Capitolul IV: Procesul de expansiune a creditului

Capitolul IV: Procesul de expansiune a creditului

Capitolul de față, alături de următoarele cinci capitole, cuprinde o analiză a consecințelor economice ce rezultă din încălcarea principiilor generale de drept care guvernează contractul de depozit neregulat. Am studiat, pe parcursul capitolelor 1, 2 și 3, urmările juridice și istorice ale acestor transgresări, pentru ca, în continuare, să ne concentrăm atenția asupra procesului prin care băncile creează credite și depozite din nimic, precum și asupra diferitelor implicații pe care acest proces le are asupra societății. Cea mai gravă consecință a creării bancare de credite este următoarea: în măsura în care se acordă împrumuturi fără ca acestea să aibă acoperirea corespunzătoare în economisire voluntară, structura reală de producție este în mod inevitabil distorsionată, producându-se crize economice și recesiuni recurente. Vom prezenta teoria creditului de circulație a ciclului afacerilor, iar apoi vom supune unui demers critic teoriile macroeconomice ale monetarismului și keynesismului. În plus, vom trece în revistă crizele economice recurente care au copleșit până în prezent societatea. Primul din cele două capitole finale conține o cercetare critică a sistemului băncii centrale și a liberei întreprinderi bancare (free banking), iar al doilea constă într-un studiu asupra propunerii de impunere a unei rezerve de 100% în activitatea bancară.

1.

Introducere

Teoria economică monetară, a activității bancare și a ciclului afacerilor reprezintă o elaborare de dată relativ recentă în istoria gândirii economice. Acest corp de cunoaștere economică a urmat cu mare întârziere evenimentelor semnificative – în contextul de față, extinderea activității bancare cu rezervă fracționară și fazele recurente de fals avânt economic și recesiune – și formulărilor juridice corespunzătoare. După cum am văzut, studiul principiilor de drept, analiza omisiunilor și a contradicțiilor acestora, căutarea și corectarea erorilor logice etc. au avut loc mult mai timpuriu în istorie și pot fi deja identificate în doctrina juridică romană. În orice caz, rămânând fideli teoriei evoluționiste a instituțiilor (juridice, lingvistice și economice), potrivit căreia instituțiile emerg în urma unui îndelungat proces istoric și încorporează o cantitate imensă de informație, cunoaștere și experiență, concluziile la care vom ajunge prin analiza noastră economică aplicată contractului de depozit bancar de bani în forma sa actuală nu constituie absolut deloc o surpriză. Ele coincid în linii generale și confirmă inferențele pe care cititorul probabil că le va fi dedus deja, dintr-o perspectivă pur juridică, din capitolele anterioare. Studiul de față privitor la activitatea bancară va fi circumscris analizării contractului de depozit de bani, și este aplicabil, în practică, așa-numitelor conturi curente la vedere, conturilor de economii și depozitelor la termen, ori de câte ori ultimele două fac posibilă de facto retragerea în orice moment a soldului de către client. Demersul nostru exclude, așadar, numeroase activități în care sunt implicate în prezent băncile private și care nu sunt în nici un fel corelate cu contractul de depozit neregulat de bani. De pildă, băncile moderne furnizează clienților servicii de contabilitate și de casierie. De asemenea, ele cumpără și vând valută străină, respectând o tradiție a schimbării banilor care datează încă de la apariția primelor unități monetare. În plus, băncile acceptă depozite de titluri de valoare, colectând, în numele clienților, dividende și dobânzi de la emitenți și furnizând clienților informații despre creșterea capitalului, întâlnirile acționarilor etc. Pe lângă aceasta, băncile cumpără și vând titluri de valoare pentru clienții lor apelând la societățile de intermediere pe piața monetară* și oferă servicii de casetă de valori în sediile lor. Băncile acționează în numeroase situații și în calitate de adevărați intermediari financiari, atrăgând împrumuturi de la clienți – cu alte cuvinte, atunci când clienții sunt conștienți că acordă băncii un împrumut, ca posesori de obligațiuni, certificate sau „depozite” la termen veritabile –, și oferind apoi terților aceste fonduri sub formă de credite. În acest mod, băncile obțin un profit din diferențialul de rată a dobânzii între rata pe care ele o primesc pentru împrumuturile acordate și rata pe care se angajează să o achite clienților care, inițial, le-au acordat un împrumut. Nici una dintre aceste operațiuni nu constituie un depozit bancar de bani, tranzacție pe care o vom studia în secțiunile care urmează. După cum vom vedea, acest contract reprezintă, fără nici o îndoială, cea mai semnificativă operațiune desfășurată de bănci în prezent și cea mai importantă din punct de vedere economic și social. Am subliniat deja că o analiză economică a contractului de depozit bancar de bani oferă o ilustrare suplimentară a profundei intuiții a lui Hayek: ori de câte ori este încălcat un principiu universal de drept, fie printr-o coerciție sistematică exercitată de stat, fie prin privilegii, avantaje guvernamentale acordate unor anumite grupuri sau persoane, procesul spontan al interacțiunii sociale este obstrucționat în mod grav și inevitabil. Această idee, elaborată în paralel cu teoria imposibilității socialismului, a fost generalizată. Cu toate că, la un moment dat, ea a fost aplicată doar sistemelor de a­șa-zis socialism real, a ajuns, în prezent, să fie asociată cu toate domeniile sau sectoarele economiilor mixte, în care predomină coerciția sistematică a statului sau acordarea „detestabilă” de privilegii. Deși analiza economică a intervenționismului pare să fie caracteristică mai degrabă măsurilor guvernamentale coercitive, nu este mai puțin relevantă sau edificatoare pentru acele zone în care principiile de drept sunt transgresate prin acordarea de favoruri sau privilegii anumitor grupuri de presiune. În economiile moderne există două domenii principale în care se întâmplă acest lucru. Legislația muncii, ce reglementează în amănunt contractele de angajare și relațiile de muncă, este primul dintre ele. Nu numai că aceste legi servesc drept bază pentru măsuri coercitive – împiedicând părțile să negocieze, după cum cred de cuviință, termenii contractului de angajare –, ele oferă, în plus, privilegii importante grupurilor de presiune, permițându-le prin diverse modalități să acționeze la limita principiilor de drept tradiționale, cum procedează, de pildă, sindicatele. A doua arie în care predomină atât privilegiile, cât și coerciția instituțională este domeniu general al monedei, activității bancare și financiare, care constituie punctul central al lucrării de față. Cu toate că ambele sfere sunt foarte importante, impunându-se astfel cu urgență cercetarea lor teoretică cu scopul de a introduce și derula reformele necesare, analiza teoretică a coerciției instituționale și acordarea de privilegii în sectorul forței de muncă este, evident, mai puțin complexă. Drept urmare, conștientizarea pe care a declanșat-o s-a răspândit mai rapid și a pătruns mai profund în toate palierele sociale. Au fost elaborate teorii corelate și s-a ajuns chiar la atingerea unui larg consens social privitor la necesitatea reformelor și a direcțiilor pe care acestea trebuie să le ia. Dimpotrivă, sfera banilor, a creditului bancar și a piețelor financiare rămâne o provocare formidabilă pentru teoreticieni și un mister pentru majoritatea cetățenilor. Relațiile sociale care implică direct sau indirect banii sunt de departe cele mai abstracte și mai dificil de înțeles, iar ca urmare a acestui fapt cunoașterea asociată acestora este cea mai vastă, complexă și incomprehensibilă. Din acest motiv, coerciția sistematică pe care o exercită guvernele și băncile centrale în acest domeniu este, indubitabil, cea mai dăunătoare și nocivă[1]. Mai mult, elaborarea insuficientă a teoriei monetare și bancare afectează negativ dezvoltarea economiei globale. Acest lucru este probat de faptul că, în pofida progreselor teoretice și a eforturilor guvernamentale, economiile moderne trebuie încă să fie eliberate de spectrul boom-urilor și al recesiunilor recurente. Cu doar câțiva ani în urmă, în ciuda tuturor sacrificiilor făcute pentru stabilizarea economiilor occidentale în urma crizei din anii 1970, sectorul monetar, bancar și cel financiar au avut din nou de suferit, fără întrerupere, din cauza acelorași erori necugetate. Drept urmare, începutul anilor 1990 a marcat declanșarea inevitabilă a unei noi recesiuni economice mondiale, de o severitate considerabilă, pe care lumea economică occidentală a reușit de abia în ultima perioadă să o depășească[2]. O dată în plus, mult mai aproape de momentul prezent (în vara anului 1997), o criză financiară acută a devastat principalele piețe asiatice, amenințând să se răspândească în restul lumii. Câțiva ani mai târziu (începând cu 2001), cele trei zone economice principale ale globului (Statele Unite, Europa și Japonia) au intrat simultan în recesiune. Țelul analizei economice a dreptului și a reglementărilor legale este acela de a studia rolul pe care acestea din urmă îl joacă în procesele spontane ale interacțiunii sociale. Studiul nostru economic asupra contractului de depozit bancar de bani va evidenția rezultatele aplicării principiilor tradiționale de drept, inclusiv a cerinței privind rata de 100% a rezervelor în cazul contractului de depozit neregulat de bani. În același timp, va clarifica consecințele neanticipate care rezultă din faptul că, prin încălcarea acestor principii, bancherilor li s-a permis utilizarea spre folos personal a depozitelor la vedere. Aceste efecte au rămas, până în prezent, în mare parte neobservate. Vom vedea acum modul în care utilizarea de către bancheri a depozitelor la vedere le dă posibilitatea de a creadin nimic depozite bancare – cu alte cuvinte, bani –, iar apoi credite, adică, putere de cumpărare transferată de la împrumutători, oameni de afaceri sau consumatori. Aceste depozite și credite nu sunt urmarea unei creșteri reale a economisirii voluntare realizate de agenții sociali. În acest capitol ne vom concentra pe demonstrarea acestei aserțiuni și a câtorva dintre implicațiile sale, iar în capitolele următoare vom purcede la studierea efectelor economice ale expansiunii creditului – este vorba despre analiza crizelor și recesiunilor economice. Continuând schema stabilită în primele capitole, vom avea în vedere mai întâi efectele din perspectivă economică și contabilă în cazul contractului de împrumut, sau mutuum. În acest fel, recurgând la metoda comparației, vom fi în măsură să înțelegem mai bine consecințele economice ale contractului de depozit bancar de bani, complet diferit de cel de împrumut.

2.

Rolul băncii în calitate de intermediar veritabil în contractul de împrumut

Să presupunem, pentru început, că un bancher primește un împrumut de 1.000.000 unități monetare (u.m.) de la un client. Există un contract legitim de împrumut, care stipulează că împrumutătorul (clientul) trebuie să cedeze dispoziția asupra 1.000.000 u.m., sub forma unor bunuri prezente (bani) pe care i-ar fi putut cheltui sau păstra pentru el însuși, iar acest lucru trebuie să îl înfăptuiască pentru o perioadă de timp sau un termen – care reprezintă elementul esențial în orice contract de împrumut–, ce durează un an. În schimbul acestor bunuri prezente, bancherul este de acord să restituie după un an o cantitate mai mare decât cea primită inițial. Dacă rata dobânzii asupra căreia s-a convenit este de 10%, la sfârșitul anului bancherul va trebui să înapoieze 1.100.000 unități monetare. Se efectuează următoarea înregistrare contabilă la primirea creditului: (1) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000 u.m.

Numerar

Credit primit

1.000.000 u.m.

(Intrare în contul de numerar al băncii) (Creștere a datoriilor)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Din punct de vedere economic, acest contract implică în mod limpede un schimb obișnuit de bunuri prezente (a căror dispoziție este transferată de la împrumutător băncii) pentru bunuri viitoare (pe care Banca A este de acord să le predea împrumutătorului la sfârșitul anului). Prin urmare, dacă avem în vedere considerațiile de ordin monetar, nu are loc nici o modificare. Un anumit număr de unități monetare încetează pur și simplu să fie la dispoziția împrumutătorului și devin disponibile pentru bancă, pentru o perioadă prestabilită de timp. Se petrece un simplu transfer în valoare de 1.000.000 u.m., fără ca de aici să rezulte vreo modificare în numărul total al unităților monetare preexistente. Am putea să interpretăm înregistrarea (1) ca o înregistrare în registrul-jurnal făcută în ziua semnării contractului și predării celor 1.000.000 u.m. băncii de către împrumutător. Putem, de asemenea, să o vedem ca pe un bilanț al Băncii A, încheiat imediat după tranzacție și înregistrând în partea stângă (de activ) 1.000.000 u.m. în contul de numerar, iar în dreaptă (la pasiv) datoria de 1.000.000 u.m. contractată cu împrumutătorul. Să presupunem, în plus, că Banca A desfășoară această operațiune întrucât managerii săi plănuiesc, la rândul lor, să acorde cu împrumut 1.000.000 u.m. proiectului de afaceri Z, care are nevoie urgentă de bani pentru finanțarea operațiunilor sale și este dispus să plătească 15% dobândă pe an la împrumutul de 1.000.000 u.m. de la Banca A[3]. Când Banca A acordă banii cu împrumut afacerii Z, se înregistrează în contabilitatea Băncii A ieșirea a 1.000.000 u.m. din contul de numerar și datoria afacerii Z către bancă, înlocuind numerarul inițial. Înregistrarea este următoarea: (2) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Credite acordate

Numerar

1.000.000

(conturi debitoare) (obținut din contul de numerar)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

