capital (bățul de lemn). Asupra acestei chestiuni importante, Vezi Richard von Strigl, Capital and Production, carte editată de Mises Institute, Auburn, Ala., 2000, cu o introducere de Jörg Guido Hülsmann, p. 27 și 62.

[14] Mark Skousen, în cartea sa The Structure of Production, New York University Press, Londra și New York, 1990, reproduce o descriere simplificată a procesului de producție din industriile textilă și petrolieră din Statele Unite (p. 168-169). El înfățișează în detaliu complexitatea ambelor procese, precum și numărul semnificativ de etape pe care acestea le cuprind și perioada foarte îndelungată de timp pe care o necesită. Acest tip de diagramă a fluxurilor poate fi utilizat pentru a oferi o descriere simplificată a activității din orice alt sector sau industrie. Skousen preia diagramele referitoare la industriile mai sus menționate din cartea lui E.B. Alderfer și H.E. Michel, Economics of American Industry, ediția a treia, McGraw-Hill, New York, 1957.

[15] Din acest motiv, Hayek critică cu precădere definiția tradițională a bunului de capital ca fiind un bun intermediar produs de oameni, definiție pe care o consideră

„o reminiscență a teoriilor valorii fundamentate pe costurile de producție,a vechilor păreri care căutau explicarea atributelor economice ale unui lucru în forțele încorporate în acesta… Trecutul este trecut, în teoria capitalului, ca oriunde altundeva în teoria economică. Iar utilizarea conceptelor care identifică relevanța unui bun în cheltuiala trecută asociată lui nu poate fi decât înșelătoare.” Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 89.

Hayek conchide astfel:

„Pentru problemele asociate cererii de capital, posibilitatea producerii de noi echipamente este crucială. Întotdeauna conceptele întrebuințate în teoria capitalului, în mod particular cele ale diferitelor perioade investiționale, se referă la intervale de timp prospective, fiind tot timpul «orientate către viitor», niciodată «către trecut».” (Ibid., p. 90)

[16] Un antreprenor demoralizat, care dorește să își abandoneze afacerea și să se stabilească într-o altă zonă, poate să găsească o mobilitate sigură, constantă pe piață: contractele juridice îi permit să își ofere afacerea spre vânzare, să o lichideze și să folosească noua lichiditate pentru achiziționarea unei alte companii. În acest fel, el dobândește o mobilitate reală, efectivă, mult mai amplă decât simpla mobilitate fizică sau tehnică a bunurilor de capital (care, așa cum am văzut, este mai degrabă limitată).

[17] Cu diferite ocazii ne vom vedea însă siliți să întrebuințăm termenul de capital într-un mod mai puțin riguros, pentru a desemna mulțimea bunurilor de capital din care este formată structura de producție. Acest sens neriguros al „capitalului” este cel avut în vedere, printre alții, de Hayek, în The Pure Theory of Capital, p. 54; acesta este și sensul folosit de Lachmann, în Capital and its Structure, unde, la p. 11, „capitalul” este definit ca „stoc eterogen de resurse materiale”.

[18] Acesta reprezintă argumentul fundamental adus de Mises, referitor la imposibilitatea calculului economic într-o economie socialistă. Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, cap. 3–7.

[19] Ibidem, cap. 2 și 3, p. 41-155.

[20] Aceasta este terminologia utilizată, de pildă, de Knut Wicksell în Lectures on Political Economy, Routlegde și Kegan Paul, Londra, 1951, vol. 1, p. 164, unde Wicksell menționează explicit o „dimensiune orizontală” și o „dimensiune verticală” a structurii bunurilor de capital.

[21] În realitate, rata dobânzii poate fi interpretată în două moduri. Poate fi văzută ca un raport între prețurile de azi (dintre care unul corespunde bunului disponibil în prezent, iar celălalt corespunde aceluiași bun, dar disponibil a doua zi); sau poate fi considerată ca preț al bunurilor prezente exprimat în bunuri viitoare. Ambele idei se soldează cu același rezultat. Prima este susținută de Ludwig von Mises, pentru care rata dobânzii reprezintă „un raport de prețuri ale unor bunuri, nu…un preț în sine” (Human Action, p. 526). Preferăm să îi dăm întâietate celei de a doua accepțiuni aici, urmându-l pe Murray N. Rothbard. O analiză detaliată a modalității de determinare a ratei dobânzii ca preț al pieței pentru bunurile prezenteexprimat în bunuri viitoare, alături de alte studii, poate fi găsită în cartea lui Murray N. Rothbard Man, Economy, and State: A Treatise on Economic Principles, ediția a treia, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1993, cap. 5-6, p. 273-387. În orice caz, rata dobânzii este stabilită asemenea oricărui alt preț al pieței. Singura diferență rezidă în aceea că, în loc să reflecte un preț determinat pentru fiecare bun sau serviciu în termeni de u.m., rata dobânzii este fundamentată pe vânzarea de bunuri prezente în schimbul bunurilor viitoare, ambele exprimate în u.m. Deși apărăm ideea că rata dobânzii este determinată exclusiv de preferința de timp (i. e. de evaluările subiective de utilitate pe care le implică preferința de timp), acceptarea unei alte teorii (de pildă, faptul că, într-o măsură mai mare sau mai mică, rata dobânzii este fixată de productivitatea marginală a capitalului) nu afectează argumentul esențial din această carte privitor la efectele disruptive pe care crearea expansionistă de credite de către bănci le exercită asupra structurii de producție. Referitor la aceasta, Charles E. Wainhouse afirmă:

„Hayek a arătat că teoria sa monetară a fluctuațiilor economice este compatibilă cu oricare dintre «teoriile moderne ale dobânzii», nefiind necesar să se fundamenteze pe nici una dintre ele în mod special. Cheia o constituie cauzele monetare ale devierilor ratei curente a dobânzii de la rata dobânzii de echilibru.”

„Empirical Evidence for Hayek’s Theory of Economic Fluctuations”, cap. 2 în Money in Crisis: The Federal Reserve, the Economy and Monetary Reform, Barry N. Siegel, ed., Pacific Institute for Public Policy Research, San Francisco, 1984, p. 40.

[22] Ceea ce numim în limbajul comun „piață monetară” nu constituie, în realitate, decât o piață a creditului pe termen scurt. Adevărata piață monetară cuprinde ansamblul pieței pe care sunt schimbate bunurile și serviciile contra u.m. și pe care se formează, concomitent, prețul, sau puterea de cumpărare a banilor, precum și prețul monetar al fiecărui bun și serviciu. Acesta constituie motivul pentru care următoarea afirmație a lui Marshall creează o confuzie totală:

„«Piața monetară» este piața pe care se manifestă controlul asupra banilor: pe ea, «valoarea banilor» este, în orice moment, rata de scont, sau rata dobânzii cerute la împrumuturile pe termen scurt.” Alfred Marshall, Money Credit and Commerce, Macmillan, Londra, 1924, p. 14. În Human Action, p. 403, Mises clarifică definitiv confuzia terminologică a lui Marshall.

[23] Strict vorbind însă, conceptul de „rată a profitului” nu are niciun înțeles în lumea reală, noi introducându-l doar ca modalitate de ilustrare și pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă teoria ciclului. După cum precizează Mises:

„În urma celor spuse devine evident că este absurd să se vorbească despre o «rată a profitului» sau despre o «rată normală a profitului» sau despre o «rată medie a profitului»… Nu există nimic «normal» în legătură cu profiturile și nu putem vorbi de nici un fel de «echilibru» în ce le privește.” (Mises, Human Action, p. 297)

[24] De fapt, rata dobânzii la care sunt negociate împrumuturile pe piața creditului încorporează de asemenea o componentă antreprenorială pe care nu am specificat-o în text. Aceasta provine din incertitudinea ineluctabilă (nu din „risc”) asociată, de exemplu, posibilității de a se produce modificări sistematice în rata socială a preferinței de timp sau alte perturbări, împotriva cărora este imposibilă asigurarea:

„Acordarea unui credit este, în mod necesar, întotdeauna o speculație antreprenorială, care poate eventual să se soldeze cu un eșec și cu pierderea întregii sume împrumutate. Orice dobândă stipulată și achitată pentru împrumuturi nu include doar dobânda originară, ci și profitul antreprenorial.” (Mises, Human Action, p. 536)

[25] Această idee este centrală în ultima carte a lui Roger Garrison, pe care am lecturat-o după ce prima ediție a cărții de față fusese publicată în limba spaniolă. Garrison afirmă:

„Alocarea intertemporală ar putea fi consistentă intern și, prin urmare, sustenabilă, sau ar putea presupune o anumită inconsistență sistematică internă, caz în care caracterul său sustenabil este pus în pericol. Distincția dintre modalitățile sustenabile și cele nesustenabile de alocare a resurselor este, sau ar trebui să fie, un punct focal major al teoretizării din aria macroeconomiei.” (Garrison, Time and Money, p. 33-34)

[26] Mises, Theory of Money and Credit, și, de asemenea, Human Action.

[27] Primul teoretician care a propus o ilustrare practic identică celei din Graficul V-1 a fost William Stanley Jevons în cartea sa The Theory of Political Economy, a cărei primă ediție a fost publicată în 1871. Am utilizat o reeditare a celei de a cincea ediții, Kelley & Millman, ed., publicată în 1957 în New York; pagina 230 conține o diagramă în care, potrivit lui Jevons, „linia ox indică durata investiției, iar înălțimea atinsă în orice moment, i, reprezintă volumul de capital investit”. Ulterior, în 1889, Eugen von Böhm-Bawerk a acordat o importanță sporită chestiunii teoretice a structurii etapelor succesive de bunuri de capital și apelării la diagrame spre a ilustra această structură. El își propune să o reprezinte prin cercuri concentrice anuale succesive (expresia folosită de Böhm-Bawerk este konzentrische Jahresringe), fiecare dintre acestea descriind o etapă de producție; cercurile întretaie alte cercuri și mai ample. Acest tip de diagramă se află, alături de explicația pe care i-o dă Böhm-Bawerk, la p. 114-115 din cartea sa Kapital und Kapitalzins, vol. 2: Positive Theorie des Kapitales; paginile corespunzătoare din ediția engleză, Capital and Interest, sunt p. 106-107, vol. 2. Problema principală pe care o ridică diagrama lui Böhm-Bawerk este aceea că prezintă trecerea timpului într-un mod foarte stângaci, astfel că transpare necesitatea unei a doua dimensiuni (verticale). Böhm-Bawerk ar fi putut cu ușurință să evite această dificultate prin înlocuirea „inelelor sale concentrice” cu un număr de cilindri plasați unul deasupra altuia, astfel încât fiecare cilindru să aibă o bază mai mică decât cel pe care se sprijină (asemenea unui tort nupțial circular, ale cărui straturi au un diametru mai redus cu cât este mai înaltă poziția lor). Mai târziu, în 1931, Hayek depășește acest obstacol în prima ediție a cărții sale, devenite acum clasice, Prices and Production, prefațate de Lionel Robbins, Routledge, Londra, 1931; a doua ediție, revizuită, 1935, p. 36 din prima ediție, respectiv p. 39 din a doua ediție. Începând cu acest moment, cu excepția cazului în care facem o altă precizare, toate citatele preluate din această carte provin din a doua ediție. Cartea conține o diagramă foarte asemănătoare Graficului V-1. Hayek a făcut din nou apel la această modalitate de reprezentare în 1941, de data această însă în termeni continui, în cartea sa The Pure Theory of Capital(Vezi, de pildă, p. 109). Mai mult, în 1941, Hayek construiește de asemenea o diagramă prospectivă tridimensională a diferitelor etape ale procesului de producție. Diagrama câștigă în acuratețe, precizie și eleganță, pierde însă din caracterul de a fi ușor înțeleasă (p. 117 din ediția englezească din 1941).

În 1962, Murray Rothbard (Man, Economy, and State, cap. 6-7) a propus o reprezentare similară și, în multe aspecte, chiar superioară celei a lui Hayek. În cartea sa, The Structure of Production, Mark Skousen urmărește îndeaproape ilustrarea lui Rothbard. În literatura de limbă spaniolă, am introdus pentru prima dată graficul etapelor din structura de producție cu mai bine de douăzeci de ani în urmă în articolul „La teoría austriaca del ciclo económico”, publicat inițial în Moneda y crédito, nr. 152, martie 1980, p. 37-55 (republicat în cartea noastră Estudios de economía política, cap. 13, p. 160-176). Cu toate că diagramele pe care le propune Knut Wicksell în Lectures on Political Economy, vol. 1, p. 159, pot fi de asemenea interpretate ca o ilustrare a structurii de producție, le-am omis în mod deliberat din această scurtă trecere în revistă a istoriei diagramelor care înfățișează procesul de producție. Vezi și Alonso Neira, M.A., «Hayek’s Triangles», An Eponymous Dictionary of Economics: A Guide to Laws and Theorems, Named after Economists, Julion Segura și Carlos Rodriguez Braun, ed., Edward Elgar, Cheltenham, U.K., 2004. În fine, o privire critică a triunghiurilor hayekiene din perspectivă austriacă poate fi găsită în Walter Block și William Barnett, „Hayekian Triangles”, Procesos de Mercado, vol. 3, nr. 2, 2006.

