Capitolul IX. Rolul ideilor

1. Rațiunea umană

Rațiunea este trăsătura particulară și caracteristică a omului. Nu este necesar ca praxeologia să-și pună întrebarea dacă rațiunea este sau nu un instrument adecvat pentru cunoașterea adevărului ultim și absolut. Praxeologia analizează rațiunea numai în măsura în care aceasta îi permite omului să acționeze.

Toate obiectele care alcătuiesc substratul senzațiilor, percepțiilor și observațiilor umane se oferă de asemenea și simțurilor animalelor. Însă doar omul are facultatea de a transforma stimulii senzitivi în observații și experiențe. Și doar omul își poate organiza diversele observații și experiențe într-un sistem coerent.

Acțiunea este precedată de gândire. Gândirea înseamnă a delibera dinainte asupra acțiunilor viitoare și a reflecta ulterior asupra acțiunilor trecute. Gândirea și acțiunea sunt inseparabile. Fiecare acțiune se întemeiază întotdeauna pe o anumită idee despre anumite relații cauzale. Cel ce gândește o relație cauzală gândește o teoremă. Acțiunea fără gândire, practica fără teorie, sunt inimaginabile. Raționamentul poate fi eronat și teoria incorectă; însă gândirea și teoretizarea nu pot lipsi din nici o acțiune. Pe de altă parte, gândirea este întotdeauna gândirea unei acțiuni potențiale. Chiar și cel ce gândește o teorie pură presupune că teoria este corectă, i.e. că acțiunea care s-ar conforma conținutului său ar avea drept consecință un efect anticipat pe baza rezultatelor acesteia. Este irelevant, din punct de vedere logic, dacă o asemenea acțiune este sau nu fezabilă.

Cel ce gândește este întotdeauna individul. Societatea nu gândește mai mult decât mănâncă sau bea. Evoluția rațiunii umane, de la gândirea naivă a primitivilor până la aceea mai subtilă a științelor moderne, s-a desfășurat în cadrul societății. Totuși, gândirea ca atare este întotdeauna o realizare a indivizilor. Există acțiune concertată, dar nu și gândire concertată. Există doar tradiția, care păstrează gândurile și le comunică altora, ca pe un stimul pentru gândirea lor. Dar omul nu are alt mijloc de a-și apropria gândurile precursorilor săi decât de a le regândi el însuși, iarăși și iarăși. Apoi, el va fi desigur în măsură să avanseze mai departe, pornind de la gândirea înaintașilor săi. Cel mai important vehicul al tradiției este cuvântul. Gândirea este legată de limbaj și viceversa. Conceptele sunt încorporate în termeni. Limbajul este o unealtă a gândirii, după cum este și una a acțiunii sociale. [p.178]

Istoria gândirii și a ideilor este un discurs, care se perpetuează de la o generație la alta. Gândirea epocilor mai noi crește din gândirea epocilor mai timpurii. Fără ajutorul acestui stimul, progresul intelectual ar fi fost imposibil. Continuitatea evoluției umane, însămânțarea pentru urmași și recoltarea pe pământul desțelenit și lucrat de înaintași, se manifestă și în istoria științelor și a ideilor. Am moștenit de la înaintașii noștri nu doar un stoc de produse și bunuri de diverse ordine, care reprezintă sursa avuției noastre materiale, ci și idei și gânduri, teorii și tehnologii, cărora gândirea noastră le datorează productivitatea.

Însă gândirea este întotdeauna o manifestare a individului.

2. Viziune asupra lumii și ideologie

Teoriile care direcționează acțiunea sunt adesea imperfecte și nesatisfăcătoare. Ele pot fi contradictorii și inadecvate pentru a fi aranjate într-un sistem cuprinzător și coerent.

Dacă privim teoremele și teoriile care ghidează conduita anumitor indivizi și grupuri ca pe un complex coerent și încercăm să le aranjăm, atât cât este cu putință, într-un sistem, i.e. într-un corpus cuprinzător de cunoștințe, atunci putem spune ca acesta constituie o viziune asupra lumii. O viziune asupra lumii este, ca teorie, o interpretare a tuturor lucrurilor, iar ca precept de acțiune, o opinie referitoare la cele mai potrivite mijloace pentru a îndepărta neplăcerea, cât mai mult cu putință. O viziune asupra lumii este, așadar, pe de o parte, o explicație a tutror fenomenelor și, pe de altă parte, o tehnologie, amândoi acești termeni fiind întrebuințați în accepțiunea lor cea mai largă. Religia, metafizica și filozofia urmăresc să furnizeze o viziune asupra lumii, ele interpretează universul și îi îndrumă pe oameni cum să acționeze.

Conceptul de ideologie este mai îngust decât cel de viziune asupra lumii. Când vorbim despre ideologie ne referim numai la acțiunea umană și cooperarea socială, lăsând deoparte problemele metafizicii, dogmele religioase, științele naturale și tehnologiile derivate din ele. Ideologia este totalitatea doctrinelor noastre referitoare la conduita individului și la relațiile sociale. Atât viziunile asupra lumii cât și ideologiile trec dincolo de limitele impuse unui studiu absolut neutru și academic al lucrurilor așa cum sunt ele. Ele nu sunt doar teorii științifice, ci și doctrine despre ceea ce trebuie, i.e. despre țelurile ultime către care ar trebui omul să țintească, în demersurile sale pământești.

Ascetismul ne învață că, pentru om, singurul mijloc de îndepărtare a durerii și de atingere a chietudinii complete, a mulțumirii și a fericirii, este de a abandona grijile lumești și de a trăi fără să ne preocupe [p.179] lucrurile pământești. Nu există altă mântuire decât renunțarea la râvna după bunăstare materială, îndurarea supusă a adversităților pelerinajului pe pământ și dedicarea exclusivă a sinelui pregătirii pentru fericirea eternă. Pe de alta parte, numărul celor care respectă în mod consecvent și constant principiile ascetismului este atât de redus, încât nu este ușor să enumerăm decât câteva nume. Se pare că pasivitatea completă recomandată de ascetism este contrară naturii. Atracția vieții triumfă. Principiile ascetice au fost adulterate. Chiar și cei mai sfinți eremiți au făcut concesii vieții și preocupărilor pământești, care nu respectau principiile lor rigide. Însă îndată ce omul ia în calcul orice preocupări lumești, substituind idealurilor pur vegetative o recunoaștere a lucrurilor pământești, fie aceasta oricât de condiționată și incompatibilă cu restul doctrinei pe care o profesează, el aruncă o punte peste hăul care-l separa de cei ce spun da aspirației către scopuri din lumea aceasta. Din acest moment el are ceva în comun cu toți ceilalți.