În acest caz, Banca A acționează fără îndoială ca un intermediar financiar veritabil. Managerii săi identifică și exploatează o oportunitate de afaceri[4]. Într-adevăr, ei percep o șansă de a obține un profit, întrucât într-o parte a pieței există un creditor dispus să le împrumute bani cu 10% dobândă, iar în altă parte afacerea Z, care este dornică să primească un credit cu 15%, ceea ce lasă un diferențial de profit de 5%. Prin urmare, banca acționează ca intermediar între creditorul inițial și afacerea Z, iar funcția sa socială rezidă tocmai în identificarea unei disparități existente sau a unei absențe a coordonării (creditorul originar dorește să acorde cu împrumut banii de care dispune, dar nu găsește un debitor demn de încredere care să îi accepte, în vreme ce afacerea Z are nevoie urgentă de un credit de 1.000.000 u.m., iar managerii săi nu știu unde anume să găsească un creditor adecvat). Banca, primind un credit de la unul și acordând celuilalt un credit, satisface nevoia subiectivă a ambilor și extrage un profit pur antreprenorial sub forma diferențialului de dobândă de 5%. La sfârșitul anului, afacerea Z va restitui 1.000.000 u.m. Băncii A, împreună cu dobânda convenită de 15%. Se fac următoarele înregistrări: (3) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Credite acordate

1.000.000

(rambursare)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
150.000

Numerar

Dobânzi încasate de la afacerea Z

150.000

(venit pe anul în curs)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Imediat după aceasta, Banca A trebuie, la rândul său, să onoreze contractul în care a intrat alături de creditorul originar, înapoindu-i 1.000.000 u.m. pe care managerii săi s-au angajat să îi plătească la finele anului, alături de 10% dobândă. Înregistrările sunt următoarele: (4) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Credite primite

Numerar

1.000.000

(rambursare)

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
100.000

Dobânzi plătite

Numerar

100.000

(cheltuiala pe anul în curs)

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Cu alte cuvinte, banca înapoiază creditul, înregistrează ieșirea din contul său de numerar a 1.000.000 u.m. primite de la afacerea Z și adaugă la această sumă 100.000 u.m. (de asemenea debitate din contul de numerar) ca dobândă convenită pe care o plătește creditorului originar. În contul de profit și pierdere al băncii, această dobândă este înregistrată ca o plată sub forma plăților cu dobânzile făcute pe parcursul anului. După aceste înregistrări, la sfârșitul anului, contul de profit și pierdere al băncii va fi următorul: (5) Banca A

Contul de profit și pierdere

(pe parcursul anului)

Cheltuieli

Venituri

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Dobânzi plătite

100.000

Dobânzi încasate

150.000

Venit net

50.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total debit

150.000

Total credit

150.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Acest cont de profit și pierderi arată un profit antreprenorial al anului de 50.000 u.m., ca venit net derivat din diferența dintre venitul anului (150.000 u.m. din dobânzi încasate) și cheltuielile anului (100.000 u.m. în dobânzi plătite). La sfârșitul anului, bilanțul Băncii A este: (6) Banca A

Bilanț

(la sfârșitul anului)

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

50.000

Patrimoniul net al proprietarilor

50.000

(beneficiul exercițiului)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

50.000

Total pasiv

50.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă ne uităm la bilanțul întocmit la sfârșitul anului, observăm că activul băncii include 50.000 u.m. disponibile în contul de numerar care corespund profitului anului, care a fost plasat în contul corespunzător patrimoniului net al proprietarilor (capital și câștiguri reținute) din pasiv. Următoarele observații sintetizează descrierea pe care am făcut-o în termeni contabili unei activități bancare bazate pe primirea și acordarea de împrumuturi, sau mutuum: în primul rând, pe parcursul unui an, împrumutătorul originar cedează dispoziția asupra a 1.000.000 u.m., bunuri prezente; în al doilea rând, dispoziția asupra acestor bani a fost transferată Băncii A pe exact aceeași perioadă de timp; în al treilea rând, Banca A a descoperit o posibilitate de a câștiga un profit, managerii săi aflând de existența unui împrumutat, Afacerea Z, care era doritor să plătească o rată a dobânzii mai ridicată decât cea pe care banca a căzut de acord să o achite; în al patrulea rând, banca acordă un credit Afacerii Z, cedând la rândul său dispoziția asupra celor 1.000.000 u.m. pe perioada unui an; în al cincilea rând, Afacerea Z a obținut dispoziția asupra a 1.000.000 u.m. pentru un an cu scopul de a-și spori activitatea; în al șaselea rând, prin urmare, pe perioada unui an, numărul de u.m. nu variază, deoarece au făcut doar obiectul unui transfer de la împrumutătorul originar către Afacerea Z, cu ajutorul unui intermediar – Banca A –; în al șaptelea rând, pe parcursul activităților sale, Afacerea Z a obținut un profit care i-a permis să achite dobânda de 150.000 u.m. (aceste 150.000 u.m. nu reprezintă o creație monetară, ci sunt doar obținute de Afacerea Z în urma vânzărilor și cumpărărilor sale); în al optulea rând, la sfârșitul anului, Afacerea Z rambursează 1.000.000 u.m. Băncii A, iar Banca A plătește aceeași sumă înapoi împrumutătorului originar, alături de 100.000 u.m., ca dobândă; în al nouălea rând, drept urmare, Banca A a obținut un profit antreprenorial de 50.000 u.m. (diferența dintre dobânda încasată de la Afacerea Z și dobânda achitată împrumutătorului originar), un profit antreprenorial pur, rezultând din activitatea sa legitimă în calitate de intermediar. Se poate întâmpla ca Banca A să se fi înșelat în alegerea afacerii Z. Putea să fi apreciat în mod greșit riscul implicat sau capacitatea lui Z de a rambursa creditul și a plăti dobânda. Prin urmare, succesul activității băncii în acest caz depinde nu numai de finalizarea în bune condiții a înțelegerii cu afacerea Z, ci și de propria sa obligație – aceea de a restitui creditorului originar 1.000.000 u.m. plus cele 10 procente de dobândă – care îi incumbă după ce Z rambursează băncii creditul împreună cu 15% dobândă. În acest mod, banca își poate menține solvabilitatea și poate evita orice incidente nefericite. Fără îndoială, asemenea tuturor celorlalte afaceri economice, băncile sunt supuse posibilității unei erori antreprenoriale. De pildă, afacerea Z nu ar putea să restituie la timp suma pe care o datorează băncii sau este posibil chiar să suspende plățile sau să dea faliment, fapt care ar duce Banca A de asemenea la insolvabilitate, deoarece nu ar reuși să plătească, la rândul ei, împrumutul primit de la creditorul originar. Acest risc nu se deosebește însă cu nimic de cel inerent oricărei alte activități de afaceri și poate fi cu ușurință diminuat dacă banca recurge la prudență și spirit de prevedere în activitățile sale. Mai mult, pe durata desfășurării operațiunii – cu alte cuvinte, de-a lungul anului –, banca rămâne pe deplin solvabilă și nu se confruntă cu nici o problemă legată de lichiditate, de vreme ce nu are obligația de a face nici o plată în numerar atâta timp cât contractul său de împrumut cu creditorul originar rămâne în vigoare[5].

3.

Rolul băncii în contractul de depozit bancar de bani

Aspectele economice și procedurile contabile implicate în contractul de depozit bancar de bani sunt substanțial diferite de cele analizate în secțiunea anterioară, aparținând contractului de împrumut, sau mutuum. (Am parcurs mai întâi contractul de împrumut pentru oferi o mai bună ilustrare prin comparație a deosebirilor esențiale dintre cele două contracte.) În cazul unui depozit regulat (sau sigilat) ce cuprinde un anumit număr de unități monetare perfect și în mod individual diferențiate, persoana care primește depozitul nu trebuie să înregistreze nimic în rubrica activelor sau pasivelor, întrucât nu are loc nici un transfer de proprietate. Cu toate acestea, după cum a scos în evidență studiul de față privitor la natura juridică a contractului de depozit neregulat (sau deschis), acest al doilea tip de contract reprezintă un depozit de bunuri fungibile, în care este imposibilă realizarea unei diferențieri între unitățile individuale depozitate, astfel încât are loc un fel de transfer de „proprietate”. Acest lucru se întâmplă, dar în sensul că depozitarul nu este obligat să restituie exact acele unități primite (ceea ce ar fi imposibil, dată fiind dificultatea de identificare cu precizie a unităților din bunul fungibil acceptat), ci altele, în aceeași cantitate și de aceeași calitate (tantundem). Desigur, cu toate că se poate vorbi despre un transfer de proprietate, dispoziția nu este transferată depozitarului, deoarece, potrivit contractului de depozit neregulat, el este obligat să păstreze încontinuu tantundem al depozitului și trebuie, prin urmare, să mențină permanent la dispoziția deponentului unități într-o cantitate și de o calitate egală cu cea a unităților acceptate, fără a fi aceleași unități specifice. Rezultă că singura justificare pe care o poate avea un depozitar pentru înregistrarea unui contract de depozit în contabilitatea sa rezidă exact în transferul de proprietate pe care îl presupune depozitul neregulat; este însă important să subliniem că, dat fiind sensul extrem de restrâns în care se realizează acest transfer de proprietate – el nu este absolut deloc echivalent cu un transfer al dispoziției –, informația ar trebui cel mult înregistrată în „conturile memorandum”, ce servesc unor scopuri pur informative. Să ne imaginăm că am călătorit înapoi în timp în zorii activității bancare cu rezervă fracționară și că un deponent, X, decide să depoziteze 1.000.000 u.m. la Banca A (sau, dacă preferați, că orice persoană din prezent hotărăște să deschidă un cont curent la o bancă și depozitează 1.000.000 u.m.). În această situație avem un veritabil contract de depozit, mai precis, un depozit neregulat, datorită naturii fungibile a monedei. Cu alte cuvinte, cauza esențială sau scopul contractului de depozit este reprezentată de dorința deponentului X ca Banca A să păstreze cele 1.000.000 u.m. pentru el. X crede că, în pofida faptului că a deschis un cont curent, el deține în continuare dispoziția imediată asupra celor 1.000.000 u.m. și poate să le retragă în orice moment pentru a le da orice utilizare o dorește, deoarece a deschis un depozit „la vedere”. Din punct de vedere economic, pentru X, cele 1.000.000 u.m. se află pe deplin la dispoziția sa permanentă, astfel că se adaugă deținerilor sale monetare: așadar, chiar dacă unitățile monetare se găsesc depozitate la Banca A, din punct de vedere subiectiv ele rămân la dispoziția lui X la fel ca atunci când le păstrează în propriul buzunar. Înregistrarea corespunzătoare depozitului neregulat: (7) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozit la vedere

1.000.000

(deschis de X)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

(Aceasta ar trebui să fie doar o înregistrare memorandum)

Observăm că, deși Banca A are o justificare să efectueze această înregistrare contabilă, întrucât devine proprietar al unităților monetare și le depozitează în seiful său fără a le diferenția de celelalte, înregistrările respective ar trebui să modifice doar conturile informative sau memorandum. Acest lucru se datorează faptului că, deși proprietatea asupra unităților monetare a fost transferată băncii, ea nu a fost pe deplin transferată, ci rămâne absolut restricționată, în sensul că deponentul X deține în continuare dispoziția deplină asupra unităților monetare. Abstracție făcând de această ultimă observație, nu s-a petrecut absolut nimic neobișnuit deocamdată, din punct de vedere economic sau contabil. Un anume domn X a deschis un depozit neregulat de bani la Banca A. Până în acest punct, contractul nu a condus la nici o modificare a cantității existente de monedă, care continuă să fie de 1.000.000 u.m. și rămâne la dispoziția lui X, care, pentru propriul său beneficiu, l-a depozitat la Banca A. Posibil ca depozitarea banilor să convină lui X, pentru că dorește o protecție mai bună a banilor, evitând pericolele care pândesc în casa sa (furt sau pierdere), și pentru a se bucura de serviciile de plată și de casierie pe care le oferă banca. În acest mod, X nu este obligat să mai poarte asupra sa bani, și poate face plăți prin simpla scriere a unei sume pe o filă de cec și dând instrucțiuni băncii să îi remită în fiecare lună un extras al tuturor operațiunilor realizate. Aceste servicii bancare sunt foarte apreciate și oferă o justificare pentru decizia lui X de a-și depozita banii la Banca A. În plus, Banca A este îndreptățită să pretindă o plată pentru aceste servicii de la deponent. Să presupunem că prețul convenit pentru servicii este de 3% anual pentru cantitatea depozitată (banca ar putea să pretindă și o rată unică necorelată cu suma depozitată, dar presupunem, pentru a ilustra, că prețul serviciilor depinde de suma întreagă depozitată), sumă cu ajutorul căreia banca își poate acoperi costurile de operare/funcționare și să obțină, de asemenea, o marjă redusă de profit. Dacă presupunem că aceste costuri de operare echivalează cu 2% din suma depozitată, banca va încasa un profit de 1% anual, sau 10.000 u.m. Dacă X își achită taxa anuală de 30.000 u.m. în numerar, furnizarea serviciilor mai sus menționate va genera următoarele înregistrări contabile: (8) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
30.000

Numerar

Venituri de la clientul X ca plată pentru servicii

30.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
20.000

Cheltuieli de operare achitate de bancă pentru furnizarea serviciilor

Numerar

20.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

La sfârșitul anului, contul de profit și pierdere și bilanțul Băncii A se prezintă astfel: (9) Banca A

Cont de profit și pierdere

(pe parcursul anului)

Cheltuieli

Venituri

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Costuri de operare

20.000

Venituri din serviciile furnizate

30.000

Venit net

10.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total debit

30.000

Total credit

30.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanț

(la sfârșitul anului)

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.010.000

Patrimoniul net al proprietarilor (beneficiul exercițiului)

10.000

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.010.000

Total pasiv

1.010.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Observăm astfel că, până în acest moment, nu a existat nimic neobișnuit sau surprinzător legat de evenimentele economice sau procesele contabile ce rezultă din contractul de depozit neregulat de bani. Banca a încasat un mic profit legitim, derivat din rolul său de furnizor de servicii valorizate de clienți la 30.000 u.m. În plus, nu s-a produs nici o modificare în cantitatea de bani, iar în urma tuturor tranzacțiilor contul de numerar al băncii a crescut cu doar 10.000 u.m. Această sumă corespunde profitului pur antreprenorial dedus de bancă din diferența dintre prețul achitat de către clienți pentru servicii (30.000 u.m.) și costurile de operare ale furnizării acestora (20.000 u.m.). În sfârșit, dat fiind faptul că deponentul crede că banii pe care i-a depozitat la Banca A rămân în permanență la dispoziția sa, situație echivalentă sau chiar preferabilă celei de a păstra el însuși banii în buzunar sau la domiciliu, nu este necesar să ceară vreo compensație suplimentară, după cum se întâmplă în cazul contractului de împrumut, care este total diferit. Acesta din urmă impune împrumutătorului cedarea dispoziției asupra celor 1.000.000 u.m. de bunuri prezente – cu alte cuvinte, să acorde cu împrumut – și transferarea dispoziției către împrumutat în schimbul dobânzii corespunzătoare și a rambursării, după un an, a sumei împrumutate[6].