[28] „Stocul de capital constituie, dacă putem să spunem astfel, o secțiune transversalăa numeroase procese de producție, care se deosebesc în ceea ce privește durata și care sunt inițiate în momente diferite de timp. În consecință, el le intersectează în stadii de dezvoltare extrem de variate. Am putea să le comparăm cu recensământul care reprezintă o secțiune transversală prin căile vieții umane și care îi intersectează și reține pe membrii individuali ai societății la vârste și etape foarte diferite. (Böhm-Bawerk, Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital, p. 106)

În ediția originală, acest citat se găsește la p. 115.

[29] John B. Clark, „The Genesis of Capital”, Yale Review 2, noiembrie 1893, p. 302–315; și „Concerning the Nature of Capital: A Reply”, Quarterly Journal of Economics, mai 1907. Frank H. Knight, „Capitalist Production, Time and the Rate of Return”, în Economic Essays in Honour of Gustav Cassel, George Allen and Unwin, Londra, 1933.

[30] Ludwig von Mises afirmă foarte clar că:

„Durata de timp cheltuită în trecut, în vederea producerii bunurilor de capital disponibile astăzi, nu contează deloc. Aceste bunuri de capital sunt evaluate numai cu privire la foloasele pe care le pot aduce în vederea satisfacerii dorințelor în viitor. Conceptul de «perioadă medie de producție» este steril.” (Mises, Human Action, p. 489)

Rothbard are o poziție similară în cartea sa Man, Economy, and State, p. 412-413.

[31] Rothbard punctează în plus că

„[p]ământul care a fost irigat sau alterat prin defrișarea pădurilor a devenit un dat prezent, permanent. Întrucât reprezintă un dat prezent, care nu a fost uzat în procesul de producție și care nu necesită înlocuire, el devine un factor care intră sub incidența termenului de pământ din definiția pe care am folosit-o.” (subl. în original)

Rothbard conchide că, odată cu

„distingerea modificărilor permanente de cele nonpermanente, observăm că structura de producție nu se mai întinde infinit înapoi în timp, ci se înscrie în vecinătatea unei durate relativ reduse de timp”. (Man, Economy, and State, p. 414; subl. n.)

[32] După cum explică F.A. Hayek,

„Diferitele tranșe din serviciile viitoare, care sunt așteptate din partea acestor bunuri, vor trebui, în cazul de față, să fie imaginate ca aparținând unor «etape» distincte de producție, în acord cu intervalul temporal care se va scurge înainte de epuizarea acestor servicii.” (Prices and Production, p. 40; nota de subsol de la p. 2)

Din acest punct de vedere, echivalența dintre bunurile de consum durabile și bunurile de capital a fost deja evidențiată de Eugen von Böhm-Bawerk, potrivit căruia „Valoarea tranșelor mai îndepărtate prin care se furnizează serviciul este supusă aceleiași soarte precum valoarea bunurilor viitoare”. Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital, p. 325-337, îndeosebi p. 337. Din ediția germană, Vezicapitolul dedicat chestiunii „Der Zins aus ausdauernden Gütern”, la p. 361-382 din ediția din 1889, menționată mai sus. Böhm-Bawerk exprimă astfel acest principiu în germană: „In Folge davon verfällt der Werth der entlegeneren Nutzleistungsraten demselben Schicksale, wie der Werth künftiger Güter”. VeziKapital und Kapitalzins, vol. 2: Positive Theorie des Kapitales, p. 365. În Spania, José Castañeda Chornet dovedește că, probabil, el este cel care a înțeles cel mai bine această idee esențială atunci când susține că

„Bunurile de consum durabile, care generează un flux temporal de servicii de consum pot să fie incluse în capitalul fix al unei economii. Într-un sens strict, ele constituie capitalul fix al consumatorului, nu un capital asociat producției. Așadar, capitalul, într-un sens larg, cuprinde capitalul productiv, sau cel veridic, precum și capitalul consumatorului, sau capitalul destinat folosinței.” (Castañeda, Lecciones de teoria económica, p. 686)

[33] Roger Garrison aduce argumentul adițional conform căruia toate bunurile de consum pentru care există o piață la mâna a doua ar trebuie să fie categorisite, din punct de vedere economic, drept bunuri de investiții. De fapt, bunurile de consum clasificate ca „durabile” fac parte simultan din etapele consecutive ale procesului de producție, cu toate că, din punct de vedere legal, aparțin „consumatorilor”, din moment ce consumatorii le îngrijesc, protejează și mențin în capacitatea lor productivă, astfel încât să ofere servicii directe de consum pentru un răstimp de mai mulți ani. Roger Garrison, „The Austrian-Neoclassical Relation: A Study in Monetary Dynamics”, teza de doctorat susținută la Universitatea din Virginia, 1981, p. 45. Asupra posibilității și oportunității reprezentării bunurilor durabile de consum în graficul nostru, Vezi Garrison, Time and Money,p. 47–48.

[34] Tabele de genul Tabelului V-1 au fost realizate, urmărind același obiectiv, de către Böhm-Bawerk (Capital and Interest, vol. 2, p. 108-109, unde, în 1889, a înregistrat pentru prima dată pentru fiecare etapă de producție valoarea în „ani de muncă” a produselor etapei respective). Ulterior, în 1929, F.A. Hayek a întreprins aceeași sarcină cu o mai mare precizie în articolul său „Gibt es einen «Widersinn des Sparens»?”, Zeitschrift Für Nationalökonomie, Bd. 1, Heft 3, 1929, care a fost tradus cu titlul „The «Paradox» of Saving” și publicat în engleză în Economica, mai 1931, fiind inclus mai târziu ca apendice la cartea Profits, Interest and Investment and Other Essays on the Theory of Industrial Fluctuations, ediția întâi, George Routledge and Sons, Londra, 1939 și Augustus M. Kelley, Clifton, N. J., 1975, p. 199-263, mai cu seamă p. 229-231. După cum recunoaște Hayek însuși, dorința de simplificare a prezentării stufoase a acestor tabele l-a condus către introducerea diagramei etapelor de producție pe care am desfășurat-o în Graficul V-1 (VeziPrices and Production, p. 38, n. 1).

[35] Adam Smith, The Wealth of Nations, cartea a 2-a, cap. 2, p. 390 din vol. 1, ediția originală din 1776, citată anterior, p. 306 din ediția lui E. Cannan, Modern Library, New York, 1937 și 1965; și p. 322 din vol. 1, ediția Glasgow, Oxford University Press, Oxford, 1976. După cum sublinia Hayek în Prices and Production, p. 47, este important să notăm faptul că autoritatea lui Adam Smith asupra acestui subiect i-a indus pe mulți autori în eroare. De exemplu, Thomas Tooke, în cartea sa, An Inquiry into the Currency Principle, Londra, 1844, p. 71, și alții au întrebuințat argumentul lui Smith pentru a justifica doctrinele eronate ale Școlii bancare.

[36] Hayek, Prices and Production, p. 49. Acesta constituie motivul pentru care este lipsit de sens conceptul de capital ca stoc omogen care se autoreproduce. Această perspectivă asupra capitalului este susținută de J.B. Clark și F.H. Knight și reprezintă fundamentul teoretic, alături de conceptul de echilibru general, al modelului, extrem de persistent, al „fluxului circular al venitului”, prezent în aproape toate manualele de economie, în pofida faptului că induce în eroare, întrucât nu reflectă structura temporală sub forma etapelor din procesul de producție, precum apare în Graficul V-1 (Vezi și nota 39).

[37] De pildă, după cum precizează Ramón Tamames, produsul național brut exprimat în prețurile pieței

„poate fi definit ca suma valorii tuturor bunurilor și serviciilor finale produse într-o țară într-un an. Avem aici în vedere bunurile și serviciile finale, întrucât cele intermediare sunt excluse, pentru a se evita dubla contabilizare a oricărei valori”.

Fundamentos de estructura económica, ediția a zecea, revizuită, Alianza Universidad, Madrid, 1992, p. 304. Vezi de asemenea cartea lui Enrique Viaña Remis, Lecciones de contabilidad nacional, Editorial Cívitas, Madrid, 1993, unde acesta susține că

„diferența dintre inputurile intermediare și depreciere a dat naștere convenției de a le exclude pe primele și de a o include pe ultima în valoarea adăugată. Distingem, așadar, între valoarea adăugată brută, care include deprecierea, și valoarea adăugată netă, care o exclude. În consecință, atât produsul, cât și venitul pot fi brute sau nete, după cum includ sau nu deprecierea.” (p. 39)

După cum observăm, eticheta de „brut” este folosită pentru a caracteriza o mărime care continuă să fie netă, dat fiind faptul că exclude întreaga valoare a inputurilor intermediare. Manualele de contabilitate a venitului național nu au ignorat dintotdeauna importanța fundamentală a produselor intermediare. Lucrarea clasică The Social Framework of the American Economy: An Introduction to Economics, de J.R. Hicks și Albert G. Hart, Oxford University Press, New York, 1945, cuprinde o trimitere explicită la importanța majoră a perioadei de timp din orice proces de producere a bunurilor de consum (exemplul concret folosit este cel al obținerii unei felii de pâine). Autorii oferă o explicație detaliată a diferitelor etape de produse intermediare, necesare pentru a ajunge la bunul de consum final. Hicks și Hart conchid:

„Produsele care rezultă din aceste etape timpurii sunt bunuri folositoare, dar nu sunt în mod nemijlocit utile pentru satisfacerea dorințelor consumatorilor. Utilitatea lor se regăsește în întrebuințarea în etapele ulterioare, la capătul cărora va apărea un produs care este în mod direct dorit de consumatori… Bunul fabricat de producători poate să fie finalizat din punct de vedere tehnic, în sensul că operațiunea specifică necesară pentru realizarea lui este încheiată… Sau poate să nu fie finalizat din punct de vedere tehnic, ci să se afle în curs [de finalizare – n. t.], chiar în ceea ce privește propria sa etapă. În ambele cazuri, el reprezintă un bun de producție, deoarece sunt necesare etape ulterioare înainte ca rezultatul întregului proces să treacă în mâinile consumatorilor. Bunul de consum reprezintă culminarea întregului proces; bunurile de producție sunt etape pe drumul către acesta.” (subl. n.)

[38] Skousen, în cartea sa The Structure of Production, p. 191-192, propune introducerea unei „producțiinaționale brute”, o nouă mărime în contabilitatea venitului național. În ceea ce privește producția națională brută potențială a Statelor Unite, Skousen ajunge la următoarea concluzie:

„În primul rând, Producția Națională Brută (PaNB) a fost de aproape două ori superioară PNB-ului [Produsului Național Brut], semnalând astfel gradul în care PNB-ul subestimează cheltuiala totală din economie. În al doilea rând, consumul reprezintă doar 34% din producția națională totală, cu mult mai puțin decât sugerează valorile din PNB (66%). În al treilea rând, cheltuiala din sectorul afacerilor, inclusiv inputurile intermediare și investiția privată brută, reprezintă cel mai larg sector al economiei, cu 56% mai amplu decât industria producătoare de bunuri de consum. Valorile PNB-ului sugerează că industria bunurilor de capital reprezintă un procent insignifiant, de 14%, din economie.”

Toate aceste valori se referă la datele contabilității venitului național din 1982 pentru Statele Unite. După cum vom arăta mai târziu când ne vom axa pe ciclurile economice, mărimile tradiționale ale produsului național brut suferă de eroarea teoretică evidentă de a oblitera oscilațiile importante care se petrec în etapele intermediare ale procesului de producție pe parcursul ciclului. Producția Națională Brută ar reflecta însă toate aceste fluctuații. Vezi de asemenea datele pentru anul 1986, ce se găsesc la sfârșitul notei 20, cap. 6.