Reflecțiile oamenilor despre lucruri în legătură cu care nici rațiunea pură nici experiența nu ne furnizează nici un fel de cunoaștere pot fi atât de radical diferite încât să nu se poată ajunge la nici un consens. În sfera aceasta, în care reveria liberă a minții nu este constrânsă nici de gândirea logică nici de experiența senzorială, omul poate da frâu liber individualității și subiectivității sale. Nimic nu este mai personal decât noțiunile și imaginile despre transcendență. Termenii lingvistici sunt neputincioși să comunice cele ce se spun despre transcendență; nu putem ști niciodată dacă vorbitorii îi concep în același fel. Referitor la lucrurile din lumea cealaltă nu poate exista nici un consens. Războaiele religioase sunt cele mai teribile războaie, deoarece sunt purtate fără nici o perspectivă de conciliere.

Dar, îndată ce intră în joc lucruri pământești, afinitatea naturală a tuturor oamenilor și identitatea condițiilor biologice de prezervare a vieții intră în joc. Productivitatea superioară a cooperării în condiții de diviziune a muncii face din societate mijlocul cel mai important al fiecărui individ, pentru atingerea propriilor sale țeluri, oricare ar fi ele. Prezervarea și intensificarea în continuare a cooperării sociale devine un interes al tuturor. Toate viziunile asupra lumii și toate ideologiile care nu sunt în întregime și necondiționat dedicate practicilor ascetice și vieții de recluziune anahoretică trebuie să ia aminte la faptul că societatea este marele mijloc de atingere al țelurilor pământești. Dar, în cazul acesta, înseamnă că dispunem de o platformă comună în vederea atingerii unui consens, referitor la problemele sociale minore și la detaliile de organizare a societății. [p.180] Oricât s-ar înfrunta ideologiile unele cu altele, ele se armonizează într-un punct, care este recunoașterea vieții în societate.

Uneori oamenii scapă lucrul acesta din vedere, deoarece când analizează filozofiile și ideologiile ei remarcă mai mult ce spun aceste doctrine despre lucrurile transcendente și necunoscute, și mai puțin afirmațiile lor despre acțiunea în lume. Între diversele părți ale unui sistem ideologic există adesea un hău de netrecut. Pentru omul care acționează, de importanță reală nu sunt decât acele învățături care implică precepte de acțiune, și nu doctrinele pur academice care nu au consecințe pentru conduita în cadrul cooperării sociale. Putem lăsa deoparte filozofia ascetismului coerent și consistent, deoarece prin rigiditatea sa aceasta trebuie să ducă la extincția adepților ei. Toate celelalte ideologii, consimțind la cercetarea necesităților vieții, sunt silite într-o oarecare măsură să ia în calcul faptul că diviziunea muncii este mai productivă decât munca desfășurată în condiții de izolare. Ei admit astfel necesitatea cooperării sociale.

Praxeologia și teoria economică n-au calificarea necesară pentru a analiza aspectele transcendente și metafizice ale nici unei doctrine. Însă, pe de altă parte, nici un fel de apel la dogme și credințe religioase sau metafizice, nu poate invalida teoremele și teoriile privitoare la cooperarea socială stabilite prin raționamente praxeologice corecte. Dacă o filozofie a admis necesitatea legăturilor sociale dintre oameni, ea s-a plasat pe sine, în măsura în care intervin problemele acțiunii sociale, pe un teren de pe care nu există scăpare prin invocarea de convingeri personale și profesiuni de credință, care să se sustragă unui examen temeinic cu mijloacele rațiunii.

Acest adevăr fundamental este adesea ignorat. Oamenii cred că diferențele dintre viziunile asupra lumii generează conflicte ireconciliabile. Ni se spune că antagonismele fundamentale dintre partidele care profesează diferite viziuni asupra lumii nu pot fi stinse prin compromisuri. Ele provin din cele mai adânci profunzimi ale sufletului uman și exprimă comuniunea înnăscută a omului cu forțele supranaturale și eterne. Nu poate exista nici un fel de cooperare între oameni despărțiți de viziuni diferite asupra lumii.

Totuși, dacă inspectăm programele tuturor partidelor – atât programele elaborate abil și mediatizate, cât și pe cele pe care le adoptă efectiv partidele când sunt la putere, putem descoperi cu ușurință eroarea implicată în această interpretare. Toate partidele de astăzi aspiră la bunăstarea și prosperitatea pământească a suporterilor lor. Ele promit susținătorilor lor că le vor asigura condiții economice mai satisfăcătoare. În această privință nu există nici o diferență [p.181] între biserica romano- catolică și diversele confesiuni protestante, în măsura în care intervin în chestiunile politice și sociale, între creștinism și religiile necreștine, între adepții libertății economice și diversele categorii de materialiști marxiști, între naționaliști și internaționaliști, între rasiști și prietenii păcii interrasiale. Este adevărat că multe dintre aceste partide consideră că propriul lor grup nu poate prospera decât pe seama altor grupuri, mergând chiar până a lua în calcul anihilarea completă a acestora, sau aservirea lor, ca pe o condiție necesară a prosperității grupului lor. Cu toate acestea, exterminarea sau înrobirea altora nu este pentru ele un scop ultim, ci un mijloc pentru atingerea obiectivului către care aspiră ca scop ultim: înflorirea propriului lor grup. Dacă ar înțelege că propriile lor demersuri sunt îndrumate de teorii eronate și nu pot produce rezultatele benefice așteptate de la ele, aceste partide și-ar schimba programele.