4.

Efectele produse de utilizarea de către bancheri a depozitelor la vedere: cazul unei bănci individuale

După cum am văzut în capitolul 2, bancherii au fost însă tentați de timpuriu să încalce regula tradițională de comportament ce le impunea menținerea tantundem la depozitele neregulate de bani încontinuu la dispoziția deponenților, iar ei au sfârșit prin a face uz în folosul personal de cel puțin o fracțiune din depozitele la vedere. Am prezentat în capitolul 3 comentariile lui Saravia de la Calle cu privire la tentația umană. Trebuie acum să subliniem cât este de copleșitoare și aproape irezistibilă, dacă ne gândim la profiturile uriașe care rezultă din cedarea în fața ei. Când bancherii au început să folosească banii deponenților, o făceau în secret și cu un sentiment de rușine, după cum ne dovedesc diversele cazuri istorice prezentate în capitolul 2. În acest moment, bancherii erau încă perfect conștienți de natura ilicită a propriilor acțiuni. Doar mai târziu, după multe secole și greutăți, au reușit bancherii să încalce fățiș și în mod legal acceptat principiul tradițional de drept, deoarece au căpătat cu multă bucurie privilegiul guvernamental necesar pentru a folosi banii deponenților, în general prin acordarea de credite, care erau, inițial, acordate guvernului însuși[7]. Analizăm acum modul în care bancherii înregistrează contabil însușirea depozitelor la vedere. Studiul nostru va începe cu cazul unei bănci individuale și va fi ulterior extins la nivelul sistemului bancar ca întreg. Sistemul contabil continental Două sisteme contabile – continental, respectiv anglo-saxon – au fost întrebuințate în mod tradițional pentru a da mărturie de fenomenul pe care îl studiem. Sistemul continental se bazează pe ideea falsă potrivit căreia contractul de depozit neregulat este, pentru deponent, un veritabil contract de depozit, în vreme ce, pentru bancher, este un contract de împrumut, sau mutuum. În acest caz, X deschide un depozit „la vedere” de 1.000.000 u.m. la Banca A, iar Banca A primește banii nu în calitate de depozit, ci de împrumut pe care îl poate folosi după cum crede de cuviință, în cazul în care deponentul nu își va da seama de această utilizare și nu va fi afectat de ea. Mai mult, deoarece păstrează laîndemână doar o fracțiune din depozite ca rezervă de siguranță, banca estimează că va reuși să satisfacă cererile de retragere ale deponenților. Aceste așteptări sunt în mod special puternice, dat fiind faptul că în condiții normale este foarte puțin probabilă încercarea clienților de retragere a unei sume ce depășește marja de siguranță sau rata rezervelor. Experiența pare să susțină această observație, iar votul de încredere câștigat de bancă de-a lungul anilor prin păstrarea în mod adecvat a depozitelor clienților contribuie la probabilitatea scăzută a apariției unei asemenea situații, același efect avându-l și faptul că numeroase retrageri sunt compensate de noi depozite. Presupunând că bancherul apreciază rezerva de siguranță (numită și „rată a rezervelor”) de 10% ca fiind suficientă pentru satisfacerea posibilelor cereri de retragere a depozitelor, înseamnă că restul de 90% din depozitele la vedere, adică 900.000 u.m., ar rămâne la dispoziția sa pentru utilizări în folos personal. În sistemul contabil european, acest fenomen economic ar fi înregistrat astfel[8]: Când X deschide depozitul la vedere, se face o înregistrare identică celei de la numărul (7), însă acum nu mai este considerată ca o înregistrare memorandum. (10)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozit la vedere

1.000.000

(deschis de X)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Odată ce banca cedează tentației de a-și însuși mare parte din tantundem, pe care ar trebui să îl păstreze la îndemână și la dispoziția deponentului, se face următoarea înregistrare: (11)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Credit acordat lui Z

Numerar

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

În momentul în care bancherul își însușește banii și îi acordă cu împrumut lui Z, se petrece următorul fapt economic de mare însemnătate pentru noi: 900.000 u.m. sunt create din nimic. Într-adevăr, motivul esențial pentru care X a deschis un depozit la vedere de 1.000.000 u.m. l-a constituit custodia și păstrarea banilor, iar el pe bună dreptate consideră, din punct de vedere subiectiv, că păstrează dispoziția deplină asupra acestora, ca atunci când aceștia s-ar găsi în propriul buzunar, iar într-un anumit sens, chiar mai bine. Din toate punctele de vedere, X deține în continuare 1.000.000 u.m. în numerar ca și cum banii s-ar afla fizic în „posesia sa”, deoarece, potrivit contractului, rămân la dispoziția sa deplină. Din punct de vedere economic, cele 1.000.000 u.m. depozitate de X la Banca A continuă, fără îndoială, să fie incluse în deținerile sale monetare. Cu toate acestea, când banca își însușește 900.000 u.m. din depozite și le acordă cu împrumut lui Z, generează simultan, din nimic, o putere de cumpărare suplimentară pe care o transferă lui Z, împrumutatul, care primește 900.000 u.m. Este limpede că, atât subiectiv, cât și obiectiv, Z beneficiază de dispoziția deplină asupra celor 900.000 u.m. chiar din momentul în care unitățile monetare îi sunt transferate[9]. Așadar, s-a produs o creștere a cantității de bani în circulație pe piață, ca urmare a ceea ce credeau, simultan și în mod îndreptățit, doi agenți economici diferiți: unul crede că deține 1.000.000 u.m. la dispoziția sa, iar celălalt, 900.000 u.m. Cu alte cuvinte, însușirea de către bancă a 900.000 u.m. din depozitul la vedere are ca rezultat o sporire cu 900.000 u.m. a deținerilor monetare totale existente pe piață. Dimpotrivă, contractul de împrumut sau mutuum discutat anterior nu implică nimic de acest gen. Ar trebui să luăm în calcul inclusiv localizarea banilor existenți pe piață din momentul în care bancherul își însușește depozitul. Numărul unităților monetare pe piață a crescut în mod evident la 1.900.000 u.m., cu toate că aceste unități îmbracă forme diferite. Spunem că există 1.900.000 u.m. întrucât agenți economici diferiți au credința subiectivă că au la dispoziția lor 1.900.000 u.m. destinați schimbului pe piață, iar banii cuprind toate mijloacele de efectuare a schimburilor general acceptate. Forma banilor variază însă: debitorul Z îi deține sub o formă diferită de X, care a deschis un depozit. Într-adevăr, Z are la dispoziția sa 900.000 unități monetare fizice – pe care le-am putea numi monedă-marfă sau, în prezent, monedă de hârtie sau monedă fiduciară), în vreme ce deponentul X deține un cont curent cu un depozit în valoare de 1.000.000 u.m. Presupunând că banca a păstrat 100.000 u.m. în seiful său ca rezervă de siguranță, sau rată a rezervelor, diferența dintre 1.900.000 u.m. și 1.000.000 u.m. existentă în formă fizică este egală cu suma de bani creată din nimic. (O ofertă de bani totală de 1.900.000 u.m. minus cele 900.000 u.m. fizice din posesia lui Z, alături de 100.000 u.m. fizice din seiful băncii egalează 900.000 u.m. care nu există din punct de vedere fizic nicăieri.) Cum acești bani sunt lipsiți de acoperirea corespunzătoare, iar existența lor se datorează încrederii acordate de deponentul X Băncii A, sunt numiți monedă fiduciară (sau, preferabil, mijloace fiduciare). Este important să subliniem aici că din toate punctele de vedere depozitele la vedere sunt unități fizice, cu alte cuvinte, reprezintă niște substitute monetare perfecte. Deponentul le poate întrebuința pentru efectuarea plăților în orice moment, emițând un cec pe care notează suma pe care dorește să o achite și dând instrucțiuni băncii să facă plata. Fracțiunea din aceste substitute monetare perfecte, sau depozite la vedere, care nu sunt în întregime acoperite de unități monetare fizice existente în seiful băncii – cele 900.000 u.m. neacoperite de rezerve în exemplul de față – se numesc mijloace fiduciare[10]. Depozitele la vedere acoperite de rezervele monetare ale băncii, 100.000 u.m. în exemplul nostru, mai sunt numite și depozite primare, în timp ce partea de depozite la vedere neacoperită de rezervele băncii (mijloacele fiduciare) poartă denumirea de depozit secundar sau depozit derivat[11]. Odată cu încălcarea de către bănci a principiului juridic potrivit căruia nimeni nu își poate însuși un depozit deschis în vederea păstrării și cu încetarea menținerii 100% a tantundem, băncile, în mod firesc, au încercat să își justifice activitatea și să se apere, argumentând că, de fapt, au primit banii ca și cum ar fi fost un împrumut. Dacă un bancher consideră că banii primiți reprezintă un împrumut, acțiunea sa este ireproșabilă, iar din perspectiva economică și contabilă descrisă în secțiunea anterioară el se limitează la a juca rolul legitim, necesar al intermediarului între creditori și debitori. Există însă o diferență esențială aici: banii nu sunt cedați în calitate de împrumut, ci de depozit. Cu alte cuvinte, când X deschide depozitul, el nu are nici cea mai mică intenție de a renunța la dispoziția asupra bunurilor prezente în schimbul unei cantități într-o oarecare măsură mai ridicate (luând în calcul dobânda) de bunuri viitoare. Dimpotrivă, singura sa dorință a fost aceea de a îmbunătăți custodia și păstrarea banilor săi și de a primi niște servicii secundare, și anume, servicii de contabilitate și de casierie, păstrând în tot acest răstimp dispoziția deplină, nealterată asupra tantundem. Tocmai absența unui schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare este cea care lămurește faptul că ne aflăm în fața unui fenomen economic radical diferit, care presupune crearea din nimic a 900.000 u.m. de mijloace fiduciare sau depozite derivate în momentul în care banca acordă cu împrumut 90% din banii pe care îi are în seif. Este de asemenea important să înțelegem în mod limpede că, dacă banca utilizează banii pentru acordarea unui împrumut lui Z, după cum am presupus în exemplul nostru și după cum se întâmplă în mod obișnuit, acest credit implică într-adevăr schimbul unor bunuri prezente pentru bunuri viitoare, cu toate că nu este acoperit nicăieri pe piață de o sporire anterioară, necesară, în valoare de 900.000 u.m., a economisirii voluntare. Într-adevăr, banca face din nimic banii pe care îi acordă cu împrumut lui Z ca bunuri prezente, fără ca nimeni să fi fost mai întâi constrâns să își augmenteze economisirea cu suma creditului. X, deponentul originar, își păstrează credința subiectivă că deține dispoziția deplină asupra celor 1.000.000 u.m. pe care le-a depozitat la bancă; el crede, cu alte cuvinte, că are la dispoziția sa 1.000.000 u.m. dintr-un activ perfect lichid (moneda). În același timp, debitorul Z primește în vederea investirii 900.000 u.m. de noi lichidități care nu provin din economisirea nimănui. Pe scurt, două persoane distincte cred simultan că dețin dispoziția deplină asupra aceluiași activ lichid de 900.000 u.m., care corespunde părții din depozitul de 1.000.000 u.m. pe care banca a acordat-o cu împrumut lui Z (depozit derivat). În acest moment este evident că banca generează o lichiditate care este investită în absența vreunei economisiri anterioare. Acest fenomen constituie cauza principală a crizelor economice și a recesiunilor recurente, a căror importanță economică crucială o vom studia în capitolele următoare. Când banca a acordat creditul lui Z, bilanțul acesteia arată astfel: (12)      Banca A

Bilanț

(la sfârșitul anului)