[39] După cum precizează Murray Rothbard, însușirea incontestabilă a PNB-ului ne conduce în mod invariabil la echivalarea capitalului cu un fond inepuizabil care se autoreproduce, fără a fi nevoie de luarea nici unei decizii particulare de către antreprenori. Aceasta este doctrina „mitologică” susținută de J.B Clark și Frank H. Knight și care constituie fundamentul conceptual al actualului sistem al contabilității venitului național. Astfel, acest sistem nu este decât manifestarea contabilă, statistică a unei înțelegeri eronate a teoriei capitalului, promovate de acești doi autori. Rothbard conchide: „Pentru păstrarea acestei doctrine este necesară negarea analizei stadiale a producției și chiar negarea înseși influenței timpului asupra producției”. (Rothbard, Man, Economy, and State, p. 343). În plus, metoda actuală de calculare a PNB-ului reflectă de asemenea, în mod acut, influența lui Keynes, prin aceea că exagerează enorm importanța consumului în economie și creează impresia falsă că partiția cea mai semnificativă a produsului național îmbracă forma bunurilor și serviciilor de consum, în locul celei a bunurilor de investiție. Suplimentar, acest fapt explică motivul pentru care majoritatea agenților implicați (economiști, oameni de afaceri, investitori, politicieni, jurnaliști și birocrați) are o viziune distorsionată asupra modului de funcționare a economiei. Din moment ce ei cred că sectorul consumului final este cel mai amplu din economie, pot să ajungă cu foarte mare ușurință la concluzia că modalitatea optimă de impulsionare a dezvoltării economice a unei țări este aceea de a stimula consumul, iar nu investițiile. Asupra acestei chestiuni, Vezi Hayek, Prices and Production, p. 47-49, îndeosebi nota 2 de la p. 48, și de asemenea Skousen, The Structure of Production, p. 190 și George Reisman, „The Value of «Final Products» Counts Only Itself”, The American Journal of Economics and Sociology, vol. 63, nr. 3, July 2004, p. 609-625, și Capitalism, Jameson Books, Ottawa, Ill., p.674 și urm. Vezi și nota 55 de mai jos.

[40] Tabelele input-output scapă într-o oarecare măsură de inadvertențele contabilității clasice a venitului național, prin aceea că permit calcularea sumei care corespunde tuturor produselor intermediare. Cu toate că analiza input-output se află cu un pas mai aproape de direcția corectă, suferă de asemenea de limitări foarte serioase. În particular, reflectă doar două dimensiuni: stabilește o legătură între diferitele sectoare industriale și factorii de producție care sunt utilizați nemijlocit în acestea, nu însă și cu factorii de producție întrebuințați, dar care corespund unor etape mai îndepărtate. Cu alte cuvinte, analiza input-output nu evidențiază mulțimea de etape consecutive intermediare care conduc fie la oricare dintre etapele intermediare de producție, sau bunurile de capital, fie la bunurile finale de consum. Dimpotrivă, ea relaționează fiecare sector cu furnizorul său direct. Mai mult, datorită costului ridicat și complexității tabelelor input-output, ele sunt întocmite doar o dată la câțiva ani (în Statele Unite, la fiecare cinci ani), astfel încât statisticile pe care le conțin au o relevanță extrem de redusă în ceea ce privește calcularea anuală a producției naționale brute. Vezi Skousen, The Structure of Production, p. 4-5.

[41] Creșterea anticipată a profitului este considerată în termeni absoluți, nu relativi. Într-adevăr, profiturile de 10% din 100 u.m., de pildă, (10 u.m.) sunt mai reduse decât profituri reprezentând 8% din 150 u.m. (12 u.m.). Cu toate că rata dobânzii, sau rata profitului contabil, se diminuează în urma unei preferințe de timp mai reduse care cauzează creșterea economisirii și a investiției, în termeni absoluți profitul contabil crește cu 20%, i.e., de la 10 la 12 u.m. Aceasta se întâmplă, în general, în etapele cele mai distanțate de consum, pe perioada procesului de care ne ocupăm. Referitor la etapele cele mai apropiate de consum, este important să ne amintim faptul că, după cum vom menționa în text, termenii comparației nu sunt profiturile trecute, ci o estimare a celor care ar fi fost realizate în condițiile în care strategia investițională antreprenorială nu ar fi fost modificată.

[42] Vezi p. 300-301și n. 32 și 33 (ed. în limba engleză – n.t.).

[43] Studiind economia la sfârșitul anilor 1970, am remarcat faptul că în nici un curs de teorie economică preparatorul nu explica modul în care o creștere a economisirii afectează structura de producție; profesorii se limitau la a descrie modelul keynesian al „paradoxului economisirii”, care, după cum bine se știe, condamnă fățiș creșterile în economisirea socială, întrucât acestea reduc cererea efectivă. Deși Keynes nu s-a referit în mod explicit la „paradoxul economisirii”, acest concept decurge din aplicarea principiilor economice ale lui Keynes până la concluzia lor „logică”:

„Dacă guvernele ar trebui să își majoreze cheltuielile pe durata recesiunilor, de ce să nu procedeze astfel și gospodăriile? Dacă nu există niciun fel de principii ale unor „finanțe sănătoase” în teoria finanțelor publice, de unde să își extragă familiile principiile pentru finanțele lor? Mâncați, beți și fiți fericiți, căci pe termen lung suntem cu toții morți.”

(Clifford F. Thies, „The Paradox of Thrift: RIP”, Cato Journal 16, nr. 1, primăvară-vară 1996, p. 125)

Vezi de asemenea și comentariile noastre de la n. 58, despre interpretarea acestui subiect în diferitele ediții ale manualului scris de Samuelson.

[44] Urmându-l pe Turgot, Eugen von Böhm-Bawerk a abordat și a rezolvat pentru prima dată această problemă. Analiza sa a fost nesofisticată, conținând însă toate ingredientele esențiale ale unei explicații finale. Ea se găsește în volumul 2 al cărții sale de referință, Capital and Interest, publicată în 1889 (Kapital und Kapitalzins: Positive Theorie des Kapitales, p. 124-125). Datorită semnificației sale, includem aici pasajul din Capital and Interest în care Böhm-Bawerk ridică problema creșterii economisirii voluntare într-o economie de piață și a forțelor implicate, care conduc la o alungire a structurii de producție: să presupunem, spune Böhm-Bawerk, că

„fiecare individ consumă, în medie, doar trei pătrimi din venitul său și economisește cealaltă pătrime, atunci evident că se va produce o scădere a dorinței de cumpărare de bunuri de consum și a cererii pentru ele. Doar trei pătrimi din cantitatea de bunuri de consum de la cazul precedent vor face obiectul cererii și al vânzării. Dacă antreprenorii ar continua pentru o vreme, în pofida acestui lucru, aranjamentul anterior al producției și ar aduce bunuri de consum de piață la o rată de 10 milioane de ani-muncă anual, supraoferta va depresa în curând prețurile acestor bunuri, le va face neprofitabile și îi va determina, în consecință, pe antreprenori să își ajusteze producția în funcție de cererea modificată. Ei vor observa cum, pe durata unui an, doar producția a 7,5 milioane de ani-muncă este convertită în bunuri de consum, fie prin maturarea primului inel anual, fie prin producție prezentă adițională. Restul de 2,5 milioane de ani-muncă rămas din lotul anual curent poate fi întrebuințat pentru creșterea capitalului. Și va fi folosit în acest sens. … Este astfel adăugat creditului productiv al națiunii, sporește puterea de cumpărare a producătorilor în vederea obiectivelor productive și devine în acest mod cauza unei majorări a cererii de bunuri de producție, cu alte cuvinte a produselor intermediare. Iar această cerere este, în ultimă instanță, ceea ce îi induce pe conducătorii afacerilor să investească forțele productive disponibile în produsul intermediar care face obiectul dorinței lor…. [D]acă indivizii economisesc, atunci modificarea cererii îi forțează pe antreprenori, prin mijlocirea suplimentară exercitată de preț, într-o aplicare diferită a forțelor productive. În acest caz, mai puține forțe productive sunt implicate, pe parcursul anului, pentru servirea prezentului în calitate de bunuri de consum, și există, în mod corespunzător, o cantitate mai mare de forțe productive angajate în etapa tranzitorie a produselor intermediare. Cu alte cuvinte, există o creștere a capitalului, care se concretizează în avantajul unei satisfacții sporite, obținute de pe urma bunurilor de consum viitoare.” (Böhm-Bawerk, Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital, p. 112-113, subl. n.)

[45] Aceste valori corespund exemplului numeric din Graficul V-3.

[46] Formula este următoarea:

ceea ce, în termenii unei capitalizări compuse la dobânda i, corespunde valorii prezente a unei anuități temporare, plătibile în rate, în n perioade, cu perioada de capitalizare coincizând cu perioada în care se obține venitul. Este limpede că, pe măsură ce perioada n devine mai extinsă și tinde la infinit, valoarea rentei va tinde către 1/i, care, ușor de reținut, se aplică în practică tuturor bunurilor de capital cu o viață foarte lungă (și pământului, datorită nonperisabilității sale). Vezi Lorenzo Gil Peláez, Tablas financieras, estadísticas y actuariales, ediția a șasea revizuită, Editorial Dossat, Madrid, 1977, p. 205–237.

[47] Ar trebui evidențiat faptul că inovațiile tehnologice care dau un avânt productivității (sub forma unei cantități mai mari și/sau a unei calități mai ridicate a bunurilor și serviciilor) prin diminuarea lungimii proceselor de producție vor fi introduse în orice caz, fie că economisirea netă din societate crește, fie că nu. Această sporire face însă posibilă aplicarea de noi tehnologii care, datorită absenței marginale a resurselor, nu pot fi adoptate anterior creșterii economisirii.

[48] Prețul plafonva fi atins atunci când efectul scăderii ratei dobânzii se atenuează și este contracarat de numărul și volumul superior al titlurilor de valoare emise pe piața primară a acțiunilor și obligațiunilor,fapt care va tinde să determine o stabilizare la un nivel inferior al prețului de piață unitar al titlurilor. În capitolul următor vom vedea că orice stare prelungită de bună dispoziție a pieței și, în general, orice creștere constantă, susținută, a indicilor bursei de valori nu indică în niciun caz o situație economică subiacentă foarte sănătoasă, ci provin dintr-un proces inflaționist de expansiune a creditului care, mai devreme sau mai târziu, va provoca o criză a bursei de valori și o recesiune economică.

[49] După cum precizează Hayek, aceste contracții ale prețurilor pot să necesite o anumită perioadă de timp, în funcție de rigiditatea fiecărei piețe și, în orice caz, ele vor fi mai puțin decât proporționale prin comparație cu scăderea cererii care însoțește economisirea. Dacă nu s-ar întâmpla astfel, economisirea nu ar presupune niciun sacrificiu real, iar stocul de bunuri de consum necesar în vederea susținerii agenților economici pe parcursul finalizării proceselor mai intensive în capital nu ar rămâne nevândut. Vezi F.A. Hayek, „Reflections on the Pure Theory of Money of Mr. J.M. Keynes (continued)”, Economica 12, nr. 35, februarie 1932, p. 22-44, republicat în The Collected Works of F.A. Hayek, vol. 9: Contra Keynes and Cambridge: Essays, Correspondence, Bruce Caldwell, ed., Routledge, Londra, 1995, p. 179-180.

[50] Vezi David Ricardo, The Works and Correspondence of David Ricardo, vol. 1: On the Principles of Political Economy and Taxation, Piero Sraffa și M.H. Dobbs, ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1982, p. 39-40.

[51] Ibidem, p. 395.

[52] Vezi Hayek, „Profits, Interest and Investment” and Other Essays on the Theory of Industrial Fluctuations, p. 39. La scurt timp, în 1941, F.A. Hayek a tratat pe scurt acest efect, referindu-se la impactul pe care îl exercită o creștere a economisirii voluntare asupra structurii de producție, cu toate că nu îl citează în mod explicit pe Ricardo. Aceasta reprezintă singura împrejurare pe care o cunoaștem în care „Efectul Ricardo” este aplicat în mod direct unei analize a consecințelor unei sporiri a economisirii voluntare, iar nu rolului pe care efectul îl joacă în diferitele faze ale ciclului afacerilor, care a constituit preocuparea principală a teoreticienilor până în prezent. Fragmentul la care ne referim se găsește la p. 293 din The Pure Theory of Capital, Macmillan, Londra, 1941, și a fost retipărit în mod repetat (am citat din ediția Routledge retipărită din 1976); astfel: „Coborârea ratei dobânzii poate… să urce prețul muncii într-o asemenea măsură, încât să impună o substituire în masă a muncii cu utilajele”. Hayek a revenit ulterior la acest subiect în articolul său „The Ricardo Effect”, publicat în Economica 34, nr. 9, mai 1942, p. 127-152, și retipărit drept capitolul 11 în Individualism and Economic Order, University of Chicago Press, Chicago, 1948, p. 220-254. Treizeci de ani mai târziu îl abordează din nou în articolul „Three Elucidations of the Ricardo Effect”, publicat în Journal of Political Economy 77, nr. 2, 1979, și retipărit drept capitolul 11 în cartea New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1978, p. 165-178. Mark Blaug a recunoscut recent că perspectiva critică sub care a expus „Efectul Ricardo” din cartea sa Economic Theory in Retrospect, Cambridge University Press, Cambridge, 1978, p. 571-577, a fost bazată pe o eroare de interpretare, referitoare la natura presupus statică a analizei hayekiene. Vezi articolul lui Mark Blaug intitulat „Hayek Revisited”, publicat în Critical Review 7, nr. 1, iarnă 1993, p. 51-60, și mai cu seamă nota 5 de la p. 59-60. Blaug admite că a descoperit eroarea pe care a comis-o mulțumită unui articol scris de Laurence S. Moss și Karen I. Vaughn, „Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look”, History of Political Economy 18, nr. 4, iarnă 1986, p. 545-565. La rândul său, Mises în Human Action, p. 773-777, a criticat importanța atribuită Efectului Ricardo cu scopul de a justifica o creștere forțată a salariilor în favoarea căreia pledează sindicatele sau canalele guvernamentale, în vederea sporirii investițiilor în bunuri de capital. El conchide că o asemenea politică se rezumă la a da naștere șomajului și unei alocări defectuoase a resurselor în structura de producție, întrucât măsura respectivă nu provine dintr-o creștere a economisirii voluntare a societății, ci din simpla impunere coercitivă a unor salarii artificial mărite. Rothbard are o opinie similară în Man, Economy, and State, p. 631-632. Asemenea și Hayek, în The Pure Theory of Capital, p. 347, unde ajunge la concluzia că majorarea dictatorial impusă a salariilor conduce nu numai la o amplificare a șomajului și la scăderea economisirii, ci și la consumul generalizat de capital, combinat cu o alungire și îngustare artificială a etapelor din structura de producție.