Afirmațiile pompoase pe care le fac oamenii despre lucruri de necunoscut și aflate dincolo de puterea de cuprindere a minții umane, cosmologiile, viziunile asupra lumii, religiile, misticismele, metafizicile și fanteziile conceptuale diferă considerabil de la unul la altul. Însă esența practică a ideologiilor lor, i.e. implicațiile lor referitoare la țelurile de urmărit în cursul vieții pământești și la mijloacele de atingere a acestor țeluri, denotă destulă uniformitate. Există, desigur, diferențe și antagonisme atât în legătură cu țelurile cât și cu mijloacele. Însă diferențele referitoare la țeluri nu sunt ireconciliabile; ele nu împiedică cooperarea și aranjamentele amiabile în sfera acțiunii sociale. Iar în măsura în care se referă doar la mijloace și căi de urmat, ele păstrează un caracter pur tehnic și se pretează, ca atare, la a fi examinate prin metode raționale. Când, în toiul conflictelor partinice, una din facțiuni declară: “În această privință nu putem accepta să negociem cu voi, deoarece avem de a face cu o problemă legată de viziunea noastră asupra lumii; asupra acestui punct trebuie să fim categorici și să ne respectăm în mod rigid principiile, indiferent ce consecințe ar avea ele”, nu este necesar decât să privim lucrurile mai îndeaproape, pentru a realiza că asemenea declarații înfățișează antagonismul ca fiind mai ascuțit decât este în realitate. În realitate, pentru toate partidele dedicate urmăririi bunăstării pământești a oamenilor – și deci care aprobă cooperarea socială – întrebările referitoare la organizarea socială și la desfășurarea acțiunii sociale nu sunt probleme de principii ultime și de viziune asupra lumii, ci chestiuni ideologice. Ele sunt probleme tehnice, pentru care se pot găsi întotdeauna aranjamente mutual acceptabile. Nici una dintre părți n-ar prefera în mod deliberat dezintegrarea socială, anarhia și o întoarcere la barbaria primitivă, unei soluții care trebuie plătită cu prețul sacrificării unor aspecte ideologice. [p.182]

În programele partidelor, aceste chestiuni tehnice sunt, desigur, de primă importanță. Un partid este adeptul anumitor mijloace, recomandă anumite metode de acțiune politică și respinge categoric toate celelalte metode și politici, pe care le consideră inadecvate. Un partid este un organism în care se combină toți cei dornici să întrebuințeze aceleași mijloace pentru a acționa în comun. Astfel, pentru partid ca atare, mijloacele alese sunt esențiale. Un partid este sortit să dispară dacă ineficiența mijloacelor recomandate devine evidentă. Șefii de partide, ale căror prestigiu și cariere politice sunt legate de programul partidului, pot avea destule motive să ocolească discutarea nestânjenită a principiilor programului respectiv; ei le pot atribui acestora caracterul de scopuri ultime, care nu trebuie puse în discuție, deoarece se întemeiază pe o viziune asupra lumii. Dar, pentru populația ai cărei mandatari șefii partidelor se pretind a fi, în acțiunile lor, pentru alegătorii pe care ei doresc să-i alinieze de partea lor și pentru ale căror voturi fac propagandă electorală, lucrurile se prezintă într-o lumină diferită. Ei n-au nici o obiecție împotriva cercetării fiecărui punct din programul unui partid. Ei privesc acest program doar ca pe recomandarea unor mijloace pentru atingerea propriilor lor scopuri, i.e. a bunăstării în lumea aceasta.

Ceea ce desparte partidele intitulate astăzi partide întemeiate pe viziuni asupra lumii, i.e. cele bazate pe acceptarea unor decizii filozofice fundamentale, referitoare la scopuri ultime, sunt numai aparent dezacorduri referitoare la țeluri ultime. Antagonismele lor se refera fie la credințe religioase, fie la probleme de relații internaționale, fie la problema proprietății asupra mijloacelor de producție, sau la probleme de organizare politică. Se poate arăta că toate aceste controverse au ca obiect mijloace și nu scopuri ultime.

începem cu problema organizării politice a unei țări. Există adepți ai unui sistem democratic de guvernare, ai monarhiei ereditare, ai guvernării de către o elită autoproclamată și ai dictaturii cezariste. [1] Este adevărat că aceste programe sunt adesea susținute prin referiri la instituții divine, la legile eterne ale universului, la ordinea naturală, la direcția inevitabilă a evoluției istorice și la alte obiecte ale cunoașterii transcendente. Dar asemenea afirmații sunt doar podoabe ocazionale. Pentru a atrage electoratul partidele avansează alte argumente. Ele sunt nerăbdătoare să arate că sistemul pe care-l recomandă va avea mai mult succes decât cele recomandate de alte partide, în sensul realizării acelor scopuri la care aspiră cetățenii. Ele descriu rezultatele benefice realizate în trecut sau în alte țări și discreditează programele altor partide, relatându-le eșecurile. [p.183] Ele recurg atât la raționament pur cât și la interpretarea experiențelor istorice, pentru a demonstra superioritatea propriilor lor propuneri și precaritatea celor ale adversarilor lor. Principalul lor argument este întotdeauna: sistemul politic pe care-l susținem vă va aduce mai multă prosperitate și vă va face mai mulțumiți.

În domeniul organizării economice a societății există liberalii, care recomandă proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, socialiștii care recomandă proprietatea publică asupra mijloacelor de producție, și intervenționiștii care recomandă un al treilea sistem, care, afirmă ei, este la fel de îndepărtat de socialism și de capitalism. În confruntarea acestor partide se spun din nou multe despre problemele filozofice fundamentale. Se vorbește despre adevărata libertate, egalitate, justiție socială, drepturi individuale , comunitate, solidaritate și umanitarism. Însă fiecare partid urmărește să demonstreze, prin raționament și prin referire la experiența istorică, că doar sistemul pe care-l recomandă el îi va face pe cetățeni prosperi și mulțumiți. Reprezentanții fiecărui partid susțin în fața poporului că realizarea programului lor va ridica nivelul de trai mai mult decât ar face-o realizarea programului oricărui partid. Ei insistă asupra eficacității și utilității planurilor lor. Este limpede că ei nu diferă unii de alții în ce privește scopurile, ci numai în ce privește mijloacele. Ei pretind cu toții că urmăresc atingerea celui mai înalt grad de bunăstare materială cu putință, pentru majoritatea cetățenilor.