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

100.000

Depozit la vedere

1.000.000

Credite acordate

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Fără îndoială, bancherul va avea tendința să se autoamăgească, gândindu-se că a primit banii deponenților săi ca pe un împrumut. Mai mult, nu își va da niciodată seama că, împrumutând afacerea Z, a creat din nimic 900.000 u.m., cu atât mai puțin nu se va gândi că a acordat un credit fără să existe deja o acoperire provenind din creșterea economisirii vreunei persoane. De asemenea, bancherul va lua în calcul procesul de neutralizare dintre retrageri și noile depozite și, în conformitate cu „experiența” sa, va socoti adecvată propria decizie de menținere a numerarului sau a unei rezerve de siguranță de 10%, iar rezerva de numerar rezultantă, de 100.000 u.m., mai mult decât suficientă pentru satisfacerea cererilor formulate de clienți, de retragere obișnuită a depozitelor[12]. Întreaga structură devine posibilă grație credinței clienților că banca își va onora angajamentele sale viitoare. Banca trebuie să construiască această loialitate prin practica unei custodii și păstrări a banilor fără cusur pentru o lungă perioadă de timp, fără a-și însuși ilicit nici un ban[13]. Este ușor de înțeles că se poate ca un bancher să nu fie familiarizat cu teoria economică și să nu își dea seama de fenomenele economice fundamentale descrise mai sus. Mult mai dificilă este însă disculparea faptului că însușirea ilicită a depozitelor constituie o încălcare a principiilor tradiționale de drept care, în absența unei teorii care să explice procesele sociale implicate, servește ca unic punct cert de referință, de urmat pentru evitarea unei daune sociale severe. Orice persoană inteligentă, bancher sau nu, ar fi însă în măsură să perceapă câteva semne a ceea ce se întâmplă în realitate. De ce este necesar ca bancherul să păstreze o rată a rezervelor, indiferent de mărimea acesteia? Nu înțelege că atunci când acționează legitim în calitate de intermediar veritabil între creditori și debitori nu este necesar să mențină niciuna? Nu realizează că, după cum afirma Röpke, banca sa este „o instituție care, văzând că este posibilă păstrarea unei sume mai mici de numerar decât cea pe care promite să o achite și să subziste din diferență, promite îndeobște mai mult decât ar putea să plătească în realitate în cazul în care s-ar ajunge în cea mai dificilă situație”[14]? În orice caz, acestea sunt doar câteva aspecte pe care fiecare persoană ar putea, fără îndoială, să le interpreteze într-o largă varietate de moduri. Principiile juridice există tocmai din acest motiv. Ele acționează asemenea unui „pilot automat” în ceea ce privește comportamentul și facilitează cooperarea între oameni, cu toate că, dată fiind natura abstractă a acestor principii, este posibil să nu putem identifica rolul lor precis în procesele interacțiunii sociale. După cum observa în mod pertinent Mises, cât timp se menține încrederea acordată băncii, aceasta va putea să continue utilizarea majorității fondurilor depozitate, iar clienții nu își vor da seama că băncii îi lipsește lichiditatea necesară respectării tuturor angajamentelor sale. Aceasta se aseamănă cu situația în care banca a găsit o sursă permanentă de finanțare în crearea de bani noi, sursă la care va apela cât timp populația își menține încrederea în capacitatea băncii de a-și onora angajamentele. De fapt, atâta timp cât durează aceste circumstanțe, banca va fi în măsură chiar să utilizeze această lichiditate nou-creată pentru achitarea propriilor cheltuieli sau pentru orice alt scop, în plus față de acordarea de credite. Pe scurt, capacitatea de a crea bani din nimic generează o avuție pe care bancherul și-o poate însuși cu ușurință, în condițiile în care clienții nu pun sub semnul întrebării activitatea băncii. Generarea acestei avuții se dovedește a fi dăunătoare pentru mulți terți, fiecare dintre aceștia suportând o parte din paguba cauzată de activitățile bancherului. Este imposibilă identificarea acestor indivizi și puțin probabil că vor identifica răul pe care îl suportă sau că vor descoperi identitatea făptașului[15]. Deși bancherii privați pot uneori să nu perceapă că abilitatea lor de a crea bani noi din nimic, utilizând depozitele clienților pentru acordarea de credite, constituie un izvor de profituri uriașe și cu toate că pot să creadă cu naivitate că ei se limitează la a acorda cu împrumut doar o parte din ceea ce primesc, majoritatea profiturilor pe care le câștigă decurge în continuare dintr-un proces general în care sunt implicați în întregime și ale cărui consecințe nu le înțeleg pe deplin. Vom vedea mai târziu confirmarea acestei observații, când vom studia efectele activității bancare cu rezerve fracționare la nivelul întregului sistem bancar. Un lucru pe care bancherii îl înțeleg perfect este însă acela că, prin acordarea cu credit a celei mai mari părți din fondurile depozitate de clienți, ei câștigă un profit mai ridicat decât dacă ar acționa doar în calitate de intermediari legitimi între creditori și debitori – conform înregistrărilor (1) – (6) – sau ca simpli furnizori de servicii de contabilitate și casierie – potrivit înregistrărilor (8) și (9). De fapt, la creditul acordat lui Z, Banca A va încasa o rată a dobânzii de 15 procente aplicată mărimii creditului(900.000 u.m.); adică 135.000 u.m. Înregistrarea este: (13)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
135.000

Numerar

Venit din dobânzi la creditele acordate

135.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Presupunând că banca efectuează serviciile de casierie și de contabilitate descrise anterior, care sunt caracteristice conturilor curente și care generează un cost de operare de 20.000 u.m. în exemplul oferit, prin acoperirea acestor costuri din venitul provenit din dobânzi ea este în măsură să ofere aceste servicii chiar cu titlu gratuit. Se face următoarea înregistrare pentru costurile de operare: (14)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
20.000

Costuri de operare a serviciilor

Numerar

20.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Cu toate că banca ar fi pe deplin justificată în a continua să pretindă 30.000 u.m. (3 procente din suma depozitată) pentru serviciile sale și deși ar putea să ofere gratuit aceste servicii deponenților săi cu scopul de a atrage mai multe depozite și a-și urmări scopul mai mult sau mai puțin ascuns de a folosi aceste depozite pentru acordarea de credite, ea poate încă să obțină un profit foarte mare, egal cu 135.000 u.m. pe care le încasează din dobânda din care se scad costurile de operare, de 20.000 u.m. Profitul băncii de 115.000 u.m. este, de fapt, mai mult decât dublul profitului legitim pe care l-ar încasa în calitate de simplu intermediar financiar între creditori și debitori și mai mult de zece ori superior sumei pe care ar câștiga-o din prețul pe care îl cere clienților în schimbul serviciilor de casierie și de contabilitate[16]. Contul de profit și pierdere al băncii ar fi următorul: (15)      Banca A

Contul de profit și pierdere

(pe parcursul anului)

Cheltuieli

Venituri

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Costuri de operare

20.000

Dobânzi încasate

135.000

Venit net

115.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total debit

135.000

Total credit

135.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

După încheierea tuturor operațiunilor, bilanțul băncii ar arăta astfel: (16)      Banca A

Bilanț

(la sfârșitul anului)

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

215.000

Patrimoniul net al proprietarilor

115.000

(beneficiul exercițiului)
Credite acordate

900.000

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.115.000

Total pasiv

1.115.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Practicile contabile în lumea anglo-saxonă Practica bancară engleză arată mai puțin rezerve față de înregistrarea contabilă explicită a creării ex nihilo de mijloace fiduciare. Într-adevăr, potrivit lui Hayek, „practica bancară engleză creditează contul clientului cu suma luată cu împrumut înainte ca aceasta să fie propriu-zis utilizată”[17]. În țările vorbitoare de limbă engleză, când clientul deschide un depozit la vedere de 1.000.000 u.m. la o bancă, prima înregistrare contabilă corespunde exact cu cea făcută în sistemul continental: (17)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Diferența dintre sistemul continental și cel anglo-saxon rezidă în înregistrarea pe care bancherul de limbă engleză o face când decide să îl împrumute pe Z și astfel să folosească în interes personal cele 900.000 u.m. pe care bancherul le păstrează în seiful său în plus față de rezerva de siguranță. În practica bancară anglo-saxonă, se înregistrează creditul sub rubrica de Activ, iar concomitent un cont curent, de valoare egală cu suma creditului (900.000 u.m.) în favoarea debitorului este deschis în Pasiv: (18)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Credite acordate

Depozite la vedere

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Astfel, din acest punct de vedere, tradiția engleză este mult mai directă și adecvată fenomenelor economice actuale față de tradiția continentală. Practicile contabile anglo-saxone reflectă diferențiat crearea ex nihilo a 900.000 u.m. care se produce în momentul acordării cu împrumut lui Z a fondurilor din depozitul de vedere. După acordarea creditului, bilanțul băncii este următorul: (19)      Banca A

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite la vedere

1.900.000

(beneficiul exercițiului)
Credite

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.900.000

Total pasiv

1.900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Rămânând fideli cutumei engleze, acest bilanț arată în mod limpede că, în momentul în care banca acordă un credit de 900.000 u.m., ea generează concomitent, din nimic, depozite în valoare de 900.000 u.m. Cu alte cuvinte, banca plasează la dispoziția debitorului o sumă de până la 900.000 u.m., fapt care sporește soldul depozitelor la vedere la 1.900.000 u.m. Din această sumă, 1.000.000 u.m. corespund unor unități monetare fizice, așadar, depozitelor primare. Restul de 900.000 u.m. reflectă mijloacele fiduciare create din nimic, respectiv depozitele secundare sau derivate. Dacă presupunem, din nou de dragul argumentului, că bancherul consideră drept împrumut banii ce i-au fost încredințați în depozitul la vedere, „împrumutul” cu pricina nu ar avea, evident, nici un termen, deoarece derivă dintr-un contract de depozit neregulat de bani, care, prin definiție, nu stabilește nici un termen de restituire a banilor, fiind „la vedere”. Mai mult, dacă deponenții au încredere în bancă, bancherul se va aștepta pe bună dreptate ca ei să retragă, în circumstanțe obișnuite, doar o mică parte din depozite. Drept urmare, chiar dacă „împrumutul” pe care se presupune că l-a primit de la deponenții săi este „la vedere”, bancherul poate cu bună credință să îl privească ca „împrumut” pe care niciodată nu va trebui să îl ramburseze, din moment ce îi lipsește, în definitiv, un termen. Desigur că, dacă bancherul primește un împrumut crezând că nu va trebui să îl restituie vreodată, – iar în majoritatea cazurilor nu trebuie să plătească nici măcar dobândă la el, cu toate că acest aspect nu este fundamental pentru argumentul nostru –, suntem în situația unuicadoude facto pe care bancherul ­și-l acordă lui însuși și care este imputabil fondurilor ce aparțin clienților săi. Aceasta înseamnă că, deși din considerente contabile banca recunoaște existența unei datorii, care însoțește împrumutul acordat, sub forma „depozitelor la vedere” (acele depozite secundare sau derivate în valoare de 900.000 u.m.), de fapt, în condiții obișnuite, banca face din nimic o sursă permanentă de finanțare, despre care bancherul presupune că nu va trebui să o restituie vreodată. În consecință, în pofida impresiei pe care o creează înregistrările contabile, bancherul își însușește, în ultimă instanță, aceste fonduri și le consideră parte din proprietatea sa. Pe scurt, băncile strâng averi colosale, în principal prin generarea unor mijloace de plată în detrimentul terților. Dauna comisă este foarte generalizată și, cu toate acestea, diluată, luând forma unei pierderi graduale comparative a puterii de cumpărare. Acest fenomen se petrece în mod constant și provine din crearea ex nihilo de către sistemul bancar a mijloacelor de plată. Acest transfer permanent de avuție în favoarea bancherilor persistă câtă vreme afacerea bancară nu suferă perturbări, iar activele susțin creșterea bilanțului bancherilor sub forma împrumuturilor și a investițiilor acoperite de depozitele corespunzătoare create din nimic. Recunoașterea deplină a acestei surse perpetue de finanțare și a bogăției enorme acumulate de bănci în detrimentul celorlalți cetățeni, pe care o țin încă în bilanțurile lor deghizate drept investiții active acoperite de „depozite”, se va dovedi foarte importantă în ultimul capitol, în care vom propune un model de schimbare și reformare a actualului sistem bancar. Cu toate că, de fapt, aceste fonduri aduc foloase doar băncilor și guvernelor și deși, din punct de vedere economic și contabil, ele aparțin a­șa-numiților deponenți, întrucât acești deponenți consideră depozitele drept substitute monetare perfecte, la drept vorbind nu aparțin nimănui. Astfel că, după cum vom vedea în analiza procesului de reformă bancară, aceste resurse ar putea fi folosite în vederea atingerii unor scopuri importante pentru interesul public. Asemenea obiective ar putea include eliminarea datoriei publice existente sau chiar finanțarea unui proces de reformă a asigurărilor sociale pentru definitivarea tranziției dinspre sistemul public bazat pe redistribuire către un sistem complet privat, bazat pe investire. Revenind la exemplul nostru: pe măsură ce Debitorul Z își utilizează treptat banii completând cecuri asupra contului deschis în numele său de către bancă, cele două sisteme bancare, anglo-saxon și continental, vor începe să evidențieze înregistrările contabile ale băncii într-un mod tot mai asemănător. Să presupunem că debitorul retrage împrumutul în două tranșe, în două momente consecutive, separate. Cu prima ocazie (t1) retrage 500.000 u.m., iar în a doua (t2) 400.000 u.m. Înregistrările contabile vor fi următoarele: (20)      Banca A (t1)