[53] Vezi Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 256.

[54] Hayek însuși afirmă:

„Nu se întâmplă nimic mai mult decât faptul că, la un moment anterior, persoanele care economisesc consumă mai puțin decât ceea ce obțin din producția curentă, iar ulterior (când producția curentă de bunuri de consum s-a contractat și bunurile de capital suplimentare sunt fabricate…), sunt în măsură să consume mai multe bunuri de consum decât obțin din producția curentă.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 275. Vezi de asemenea n. 13 de mai sus)

[55] Observațiile de mai sus dovedesc, o dată în plus, gradul în care statistica prevalentă a venitului național și indicatorii creșterii venitului național sunt, din punct de vedere teoretic, inadecvați. Am subliniat deja faptul că indicatorii venitului național nu măsoară producția brută națională și tind să exagereze importanța consumului, trecând cu vederea etapele intermediare ale procesului de producție. Este de asemenea adevărat că mărimile statistice ale dezvoltării economice și ale evoluției indicelui prețurilor sunt ambele distorsionate, ca urmare a faptului că se concentrează în principal pe etapa finală, de consum. Așadar, este ușor de văzut cum, în etapele inițiale ale procesului declanșat în urma creșterii economisirii voluntare, se înregistrează o micșorare din punct de vedere statistic a dezvoltării economice. În realitate, există adeseori un declin inițial al bunurilor finale și al celor de investiții, în timp ce statistica contabilității naționale nu reușește să pună în evidență creșterea paralelă a investițiilor din etapele cele mai distanțate de consum, apariția de noi etape, fără a mai menționa dezvoltarea investițiilor în produse intermediare nefinalizate, stocuri și inventare de capital circulant. Adițional, indicele prețurilor de consum scade, deoarece el reflectă doar consecințele pe care le are cererea monetară contractată asupra etapelor bunurilor de consum, nici un indice nu înregistrează însă în mod adecvat creșterea prețurilor din etapele cele mai îndepărtate de consum. În consecință, diferiți agenți (politicieni, ziariști, lideri de sindicate și reprezentanți ai angajatorilor) dau adeseori o interpretare populară eronată acestor evenimente economice, bazându-se pe acești indicatori statistici ai contabilității naționale. Spre finalul articolului său care tratează „The Ricardo Effect”, din Individualism and Economic Order, p. 251-254, Hayek oferă o descriere amănunțită a dificultăților statistice majore care însoțesc utilizarea metodelor contabilității naționale pentru a înregistra efectele unei creșteri a economisirii voluntare asupra structurii de producție sau, în acest caz, influența „Efectului Ricardo”. Mult mai recent, în discursul său de acceptare a Premiului Nobel, F.A. Hayek atrăgea atenția împotriva obiceiului deosebit de răspândit de a considera niște teorii eronate ca fiind valide doar pentru faptul că, aparent, există un fundament empiric pentru ele. Hayek avertiza cu privire la respingerea sau chiar la ignorarea unor explicații teoretice valide doar pentru că este oarecum dificilă, din punct de vedere tehnic, colectarea informației statistice necesare pentru confirmarea lor. Tocmai acestea sunt erorile comise în actul de aplicare a contabilității venitului național procesului prin care etapele de producție cele mai îndepărtate de consum se dezvoltă în lărgime și adâncime, proces datorat întotdeauna unei sporiri a economisirii voluntare. Vezi „The Pretence of Knowledge”, Nobel Memorial Lecture, 11 decembrie 1974, publicat în The American Economic Review, decembrie 1989, p. 3-7.

[56] Milton Friedman și Anna J. Schwartz, referindu-se la perioada 1865-1879 din Statele Unite, pe durata căreia nu a avut loc practic nici o creștere a ofertei de monedă, conchid că

„Nivelul prețurilor a scăzut până la jumătate față de nivelul inițial pe parcursul a mai puțin de cincisprezece ani și, în același timp, creșterea economică s-a desfășurat într-un ritm rapid … Coincidența [acestor fenomene] ridică îndoieli serioase asupra opiniei, larg împărtășite în prezent, potrivit căreia deflația seculară a prețurilor și creșterea economică rapidă sunt incompatibile.” (Milton Friedman și Anna J. Schwartz, A Monetary History of the United States 1867–1960, Princeton University Press, Princeton, N. J., 1971, p. 15, precum și tabelul, important din punct de vedere statistic, de la p. 30)

Alfred Marshall, referindu-se la perioada 1875-1885 din Anglia, afirmă de asemenea că:

„Este discutabil dacă nu cumva ultimii zece ani, interpretați ca ani de depresiune, dar în răstimpul cărora prețurile au cunoscut câteva variații violente, nu au condus, pe ansamblu, într-o mai mare măsură la un progres solid și la o adevărată fericire, prin comparație cu alternările unei activități febrile și a unei regresiuni dureroase, care au caracterizat fiecare decadă anterioară din acest secol. De fapt, eu consider fluctuațiile abrupte ale prețurilor ca fiind mult mai dăunătoare decât o scădere treptată a prețurilor.” (Alfred Marshall, Official Papers, p. 9; subl. n.)

În final, Vezi și George A. Selgin, Less Than Zero: The Case for a Falling Price Level in a Growing Economy, Hobart Paper 132 , Institute of Economic Affairs, Londra, 1997.

[57] Argumentul principal împotriva tezei potrivit căreia economisirea afectează negativ dezvoltarea economică, fiind necesară stimularea consumului pentru promovarea creșterii, a fost expus, în mod absolut strălucit și în termeni conciși, de Hayek în 1932, când arată că este o contradicție logică să crezi că o creștere a consumului conduce prin ea însăși la o augmentare a investiției, din moment ce investiția poate să sporească doar în urma unei amplificări a economisirii, care merge întotdeauna, în mod necesar, în contrasens cu consumul. Cu propriile sale cuvinte:

„Banii cheltuiți astăzi pe bunuri de consum nu cresc instantaneu puterea de cumpărare a celor care produc pentru viitor; de fapt, aceștia [banii – n.t.] intră în competiție cu cererea lor, iar puterea lor de cumpărare este determinată nu de prețurile curente ale bunurilor de consum, ci de cele trecute. Motivul rezidă în aceea că întotdeauna există o alternativă de investire a resurselor productive disponibile, pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată de timp. Toți cei care presupun în mod tacit că cererea de bunuri de capital se modifică proporțional cu cererea de bunuri de consum trec cu vederea faptul că este imposibil să consumi mai mult și, în pofida acestui lucru, concomitent să amâni consumul, cu scopul de a crește stocul produselor intermediare. (F.A. Hayek, „Capital Consumption”, o traducere în limba engleză a articolului publicat anterior sub titlul, în limba germană, „Kapitalaufzehrung”, în Weltwirtschaftliches Archiv 36, nr. 2, 1932, p. 86-108; sublinierea ne aparține)

Ediția engleză apare în Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, capitolul 6, University of Chicago Press, Chicago, 1984, p. 141-142. Hayek însuși ne reamintește faptul că acest principiu fundamental a fost avansat de John Stuart Mill, care, în a patra afirmație a sa cu privire la capital, stabilește că: „cererea de mărfuri nu constituie o cerere de muncă”. Hayek precizează însă că John Stuart Mill nu reușește să ofere o justificare satisfăcătoare acestui principiu, care a devenit pe deplin acceptat de teoreticieni doar după dezvoltarea teoriei capitalului de către Böhm-Bawerk și a teoriei ciclului de către Mises și Hayek însuși (Vezi John Stuart Mill, Principles of Political Economy, Augustus M. Kelley, Fairfield, N.J., cartea 1, cap. 5, nr. 9, p. 79-88. Potrivit lui Hayek, înțelegerea acestei idei fundamentale reprezintă adevărata piatră de încercare pentru orice economist: „Mai mult ca oricând am impresia că este adevărat că înțelegerea deplină a doctrinei potrivit căreia «cererea de mărfuri nu constituie o cerere de muncă` … reprezintă `cel mai bun test pentru un economist».” Hayek, The Pure Theory of Capital, ed. 1976, p. 439. Pe scurt, această înseamnă o aprehensiune a faptului că este perfect posibil pentru un antreprenor de bunuri de consum să câștige bani chiar în condițiile în care vânzările sale nu cresc, ba chiar scad, dacă antreprenorul își diminuează costurile prin substituirea muncii cu echipament de capital. (Investiția mai amplă în echipament de capital este creatoare de locuri de muncă în alte etape și transformă structura de producție a societății într-una mai intensivă în capital.) Vezi de asemenea J. Huerta de Soto, „Hayek’s Best Test of a Good Economist”, Procesos de Mercado 1, nr. 2, toamnă 2004, p. 121-124.

[58] Lui F.A. Hayek îi revine meritul de a fi deconstruit pentru prima dată, în 1929, din punct de vedere teoretic, presupusul „paradox al economisirii” în articolul său „Gibt es einen «Widersinn des Sparens»?” („The «Paradox» of Saving”, Economica 2, nr. 2, mai 1931), republicat în Profits, Interest and Investment, p. 199-263. În Italia, Augusto Graziani a susținut o poziție similară celei a lui Hayek în articolul său „Sofismi sul risparmio”, publicat inițial în Rivista Bancaria, decembrie 1932, și retipărit ulterior în cartea sa Studi di Critica Economica, Società Anonima Editrice Dante Alighieri, Milano, 1935, p. 253–263. Este interesant de remarcat faptul că un autor atât de distinsprecum Samuelson a continuat să apere vechiul mit al teoriei subconsumului, care constituie fundamentul paradoxului economisirii. El procedează astfel în diferite ediții ale cunoscutului său manual și, după cum ne putem aștepta, se sprijină pe erorile teoriei keynesiene, pe care le vom comenta în capitolul 7. Doar în ediția a treisprezecea teoria „paradoxului economisirii” devine material opțional, iar diagrama corespunzătoare care îl justifică dispare. Paul A. Samuelson și William N. Nordhaus, Economics, ediția a treisprezecea, McGraw-Hill, New York, 1989, p. 183–185. Mai târziu, în ediția a paisprezecea, (McGraw-Hill, New York, 1992) au fost eliminate, pe tăcute, din prudență, toate mențiunile referitoare la acest subiect. Din păcate însă, ele reapar în ediția a cincisprezecea (McGraw-Hill, New York, 1995, p. 455-457). Vezi de asemenea Mark Skousen „The Perseverance of Paul Samuelson’s Economics”, Journal of Economic Perspectives 2, nr. 2, primăvară 1997, p. 137-152. Eroarea majoră din teoria paradoxului economisirii constă în faptul că ignoră principiile fundamentale ale teoriei capitalului și nu tratează structura de producție ca pe o serie de etape consecutive. Dimpotrivă, ea conține presupoziția implicită că există doar două etape, o etapă a cererii agregate finale a consumatorilor, iar alta formată dintr-o singură mulțime de etape intermediare de investiție. Astfel, în modelul simplificat al „fluxului circular al venitului”, se presupune că impactul nefavorabil asupra consumului al unei sporiri a economisirii va cuprinde neîntârziat și automat toate investițiile. Asupra acestui subiect, Vezi Skousen, The Structure of Production, p. 244-259.