Naționaliștii insistă asupra faptului că există un conflict ireconciliabil între interesele diverselor națiuni, dar că, pe de altă parte, interesele corect înțelese ale tuturor cetățenilor din cadrul unei națiuni se află în armonie. O națiune nu poate prospera decât pe seama altor națiuni; cetățeanul individual nu poate prospera decât dacă națiunea lui înflorește. Liberalii au o opinie diferită. Ei cred că interesele diverselor națiuni nu se armonizează mai puțin decât cele ale diverselor grupuri, clase și categorii de indivizi din cadrul aceleiași națiuni. Ei cred că cooperarea internațională pașnică este un mijloc mai adecvat decât conflictul, pentru atingerea țelului pe care îl urmăresc, atât ei cât și naționaliștii: bunăstarea propriei lor națiuni. În ciuda acuzațiilor aduse de naționaliști, ei nu susțin pacea și liberul schimb pentru a trăda interesele propriei lor națiuni, în beneficiul străinilor. Dimpotrivă, ei consideră pacea și liberul schimb cel mai bun mijloc pentru îmbogățirea propriei lor națiuni. Ceea ce îi deosebește pe liberii schimbiști de naționaliști nu sunt obiectivele, ci mijloacele recomandate pentru atingerea scopurilor comune amândurora.

Disensiunile referitoare la credințele religioase nu pot fi soluționate prin metode raționale. Conflictele religioase sunt, în esență, implacabile și ireconciliabile. Totuși, de îndată ce o comunitate religioasă pătrunde pe terenul [p.184] acțiunii politice și încearcă să rezolve problemele organizării sociale, ea va fi silită să ia în calcul aspirațiile pământești, oricât ar putea aceasta contraveni dogmelor și articolelor ei de credință. Nici o religie, în activitățile ei exoterice, nu s-a încumetat să le spună oamenilor deschis: Realizarea planurilor noastre de organizare socială vă va face săraci și va reduce bunăstarea voastră în lumea aceasta. Cei devotați consecvent unei vieți de sărăcie s-au retras de pe scena politică, refugiindu-se în secluziune anahoretică. Însă bisericile și comunitățile religioase, care au urmărit să-și facă adepți prin convertire și să influențeze activitățile politice și sociale ale acestora, au îmbrățișat principiile comportamentului secular. În privința problemelor legate de pelerinajul omului în această lume, ele se diferențiază prea puțin de orice alte partide politice. În propaganda lor ele subliniază, mai mult decât beatitudinea în lumea de dincolo, avantajele materiale pe care le rezervă ele fraților lor întru credință.

Doar o viziune asupra lumii ai cărei suporteri renunță la orice activitate lumească ar putea omite să acorde atenție considerațiilor raționale care demonstrează că cooperarea socială este marele mijloc pentru atingerea tuturor țelurilor umane. Deoarece omul este un animal social, care nu poate prospera decât în cadrul societății, toate ideologiile sunt silite să recunoască importanța preeminenta a cooperării sociale. Ele trebuie să urmărească cea mai satisfăcătoare formă de organizare a societății și trebuie să fie de acord cu grija omului de a-și îmbunătăți bunăstarea materială. Astfel, ele se regăsesc pe un teren comun. Ceea ce le separă unele de altele nu sunt viziunile asupra lumii și chestiunile transcendente care nu pot face obiectul discuției raționale, ci problemele legate de mijloace și căi de atingere a scopurilor. Asemenea antagonisme ideologice se pretează la a fi temeinic cercetate cu ajutorul metodelor științifice ale praxeologiei și ale teoriei economice.

Lupta împotriva erorii

Cercetarea critică a sistemelor filozofice construite de marii gânditori ai omenirii a relevat adesea fisuri și greșeli în structura impresionantă a acelor cuprinzătoare edificii de gândire, aparent consistente și coerente. Nici chiar geniul nu reușește întotdeauna să evite contradicțiile și silogismele eronate, atunci când edifică o viziune asupra lumii.

Ideologiile acceptate de opinia publică sunt încă și mai afectate de imperfecțiunile minții umane. Ele sunt în cea mai mare parte o juxtapunere eclectică de idei, total incompatibile între ele. Ele nu rezistă unei cercetări logice a conținutului lor. Inconsistențele lor sunt ireparabile, făcând inutilă orice tentativă de a combina diversele lor părți într-un sistem de idei compatibile unele cu altele.

Unii autori încearcă să justifice contradicțiile din sânul ideologiilor general acceptate invocând pretinsele avantaje ale unui compromis, fie acesta oricât de nesatisfăcător din punct de vedere logic, pentru funcționarea nestânjenită a relațiilor dintre oameni. Ei invocă eroarea comună [p.185] după care viața și realitatea “nu sunt logice”; ei susțin că un sistem contradictoriu își poate demonstra eficacitatea sau chiar adevărul, funcționând satisfăcător, pe când un sistem consistent din punct de vedere logic ar putea genera dezastre. Este inutil să respingem din nou aceste erori populare. Gândirea logică și viața reală nu reprezintă două orbite separate. Logica este, pentru om, singurul mijloc de a înțelege problemele realității. Nici o inconsistență logică nu poate furniza o soluție satisfăcătoare, i.e. care să funcționeze în practică, a problemelor ridicate de faptele din lume. Singurul efect al ideologiilor contradictorii este de a oblitera problemele reale și de a-i împiedica astfel pe oameni să găsească la timp măsurile adecvate pentru a le rezolva. Ideologiile inconsistente pot amâna uneori apariția unui conflict manifest însă ele agravează cu siguranță relele pe care le ascund și fac ca soluția finală să fie mult mai dificilă. Ele multiplică agoniile, intensifică sentimentele de ură și fac înțelegerea pașnică imposibilă. A considera contradicțiile ideologice benigne sau chiar benefice este o imensă eroare.

Obiectivul de căpătâi al praxeologiei și al teoriei economice este de a substitui doctrinele contradictorii ale eclectismului popular prin ideologii consistente și corecte. Nu există nici un alt mijloc de a evita dezintegrarea socială și de a prezerva ameliorarea constantă a condițiilor umane, cu excepția celor furnizate de rațiune. Oamenii trebuie să încerce să gândească temeinic toate problemele relevante, până în punctul de unde mintea umană nu mai poate avansa. Ei nu trebuie niciodată să accepte necritic vreuna din soluțiile moștenite de la generațiile mai vechi, ci să supună din nou examenului fiecare teorie și fiecare teoremă, fără să obosească niciodată în strădania lor de a mătura erorile și de a dobândi cea mai solidă cunoaștere posibilă. Ei trebuie să lupte împotriva erorii, demascând doctrinele viciate și prezentând adevărul.