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
500.000

Depozite la vedere

Numerar

500.000

(o parte din creditul retras de Z)

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

(21)      Banca A (t2)

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
400.000

Depozite la vedere

Numerar

400.000

(restul creditului)

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

După ce debitorul retrage întregul împrumut, bilanțul băncii va fi următorul: (22)      Banca A

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

100.000

Depozite la vedere

1.000.000

Credite

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Acest bilanț corespunde perfect cu bilanțul (12), la care am ajuns utilizând metodele contabilității continentale și care include depozitele la vedere în valoare de 1.000.000 u.m. deschise de clienți și acoperite în numerar de 100.000 u.m. (rata rezervelor impusă) și 900.000 u.m. în credite acordate lui Z. Prin urmare, îndată ce împrumutatul își retrage în întregime împrumutul, rezultatele contabile ale celor două sisteme sunt identice: există pe piață 1.900.000 u.m., din care 900.000 u.m. corespund mijloacelor fiduciare (fracțiunea din depozitele la vedere fără acoperire în dețineri monetare în bancă, în acest caz 1.000.000 u.m. minus 100.000 u.m.) și 1.000.000 u.m. care reprezintă unități monetare fizice (cele 100.000 u.m. existente în seiful băncii și 900.000 u.m. care au fost încredințate debitorului Z și pe care acesta le-a utilizat deja pentru atingerea propriilor sale obiective)[18]. Principalul avantaj al sistemului contabil anglo-saxon este acela că arată, după cum nota Herbert J. Davenport în 1913, că băncile „nu acordă cu împrumut depozitele, ci, mai degrabă, creează depozite din propriile expandări ale creditului”[19]. Cu alte cuvinte, băncile nu acționează în calitate de intermediari financiari în momentul în care acordă bani cu împrumut din depozitele la vedere, deoarece această activitate nu reprezintă o mediere între creditori și debitori. Dimpotrivă, băncile se limitează la a acorda cu împrumut bani din depozitele pe care le-au creat din nimic (mijloace fiduciare) și care, așadar, nu le-au fost încredințate de o terță parte ca depozite a unor unități monetare în formă fizică. Nici măcar în sistemul contabil continental băncile nu sunt intermediari financiari, întrucât adevărații deponenți originari își predau banii spre custodie și păstrare, nu sub forma unui credit acordat băncii. În plus, am demonstrat deja că, prin diminuarea până la o fracțiune (rata de rezervă) a numărului de unități monetare pe care le păstrează la îndemână, băncile creează mijloace fiduciare proporțional cu suma totală a depozitelor neacoperite. Astfel, prin intermediul unei analize într-un anume sens abstracte, sistemul contabil continental ne conduce la aceeași idee ca și sistemul anglo-saxon: mai degrabă decât intermediari ai creditului, băncile sunt creatori de credite și depozite, sau mijloace fiduciare. Cu toate acestea, procesul este mult mai evident și poate fi înțeles cu mai multă ușurință când este evaluat conform criteriilor contabile anglo-saxone, deoarece, de la bun început, această metodă pune în evidență faptul că banca face depozite din nimic și acordă împrumuturi pe baza acestora. În consecință, pentru înțelegerea acestui proces nu este necesar un exercițiu intelectual abstract. Din perspectiva teoriei economice, dezavantajul major al ambelor sisteme contabile este de a reflecta un volum mult mai scăzut al creării de depozite și acordării de împrumuturi decât există în realitate. Cu alte cuvinte, ele relevă doar o parte din volumul total de depozite și credite căruia sistemul bancar în ansamblu este capabil să îi dea naștere. Acest fapt important va fi confirmat doar când urmărim efectele activității bancare cu rezerve fracționare din perspectiva sistemul bancar ca întreg. Este însă necesar, pentru început, să identificăm limitele ce stau în calea creării de depozite și acordării de credite de către o bancă izolată. Capacitatea unei bănci izolate de expandare a creditului și creare de depozite Vom avea în vedere în cele ce urmează limitele unei bănci individuale de a crea credite și de a expanda depozitele din nimic. Folosim următoarele variabile: d: banii inițial depozitați în tezaurul băncii; d1: banii sau rezervele care părăsesc banca în urma creditelor pe care le acordă; x: expansiunea maxim posibilă a creditului de către bancă, plecând de la d; c: rata numerarului sau a rezervelor păstrate de bancă, potrivit experienței bancherului și judecății sale prudente cu privire la cât de mulți bani îi sunt necesari pentru onorarea angajamentelor asumate; și k: proporția de credite acordate care, în medie, rămân nefolosite de debitori, în orice moment dat. Din definițiile de mai sus reiese limpede că rezervele care părăsesc banca, d1, vor egala creditele acordate multiplicate cu procentul din aceste credite care este folosit de către debitori: [1]

d1 = (1 – k)x

În plus, dacă presupunem că d1, volumul banilor care ies din bancă, este egal cu suma inițial depozitată, d, din care scădem suma minimă păstrată ca rezervă, cd, pentru banii inițial depozitați, și ckx, pentru procentul de credite rămase, în medie, nefolosite, obținem: [2]

d1 = d – (cd + ckx)

Înlocuind d1 din formula [1] în formula [2], obținem:

(1- k)x = d – (cd + ckx)

Vom rezolva ecuația, distribuind factorul comun și izolându-l pe x:

(1 – k)x = dcdckx

(1 – k)x + ckx = d cd

x(1 – k + ck) = d(1 – c)

Prin urmare, expansiunea maximă a creditului, x, pe care o bancă izolată ar putea să o creeze din nimic ar fi[20]:

Sau: [3]

După cum transpare din formula [3], c, rata rezervelor, și k, procentul mediu al creditelor rămase nefolosite exercită efecte contrare asupra capacității unei bănci izolate de a crea depozite și credite. Așadar, cu cât este mai scăzut c și mai ridicat k, cu atât mai mare va fi x. Logica economică a formulei [3] este extrem de simplă: cu cât este mai ridicată rata rezervelor apreciată ca fiind necesară de către bancă, cu atât va reuși să acorde mai puține credite; dimpotrivă, dacă rata rezervelor sau necesarul impusrămâne nemodificat, cu cât vor fi mai scăzute fondurile împrumutate pe care banca este de părere că le vor retrage, în medie, debitorii, cu atât banca va dispune de mai mulți bani pentru expandarea creditelor. Până în acest moment am desemnat prin variabila k procentul mediu de credite nefolosite de debitori. Însă, potrivit lui C. A. Phillips, k poate să includă și alte fenomene care produc același efect final[21]. De pildă, k poate simboliza probabilitatea extrem de ridicată ca, pe o piață în care funcționează puține bănci, un debitor să facă plăți către alți clienți ai propriei sale bănci. Se presupune că, dacă se întâmplă acest lucru, acești clienți își vor depune cecurile în propriile conturi la aceeași bancă, evitându-se astfel ieșirea banilor din bancă. Acest fenomen are aceleași consecințe finale precum o creștere a procentului mediu al creditelor nefolosite de debitori. Cu cât numărul de bănci care operează pe piață este mai redus, cu atât k va fi mai ridicat; cu cât este mai ridicat k, cu atât suma de bani care iese din bancă este mai redusă; și cu cât ies mai puțini bani din bancă, cu atât capacitatea băncii de expandare a creditelor este mai mare. Una dintre cele mai puternice motivații ce se află la baza tendinței către fuziunile și achizițiile bancare și care a fost dintotdeauna evidentă în sistemele bancare cu rezervă fracționară a reprezentat-o exact dorința de a spori k[22]. În fond, cu cât fuzionează mai multe bănci și cu cât cota lor de piață rezultantă este mai ridicată, cu atât este mai mare posibilitatea ca cetățenii care încasează mijloace fiduciare emise de bănci să fie chiar clienții acestor bănci. Prin urmare, atât k, cât și capacitatea corespunzătoare de creare de credite și depozite din nimic vor fi superioare, iar profitul rezultant cu mult mai ridicat. Valoarea lui k crește, de asemenea, odată cu deschiderea de depozite de bani la alte bănci, care expandează, la rândul lor, creditele și ai căror debitori își depozitează, în cele din urmă, o fracțiune semnificativă din noii bani în prima bancă. Acest fenomen provoacă, în plus, o creștere a rezervelor monetare ale băncii și, în consecință, a capacității sale de expandare a creditului. De pildă, presupunând că rata rezervelor sau rezerva obligatorie, c, este 10%, iar proporția creditelor care rămân nefolosite, k, (ce include și efectele exercitate de un număr mai mare de clienți ai băncii, precum și alți factori), este de 20%; și suma depozitelor originare, d, deschise la bancă este egală cu 1.000.000 u.m., înlocuind aceste valori în formula [3] obținem: [4]

Așadar, constatăm că o bancă ce acceptă 1.000.000 u.m. în depozite la vedere și care păstrează o rată a rezervelor de 10% și un k de 20% va reuși să acorde credite nu numai în valoare de 900.000 u.m., cum am presupus spre ilustrare în înregistrările contabile (18) și următoarele, ci o sumă mult mai ridicată, 1.097.560 u.m. Prin urmare, chiar și în cazul unei bănci izolate, capacitatea de expansiune a creditului și de creare ex nihilo de depozite este cu 22% mai mare decât am presupus noi inițial în înregistrările (18) și următoarele[23]. Astfel că ar trebui să schimbăm înregistrările anterioare pentru a evidenția, conform sistemului contabil anglo-saxon, că, dacă c =0,1 și k = 0,2, banca va fi capabilă să expandeze creditul cu 1.097.560 u.m., în loc de 900.000, așa cum am presupus anterior – cu alte cuvinte, capacitatea băncii de expansiune a creditului este cu 22% mai ridicată. Înregistrările contabile modificate și bilanțul corespunzător vor arăta astfel (a se compara cu înregistrările inițiale 18 și 19): (23)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere (conturi curente)

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.097.560

Credite acordate

Depozite la vedere (depozite nou-create)

1.097.560

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Aceste înregistrări corespund unui depozit originar de 1.000.000 u.m. și creării ex nihilo de către o bancă izolată a unor credite și depozite cu suma de 1.097.560 u.m. Valoarea lui k (0,2) indică faptul că, în medie, debitorii retrag doar 80% din fondurile ce le sunt acordate cu împrumut. Când această retragere are loc – și chiar dacă este retrasă o sumă mai ridicată, atunci când unii dintre destinatarii finali ai banilor sunt, la rândul lor, clienți ai băncii originare și își depozitează banii acolo –, se face următoarea înregistrare[24]: (24) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
878.048

Depozite la vedere

Numerar

878.048

(80% din 1.097.560)

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Iar bilanțul băncii: (25)      Banca A

Bilanț

c = 0,1 și k = 0,2

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

121.952

Depozite la vedere

1.219.512

Credite

1.097.560

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.219.512

Total pasiv

1.219.512

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Cazul unei bănci de dimensiuni foarte mici Să discutăm acum despre cazul particular al unei bănci izolate: o bancă de dimensiuni foarte reduse, sau „liliputană”; adică, o bancă pentru care k=0. Aceasta înseamnă că debitorii își retrag imediat întreaga sumă pe care au primit-o cu împrumut, iar cei cărora le plătesc nu sunt clienți ai aceleiași bănci ca debitorii. Dacă k=0, înlocuind această valoare în formula [3], obținem formula [5]: [5]

Cum, în exemplul nostru, d = 1.000.000 u.m. și c = 0,1, atunci:

x = 1.000.000(1 – 0,1) = 1.000.000 ∙ 0,9 = 900.000 u.m.

Aceasta reprezintă exact suma depozitelor sau a mijloacelor fiduciare create ex nihilo, care apare în înregistrările (11) și (18). Cu toate acestea, am văzut în ultima secțiune că, în practică, chiar dacă k este doar cu puțin superior lui 0, o bancă izolată poate crea o sumă considerabil mai mare de mijloace fiduciare. (Dacă k = 0,2, ea poate crea cu 22% mai mult, sau 1.097.560 u.m., în loc de 900.000 u.m. din primul exemplu.) Acest lucru se verifică fie că banca folosește sistemul contabil continental, fie pe cel anglo-saxon, iar suma creată poate chiar să depășească totalul depozitelor originare din banca izolată. Reținând această observație, este ușor de înțeles de ce băncile concurează unele cu altele atât de acerb pentru a atrage cel mai mare număr posibil de depozite și de clienți. Bancherii încearcă să capete cât de mulți bani posibil sub formă de depozite, deoarece sunt în măsură să expandeze creditul într-o sumă chiar mai ridicată decât volumul depozitelor primite. Astfel, cu cât este mai mare volumul, cu atât banca va reuși să expandeze mai mult creditul corespunzător. Bancherii urmăresc să atragă cât de mulți clienți pot, întrucât, cu cât au mai mulți clienți, cu atât k va fi mai ridicat; și cu cât este k mai mare, cu atât capacitatea lor de expandare a creditelor și de generare a depozitelor va fi mai amplă. Un aspect și mai important decât acestea este că bancherii se găsesc în incapacitatea tehnică de a constata dacă politicile de creștere aplicate conduc la o extindere a sferei lor individuale de activitate în detrimentul celorlalte bănci, sau dacă politicile lor duc, în cele din urmă, la o amplificare generalizată a expansiunii creditului pe ansamblul sistemului bancar, sau dacă ambele consecințe se produc simultan. Băncile expandează creditul și depozitele pe cont propriu și participă, de asemenea, la procesele care produc o expansiune încă și mai ridicată a creditelor și depozitelor în sistemul bancar ca întreg. Mai mult, pe parcursul acestui proces, băncile se străduiesc să joace un rol din ce în ce mai important comparativ cu celelalte bănci, iar o consecință a acestui fapt este acela că furnizează neîncetat un imbold nou în direcția expansiunii creditului la nivelul băncilor individuale și în întregul sistem bancar. În orice caz, k reprezintă un factor crucial în determinarea capacității de câștig a unei bănci. Competiția dintre bănci îl menține pe k la o valoare semnificativ inferioară lui 1, cu toate acestea fiecare bancă luptă să sporească încontinuu valoarea factorului său k. Pentru a atinge acest scop, băncile profită de posibilitățile lor de câștig – referitoare la expansiunea geografică, abilitatea de a-i exclude sau de a-i prelua pe competitori și dezvoltarea avantajelor comparative[25]. Cu toate că un factor k egal cu 1 este imposibil de atins în cazul unei bănci izolate – cu excepția unei bănci monopoliste –, valorile lui k semnificativ mai mari decât 0 sunt extrem de des întâlnite, și în aproape toate situațiile băncile depun un efort colosal pentru a-l crește pe k. Printre alte fenomene, aceasta explică presiunea constantă cu care se confruntă de a fuziona cu alte bănci. Din considerente didactice, am întocmit următorul tabel cu diferite combinații de rate ale rezervelor, c, și procentele creditelor neutilizate sau ale clienților ce desfășoară operațiuni bancare cu aceeași instituție, k, care permite unei bănci izolate să dubleze prin forțe proprii oferta sa de bani (înlocuind aceste valori în formula [3], obținem x = d).