[59] Rothbard (Man, Economy, and State, p. 467-479) a arătat că, în urma alungirii structurii de producție – fenomen pe care l-am analizat și care rezultă dintr-o creștere a economisirii voluntare –, este imposibil să determinăm ex ante dacă venitul pe care capitaliștii îl primesc sub formă de dobândă va crește sau nu. În exemplul nostru detaliat, acest lucru nu se petrece în termeni monetari și probabil că nici în termeni reali. Acest fapt se explică prin aceea că nu putem stabili, doar pe baza teoriei economice, chiar atunci când economisirea și investiția brută sporesc, dacă valoarea venitului derivat din dobândă va scădea, va crește sau va rămâne constant, deoarece oricare dintre aceste alternative este posibilă. Este de asemenea imposibilă stabilirea a ceea ce se va întâmpla cu venitul monetar încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție. În exemplul nostru, rămâne nemodificat, fapt care conduce la o sporire dramatică a venitului real al proprietarilor, odată cu micșorarea prețurilor la bunurile de consum. Cu toate acestea, este posibilă o scădere a venitului (exprimat în termeni monetari) încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție, deși o asemenea contracție va fi întotdeauna mai puțin amplă decât reducerea prețurilor la bunurile și serviciile de consum. În prezent, imaginarea unei economii cu o dezvoltare rapidă, dar în care venitul monetar al proprietarilor factorilor de producție (în special munca) se reduce, constituie fără îndoială o provocare, acest scenariu fiind însă perfect realizabil dacă prețurile bunurilor și serviciilor finale de consum scad într-un ritm mai rapid.

[60] John Hicks însuși afirmă că

„Boccaccio descrie impactul pe care l-a avut Marea Ciumă din Florența asupra gândirii oamenilor, expectativa de a nu mai avea mult de trăit. «În loc să fie preocupați de produsele viitoare ale animalelor și ale pământului lor și de propria muncă din trecut, ei și-au dedicat întreaga atenție consumului de bunuri prezente.»” [John Hicks se întreabă:] „De ce scrie Boccaccio asemenea lui Böhm-Bawerk? Motivul este, desigur, acela că a fost instruit să fie comerciant.” (Hicks, Capital and Time: A Neo-Austrian Theory, p. 12–13)

[61] Böhm-Bawerk, Capital and Interest, vol. 2: The Positive Theory of Capital, p. 113-114. La sfârșitul acestui demers, Böhm-Bawerk ajunge la concluzia că economisirea constituie condiția indispensabilă ex ante pentru formarea capitalului. Böhm-Bawerk însuși afirmă: „Ersparung [ist] eine unentbehrliche Bedingung der Kapitalbildung”. (Böhm-Bawerk, ediția germană, p. 134).

[62] Fritz Machlup a demascat în mod limpede eroarea comisă de teoreticienii paradoxului economisirii, atunci când face referire la cazul istoric concret al economiei austriece de după primul război mondial. În acel moment, se depuseseră toate eforturile pentru încurajarea consumului, însă țara devenise extrem de săracă. Machlup notează cu ironie:

„Austria excelează în cinci domenii: a crescut cheltuielile publice, a crescut salariile, a majorat ajutoarele sociale, a sporit creditele bancare, a crescut consumul. După toate aceste realizări, s-a găsit în pragul ruinei.” (Fritz Machlup, „The Consumption of Capital in Austria”, Review of Economic Statistics 17, nr. 1, 1935, p. 13–19)

Alte exemple de acest tip de pauperizare generalizată sunt oferite de Argentina generalului Peron și de Portugalia de după Revoluția din 1973.

[63] „Cât timp depozitele sunt create de către bănci, se creează mijloace monetare și se oferă un control asupra capitalului, fără nici un cost sau sacrificiu din partea celui care economisește.” F.W. Taussig, Principles of Economics, ediția a treia, Macmillan, New York, 1939, vol. 1, p. 357.

[64] „Nu contează dacă o asemenea reducere a ratei brute de piață se exprimă printr-o scădere aritmetică a procentului stipulat în contractele de credit. Se poate întâmpla ca ratele nominale ale dobânzii să rămână neschimbate și ca expansiunea să se manifeste în faptul că la aceste rate se negociază împrumuturi care înainte nu ar fi fost făcute deloc, datorită mărimii componentei antreprenoriale care trebuia inclusă. O asemenea situație revine și ea la o scădere a ratelor brute ale dobânzii și atrage după sine aceleași consecințe.” (Mises, Human Action, p. 552)

[65] „Atunci când, în condițiile create de expansiunea creditului, întregul volum de substitute monetare suplimentare este dat cu împrumut firmelor de afaceri, afacerile se dezvoltă. Antreprenorii se lansează fie în expansiunea laterală a producției (expansiunea producției fără prelungirea perioadei de producție în industria respectivă privită individual), fie în expansiune longitudinală (prelungirea perioadei de producție). În ambele cazuri, unitățile productive suplimentare necesită investirea de factori suplimentari de producție. Dar volumul bunurilor de capital disponibile pentru investiții nu a crescut. Iar expansiunea creditului nu provoacă o tendință de reducere a consumului.” (Ibid., p. 556)

[66] „O alungire a perioadei de producție este însă posibilă doar în următoarele situații: fie când mijloacele de subzistență s-au amplificat suficient de mult pentru a-i susține pe lucrători și pe antreprenori pe durata mai lungă de timp, fie atunci când dorințele producătorilor s-au redus suficient de mult pentru a le permite să angajeze aceleași mijloace de subzistență pentru o perioadă mai îndelungată de timp.” (Mises, The Theory of Money and Credit, p. 400)

[67] Am explicat cu altă ocazie motivul pentru care coerciția și manipularea sistematică a indicatorilor pieței, ca o consecință a intervenției statului sau a acordării de privilegii de către guvern grupurilor de presiune (sindicate, bănci etc.), îi împiedică pe indivizi să producă și să descopere informația necesară pentru coordonarea societății, ceea ce conduce în mod sistematic la serioase malajustări și la discoordonare socială. Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, cap. 2 și 3.

[68] Mises, Human Action, p. 553 (p. 550 în Scholar’s Edition). Cum întreaga economisire îmbracă forma bunurilor de capital, explicația lui Mises este pe deplin validă chiar și în situația în care aceste bunuri nu sunt, inițial, decât bunurile de consum ce rămân nevândute odată cu sporirea economisirii. Vezi n. 13 și 54. În cartea sa, The Great Depression, Macmillan, New York, 1934, Lionel Robbins enumeră următoarele zece caracteristici tipice pentru fiecare boom: prima, rata dobânzii scade în termeni relativi; a doua, ratele dobânzii pe termen scurt încep să se contracte; a treia, ratele dobânzii pe termen lung se reduc și ele; a patra, valoarea curentă de piață a obligațiunilor sporește; a cincea, viteza de circulație a banilor crește; a șasea, prețurile acțiunilor urcă; a șaptea, prețurile din sectorul imobiliar încep să sară; a opta, se produce un boom industrial și un mare număr de titluri de valoare sunt emise pe piața primară; a noua, prețul resurselor naturale și al bunurilor intermediare sporește; și ultima, a zecea, bursa de valori cunoaște o dezvoltare explozivă, fundamentată pe așteptarea unei creșteri neîncetate a profiturilor antreprenoriale (p. 39-42).

[69] Roger Garrison interpretează acest fenomen ca pe o distanțare nesustenabilă de frontiera posibilităților de producție (FPP). Vezi cartea sa Time and Money, p. 67-76.

[70] Intenția noastră este aceea de a-i avertiza pe cititori de eroarea care amenință pe oricine ar încerca să dea o interpretare strict teoretică diagramelor pe care le prezentăm. Nicholas Kaldor a comis o asemenea eroare în analiza sa critică la adresa teoriei lui Hayek, după cum ne-au arătat recent Laurence S. Moss și Karen I. Vaughn, pentru care

„problema nu este aceea de a învăța despre ajustări printr-o comparație între stările de echilibru, ci mai degrabă de a ne întreba în ce măsură condițiile prevalente în T1 fac posibilă, în fond, tranziția către T2. Abordarea lui Kaldor omite, într-adevăr, însăși problema pe care teoria lui Hayek intenționa să o analizeze, problema tranziției pe care o parcurge o economie trecând de la o structură coordonată de capital la o alta.”

Vezi articolul lor „Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look”, p. 564. Articolele în care Kaldor îl critică pe Hayek sunt „Capital Intensity and the Trade Cycle”, Economica,februarie 1939, p. 40–66; și „Professor Hayek and the Concertina Effect”, Economica, noiembrie 1942, p. 359–382. În mod surprinzător, Kaldor tradusese din germană în engleză cartea lui Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, publicată pentru prima dată în 1933, Routledge, Londra. Rudy van Zijp a subliniat recent că atitudinea critică a lui Kaldor și a altora la adresa „Efectului Ricardo” prezent la Hayek a derivat din presupoziția unei stări ipotetice de echilibru general, care nu permite o analiză dinamică a discoordonării intertemporale pe care expansiunea creditului o produce în mod inevitabil pe piață. Vezi Rudy van Zijp, Austrian and New Classical Business Cycle Theory,Edward Elgar, Aldershot, U.K., 1994, p. 51–53.

[71] Mises, The Theory of Money and Credit, p. 401; sublinierea ne aparține. Ultimele două fraze sunt atât de importante, încât devine relevantă redarea acestei idei esențiale din ediția germană originară:

„Aber bald setzt eine rückläufige Bewegung ein: Die Preise der Konsumgüter steigen, die der Produktivgüter sinken, das heißt der Darlehenszinsfuß steigt wieder, er nähert sich wieder dem Satze des natürlichen Kapitalzinses.” (Ludwig von Mises, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel, a doua ediție germană, Duncker & Humblot, München și Leipzig, 1924, p. 372)

Mises, care a fost influențat în mare măsură de doctrina wickselliană a „dobânzii naturale”, își fundamentează teoria pe disparitățile dintre „dobânda naturală” și „dobânda brută pe piața creditului (numită și «monetară»)”, care se ivesc pe durata ciclului. Băncile o reduc temporar pe aceasta din urmă în procesul de expansiune a creditului pe care îl declanșează. Cu toate că apreciem drept impecabilă analiza misesiană, preferăm să bazăm propria expunere a teoriei ciclului în mod nemijlocit pe efectele pe care expansiunea creditului le exercită asupra structurii de producție, și să micșorăm oarecum importanța analizei misesiene a ecarturilor dintre „dobânda naturală” și „dobânda monetară”. Principala lucrare a lui Knut Wicksell din acest domeniu este Geld und Güterpreise: Eine Studie über din den Tauschwert des Geldes bestimmenden Ursachen, Verlag von Gustav Fischer, Jena, 1898, tradusă în limba engleză de R.F. Kahn sub titlul Interest and Prices: A Study of the Causes Regulating the Value of Money, Macmillan, Londra, 1936 și Augustus M. Kelley, New York, 1965. Abordarea lui Wicksell este însă mult inferioară celei a lui Mises, în particular datorită faptului că se bazează aproape în exclusivitate pe modificările nivelului general al prețurilor, mai degrabă decât pe variațiile prețurilor relative din structura bunurilor de capital, care reprezintă punctul focal al teoriei noastre. Mises își sintetizează și rotunjește expunerea teoriei sale în Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik, Gustav Fischer, Jena, 1928; traducerea în limba engleză îi aparține Bettinei Bien Graves, „Monetary Stabilization and Cyclical Policy”, material inclus în On the Manipulation of Money and Credit, Free Market Books, New York, 1978.