Problemele acestea sunt pur intelectuale și trebuie abordate ca atare. A le translata în sfera morală și a respinge suporterii unei ideologii opuse numindu-i ticăloși, este o manevră dezastruoasă. Este zadarnic să insistăm asupra faptului că ceea ce urmărim noi este bun și ceea ce urmăresc adversarii noștri este rău. Întrebarea la care trebuie să răspundem este tocmai ce trebuie să considerăm drept bun și ce trebuie să considerăm drept rău. Dogmatismul rigid specific grupurilor religioase și marxismului nu generează decât conflicte ireconciliabile. El îi condamnă dinainte pe disidenți drept răufăcători, le pune la îndoială buna credință și le cere să se predea necondiționat. Acolo unde prevalează această atitudine nu este posibilă nici o cooperare socială.

La fel de contraproductivă este și propensiunea, foarte populară astăzi, de a-i numi pe adepții altor ideologii nebuni. Psihiatrii n-au criterii de demarcare precise pentru a separa normalitatea mentală de anormalitate. Ar fi prezumțios ca neavizații să se amestece în această problemă fundamentală a psihiatriei. Este însă limpede că, dacă simplul fapt că un om împărtășește idei eronate și acționează în conformitate cu ele îl califică drept handicapat mental, va fi foarte greu să descoperim vreun individ căruia [p.186] să i se poată aplica epitetul de normal. În acest caz am fi siliți să etichetăm drept nebune generațiile trecute, deoarece ideile lor despre problemele științelor naturale și implicit tehnicile lor difereau de ale noastre. Din aceleași motive generațiile viitoare ne vor numi pe noi lunatici. Omul este supus erorii. Dacă a greși ar fi semnul caracteristic al deficiențelor mentale, atunci toată lumea ar trebui considerată handicapată mental.

Nici faptul că un om este în dezacord cu opinia majorității contemporanilor săi nu-l califică drept lunatic. Erau Copernic, Galilei și Lavoisier nebuni? Faptul că un om concepe idei noi, potrivnice celor împărtășite de alții, face parte din cursul obișnuit al evenimentelor istorice. Unele din aceste idei sunt încorporate ulterior sistemului de cunoștințe acceptat ca adevărat de opinia publică. Este cu putință să rezervăm epitetul de “normali” doar mitocanilor care n-au avut niciodată idei proprii și să-l refuzăm inovatorilor?

Comportamentul unora dintre psihiatrii contemporani este cu adevărat scandalos. Ei ignoră total teoriile praxeologiei și economiei. Familiaritatea lor cu ideologiile contemporanilor noștri este superficială și necritică. Și totuși ei îi califică fără scrupule pe suporterii anumitor ideologii drept persoane paranoice.

Există persoane cunoscute sub stigmatul comun de șarlatani monetari (monethary cranks). Șarlatanul monetar susține o metodă de a face toată lumea prosperă prin măsuri monetare. Planurile sale sunt iluzorii. Pe de altă parte, ele reprezintă aplicația consecventă a unei ideologii monetare în întregime aprobate de opinia publică contemporană și care ghidează politicile aproape a tuturor guvernelor. Obiecțiile formulate împotriva acestor erori ideologice de către economiști nu sunt luate în considerație de guverne, partide politice și presă.

Se crede îndeobște, de către cei nefamiliarizați cu teoria economică, că expansiunea creditelor și creșterea cantității de bani aflați în circulație sunt mijloace eficace pentru reducerea permanentă a rate dobânzii, sub nivelul pe care l-ar atinge pe o piață de capital și împrumuturi nemanipulată. Această teorie este total eronată. [2] Dar ea ghidează politicile monetare și de acordare a creditelor ale aproape tuturor guvernelor contemporane. De bună seamă, pe baza acestei ideologii vicioase, nu se poate formula nici o obiecție validă împotriva planurilor avansate de Pierre Joseph Proudhon, Ernest Solvay, Clifford Hugh Douglas și o sumedenie de alți pretinși reformatori. Aceștia n-au fost decât mai consecvenți decât sunt alții. Ei doreau să reducă rata dobânzii la zero, și să abolească astfel complet raritatea “capitalului”. Cel ce dorește să respingă aceste idei trebuie să atace teoriile subiacente politicilor monetare și de acordare a creditelor practicate de națiuni mari.

Psihiatrul poate obiecta, susținând că ceea ce îl caracterizează pe un om drept lunatic este faptul că-i lipsește moderația și că merge la extreme. În vreme ce omul normal este suficient de judicios pentru a se controla, paranoicul trece de orice limită. Această replică este total nesatisfăcătoare. [p.187] Toate argumentele avansate în favoarea tezei că rata dobânzii poate fi redusă prin expansiunea creditului de la 5 sau 4%, la 3 sau 2%, sunt la fel de valabile pentru a o reduce până la zero. “Șarlatanii monetari” au cu siguranță dreptate, din punctul de vedere al erorilor monetare acceptate de opinia publică.

Există psihiatri care îi numesc lunatici pe germanii care au îmbrățișat principiile naziste, și care doresc să-i vindece prin proceduri terapeutice. Din nou, avem de a face cu aceeași problemă. Doctrinele naziste sunt vicioase, dar ele nu diferă în mod esențial de ideologiile socialismului și ale naționalismului, așa cum au fost ele aprobate de opinia publică din alte țări. Ceea ce caracterizează nazismul este doar aplicarea consecventă a acestor ideologii, la condițiile particulare din Germania. Ca și toate celelalte națiuni contemporane, naziștii doreau controlul guvernamental al afacerilor și auto-suficiența economică, i.e. autarhia, pentru țara lor. Trăsătura distinctivă a politicii lor a fost că refuzau să accepte dezavantajele pe care adoptarea aceluiași sistem de către alte țări le-ar fi impus asupra lor. Ei nu erau dispuși să rămână pe veci “prizonieri”, cum ziceau ei, în cadrul unei țari relativ suprapopulate, în care condițiile fizice fac productivitatea efortului uman relativ mai scăzută decât în altele. Ei considerau că cifrele ridicate ale populației lor, situarea geografică propice din punct de vedere strategic a țării lor, precum și vigoarea înnăscută și bravura forțelor lor armate le ofereau o bună șansă de a remedia prin agresiune inconvenientele pe care le deplângeau.