Rata rezervelor „c

Procentul creditelor neutilizate „k

2%

2,04%

5%

5,26%

7%

7,52%

13%

14,94%

15%

17,64%

17%

20,48%

20%

25,00%

Expansiunea creditului și crearea ex nihilo a depozitelor de către o bancă monopolistă, unică Să presupunem acum că k = 1. Suntem fie în cazul unei bănci unice, monopoliste, ai cărei debitori sunt obligați, întrucât nu există nici o altă alternativă, să păstreze sub formă de depozite toate fondurile care le sunt acordate cu împrumut; fie există o situație în care toți destinatarii finali ai plăților făcute de debitorii băncii sunt de asemenea clienți ai băncii. (Această țintă „ideală” ar fi atinsă prin fuzionarea tuturor mega-băncilor rămase.) Când înlocuim valoarea k = 1 în formula [3], obținem: [6]

Revenind la exemplul nostru în care d = 1.000.000 u.m. și c = 0,1, dacă substituim aceste valori în formulă, ajungem la: [5]

În această situație, banca poate crea, de una singură și din nimic, credite și depozite, sau mijloace fiduciare, în valoare de 9.000.000 u.m., cu alte cuvinte poate să multiplice oferta totală de bani de zece ori (1.000.000 u.m. depozitate inițial, la care se adaugă cele 9.000.000 u.m. sub forma mijloacelor fiduciare sau a depozitelor create din nimic pentru a acoperi împrumuturile acordate de bancă). Utilizând exemplul oferit de Bresciani-Turroni[26] și presupunând că toate tranzacțiile privind plățile sunt efectuate între clienți ai aceleiași bănci (dat fiind faptul că aceasta este monopolistă sau datorită existenței anumitor circumstanțe care dau naștere acestei situații), vom folosi în cele ce urmează înregistrările contabile pentru a evidenția procesul care conduce la un asemenea rezultat. Vom aplica acum sistemul continental tradițional (opus celui anglo-saxon), în care toate plățile sunt înregistrate în contul curent. În continuare sunt prezentate înregistrările din registru la momentele t1, t2, t3,… , t9, etc., care reflectă practica bancară de a acorda propriilor clienți credite în mod repetat, în valoare de 90% din fondurile pe care le primește în numerar. Clienții retrag întreaga sumă a creditului, dar cum nu dețin conturi în niciuna din celelalte bănci (sau nu există nici o altă bancă în societate), ei își vor depozita, în cele din urmă, banii pe care îi primesc înapoi în aceeași bancă. Acest fapt permite băncii, la rândul său, să acorde noi credite și să genereze noi depozite, iar procesul se repetă fără întrerupere: (30)      Banca A

Registru-jurnal al operațiilor de peste an

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t1 1.000.000

Numerar

Depozite la vedere deschise de X

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t2 900.000

Credite acordate lui U

Numerar

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Să presupunem că U retrage întreaga sumă a creditului său și își plătește creditorul, A. A este, de asemenea, un client al Băncii lui U și depozitează cele 900.000 u.m. pe care le-a primit. Urmează înregistrările contabile:

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t3 900.000

Numerar

Depozite la vedere deschise de A

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t4 810.000

Credite acordate lui V

Numerar

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Vom presupune că Debitorul V își retrage banii și îl plătește pe Creditorul B, care este, la rândul său, client al băncii și depozitează banii înapoi la ea. Acest proces repetitiv continuă, producând următoarele înregistrări:

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t5 810.000

Numerar

Depozite la vedere deschise de B

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t6 729.000

Credite acordate lui Y

Numerar

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t7 729.000

Numerar

Depozite la vedere deschise de C

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t8 656.000

Credite acordate lui Z

Numerar

656.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
t9 656.000

Numerar

Depozite la vedere deschise de D

656.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Acest lucru are loc în mod repetat, până când, la sfârșitul anului, totalul depozitelor băncii este egal cu: [8]

1.000.000 + 1.000.000 x 0,9 + 1.000.000 x 0,92 + 1.000.000 x 0,93 + 1.000.000 x 0,94 + … = 1.000.000(1 + 0,9 + 0,92 + 0,93 + 0,94+ …)

Expresia de mai sus reprezintă suma termenilor unei progresii geometrice. Termenii cresc și au rația comună de 0,9[27]. În exemplul nostru, r = 0,9 și a = 1.000.000 u.m., de unde rezultă că suma termenilor este egală cu: [13]

Ținând cont de faptul că d reprezintă cele 1.000.000 u.m. depozitate inițial, iar r = 1 – c; cu alte cuvinte, r = 1 – 0,1 = 0,9, atunci, în mod limpede, suma tuturor depozitelor băncii (originare și secundare) va fi: [14]

Astfel, volumul total al depozitelor dintr-o bancă monopolistă – sau dintr-o bancă în care au conturi toți cei care primesc bani de la debitorii băncii – va fi egal cu valoarea depozitelor originare, d, împărțită la rata rezervelor, c. Formula [14] este cea mai simplă variantă a așa-numitului multiplicator bancar, și este identică cu formula [27], care conduce la același rezultat pentru un sistem bancar format dintr-o multitudine de bănci de mici dimensiuni; se pare că ea a fost calculată pentru prima dată de Alfred Marshall în 1887[28]. Putem folosi următoarea formulă pentru a calcula expansiunea netă a creditului pe care banca o produce ex nihilo (cu alte cuvinte, depozitele sau mijloacele fiduciare generate din nimic, pentru a face posibilă expansiunea creditului): [15]

Dăm factor comun și obținem: [16]

Formula de mai sus coincide cu [6]. Când d = 1.000.000 u.m., iar c = 0,1, în situația unei bănci monopoliste, expansiunea netă a creditului va fi egală cu: [17]

Bilanțul Băncii A, o bancă monopolistă, va fi următorul: (31) Banca A (monopolistă)

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite la vedere
Credite acordate lui Z

900.000

Deschis de X

1.000.000

Credite acordate lui V

810.000

Deschis de A

900.000

Credite acordate lui Y

729.000

Deschis de B

810.000

Credite acordate lui Z

656.000

Deschis de C

729.000

Deschis de D

656.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

10.000.000

Total pasiv

10.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Cu doar 1.000.000 u.m. în depozitele inițiale păstrate în seiful său, Banca A, aflată în poziție de monopol, a expandat creditul prin acordarea de credite în valoare de 9.000.000 u.m. și prin crearea din nimic a 9.000.000 u.m. sub formă de noi depozite sau mijloace fiduciare pentru acoperirea acestor credite[29].

5.

Expansiunea creditului și crearea de noi depozite de către întregul sistem bancar

Am remarcat deja capacitatea considerabilă de care dispun băncile izolate pentru a crea credite și depozite fiduciare. În realitate, ele sunt capabile în mod obișnuit să dubleze prin propriile forțe oferta de bani. Vom urmări în continuare modalitatea prin care sistemul cu rezervă fracționară ca întreg generează ex nihilo un volum cu mult mai amplu de depozite și produce o expansiune a creditului mult mai ridicată. Într-adevăr, din acest punct de vedere, sistemul cu rezervă fracționară are consecințe asemănătoare celor ce caracterizează o bancă monopolistă. Demonstrația noastră va lua în calcul cazul cel mai general, un sistem bancar compus dintr-un grup de bănci de dimensiuni normale, fiecare dintre acestea păstrând rezerve de numerar, c, de 10%. De asemenea, în medie, clienții fiecărei bănci nu reușesc să retragă 20% din creditele acordate – sau 20% din mijloacele fiduciare revin în bancă, întrucât un număr semnificativ din destinatarii finali sunt, în același timp, clienți ai băncii. Așadar, k=20%. Să presupunem că X depozitează 1.000.000 u.m. în Banca A. Banca va efectua următoarea înregistrare contabilă: (32) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere

1.000.000

(deschise de X)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Banca A va reuși apoi să creeze credite și să le acorde lui Z, într-o mărime ce este stabilită cu ajutorul formulei [3]. Va rezulta următoarea înregistrare: (33) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.097.560

Credite acordate lui Z

Depozite la vedere

1.097.560

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Cum k = 0,2, 80% din creditele acordate vor fi retrase, ceea ce va avea ca urmare următoarea înregistrare: (34) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
878.048

Depozite la vedere

Numerar

878.048

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanțul Băncii A, în urma acestor înregistrări, va arăta astfel: (35) Banca A

Bilanț

c = 0,1 și k = 0,2

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

121.952

Depozite la vedere

1.219.512

Credite

1.097.560

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.219.512

Total pasiv

1.219.512

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Să presupunem că, după ce Z își retrage depozitul, îl plătește pe Y, care este client al Băncii B și depozitează acolo banii. Vor rezulta trei înregistrări asemănătoare celor anterioare. Formula [3] va fi din nou utilizată pentru determinarea sumelor. (36) Banca B

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
878.048

Numerar

Depozite la vedere

878.048

(deschise de Y)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
963.710

Credite acordate lui V

Depozite la vedere

963.710

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
770.969

Depozite la vedere

Numerar

770.969

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

După această operațiune, bilanțul Băncii B va fi următorul: (37) Banca B

Bilanț

c = 0,1 și k = 0,2

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

107.079

Depozite la vedere

1.070.789

Credite

963.710

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.070.789

Total pasiv

1.070.789

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Considerând că V își achită datoriile față de U, care își depozitează banii pe care îi încasează în banca sa, Banca C, apar următoarele înregistrări: (38) Banca C

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
770.969

Numerar

Depozite la vedere

770.969

(deschise de U)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
846.185

Credite acordate lui R

Depozite la vedere

846.185

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
676.948

Depozite la vedere

Numerar

676.948

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Banca va înregistra aceasta după ce R retrage 80% (k=0,2) din creditul său de la Banca C pentru a-și plăti creditorii (pe T, de pildă). După ducerea la bun sfârșit a acestor operațiuni, bilanțul Băncii C va fi următorul: (39) Banca C

Bilanț

c = 0,1 și k = 0,2

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

94.021

Depozite la vedere

940.206

Credite

846.185

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

940.206

Total pasiv

940.206

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Iar dacă creditorul T, după primirea banilor ce i se datorau, îi depozitează la banca sa, Banca D, vor rezulta următoarele înregistrări: (40) Banca D

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
676.948

Numerar

Depozite la vedere

676.948

(deschise de T)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
742.992

Credite acordate lui S

Depozite la vedere

742.992

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
594.393

Depozite la vedere

Numerar

594.393

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Banca va face această ultimă înregistrare contabilă când S va plăti creditorilor săi. În acest moment, bilanțul Băncii D va fi următorul: (41) Banca D

Bilanț

c = 0,1 și k = 0,2

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

82.555

Depozite la vedere

825.547

Credite

742.992

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

825.547

Total pasiv

825.547

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Procesul continuă în acest mod, iar șirul de depozite și credite se extinde în toate băncile sistemului. Odată ce efectele depozitului inițial de 1.000.000 u.m. au dispărut complet, totalul creditelor create de sistemul bancar va fi suma șirului următor: [21]

1.219.512 + 1.219.512 x 0.878 + 1.219.512 x 0.8782 + … = a+ ar + ar2 + … =

unde a = 1.219.512, iar rația

Aceasta se datorează faptului că, în exemplul nostru, r ar fi egal cu 80% (1 – k) din proporția de depozite nou create de fiecare bancă la fiecare stagiu. Această proporție provine din formula [3] și este egală cu:

Prin urmare: [22]

Deoarece │r< 1, aplicăm formulele [11] și [12]. [23]

Astfel, suma depozitelor din sistemul bancar, D, va fi egală cu: [24]