[72] Cele mai importante lucrări ale lui Hayek sunt următoarele: Geldtheorie und Konjunkturtheorie, (Beitrage zur Konjunkturforschung, herausgegeben vom Österreichisches Institut für Konjunkturforschung, nr. 1, Viena 1929), traducere în engleză de Nicolas Kaldor și publicată sub titlul Monetary Theory and the

Trade Cycle, Routledge, Londra, 1933, și Augustus M. Kelley, New Jersey, 1975); Prices and Production, prima ediție a apărut în 1931, iar a doua ediție, revăzută și completată, a apărut în 1935, fiind ulterior retipărită de mai mult de zece ori în Anglia și Statele Unite; Profits, Interest, and Investment (1939, 1969, 1975); o serie de eseuri publicate în Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, Roy McCloughry, ed., University of Chicago Press, Chicago, 1984; și ultima, The Pure Theory of Capital (1941, urmată de alte patru ediții). Hayek însuși, într-un „Apendice” la Prices and Production (p. 101–104), îi amintește pe principalii predecesori ai teoriei austriece sau a creditului de circulație a ciclului afacerilor, care pot fi identificați în timp până la Ricardo însuși, (primul care a descris efectul pe care Hayek l-a botezat „Efectul Ricardo”), Condy Raguet, James Wilson și Bonamy Price în Anglia și în Statele Unite; J.G. Courcelle-Seneuil, V. Bonnet, și Yves Guyot în Franța; și, surprinzător, în Germania, idei foarte similare celor ale teoreticienilor Școlii austriece pot fi identificate în scrierile lui Karl Marx și mai cu seamă în cele ale lui Mijail Tugan-Baranovsky (Vezi lucrarea sa Industrial Crises in England, St. Petersburg, 1894), și, desigur, în cele ale lui Böhm-Bawerk (Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital, p. 316 și urm.). Ulterior, acești contemporani ai lui Hayek au lucrat pe aceleași coordonate: Richard von Strigl, în Kapital und Produktion, Philosophia Verlag, München și Viena, 1934, 1982; traducere engleză, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 2000); Bresciani-Turroni în Italia, The Economics of Inflation: A Study of Currency Depreciation of Post-War Germany (1931, 1937; Augustus M. Kelley, Londra și New York, 1968); Gottfried Haberler, „Money and the Business Cycle”, publicată în 1932 și retipărită în The Austrian Theory of the Trade Cycle and Other Essays, Ludwig von Mises Institute, Washington, D.C., 1978, p. 7–20; Fritz Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, publicată inițial în germană în 1931 și retipărită în engleză, William Hodge, Londra, 1940. Scrieri notabile din lumea vorbitoare de limba engleză includ: Davenport, The Economics of Enterprise, Augustus M. Kelley, New York, [1913] 1978, cap. 13; Frederick Benham, British Monetary Policy, P.S. King and Shaw, Londra, 1932; H.F. Fraser, Great Britain and the Gold Standard, Macmillan, Londra, 1933; Theodore E. Gregory, Gold, Unemployment and Capitalism, P.S. King and Shaw, Londra, 1933; E.F.M. Durbin, Purchasing Power and Trade Depression: A Critique of Under-Consumption Theories, Johnathan Cape, Londra și Toronto, 1933, și The Problem of Credit Policy, Chapman and Hall, Londra, 1935; M.A. Abrams, Money in a Changing Civilisation, John Lain, Londra, 1934; și C.A. Phillips, T. F. McManus și R. W. Nelson, Banking and the Business Cycle, Arno Press, New York, 1937. De asemenea, în Statele Unite, lucrările lui Frank Albert Fetter, îndeosebi articolul său „Interest Theory and Price Movements”, American Economic Review 17, nr. 1, 1926, p. 72 și urm. (inclus în F.A. Fetter, Capital, Interest, and Rent, Murray N. Rothbard, ed., Sheed Andrews and McMeel, Kansas City, 1977.

[73] Este important să ne amintim că în 1974 Academia Suedeză i-a acordat lui F.A. Hayek Premiul Nobel în economie tocmai pentru „munca sa de pionierat în teoria banilor și a fluctuațiilor economice”. A se vedea William J. Zahka, The Nobel Prize Economics Lectures, Avebury, Aldershot, U. K., 1992, p. 19 și 25–28. În limba spaniolă există puține lucrări pe teoria austriacă a ciclului afacerilor, suntem însă în măsură să facem referire la articolul lui Mises publicat în Revista de Occidente în 1932 („La causa de las crisis económicas”, Revista de Occidente, February 1932) și la traducerea de către Luis Olariaga a cărții lui F.A. Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle(La teoría monetaria y el ciclo económico, Espasa-Calpe, 1936). Ediția Olariaga a acestei cărți a lui Hayek conține, ca apendice, o traducere în spaniolă, intitulată „Previsiones de Precios, Perturbaciones Monetarias e Inversiones Fracasadas”, din originalul în engleză „Price Expectations, Monetary Disturbances and Malinvestments”. Acest articol este capitolul 4 din Profits, Interest and Investment și conține, fără îndoială, una dintre cele mai clare prezentări de către Hayek a propriei teorii a ciclului economic (din fericire, este inclus în traducerea spaniolă a cărții Prices and Production, publicate în 1996, Precios y producción, Unión Editorial, Madrid. Primul an, fatidic, al Războiului Civil Spaniol a coincis de asemenea cu publicarea primei traduceri spaniole, aparținându-i lui Antonio Riaño, a The Theory of Money and Credit, de Ludwig von Mises (Teoría del dinero y del crédito, Editorial Aguilar, Madrid, 1936). Nu constituie o surpriză faptul că războiul a redus la minim impactul acestor scrieri în Spania. O realizare notabilă ulterioară războiului civil o reprezintă prezentarea de către Richard von Strigl a teoriei austriece a ciclului în cartea sa, Curso medio de economía, M. Sánchez Sarto, trad. spaniol, Fondo de Cultura Económica, Mexic, 1941. Anul 1947 a fost martorul publicării cărții Teoría de los ciclos económicos (CSIC, Madrid, 1947), de către Emilio de Figueroa. În volumul 2 al acestei lucrări, Figueroa compară teoriile aparținând lui Hayek, respectiv Keynes, asupra ciclului (p. 44–63). Fondo de Cultura Económica a publicat, de asemenea, traducerea cărții lui J.A. Estey, Business Cycles (Tratado sobre los ciclos económicos , Fondo de Cultura Económica, Mexic, 1948), din care capitolul 13 cuprinde o explicație amănunțită a teoriei austriece. Alte lucrări traduse, pe acest subiect, singulare în Spania, sunt cartea lui Gottfried Haberler, Prosperity and Depression (Prosperidad y depresión: análisis teórico de los movimientos cíclicos, tradusă de Gabriel Franco și Javier Márquez și publicată de Fondo de Cultura Económica in 1942; capitolul 3 din această carte este dedicat teoriei austriece a creditului de circulație; cartea lui F.A. Hayek, The Pure Theory of Capital (La teoría pura del capital, publicat de Aguilar in 1946); și lucrarea lui Ludwig von Mises, Human Action (La acción humana: tratado de economía, a cărei primă ediție a fost publicată în 1960 de Fundación Ignacio Villalonga). Pe lângă aceste cărți, singura lucrare în spaniolă dedicată subiectului este articolul nostru, „La teoría austriaca del ciclo económico”, care a fost publicat, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în Moneda y Crédito 152 (martie 1980), și care include o bibliografie substanțială referitoare la subiect; și seria de eseuri ale lui F.A. Hayek publicate sub titlul ¿Inflación o Pleno Empleo?, Unión Editorial, Madrid, 1976. În sfârșit, în 1996, a apărut traducerea de către Carlos Rodríguez Braun a cărții lui Hayek, Prices and Production (Precios y producción), publicată de Ediciones Aosta și Unión Editorial, în Madrid.

[74] Vom vedea, în secțiunea 11 din capitolul 6, p. 440 (ed. în limba engleză – n.t.), că analiza de față nu se modifică substanțial chiar și atunci când există, anterior expansiunii creditului, un volum amplu de factori de producție neutilizați.

[75] „Cererea suplimentară, venită din partea antreprenorilor care își extind activitatea, tinde să determine creșterea prețurilor factorilor de producție și a ratelor salariale. Odată cu creșterea ratelor salariale cresc și prețurile bunurilor de consum. În plus, antreprenorii contribuie în parte și la ridicarea prețurilor bunurilor de consum, fiind pregătiți să consume mai mult, înșelați de câștigurile iluzorii pe care le indică registrele lor contabile. Mișcarea generală de creștere a prețurilor răspândește optimism. Dacă n-ar fi crescut decât prețurile factorilor de producție, iar cele ale bunurilor de consum ar fi rămas neafectate, antreprenorii ar fi avut dubii. Ei ar fi avut semne de întrebare în legătură cu viabilitatea planurilor lor, de vreme ce creșterea costurilor de producție le-ar fi afectat calculele. Dar îi liniștește faptul că cererea pentru bunuri de consum se intensifică și le oferă posibilitatea de a spori vânzările, în ciuda creșterii prețurilor. Ei se arată, prin urmare, încrezători că producția se va dovedi rentabilă, în ciuda costurilor mai ridicate pe care le presupune. Ei sunt determinați să meargă înainte.” (Mises, Human Action, p. 553)

În plus, presupunând existența unei curbe (constante) a ofertei de economii, scăderea ratelor dobânzii va diminua economisirea și va spori consumul. Vezi Garrison, Time and Money, p. 70.

[76] Hayek explicitează conceptul în următoarea formulă concisă:

„Pentru o perioadă de timp, consumul poate chiar să continue într-un ritm nemodificat după ce procesele de producție mai indirecte vor fi început de fapt, deoarece bunurile care au fost deja avansate către etapele mai joase de producție, având un grad ridicat de specificitate, vor continua să își ofere serviciile pentru încă o scurtă perioadă de timp. Acest lucru nu se poate însă prelungi. Când producția diminuată din etapele de producție din care au fost retrași factori de producție spre folosință în etapele mai înalte se concretizează în bunuri de consum, se va resimți o penurie de bunuri de consum, iar prețurile acestor bunuri vor crește.” (Hayek, Prices and Production, p. 88)

[77] „Așadar, mai devreme sau mai târziu, creșterea cererii de bunuri de consum va conduce la o sporire a prețurilor acestora și a profiturilor realizate în urma producției de bunuri de consum. Odată însă cu începerea majorării prețurilor, cererea adițională de fonduri nu va mai fi direcționată către obiectivul unei investiții suplimentare noi, dedicată satisfacerii noii cereri. La început – și acesta este aspectul relevant, trecut uneori cu vederea – doar prețurile bunurilor de consum și al altor asemenea bunuri care pot fi rapid convertite în bunuri de consum vor crește, astfel încât, pe cale de consecință, profiturile vor spori la rândul lor doar în etapele îndepărtate de producție… Prețurile bunurilor de consum vor fi întotdeauna cu un pas înaintea prețurilor factorilor. Altfel spus, câtă vreme o fracțiune oarecare din venitul suplimentar astfel creat este cheltuit pe bunuri de consum (i.e. cu excepția cazului în care acesta este economisit în totalitate), prețurile bunurilor de consum trebuie să crească în permanență în raport cu cele ale diverselor tipuri de input. După cum este deja limpede, acest lucru nu poate rămâne la nesfârșit fără efecte asupra prețurilor relative ale diferitelor tipuri de input și asupra metodelor de producție care vor părea profitabile.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 377-378, sublinierea ne aparține).

Într-un context de creștere a productivității, precum cel manifestat în decursul perioadei 1995-2000, prețurile (unitare) ale bunurilor de consum nu cresc semnificativ, cu toate acestea, sumele (în termeni monetari), pe care companiile din etapele cele mai apropiate de consum le obțin din vânzări, și profiturile totale vor lua avânt.

[78] Evident că posibilitatea ca salariile să sporească cu o rată similară cu cea a creșterii prețurilor bunurilor de consum, ca urmare a coerciției și acțiunii sindicale, nu ne invalidează absolut deloc argumentul, din moment ce ceilalți cinci factori menționați în text vor continua să își exercite influența. „Efectul Ricardo” poate, de asemenea, să o facă, dat fiind faptul că, cel puțin în termeni relativi, prețul factorilor de producție folosiți în etapele apropiate de consum va fi întotdeauna mai scăzut decât cel al resurselor utilizate în etapele cele mai îndepărtate de acesta, astfel încât „Efectul Ricardo”, care este fundamentat pe o comparație între costurile relative, va continua să opereze (antreprenorii din etapele cele mai apropiate de consum vor începe să utilizeze, în termeni relativi, mai multă muncă decât echipament de capital). În condițiile în care se apelează la coerciție pentru a îmbunătăți venitul proprietarilor de factori originari, singurul rezultat posibil este, în ultimă instanță, o creștere semnificativă a șomajului non-voluntar printre membrii acestui grup. Acest efect este în mod special pronunțat în etapele cele mai îndepărtate de consum.

[79] În articolul său „Profits, Interest and Investment”, inclus la p. 3-71 în cartea cu același titlu, Hayek a menționat pentru prima dată în mod explicit „Efectul Ricardo” pentru a explica procesul prin care sunt inversate efectele inițiale ale expansiunii creditului. Hayek oferă o descriere foarte concisă a „Efectului Ricardo” la p. 13-14 din eseu, unde afirmă că

„Aici este locul în care intră în acțiune și capătă o importanță decisivă «Efectul Ricardo». Creșterea prețurilor bunurilor de consum și scăderea corespunzătoare a salariilor reale semnifică o sporire a ratei profitului din industriile producătoare de bunuri de consum, însă, după cum am observat, o creștere total diferită a ratelor temporale ale profitului care pot fi acum obținute prin utilizarea într-o mai mare măsură a muncii directe și în urma investirii de capital suplimentar în utilaje. O rată a profitului mult superioară va putea fi acum atinsă la sumele de bani cheltuite pe muncă față de cele investite în utilaje. Efectul acestei creșteri a ratei profitului în industriile producătoare de bunuri de consum va fi dublu. Pe de o parte, ea va produce o tendință înspre utilizarea mai amplă de muncă la utilajul existent, lucrându-se peste program și în schimburi duble, folosind echipamente depreciate și uzate etc. Pe de altă parte, pe măsură ce este instalat noul utilaj, fie prin înlocuire, fie în vederea creșterii capacității, acesta va fi mai puțin costisitor, va contribui într-o mai mică măsură la economisirea muncii sau va fi mai puțin durabil, câtă vreme salariile reale rămân scăzute prin comparație cu productivitatea marginală a muncii.”