De bună seamă, oricine acceptă ideologia naționalismului și a socialismului ca fiind adevărată și o alege drept etalon pentru politicile propriei sale țări, nu este în măsură să respingă concluziile deduse din ea de naziști. Singura cale de respingere a nazismului, rămasă pentru celelalte țări care acceptau aceste două principii, a fost de a-i învinge pe naziști în război. Și câtă vreme ideologia socialismului și a naționalismului își va păstra supremația în opinia publică mondială, germanii sau alte popoare vor încerca din nou să-și atingă țelurile prin agresiune și cucerire, dacă li se va ivi vreodată oportunitatea. Nu există nici o speranță de eradicare a mentalității agresive dacă nu nimicim complet erorile ideologice în care-și înfige ea rădăcinile. Aceasta nu este o sarcină pentru psihiatri, ci pentru economiști. [3]

Omul dispune de un singur instrument pentru combaterea erorii: rațiunea.

3. Puterea

Societatea este un produs al acțiunii umane. Acțiunea umană este orientată de ideologii. Astfel, societatea și orice ordine concretă a treburilor sociale sunt un rezultat al ideologiilor; ideologiile nu sunt, cum spun marxiștii, produsul unei anumite stări sociale de lucruri. De bună seamă, gândurile și ideile omenești nu sunt realizările unor indivizi izolați. [p.188] Gândirea nu reușește nici ea decât prin cooperarea gânditorilor. Nici un individ nu ar avansa cu raționamentele sale, dacă ar fi supus necesității de a lua totul de la început. Omul poate progresa în gândire numai pentru că eforturile sale sunt susținute de acelea ale generațiilor trecute, care au alcătuit instrumentele de gândire, conceptele și terminologiile și au ridicat problemele.

Orice ordine socială dată a fost gândită și plănuită, înainte de a putea fi realizată. Această precedență temporală și logică a factorului ideologic nu implică propoziția că oamenii elaborează un plan complet al unui sistem social, așa cum fac utopiștii. Ceea ce este și trebuie să fie gândit dinainte nu este concertarea acțiunilor individuale într-un sistem integrat de organizare socială, ci acțiunile indivizilor față de semenii lor și a grupurilor deja formate față de alte grupuri. Înainte ca un om să-și ajute semenul pentru tăierea unui copac, o asemenea cooperare trebuie gândită. Înainte ca un act de barter să aibă loc, ideea de schimb mutual de bunuri și servicii trebuie să fie concepută. Nu este necesar ca indivizii implicați să devină conștienți de faptul că o asemenea mutualitate atrage după sine stabilirea de legături sociale și apariția unui sistem social. Individul nu planifică și execută acțiuni care urmăresc construirea societății. Conduita sa și conduita corespunzătoare a celorlalți generează corpuri sociale.

Orice stare existentă a treburilor sociale este produsul ideologiilor gândite în prealabil. În cadrul societății pot apărea ideologii noi, care pot înlocui vechile ideologii, transformând astfel sistemul social. Dar societatea este întotdeauna creația unor ideologii temporal și logic anterioare. Acțiunea este ghidată întotdeauna de idei; ea pune în aplicație ceea ce a plănuit gândirea în prealabil.

Dacă ipostaziem sau antropomorfizăm noțiunea de ideologie, putem spune că ideologiile au putere asupra omului. Puterea este facultatea sau capacitatea de a dirija acțiunea. De regulă, nu spunem decât despre un om sau despre grupuri de oameni că sunt puternici. Așadar definiția puterii este: puterea este capacitatea de a dirija acțiunile altor oameni. Cel ce este puternic, își datorează puterea unei ideologii. Doar ideologiile îi pot furniza unui om puterea de a influența alegerile și conduita altor oameni. Nimeni nu poate deveni lider dacă nu este susținut de o ideologie care îi face pe ceilalți dispuși să asculte și să consimtă. Astfel, puterea nu este un lucru fizic și tangibil, ci un fenomen moral și spiritual. Puterea unui rege se bazează pe recunoașterea ideologiei monarhice de către supuși.

Cel ce utilizează puterea pentru a conduce statul – i.e. aparatul social de coerciție și constrângere – guvernează. Guvernarea este exercițiul puterii în [p.189] corpul politic. Ea se bazează întotdeauna pe putere, i.e. pe capacitatea de a dirija acțiunile altora.

Bineînțeles, este posibil să se instituie o guvernare bazată pe oprimarea violentă a unei populații rebele. Aplicarea coerciției violente, sau a amenințării cu aceasta, împotriva celor ce nu sunt dispuși să se supună voluntar, este trăsătura caracteristică a statului și a guvernării. Însă orice asemenea opresiune violentă este și ea întemeiată pe putere ideologică. Cel ce dorește să întrebuințeze violența are nevoie de cooperarea voluntară a anumitor oameni. Un individ dependent doar de el însuși nu poate niciodată guverna doar cu ajutorul violenței fizice. [4] El are nevoie de suportul unui grup pentru a supune alte grupuri. Tiranul are nevoie de o suită de partizani care să-i asculte ordinele de bunăvoie. Obediența lor spontană îi furnizează lui aparatul de care are nevoie pentru supunerea altor oameni. Dacă va reuși sau nu să-și prelungească domnia depinde de raportul numeric între cele două grupuri, al persoanelor care-l susțin voluntar și al celor pe care-i supune prin forță. Deși un tiran poate guverna temporar cu ajutorul unei minorități, dacă această minoritate este înarmată iar majoritatea nu, pe termen lung minoritaea nu poate ține majoritatea în servitute. Cei oprimați se vor răzvrăti și vor scutura jugul tiraniei.

Un sistem durabil de guvernare trebuie să se întemeieze pe o ideologie acceptată de majoritate. Factorul “real”, “forțele reale” care sunt fundamentul guvernării și care le asigură guvernanților puterea de a întrebuința violența împotriva grupurilor rebele minoritare sunt, în esență, ideologici, morali și spirituali. Guvernanții care n-au recunoscut acest principiu fundamental al guvernării și, bizuindu-se pe presupusa irezistibilitate a trupelor armate de care dispuneau, au nesocotit spiritul și ideile, au fost în cele din urmă răsturnați de asalturile adversarilor lor. Interpretarea puterii ca factor “real”, independent de ideologii, care este răspândită prin numeroase lucrări de politologie și istorie, este eronată. Termenul de Realpolitik nu are sens decât dacă este întrebuințat pentru a desemna politicile care iau în calcul ideologiile general acceptate, pentru a le opune politicilor bazate pe ideologii insuficient recunoscute și, de aceea, nepotrivite pentru a susține un sistem de guvernare durabil.