În acest exemplu, ds1 reprezintă depozitele secundare ale Băncii A și este egal cu 1.219.512 u.m. Expansiunea netă a creditului, x, produsă de întregul sistem bancar va fie egală cu: [25]

x = D – d = 10.000.000 – 1.000.000 = 9.000.000

Un rezumat al acestor rezultate se regăsește în Tabelul IV-1 și Graficul IV-1, în care apar detalii privind fiecare bancă din sistem. Crearea creditelor într-un sistem cu bănci de mici dimensiuni Să presupunem acum că toate băncile din sistem sunt de dimensiuni foarte reduse. Fiecare are k egal cu 0 și c egal cu 0,1. Dacă urmăm modelul înregistrărilor anterioare, pentru acest sistem bancar, acestea vor arăta astfel:

Tabelul IV-1

Sistem de bănci de dimensiuni „normale”

(k = 0,2 și c = 0,1)

Banii ce rămân în seiful fiecărei bănci Expansiunea creditului (Credite create ex nihilo) Depozite
Banca A 122.000 1.098.000 1.220.000
Banca B 107.100 964.000 1.071.000
Banca C 94.000 846.000 940.000
Banca D 82.600 743.000 826.000
Banca E 72.500 652.000 725.000
Banca F 63.700 573.000 637.000
Banca G 55.900 503.000 559.000
Banca H 49.100 442.000 491.000
Banca I 43.000 387.000 430.000
Banca J 37.800 340.000 378.000
Sistemul bancar totalizează d = 1.000.000 x = D-d = 9.000.000 D = 10.000.000
Notă: Ultimele trei cifre au fost rotunjite

Când se deschide un depozit la vedere de 1.000.000 u.m. la Banca A: (42) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Credite acordate lui Z

Depozite la vedere

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Depozite la vedere

Numerar

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Când Z retrage 900.000 u.m. pentru a-i plăti lui Y, bilanțul Băncii A va arăta astfel: (43) Banca A

Bilanț

c = 0,1 și k = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

100.000

Depozite la vedere

1.000.000

Credite acordate lui Z

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă Y depozitează cele 900.000 u.m. în banca sa, Banca B, de asemenea o bancă mică având un k egal cu 0 și c egal cu 0,1, vor apărea următoarele înregistrări: (44) Banca B

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Numerar

Depozite la vedere

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
810.000

Credite acordate lui V

Depozite la vedere

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
810.000

Depozite la vedere

Numerar

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanțul Băncii B va fi următorul: (45) Banca A

Bilanț

c = 0,1 și k = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

90.000

Depozite la vedere

900.000

Credite acordate lui V

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

900.000

Total pasiv

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă V își retrage creditul de la banca sa pentru a-l plăti pe U, iar U depozitează banii în banca sa, Banca C, de asemenea o bancă mică, având k egal cu 0 și c egal cu 0,1, se fac următoarele înregistrări: (46) Banca C

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
810.000

Numerar

Depozite la vedere

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
729.000

Credite acordate lui T

Depozite la vedere

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
729.000

Depozite la vedere

Numerar

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Iar bilanțul Băncii C va fi: (47) Banca C

Bilanț

c = 0,1 și k = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

81.000

Depozite la vedere

810.000

Credite acordate lui T

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

810.000

Total pasiv

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Când T achită creditorului său, S, iar S depozitează banii în banca sa, Banca D, de asemenea, de mici dimensiuni, cu k egal cu 0 și c egal cu 0,1, se vor face următoarele înregistrări: (48) Banca D

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
729.000

Numerar

Depozite la vedere

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
656.100

Credite

Depozite la vedere

656.100

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
656.100

Depozite la vedere

Numerar

656.100

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanțul Băncii D va fi următorul: (49) Banca D

Bilanț

c = 0,1 și k = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

72.900

Depozite la vedere

729.000

Credite acordate

656.100

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

729.000

Total pasiv

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Totalul depozitelor într-un sistem cu bănci foarte mici este egal cu suma unui șir identic cu cel din formula [8], care se aplica unei bănci monopoliste: [26]

1.000.000 + 1.000.000 x 0,9 + 1.000.000 x 0,92 + 1.000.000 x 0,93 + … =

unde a = 1.000.000 și r = 0,9. După cum am arătat în nota 27, această sumă este la rândul ei egală cu:

Deoarece a = d = 1.000.000 u.m. depozitate inițial, totalul depozitelor va fi obținut cu ajutorul formulei: [27]

Această formulă este aidoma multiplicatorului depozitelor din cazul unei bănci unice, monopoliste [14]. Să ne amintim că: [28]

Deoarece sistemul bancar este alcătuit, în acest caz, din bănci de mici dimensiuni, iar k = 0, dacă înlocuim pe k cu această valoare în formula [28], obținem r = 1 – c = 0,9, ceea ce deja știam. Așadar, un întreg sistem format din bănci mici produce un volum al depozitelor (10.000.000 u.m.) și o expansiune netă a creditului (9.000.000 u.m.) identice cu cele ale unei bănci monopoliste pentru care k = 1. Aceste rezultate sunt prezentate în Tabelul IV-2. Un sistem de bănci mici (pentru care k = 0) reprezintă, evident, o excepție în cadrul sistemului bancar global (pentru care k este mai scăzut decât 1, dar mai mare decât 0). Acesta este însă un exemplu ușor de înțeles, astfel că, în manuale, reprezintă modelul folosit îndeobște pentru a oferi o explicație pentru crearea de către sistemul financiar a banilor de credit[30].

Tabelul IV-2

Sistem de bănci de mici dimensiuni

(k = 0 și c = 0,1)

Banii ce rămân în seiful fiecărei bănci Expansiunea creditului (Credite create ex nihilo) Depozite
Banca A 100.000 900.000 1.000.000
Banca B 90.000 810.000 900.000
Banca C 81.000 729.000 810.000
Banca D 72.900 656.000 729.000
Banca E 65.600 590.000 590.000
Banca F 59.000 531.000 590.000
Banca G 53.100 478.000 531.000
Banca H 47.800 430.000 478.000
Banca I 43.000 387.000 430.000
Banca J 37.800 340.000 378.000
Sistemul bancar totalizează d = 1.000.000 x = d(1-c)/c= 9.000.000 d/c = 10.000.000
Notă: Ultimele trei cifre au fost rotunjite

Este de asemenea adevărat că un sistem bancar compus dintr-o bancă monopolistă (când k = 1) reprezintă un caz unic în categoria mai largă de bănci izolate care expandează depozitele și creditele. În concluzie, două situații particulare conduc la rezultate identice în ceea ce privește creditele nou-create (9.000.000 u.m.) și volumul total al depozitelor (10.000.000 u.m.). Primul caz este cel al unui sistem bancar format din bănci de mici dimensiuni, fiecare cu un k egal cu 0. Al doilea caz este cel al unei bănci izolate cu k egal cu 1. Dat fiind faptul că ambele situații sunt lesne de înțeles, ele servesc, în general, ca exemple în manuale, pentru a explica crearea creditelor și volumul depozitelor generate de sistemul bancar. În funcție de manual, autorul său face referire fie la un sistem de bănci mici sau la o unică bancă monopolistă (sau o bancă ai cărei clienți reprezintă destinatarii finali ai creditelor pe care ea le-a acordat)[31].

6.

Câteva dificultăți suplimentare

Când expansiunea este declanșată simultan de toate băncile Dat fiind faptul că, în acest context, suntem constrânși să oferim o variantă simplificată a procesului de expansiune a creditului, este necesar, în acest moment, să aducem câteva clarificări și observații suplimentare. Pentru început, procesul de expansiune pe care l-am descris își are originea în întregime într-o creștere a cantității de bani depozitate la banca inițială – în exemplul nostru, d reprezintă 1.000.000 u.m. depozitate la Banca A. Atât istoric, pe parcursul evoluției activității bancare, cât și în prezent, toate procesele de expansiune a creditului s-au caracterizat însă prin aceea că noii bani au pătruns în sistemul bancar nu prin intermediul unei singure bănci, ci al multora, dacă nu cumva, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin toate băncile sistemului. După cum arată Richard G. Lipsey[32], expansiunea creditului, în varianta expusă aici, care are loc ex nihilo și este acoperită de crearea depozitelor bancare necesare, se va produce ori de câte ori 1.000.000 u.m. sunt depozitate în oricare din băncile distincte. Prin urmare, extinderea procesului expansionist este, în realitate, mult mai substanțială și calitativ mult mai complicată, deoarece erupe simultan în multe bănci și din numeroase depozite. Doar în exemplul nostru, care presupunea o rată a rezervelor de 10%, erau create, într-un final, credite în valoare de 9.000.000 u.m., o cantitate de nouă ori mai mare decât depozitul inițial și, ca urmare a acestui fapt, oferta de bani totală s-a amplificat de zece ori. Principala concluzie pe care o desprindem este că, dacă toate băncile primesc simultan noi depozite de bani, ele vor putea să expandeze creditul fără a fi nevoite să își diminueze rezervele de numerar, întrucât, deși acordă credite care ar putea conduce la o retragere a numerarului, după cum am presupus până în acest moment în înregistrările contabile, primesc simultan ca depozit o fracțiune din sumele de bani acordate cu împrumut de celelalte bănci. Astfel că, în practică, nu se vor produce în mod necesar scăderi semnificative ale rezervelor fiecărei bănci, iar fiecare bancă, păstrându-și rezervele practic intacte, va fi capabilă să acorde credite și, prin urmare, să creeze depozite fără a se expune unui risc ridicat. Acest argument teoretic i-a făcut pe numeroși autori, printre care Murray N. Rothbard[33], să scrie despre procesul de expansiune a creditului în sistemul bancar considerând că o bancă izolată nu își pierde rezervele în momentul în care acordă noi credite. Dimpotrivă, păstrându-și intact volumul rezervelor,ea depune toate eforturile de a acorda noi credite, a căror sumă este multiplicată cu inversulratei rezervelor. Argumentul care stă la baza acestui tip de explicație a multiplicatorului bancar, chiar în cazul unei bănci izolate, este acela că banca va urmări să evite diminuarea rezervelor sale în procesul de acordare a creditelor, cu alte cuvinte, bancherul nu va dori să păstreze 100.000 u.m. și să acorde credite în valoare de 900.000. Este mult mai avantajos pentru bancă să își mențină rata rezervelor prin acordarea cu împrumut a unei sume mult mai ridicate de bani, păstrând nealterate rezervelor de numerar inițiale; adică păstrând 1.000.000 u.m. în numerar și creând ex nihilo 9.000.000 u.m. sub formă de credite noi. În practică, nivelul rezervelor de numerar poate fi asigurat dacă procesul de expansiune a creditului are loc simultan în toate băncile. Explicația rezidă în aceea că descreșterea numerarului pe care o resimte banca prin acordarea de credite va avea tendința să fie compensată de primirea de noi depozite care rezultă din creditele acordate de alte bănci. Când procesul de expansiune este înfățișat în acest mod, el nu este înțeles cu ușurință de către nespecialiști, nici chiar de către cei ce lucrează în sistemul bancar, care sunt obișnuiți să își considere „afacerea” drept o simplă intermediere între deponenți și debitori. Dovada clară că abordarea lui Rothbard și a altora este însă în întregime corectă stă în faptul că, pentru scopurile noastre, nu contează dacă studiem exemplul expus până în acest moment – un depozit inițial de 1.000.000 u.m. la Banca A, ce se extinde prin întregul sistem bancar –, sau dacă avem în vedere un sistem bancar compus din zece bănci, fiecare dintre acestea primind simultan un depozit de 100.000 u.m., cu alte cuvinte, un total de 1.000.000 u.m. divizat între cele zece bănci. În acest din urmă caz, fiecare bancă va păstra nemodificată suma de 100.000 u.m. în numerar, ceea ce face posibilă expandarea creditelor de către bănci și crearea ex nihilo a noi mijloace fiduciare, pentru suma de 900.000 u.m. Fiecare bancă va reuși să păstreze rezerve de numerar stabile de 100.000 u.m., dacă posibila diminuare a acestor rezerve ca urmare a creditelor acordate va fi contrabalansată de noi depozite, ce provin din creditele acordate de celelalte bănci. În consecință, dacă toate băncile expandează concomitent, fiecare dintre ele va fi în măsură să îți mențină nealterate rezervele de numerar, iar, cu o rată a rezervelor de 0,1, să creeze din nimic, sub forma creditelor acoperite de noi mijloace fiduciare, până la de nouă ori mai mult decât depozitele sale inițiale. Să examinăm acum modalitatea prin care acest proces de expansiune simultană se reflectă în înregistrările contabile. Vom pleca de la presupoziția că fiecare dintre cele zece bănci primește 1.000.000 u.m. în depozite noi, originare de bani. Cele zece bănci au toate aceleași dimensiuni și fiecare practică o rată a rezervelor, c, de 10% și un k, (pe care, din considerente de simplificare îl considerăm) egal cu 0. Să presupunem, de asemenea, că fiecare bancă deține sector de piață de 10%. Cu alte cuvinte, fiecare bancă servește 10% dintre toți clienții existenți pe piața în care operează. Mai mult, acești clienți sunt aleator distribuiți. Dacă aceste bănci încep simultan să expandeze creditul potrivit procesului descris în înregistrările (42) și următoarele, este evident că oricare dintre ele, de pildă Banca A, va primi, în cele din urmă, depozite ce provin din creditele acordate de celelalte bănci, după cum se arată în Tabelul IV-2. Dacă toate băncile expandează creditul concomitent, Banca A va efectua următoarele înregistrări contabile: (50) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Credite