Hayek tratează de asemenea acțiunea „Efectului Ricardo” în cele mai expansioniste faze ale boom-ului în următoarele lucrări: „The Ricardo Effect” (1942, p. 127-152) și în articolul menționat anterior, „Three Elucidations of the Ricardo Effect” (1969). Alte scrieri interesante pe acest subiect includ articolul lui Laurence S. Moss și Karen I. Vaughn, „Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look” (1986, p. 545-565) și cel al lui G.P. O’Driscoll, „The Specialization Gap and the Ricardo Effect: Comment on Ferguson”, publicat în History of Political Economy 7, vară, 1975, p. 261-269. Vezi și Jesús Huerta de Soto, „Ricardo Effect”,Eponymous Dictionary of Economics: A Guide to Laws and Theorems Named After Economists,uerta dee J. Seguro și C. Rodriguez Braun, ed., Edward Elgar, Cheltenham, Anglia, 2004.

[80] Mises explică astfel:

„…odată cu înaintarea mișcării expansioniste, creșterea prețurilor bunurilor de consum va depăși creșterea prețurilor factorilor de producție. Creșterea veniturilor și a salariilor și câștigurile adiționale ale capitaliștilor, ale fermierilor și ale antreprenorilor, deși o mare parte dintre ele nu sunt decât aparente, intensifică cererea pentru bunuri de consum… Este în orice caz sigur că intensificarea cererii pentru bunuri de consum afectează piața într-un moment la care investițiile suplimentare nu sunt încă în măsură să-și ofere produsele. Prăpastia dintre prețurile bunurilor prezente și ale celor viitoare se lărgește din nou. Tendinței de scădere a ratei originare a dobânzii, care s-a putut eventual manifesta în stadiile mai timpurii ale expansiunii, îi ia locul o tendință de sens opus.” (Mises, Human Action, p. 558)

[81] După cum nota Ludwig von Mises în 1928:

„Băncile nu mai pot continua să ofere împrumuturi suplimentare la aceeași rată a dobânzii. Prin urmare, ele trebuie să crească rata la creditele acordate o dată în plus, din două motive. În primul rând, apariția unei marje pozitive de preț le forțează să plătească o dobândă mai ridicată pentru fondurile din afară pe care le iau cu împrumut. Apoi, trebuie, de asemenea, să realizeze o diferențiere între numeroasele persoane care aplică pentru un credit. Nu toți antreprenorii își pot permite această rată crescută a dobânzii. Cei care nu reușesc se confruntă cu dificultăți.” (VeziOn the Manipulation of Money and Credit, p. 127)

Aceasta reprezintă traducerea în limba engleză realizată de Bettina Bien Greaves a cărții publicate de Ludwig von Mises în 1928 cu titlul Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik. Fragmentul de mai sus se găsește la p. 51-52 din această ediție în limba germană, care conține o explicație amănunțită a întregii teorii misesiene a ciclului afacerilor. Ea a fost publicată înainte de Prices and Production și de ediția în germană a cărții lui Hayek Monetary Theory and the Trade Cycle (1929). Este surprinzător faptul că Hayek nu citează aproape niciodată această lucrare importantă, în care Mises formulează și dezvoltă teoria ciclului, pe care avusese posibilitatea doar să o schițeze în cartea sa The Theory of Money and Credit, publicată cu șaisprezece ani înainte. Probabil că această omisiune a fost deliberată și a provenit din dorința de a da comunității științifice impresia că prima încercare de dezvoltare a teoriei lui Mises a fost întreprinsă de Hayek în scrierile sale din Monetary Theory and the Trade Cycle și Prices and Production, cu toate că Mises tratase deja acest subiect în profunzime din 1928.

[82] Vezi F.A. Hayek „Investment that Raises the Demand for Capital”, publicat în Review of Economics and Statistics 19, nr. 4 (Noiembrie 1937) și republicat în Profits, Interest and Investment, p. 73-82.

[83] Referindu-se la creșterea ratelor dobânzii din etapa finală a boom-ului, Hayek însuși precizează:

„Practic, cea mai importantă cauză a unor asemenea așteptări eronate o reprezintă probabil creșterea temporară a ofertei acestor fonduri prin expansiunea creditului, într-un ritm care nu poate fi menținut. În acest caz, volumul amplificat al investiției curente îi va conduce pe indivizi să se aștepte la continuarea investițiilor cu o rată asemănătoare pentru o anumită perioadă de timp și, în consecință, să investească în prezent într-un mod care necesită, în vederea finalizării sale încununate de succes, investiții viitoare într-un ritm similar… Cu cât este mai ridicat volumul investițiilor deja angajate în comparație cu cel care este încă trebuincios pentru utilizarea echipamentului existent deja, cu atât va fi mai mare rata dobânzii care poate fi suportată în condiții avantajoase, pentru mobilizarea capitalului în vederea acestor investiții care încheie circuitul.” (Hayek, „Investment that Raises the Demand for Capital”, p. 76 și 80)

Mises subliniază că boom-ul ia sfârșit exact în momentul în care antreprenorii încep să se confrunte cu dificultăți în obținerea fondurilor în creștere care le sunt necesare pentru finanțarea propriilor proiectelor de investiții:

„Antreprenorii nu-și pot procura fondurile de care au nevoie pentru continuarea proiectelor lor. Rata brută de piață a dobânzii crește, deoarece cererea sporită pentru împrumuturi nu este contrabalansată de o creștere corespunzătoare a cantității de bani disponibili pentru a fi împrumutați.” (Mises, Human Action, p. 554)

[84] „Hotărâți să își finalizeze proiectele investiționale pe termen lung, acum amenințate, antreprenorii se îndreaptă către bănci pentru mai multe credite bancare – începe o luptă dură. Producătorii caută noi credite bancare, sistemul bancar răspunde noii cereri de credite prin crearea de noi bani, prețurile produselor cresc înaintea costurilor salariale. Procesul se repetă în fiecare secvență temporală a pieței, cu prețurile produselor crescând întotdeauna înaintea salariilor.” (Moss and Vaughn, „Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look”, p. 554)

În Human Action, Mises explică astfel procesul:

„Tendința aceasta de creștere a ratei originare a dobânzii și apariția unei prime pozitive de preț explică o serie de caracteristici ale boomului. Băncile sunt confruntate cu o cerere sporită pentru împrumuturi și avansuri, venită din partea firmelor de afaceri. Antreprenorii sunt dornici să împrumute bani la rate mai ridicate ale dobânzii brute. Ei continuă să împrumute, în ciuda faptului că băncile practică dobânzi mai mari. Din punct de vedere aritmetic, ratele brute ale dobânzii cresc peste nivelul dinaintea expansiunii. Cu toate acestea, din punct de vedere catalactic, ele rămân în urma nivelului la care ar fi acoperit dobânda originară plus componenta antreprenorială și prima de preț. Oferind împrumuturile în condiții mai oneroase, băncile cred că au luat toate măsurile necesare pentru a stăvili speculațiile „nesănătoase”. Ele consideră că acei critici care le acuză că stimulează flacăra freneziei expansioniste a pieței se înșeală. Ele nu reușesc să înțeleagă că, prin injectarea a tot mai multe cantități de mijloace fiduciare în sistemul economic, de fapt alimentează boom-ul. Elementul care produce, hrănește și accelerează boom-ul este creșterea continuă a ofertei de mijloace fiduciare. Nivelul ratelor brute de piață ale dobânzii nu este decât un efect al acestei creșteri. Dacă dorim să știm dacă avem sau nu de a face cu o expansiune a creditului, atunci trebuie să urmărim situația ofertei de mijloace fiduciare, nu aritmetica ratelor dobânzii.” (Mises, Human Action, p. 558-559)

[85] F.A. Hayek afirmă:

„Punctul esențial al întregii probleme a capitalului se referă la faptul că, în timp ce este aproape întotdeauna posibilă amânarea utilizării obiectelor disponibile în prezent sau aproape disponibile pentru consum, în numeroase cazuri este imposibilă anticiparea încasărilor care se scontează că vor deveni disponibile la un moment ulterior. Consecința este că, dacă un deficit relativ al cererii de bunuri de consum în raport cu oferta va cauza doar pierderi comparativ minore, un exces relativ al acestei cereri este capabil să aibă efecte mult mai serioase. Va face absolut imposibilă folosirea anumitor resurse care sunt destinate producerii unui obiect consumabil doar într-un viitor mai îndepărtat, acest lucru însă doar în colaborare cu alte resurse, care sunt utilizate în prezent în mod mai profitabil în vederea furnizării de obiecte consumabile într-un viitor mult mai apropiat.” (Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 345-346)

[86] Din acest motiv am susținut cu altă ocazie că ciclul afacerilor constituie un exemplu concret al erorilor calculului economic care rezultă în urma intervenției statului în economie (în cazul de față, în domeniul monetar și al creditului). Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 111 și urm. Cu alte cuvinte, am putea considera întregul conținut al acestei cărți ca reprezentând doar o aplicare a teoremei imposibilității calculului economic socialist la cazul particular al sectorului financiar și al creditului.

[87] „Întreaga clasă antreprenorială se găsește, așa zicând, în poziția unui meșter zidar, a cărui sarcină este de a ridica o construcție cu ajutorul unei cantități limitate de materiale de construcție. Dacă omul acesta supraestimează cantitatea ofertei disponibile, el alcătuiește un plan pentru a cărui execuție mijloacele de care dispune sunt insuficiente. El supradimensionează terenul amenajat și fundațiile și nu descoperă decât mai târziu, pe măsură ce construcția progresează, că materialele necesare pentru finalizarea structurii îi lipsesc. Este evident că eroarea meșterului nostru zidar nu a fost una de suprainvestiție, ci una de întrebuințare necorespunzătoare a materialelor aflate la dispoziția sa.” (Mises, Human Action, p. 560)

[88] Vezi Huerta de Soto, „La teoría austriaca del ciclo económico”, în Estudios de Economia Politica, cap. 13, p. 175. Afirmă Hayek:

„Situația ar fi similară cu cea în care s-ar găsi populația unei insule izolate dacă, după ce va fi construit parțial o mașină uriașă care ar fi trebuit să îi acopere toate nevoile, descoperă că și-a epuizat întreaga economisire și capitalul liber disponibil înainte ca noua mașină să își poată oferi produsul. Ei nu ar avea atunci nici o altă posibilitate decât de a abandona pentru moment munca la noul proces și de a-și dedica întregul efort producerii, în absența oricărui capital, a hranei zilnice.” (Hayek, Prices and Production, p. 94)

[89] „Antreprenorii trebuie să-și reducă activitățile, deoarece le lipsesc fondurile necesare continuării proiectelor lor, concepute la o scară exagerată. Prețurile scad brusc, deoarece firmele acestea alarmate caută să obțină bani lichizi, aruncându-și inventarele pe piață la prețuri de nimic. Se închid fabrici, se oprește continuarea unor proiecte de construcții aflate în plină desfășurare, se eliberează din slujbe angajați. Deoarece, pe de o parte, numeroase firme au nevoie stringentă de bani pentru a evita falimentul și, pe de altă parte, nici o firmă nu se mai bucură de încredere, componenta antreprenorială a ratei brute de piață a dobânzii „sare” la cote excesive.” (Mises, Human Action, p. 562)

Mark Skousen precizează faptul că, în faza de recesiune, prețul bunurilor din diferite etape suferă următoarele modificări: în primul rând, cea mai abruptă scădere a prețului și a ocupării afectează în mod obișnuit companiile care operează în zona cea mai îndepărtată de consum; în al doilea rând, prețurile produselor din etapele intermediare scad și ele, chiar dacă nu într-un mod atât de dramatic; în al treilea rând, prețurile en gros coboară, dar, prin comparație, mai puțin accentuat; în al patrulea rând, și ultimul, prețurile bunurilor de consum manifestă de asemenea tendința de scădere, cu toate că mult mai puțin vizibil decât restul bunurilor amintite mai sus. Mai mult, în condițiile apariției stagflației, prețul bunurilor de consum poate chiar să crească, în loc să se reducă. Vezi Skousen, The Structure of Production, p. 304.