Cei ce interpretează puterea ca putere fizică sau “reală” de a continua și consideră că acțiunea violentă este însăși temelia guvernării vede lucrurile din punctul de vedere îngust al ofițerilor subordonați, însărcinați să conducă anumite unități ale unei armate sau forțe de poliție. Acestor subordonați le revin anumite sarcini precise, în cadrul ideologiei dominante. Șefii lor le încredințează trupele nu [p.190] doar echipate, înarmate și organizate pentru luptă, ci și pătrunse de spiritul care le face să asculte de ordine. Comandanții unor asemenea subdivizii iau acest factor moral drept un lucru de la sine înțeles, deoarece chiar ei înșiși sunt animați de același spirit și nici măcar nu-și pot imagina o ideologie diferită. Puterea unei ideologii constă tocmai în faptul că oamenii i se supun fără nici un fel de ezitări sau scrupule.

Însă lucrurile stau altfel pentru conducătorul guvernului. El trebuie să urmărească prezervarea moralului forțelor armate și a loialității restului populației. Într-adevăr, acești factori morali sunt singurele elemente “reale” pe care se întemeiază continuarea guvernării sale. Puterea sa scade dacă ideologia care o susține pierde teren.

Uneori minoritățile pot și ele să învingă, cu ajutorul aptitudinilor militare superioare, și să instituie o guvernare minoritară. Dar o asemenea stare de lucruri nu poate dura. Dacă victorioșii cuceritori nu reușesc ulterior să convertească un sistem de guvernare prin violență într-unul de guvernare prin consimțământul ideologic al celor guvernați, atunci el va sucomba în mijlocul altor lupte. Toate minoritățile victorioase care au stabilit un sistem durabil de guvernare au asigurat continuitatea dominației lor prin mijlocirea dobândirii ulterioare a unui ascendent ideologic. Ei și-au legitimat propria supremație fie supunându-se ideologiilor celor învinși, fie transformându-le. Acolo unde nu s-a petrecut nici unul din aceste lucruri, mulțimea oprimată a deposedat minoritatea opresoare, fie prin rebeliune deschisă, fie prin lucrarea tăcută, dar implacabilă, a forțelor ideologice. [5]

Multe dintre marile cuceriri istorice au reușit să supraviețuiască deoarece invadatorii s-au aliat cu acele clase din țările supuse care se bucurau de susținerea ideologiei dominante, fiind astfel considerate stăpânitori legitimi. Sistemul acesta a fost adoptat de tătari în Rusia, de turci în Principatele Danubiene și, în general, de unguri în Transilvania, precum și de britanici și de olandezi în Indiile Orientale. Un număr relativ nesemnificativ de britanici reușeau să guverneze sute de milioane de indieni, deoarece prinții și proprietarii funciari aristocrați din India considerau guvernarea britanică un mijloc de prezervare a privilegiilor lor și-i furnizau susținerea de care se bucura supremația lor din partea ideologiei general acceptate din India. Imperiul indian al Angliei a rămas solid câtă vreme opinia publică a încuviințat ordinea socială tradițională. Pax Britannica a garantat privilegiile prinților și proprietarilor funciari și a ferit masele de agonia războaielor dintre principate și a războaielor de succesiune din cadrul lor. Astăzi, [p.191] infiltrarea de idei subversive din străinătate a pus capăt guvernării britanice și amenință prezervarea ordinii milenare a țării.

Minoritățile victorioase își datorează uneori succesul superiorității tehnologice. Această împrejurare nu modifică lucrurile. Pe termen lung este imposibil să ținem armele perfecționate departe de membrii majorității. Nu echipamentul forțelor lor armate, ci factorii ideologici sunt cei care i-au menținut pe britanici în India. [6]

Opinia publică a unor țări poate fi divizată din punct de vedere ideologic, astfel încât nici un grup să nu fie destul de puternic pentru a institui o guvernare durabilă. Atunci apare anarhia. Revoluțiile și conflictele civile devin permanente.

Tradiționalismul ca ideologie

Tradiționalismul este o ideologie care consideră că loialitatea față de valori, cutume și metode procedurale transmise, sau despre care se presupune că sunt transmise de strămoși, este atât dreaptă cât și eficace. Pentru tradiționalism nu este esențial dacă acești înaintași sunt strămoși în accepțiunea biologică a termenului, sau pot fi considerați în mod rezonabil ca fiind astfel; uneori ei au fost doar locuitorii precedenți ai țării respective, sau adepții aceleiași credințe religioase, sau doar precursori în exercițiul vreunei sarcini speciale. Cine este considerat strămoș și care este conținutul corpusului tradițional moștenit depinde de conținutul concret al fiecărei varietăți de tradiționalism în parte. Ideologia îi aduce în prim plan pe anumiți strămoși și îi aruncă pe alții în uitare; uneori ea îi numește strămoși pe unii oameni care n-au nimic de a face cu presupusa lor posteritate. Ea construiește adesea doctrine “tradiționale” de origine recentă, care diferă de ideologiile împărtășite în realitate de către strămoși.

Tradiționalismul încearcă să-și justifice tezele enumerând succesele pe care le-a asigurat în trecut. Dacă aceste pretenții sunt conforme realității este o altă problemă. Uneori cercetările au relevat erori în conținutul istoric al credințelor tradiționale. Dar aceasta nu a năruit întotdeauna doctrina tradițională respectivă, deoarece nucleul tradiționalismului nu constă din fapte istorice, ci dintr-o opinie referitoare la acestea, care poate fi oricât de greșită, și dintr-o voință de a crede lucruri cărora li se atribuie o origine străveche.

4. Meliorismul și ideea de progres

Noțiunile de progres și regres n-au sens decât într-un sistem de gândire teleologic. Într-un asemenea cadru, este natural să numim apropierea de țelul urmărit progres, iar o mișcare [p.192] în sens opus regres. Fără a se referi la acțiunile unui agent și la un anumit țel, noțiunile acestea sunt deopotrivă sterile și lipsite de orice semnificație.

Una din deficiențele filozofiilor din secolul al XIX-lea este de a fi răstălmăcit semnificația schimbării cosmice și de a fi strecurat clandestin în teoria transformării biologice ideea de progres. Privind retrospectiv, din orice situație dată, la situațiile din trecut, putem utiliza fără pericol termenii de dezvoltare și de evoluție, în sens neutru. În acest caz evoluția este procesul care a dus de la condițiile din trecut la cel din prezent. Însă trebuie să ne ferim de eroarea fatală de a confunda schimbarea cu îmbunătățirea și evoluția cu evoluția către forme de viață superioare. Nu ne este permis nici să substituim antropocentrismului religios și al vechilor doctrine metafizice, un antropocentrism pseudoștiințific.

Dar nu este sarcina praxeologiei să critice această filozofie. Sarcina ei este să năruie erorile implicate în ideologiile actuale.

Filozofia socială al secolului XVIII-lea era convinsă că omenire a pătruns de acum, în cel din urmă, în epoca rațiunii. În vreme ce erorile teologice și metafizice au dominat în trecut, rațiunea va fi de acum supremă. Oamenii se vor elibera din ce în ce mai mult din lanțurile tradiției și ale superstițiilor și își vor dedica toate eforturile ameliorării continue a instituțiilor sociale. Fiecare nouă generație își va aduce propria sa contribuție la această glorioasă sarcină. Cu timpul, societatea va deveni din ce în ce mai mult o societate de oameni liberi, care aspiră la fericirea maximă a numărului cel mai mare. Revenirile temporare nu sunt, desigur, imposibile. Dar, în cele din urmă, cauza cea bună va triumfa, deoarece ea este cauza rațiunii. Oamenii se considerau fericiți pentru că erau cetățeni ai unei epoci de iluminare, care, prin descoperirea legilor comportamentului rațional, netezea calea unei ameliorări continue a treburilor omenești. Ei regretau doar faptul că erau prea bătrâni pentru a mai fi ei înșiși amatorii tuturor efectelor benefice ale noii filozofii. “Mi-aº dori”, îi scria Bentham lui Philarète Chasles, “sã mi se acorde privilegiul de a-mi trăi anii pe care-i mai am de trăit la sfârșitul fiecăruia dintre secolele ce vor urma morții mele; astfel, aș putea deveni martorul efectelor scrierilor mele.” [7]

Toate aceste speranțe se fondau pe convingerea fermă, proprie epocii, că masele sunt atât bune din punct de vedere moral, cât și raționale. Straturile superioare, aristocrații privilegiați care trăiau din grăsimea pământului, erau [p.193] socotiți depravați. Oamenii de rând, îndeosebi țăranii și muncitorii, erau glorificați în duh romantic, ca fiind nobili și înzestrați cu o judecată infailibilă. Astfel, filozofii erau convinși că democrația, guvernarea de către popor, va atrage după sine perfecțiunea socială.

Această prejudecată a fost eroarea fatală a umanitariștilor, filozofilor și liberalilor. Oamenii nu sunt infailibili; foarte adesea ei se înșeală. Nu este adevărat că masele au întotdeauna dreptate și cunosc mijloacele de atingere a țelurilor urmărite. “Credința în omul de rând” nu este întemeiată pe ceva mai solid decât era cea în darurile supranaturale ale regilor, preoților și nobililor. Democrația garantează un sistem de guvernare care se conformează dorințelor și planurilor majorității, dar ea nu poate împiedeca majoritățile să cadă victime unor idei eronate și să adopte politici inadecvate, care nu numai că nu duc la realizarea țelurilor urmărite, dar atrag după ele dezastre. Majoritățile pot și ele să greșească și să distrugă civilizația. Cauza cea bună nu va triumfa doar din cauza faptului că este rațională și eficace. Doar dacă oamenii sunt astfel încât să adopte în cele din urmă politici rezonabile și care este probabil că vor duce la atingerea țelurilor ultime urmărite, civilizația va progresa, iar societatea și statul îi vor face pe oameni mai satisfăcuți, deși nu fericiți în sens metafizic. Numai viitorul ne va spune dacă această condiție este sau nu îndeplinită.

Nu este loc în limitele unui sistem praxeologic pentru meliorism și fatalism optimist. Omul este liber, în sensul că trebuie să aleagă zilnic din nou între politicile care duc la succes și cele care duc la dezastru, dezintegrare socială și barbarie.

Termenul de progres nu are sens dacă este aplicat evenimentelor cosmice sau unei viziuni cuprinzătoare asupra lumii. Nu dispunem de nici un fel de informații despre planurile inițiatorului originar al mișcării universale. Dar lucrurile nu stau la fel cu întrebuințarea acestui termen în contextul unei doctrine ideologice. Marea majoritate a oamenilor aspiră la provizii de hrană mai mari și de mai bună calitate, haine, locuințe și alte facilități materiale. Numind o creștere a nivelului de trai al maselor progres și îmbunătățire, economiștii nu îmbrățișează un materialism vulgar. Ei constată pur și simplu faptul că oamenii sunt animați de aspirația de a-și ameliora condițiile materiale de trai. Ei judecă politicile din punctul de vedere al țelurilor pe care doresc oamenii să le atingă. Cel ce disprețuiește scăderea mortalității infantile și dispariția graduală a foametei și a molimelor are dreptul să arunce prima piatră în materialismul economiștilor.

Există un singur etalon pentru evaluarea acțiunilor umane: dacă ele sunt sau nu potrivite pentru atingerea țelurilor urmărite de oamenii care acționează.


Note

1. Cezarismul este astăzi exemplificat de dictaturile de tip bolșevic, fascist sau nazist.

2. A se vedea mai jos, capitolul XX.

3. Cf. Mises, Omnipotent Government, New Haven, 1944, pp. 221-228, 129-131, 135-140.

4. Un gangster poate surclasa în putere un individ mai slab, sau neînarmat. Însă lucrul acesta nu are nimic de a face cu viața în societate. El reprezintă un caz antisocial izolat.

5. Cf. infra, pp. 647-651.

6. Aici avem în vedere prezervarea guvernărilor europene minoritare în țări neeuropene. Referitor la perspectivele unei agresiuni asiatice asupra Occidentului, cf. infra, pp. 669-670.

7. Philarète Chasles, Études sur les hommes et les moeurs du XIX – ème siècle, Paris

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!