[90] Fritz Machlup a studiat îndeaproape factorii care produc aplatizarea structurii de producție și a cercetat motivele pentru care aceasta este diferită și mai săracă în urma reajustării, comparativ cu momentul de dinaintea expansiunii creditului:

„(1) Numeroase bunuri de capital sunt specifice, cu alte cuvinte, nu pot fi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care au fost inițial plănuite; așadar, apar pierderi majore cauzate de modificarea structurii de producție. (2) Valorile capitalului în general – i.e., valorile anticipate ale veniturilor viitoare – sunt diminuate de ratele majorate de capitalizare; proprietarii bunurilor de capital și ai drepturilor de proprietate suportă, prin urmare, pierderi considerabile. (3) Bunurile de capital specifice care servesc drept echipament „complementar” în acele linii de producție care ar corespunde cererii consumatorilor nu sunt, probabil, disponibile; angajarea în aceste linii este, în consecință, mai scăzută decât ar fi putut să fie altminteri. (4) Productivitatea valorică marginală a muncii în perioadele investiționale scurtate este mai scăzută, astfel încât ratele salariale sunt coborâte. (5) În condițiile unor rate salariale rigide, din prețurile diminuate ale cererii de muncă ia naștere șomajul. (Vezi Fritz Machlup, „Professor Knight and the «Period of Production»”, Journal of Political Economy 43, nr. 5, oct. 1935, p. 623)

Aprecierile lui Ludwig von Mises referitoare la posibilitatea ca noua structură de producție să fie similară celei existente înainte de expansiunea creditului sunt probabil și mai caracteristice:

„Însă aceste date nu mai sunt aceleași cu cele care existau în ajunul procesului expansionist. Multe lucruri s-au schimbat. Este posibil ca economisirea forțată și, într-o măsură chiar mai mare, economisirile voluntare obișnuite, să fi furnizat noi bunuri de capital, care să nu fi fost complet irosite datorită malinvestițiilor și supraconsumului induse de boom. Asimetria inerentă fiecărei mișcări inflaționiste a provocat modificări ale averilor și veniturilor diferiților indivizi și ale diverselor grupuri de indivizi. Fără nici o legătură cauzală cu expansiunea creditului, este posibil ca cifrele populației să se fi schimbat, ca și caracteristicile indivizilor la care se referă ele; cunoștințele tehnologice pot să fi avansat, cererea pentru anumite bunuri poate să se fi modificat. Starea finală către care tinde piața nu mai este aceeași cu cea la care tindea ea înainte de perturbările determinate de expansiunea creditului.” (Mises, Human Action, p. 563)

[91] După cum notează în mod elocvent Moss și Vaughn:

„Orice creștere reală a stocului de capital durează o perioadă de timp și necesită economisiri nete voluntare. Nu există nici o cale prin care o expansiune a ofertei de bani sub forma creditului bancar să scurtcircuiteze procesul creșterii economice” („Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look”, p. 555; sublinierea noastră). Probabil că articolul în care Hayek explică în modul cel mai concis și limpede întregul proces despre care discutăm aici este „Price Expectations, Monetary Disturbances and Malinvestments”, publicat în 1933 și inclus în cartea sa Profits, Interests and Investment, p. 135-156. Pe aceleași coordonate se înscrie și demersul lui Roger W. Garrison, care a prezentat în mod strălucit teoria capitalului și a ciclului, comparând-o cu diagramele cel mai des folosite în manualele de macroeconomie pentru a ilustra modelele clasice și pe cele keynesiene, menționând aici în mod special „Austrian Macroeconomics: A Diagrammatical Exposition”, publicat inițial la p. 167-201 în cartea New Directions in Austrian Economics, Louis M. Spadaro, ed., Sheed Andrews and McMeel, Kansas City, 1978, iar ca monografie separată în 1978, la The Institute for Humane Studies, precum și articolul lui Ludwig M. Lachmann, „A Reconsideration of the Austrian Theory of Industrial Fluctuations”, publicat inițial în Economica 7, mai 1940 și inclus la p. 267-284 în cartea lui Lachmann Capital, Expactations and the Market Process: Essays on the Theory of the Market Economy, Sheed Andrews and McMeel, Kansas City, 1977. Vezi, de asemenea, cartea lui Garrison Time and Money.

[92] Asupra acestei chestiuni, Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 46–47.

[93]„Abordarea bayesiană elimină posibilitatea surprizei.” J.D. Hey, Economics in Disequilibrium, New York University Press, New York, 1981, p. 99. Pe aceeași linie, Emiel F.M. Wubben, în articolul său „Austrian Economics and Uncertainty”, manuscris prezentat la prima Conferință europeană de economie austriacă, Maastricht, aprilie 1992, p. 13, afirmă:

„concluzia la care ajungem este imposibilitatea de a vorbi despre probabilități subiective care tind către probabilități obiective. Dimensiunile nu se află pe același palier, ci acoperă niveluri diferite de cunoaștere.”

[94] Mises, Human Action, p. 110-118.

[95] Ne referim, pe scurt, la fenomenul de hazard moral, pe care M.V. Pauly l-a analizat deja din punct de vedere teoretic. Conform lui Pauly, optimalitatea unei asigurări complete nu mai este validă când metoda de asigurare influențează cererea de servicii furnizate de polița de asigurare. („The Economics of Moral Hazard”, American Economic Review 58 (1968), p. 531–537) Un alt articol relevant îi aparține lui Kenneth J. Arrow, „The Economics of Moral Hazard: Further Comments”, publicat pentru prima dată în American Economic Review 58 (1968), p. 537–553. Aici, Arrow continuă cercetarea pe care o începuse în articolul său din 1963, „Uncertainty in the Welfare Economics of Medical Care”, American Economic Review 53 (1963), p. 941–973. Arrow aderă la opinia că hazardul moral este implicat ori de câte ori „polița de asigurare ar putea să modifice ea însăși incitativele și, prin urmare, probabilitățile pe care s-a bazat compania de asigurări”. Aceste două articole ale lui Arrow sunt cuprinse în cartea sa Essays in the Theory of Risk-Bearing, North Holland Publishing Company, Amsterdam, Londra și New York, 1974, p. 177–222; Vezi îndeosebi p. 202–204. În sfârșit, două alte surse care merită a fi menționate sunt: capitolul 7 (consacrat riscurilor neasigurabile) din importanta carte a lui Karl H. Borch, Economics of Insurance, North Holland, Amsterdam și New York, 1990, îndeosebi p. 317 și 325–330; precum și articolul lui Joseph E. Stiglitz, „Risk, Incentives and Insurance: The Pure Theory of Moral Hazard”, publicat în The Geneva Papers on Risk and Insurance 26 (1983), p. 4–33.

[96] „Boom-ul produce sărăcire. Dar încă și mai dezastruoase sunt ravagiile sale morale. El îi face pe oameni deznădăjduiți și descurajați. Cu cât mai optimiști erau în condițiile prosperității iluzorii a boom-ului, cu atât mai mari le sunt disperarea și sentimentul de frustrare.” (Mises, Human Action, p. 576.)

Să ne reamintim și afirmațiile făcute în capitolul 4, secțiunea 8, p. 254-263 (ed. în limba engleză – n.t.)

[97] În 1928, Ludwig von Mises recunoștea:

„Nu reușeam să înțeleg de ce băncile nu au tras învățăminte din experiență. Am crezut că ar adera cu certitudine la o politică de prevedere și restricționare, dacă nu arfi impulsionate de circumstanțele exterioare să o abandoneze. Doar mai târziu am devenit convins că era inutilă căutarea unui stimulent extern pentru schimbarea comportamentului băncilor. Doar mai târziu am devenit de asemenea convins că fluctuațiile condițiilor generale ale afacerilor erau în întregime dependente de relația dintre cantitatea de mijloace fiduciare în circulație și cerere… Putem înțelege cu ușurință că băncile care emit mijloace fiduciare, pentru a-și spori șansele de profit, pot fi gata să expandeze volumul creditului acordat și numărul notelor emise. Ceea ce necesită o explicație specială este motivul pentru care se depun eforturi necurmate de îmbunătățire a condițiilor economice generale pe calea expansiunii creditului de circulație, în pofida eșecului spectaculos din trecut al unor astfel de strădanii. Răspunsul este fără doar și poate următorul: potrivit ideologiei prevalente a omului de afaceri și a economistului-politician, reducerea ratei dobânzii este percepută a fi un scop esențial al politicii economice. În plus, expansiunea creditului de circulație este presupusă a fi mijlocul adecvat pentru atingerea acestui scop.” („Monetary Stabilization and Cyclical Policy”, inclus în cartea On the Manipulation of Money and Credit, p. 135–136)

Această lucrare este traducerea în engleză a unei importante cărți pe care Mises a publicat-o în 1928 sub titlul Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik.

[98] Am avut prilejul pentru prima dată să apărăm teza potrivit căreia teoria „tragediei comunelor” ar trebui să fie aplicată activității bancare cu rezervă fracționară la întâlnirea regională a Societății Mont-Pèlerin, din Rio de Janeiro, 5-8 septembrie 1993. Am subliniat cu această ocazie că tragedia tipică a comunelor se aplică în mod evident activității bancare, dat fiind faptul că întregul proces expansionist derivă dintr-un privilegiu ce merge împotriva drepturilor de proprietate, deoarece fiecare bancă internalizează complet beneficiile ce decurg din expansiunea creditului său, lăsând celelalte bănci și întregul sistem economic să își împartă costurile corespunzătoare. Mai mult, după cum vom vedea în capitolul 8, un mecanism de compensare interbancară în cadrul liberei întreprinderi bancare (free banking) ar putea contracara încercările izolate, individuale, de expansiune. El se dovedește însă inutil dacă toate băncile, mânate de dorința de profit într-un proces tipic de „tragedie a comunelor”, sunt mai mult sau mai puțin infectate de „optimism” în acordarea creditelor. Asupra acestui subiect, Vezi introducerea noastră, „Introducción Crítica a la Edición Española”, la cartea scrisă de Vera C. Smith, Fundamentos de la banca central y de la libertad bancaria [The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative], Unión Editorial/Ediciones Aosta, Madrid, 1993, n. 16 la p. 38.

[99] Analiza standard a Școlii opțiunilor publice (public choice) ar putea fi de asemenea menționată aici, pentru a explica motivul pentru care băncile, ca grup de presiune cu greutate, s-au mobilizat pentru a-și proteja privilegiul, pentru a stabili un fundament juridic pentru acesta și pentru a câștiga susținerea statului orișicând acest lucru a fost necesar. Nu constituie astfel o surpriză faptul că autori precum Rothbard conchid că „bancherii sunt inerent înclinați către etatism”. Murray N. Rothbard, Wall Street, Banks, and American Foreign Policy,Center for Libertarian Studies, Burlingame, Calif., 1995, p. 1. Vezi de asemenea literatura care tratează efectele economice ale depozitelor la vedere asupra sistemelor monetare actuale, fundamentate pe banca centrală (printre alții, Douglas W. Diamond și Philip H. Dybvig, „Bank Runs, Deposit Insurance and Liquidity”, Journal of Political Economy 91, 1983, p. 401-419, precum și Itay Goldstein și Ady Pauzner, „Demand-Deposit Contracts and the Probability of Bank Runs”, Journal of Finance 60, nr. 3, iunie 2005, p. 1293-1327.

[100] Banca centrală reprezintă, așadar, cea mai evidentădovadă istorică a eșecului practic și teoretic al tentativei de asigurare contra retragerii depozitelor pe calea unei rezerve fracționare. Faptul că un împrumutător de ultimă instanță, pentru a crea și furniza lichiditatea solicitată în vreme de panică, este considerat necesar dovedește faptul că o asemenea asigurare este imposibilă și că unica modalitate de evitare a consecințelor distrugătoare, inevitabile pe care instituția activității bancare cu rezervă fracționară le are asupra băncilor este crearea și prezervarea unei instituții care să beneficieze de un control absolut asupra sistemului monetar și de capacitatea de creare a lichidității trebuincioase în orice moment. Cu alte cuvinte, privilegiul rezervei fracționare este de asemenea responsabil, în ultimă instanță, de intervenția frecventă, masivă a băncii centrale în sistemul financiar, care este astfel exclus din sfera proceselor pieței libere, supuse principiilor de drept tradiționale. Această carte a început cu aserțiunea că principala provocare teoretică și practică cu care se confruntă economia la începutul acestui nou secol este tocmai aceea de a pune capăt intervenției și coerciției sistematice a statului și privilegiilor din sistemul financiar, prin supunerea acestuia acelorași principii de drept tradiționale care sunt fără excepție cerute din partea tuturor celorlalți agenți economici ce operează pe o piață liberă. Această aserțiune devine acum pe deplin inteligibilă.

Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!