Depozite la vedere

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Depozite la vedere

Numerar

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Această scădere a cantității de numerar ar fi contrabalansată de un depozit la vedere al unei persoane ce a primit un credit acordat, de pildă, de Banca B, cu următoarele înregistrări: (51) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Numerar

Depozite la vedere din creditele acordate de Banca B

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
810.000

Credite

Depozite la vedere

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
810.000

Depozite la vedere

Numerar

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Banca A ar recupera, într-un final, aceste 810.000 u.m. sub forma unui depozit ce își are sursa în creditele acordate, de pildă, de Banca C. Se face următoarea înregistrare: (52) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
810.000

Numerar

Depozite la vedere din creditele acordate de Banca C

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
729.000

Credite

Depozite la vedere

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
729.000

Depozite la vedere

Numerar

729.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Pe măsură ce acest proces continuă, Banca A ar primi depozite de la cei care obțin credite acordate de Băncile D, E, F, G, H, I și J. Am simplificat foarte mult procesul în explicația oferită. În realitate, banca primește, în medie, 10% din cele zece credite de câte 900.000 acordate într-o primă fază de fiecare dintre băncile sistemului. Apoi mai primește 10% din cele zece credite de câte 810.000 u.m. acordate de fiecare bancă în a doua fază, 10% din cele zece credite de câte 729.000 u.m. acordate de fiecare bancă în a treia etapă, etc. Prin urmare, presupunând că fiecare bancă din cele zece primește 1.000.000 u.m. în depozite originare, iar băncile expandează simultan creditul, bilanțul oricăreia dintre ele, Banca A, de pildă, va fi următorul: (53) Banca A

Bilanț

c = 0,1 și k = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite la vedere

1.000.000

Credite acordate

9.000.000

(primare)
――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

10.000.000

Total pasiv

10.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Așadar, bilanțul fiecărei bănci ar fi identic cu cel la care am ajuns când am presupus k a fi 1 – cazul unei bănci monopoliste sau una ai cărei clienți sunt beneficiari finali ai creditelor pe care banca le acordă. Aceasta se datorează faptului că, deși în acest caz nu există un monopol, pierderea de numerar cu care se confruntă fiecare bancă inițial prin expandarea creditului este compensată, în cele din urmă, de depozitele ce își au sursa în creditele expandate de celelalte bănci. Din bilanțul (53) putem deduce concluzia că nu este necesar ca fiecare bancher să își reducă rezervele de numerar pentru a expanda creditul acordat de banca sa; dimpotrivă, dacă restul colegilor săi expandează creditele în același timp, el poate să își mențină nealterate rezervele de numerar și să purceadă direct la acordarea de credite în valoare multiplă față de rezerve. (În cazul nostru, fiecare bancher păstrează 1.000.000 u.m. în rezervele de numerar și creează din nimic 9.000.000 u.m. de credite acoperite cu 9.000.000 u.m. din depozite secundare.) Prin urmare, interpretarea pe care Rothbard o dă procesului este corectă, chiar în situația unei bănci izolate, când fiecare dintre celelalte bănci din sistem primește, de asemenea, depozite originare – cu alte cuvinte, o sumă proporțională din banii nou creați în sistem – și expandează toate, simultan, creditele pe care le acordă. Numerarul pe care, teoretic, fiecare bancă l-ar pierde prin acordarea de credite este compensat de depozitele primite de la beneficiarii creditelor expandate de colegii bancherului. Astfel, fiecare bancă poate, de una singură, să expandeze creditul în sumă de 9.000.000 u.m. La rândul său, expansiunea totală a sistemului ar egala 90.000.000 u.m., iar suma depozitelor totale sau oferta de bani ar fi de 100.000.000 u.m. Putem obține rezultate numerice identice celor din Tabelul IV-2 presupunând doar că se face un depozit originar de 1.000.000 u.m. la Banca A și este divizat în mod egal între cele zece bănci din sistem, fiecare primind câte 100.000 u.m. Aceste 100.000 u.m. vor rămâne nemodificate în tezaurul fiecărei bănci. Fiecare bancă ar putea să expandeze creditul cu 900.000 u.m., iar întregul sistem bancar ar putea să genereze, așadar, 9.000.000 u.m. în credite noi și un total de 10.000.000 u.m. în depozite primare și secundare. Evident că acest ultim exemplu, care acoperă analiza contabilă a expansiunii creditelor și depozitelor de către bănci și sisteme bancare izolate, este mult mai realist. În sistemul monetar actual, creșterile de la nivelul ofertei de bani se infiltreazăprin tot sistemul și ating practic toate băncile, ceea ce le permite să expandeze creditul în mod simultan, conform proceselor studiate mai sus. În plus, există dovezi istorice clare că băncile nu au apărut niciodată singure, ci în grupuri. Până și Saravia de la Calle amintește că bancherii s-au organizat în grupuri, oferind „garanți și acționând în calitate de garanți unul pentru altul”[34]. Aceasta înseamnă că, în vremea piețelor catalane din secolul al XVI-lea, bancherii își dăduseră deja seama de relația strânsă și de legătura puternică de interese ce îi unea în ceea ce privește succesul sau eșecul afacerilor lor, și înțeleseseră că trebuiau să se susțină reciproc. În ceea ce privește etalonul aur și o ofertă de bani bazată pe descoperirea de noi mine de aur și pe dezvoltarea tehnicilor de extragere, putem presupune că noii bani, provenind din descoperirile noi, substanțiale ar ajunge, inițial, doar la câțiva bancheri, iar de aici s-ar extinde în restul sistemului bancar. Prin urmare, nu ar declanșa un proces de expansiune simultană, ci un proces gradual, prin care banii ar pătrunde în întregul sistem. Putem conchide că, dacă există numeroase bănci și depozite noi, iar băncile își expandează simultan creditele potrivit proceselor studiate, chiar și o bancă izolată va reuși să păstreze un nivel stabil al rezervelor și să expandeze singură creditele și depozitele cu un multiplu al acestui nivel, sumă ce este determinată de inversul ratei rezervelor (când k=0)[35]. Este limpede că depozitele acoperă avuția pe care bancherii și-o însușesc prin expandarea creditului doar în registrele contabile. Din punct de vedere contabil, însă nu și juridic, proprietatea formală asupra acestor credite revine posesorilor de depozite; deoarece, în circumstanțe obișnuite, ei își privesc propriile depozite ca fiind bani – substitute monetare perfecte –, pot să le utilizeze în tranzacțiile la care participă fără ca măcar să le retragă sub formă de unități monetare fizice. Cu toate acestea, este evident că activele generate de sistemul bancar nu aparțin, în realitate, nimănui. Într-un sens larg, ele pot fi însă considerate ca proprietate a acționarilor băncii, a directorilor și administratorilor, persoanele care beneficiază, în fond, de multe dintre avantajele economice pe care le oferă această avuție, cu avantajul suplimentar de a nu apărea ca fiind proprietarii lor, de vreme ce registrele arată că deponenții dețin în proprietate avuția. Cu alte cuvinte, în condiții normale, depozitele își au sursa în credite și reprezintă doar un efect secundar, reflectat în contabilitate, al avuției pe care băncile o acumulează și o rețin la nesfârșit. Ne vom întoarce la acest subiect mai târziu în această carte, într-o discuție asupra bancnotelor, precum și în ultimul capitol, în care vom prezenta o propunere de reformare a activității bancare. Scoaterea ofertei de bani din sistemul bancar Odificultate adițională provine din faptul că, în realitate, ori de câte ori se acordă credite, se creează depozite și sunt retrase, un anumit procent din oferta de bani este „scos” din sistem și este păstrat de persoane care nu doresc să îl depoziteze într-o bancă. Cu cât este mai ridicat procentul care fizic „intră” în buzunarele indivizilor în fiecare etapă, rămânând în afara sistemului bancar, cu atât va fi mai redusă capacitatea expansionistă a băncii de generare a unor noi credite. Într-un sistem cu bănci de mici dimensiuni (în care k = 0), cu o rată minimă obligatorie de 10% (c = 0,1), unde f desemnează proporția din oferta de bani care iese din sistemul bancar, iar f = 0,15, atunci Banca A acordă credite de 900.000 u.m., iar suma care s-ar întoarce în sistemul bancar ar fi egală cu (1 – f) 900.000 = (1 – 0,5) 900.000 = 0,85 x 900.000 = 765.000 u.m. În aceste condiții, așadar, un sistem de bănci mici, k = 0, c = 0,1 și f = 0,15, putem folosi următoarele formule: Dacă DN se referă la depozitele nete totale, care cuprind depozitele brute, DG, din care scădem suma totală de bani, F, care iese din sistemul bancar, atunci: [29]

DN = DG – F

Suma totală de bani care iese din sistemul bancar va fi logic egală cu f înmulțitcu suma totală a depozitelor brute, DG, unde f este procentul de bani care părăsesc sistemul. Astfel: [30]

F = fDG

Suma de bani depozitată inițial este egală cu suma dintre depozitele nete multiplicată cu rata corespunzătoare a rezervelor plus suma totală care iese din sistem: [31]

d = DN c + F

Dacă înlocuim în această ecuație valoarea lui DN în formula [29] și valoarea lui F în [30], obținem: [32]

d = (DG – F) ∙ c + fDG

Dacă îl substituim pe F în ecuație cu fDG, obținem: [33]

d = (DG – fDG)c + fDG

Dăm factor comun pe DG: [34]

d = DG (c – cf + f)

Prin urmare: [36]

Cum DN = DG(1 – f), [36]

Aceasta ar fi formula pentru depozitele nete create de sistemul bancar. Expansiunea creditului produsă de sistemul bancar din care iese o anumită sumă de bani ar fi egală cu: [37]

Dacă, în formulele precedente, îi dăm valoarea 0 lui f, obținem aceleași ecuații pe care le-am folosit până acum pentru a determina volumul total de depozite și expansiunea totală a creditului: [38] <palign=”center”> și [39]

Să vedem cu cât se reduce expansiunea creditului, dacă d = 1.000.000 u.m. și c = 0,1, ca mai sus, și în plus, 15% din oferta de bani iese din sistemul bancar (f = 0,15). [40]

Așadar, într-un sistem bancar în care 15% din oferta de bani iese din sistem, suma totală a depozitelor ar fi 3.617.021 u.m., în loc de 10.000.000 u.m., când f = 0. Expansiunea netă a creditului ar fi egală cu x = 3.617.021 – 1.000.000 = 2.617.021, în loc de 9.000.000 u.m., create când nici o cantitate de bani nu părăsește sistemul. Prin urmare, când procentul banilor ce ies din sistem este mai mare decât zero, capacitatea sistemului bancar de a crea credite și de a genera depozite ex nihilo scade considerabil[36]. Păstrarea unor rezerve ce depășesc rezerva minimă obligatorie O complicație suplimentară care se soldează cu efecte similare celor descrise în secțiunea precedentă se produce atunci când băncile păstrează rezerve de numerar care depășesc rezerva minimă obligatorie. Acest fenomen are tendința să se petreacă în anumite etape ale ciclului economic, când băncile se comportă relativ mai prudent sau când sunt forțate să își majoreze rezervele ca urmare a dificultăților întâmpinate în a găsi suficient de mulți debitori anticipativ solvabili, dornici să solicite credite, sau în ambele cazuri. Acest lucru are loc, de pildă, în fazele recesiunii economice care urmează expansiunii creditului. În orice caz, păstrarea unor rezerve de numerar mai ridicate decât nivelul necesarreduce capacitatea sistemului de expansiune a creditului în același mod ca f, procentul în care oferta de bani iese din sistemul bancar[37]. Rezerve minime obligatorii diferite pentru tipuri distincte de depozite În final, o complicație suplimentară pe care ar trebui să o avem în vedere decurge din faptul că, în numeroase țări,rezerva minimă obligatorie la depozitele la vedere diferă de cea care este impusă la depozitele la termen, chiar dacă știm că, în practică, acestea din urmă sunt adeseori veritabile depozite la vedere. Cu toate că formulele pe care le-am utilizat până în acest moment pot fi transformate pentru ambele tipuri de depozite, gradul de complexitate pe care îl presupune această operațiune nu justifică infima valoare pe care ar oferi-o acest demers, motiv pentru care am ales să nu îl întreprindem aici[38].

7.

Punctele comune ale creării de depozite și emisiunii de bancnote fără acoperire

Analiza economică a emisiunii de bancnote fără acoperire, operațiune care a fost inițiată la o perioadă îndelungată de timp după descoperirea activității bancare cu rezervă fracționară, nu constituie unul dintre obiectivele majore ale acestei cărți[39]. S-ar putea dovedi utilă însă studierea mai detaliată, în acest moment, a aspectelor juridice și contabile ale emisiunii de bancnote fără acoperire, deoarece, după cum vom demonstra, efectele sale sunt identice cu cele produse de creația bancară de credite și depozite din nimic. Să ne imaginăm că activitatea bancară se află la începuturile funcționării sale, iar băncile acționează ca depozitari veritabili de bani, conform datelor stipulate în contractul de depozit neregulat. Cât timp se respectă principiile generale de drept pe care le-am analizat în capitolele 1-3, băncile vor accepta unități monetare, de regulă aur sau orice alt tip de monedă-marfă, și le vor păstra în seifuri, oferind în schimb deponenților certificate de depozit, chitanțe sau bancnote pentru întreaga sumă depozitată. O bancă ce își onorează cu strictețe angajamentele va face următoarea înregistrare în contabilitate: (54) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Chitanțe de depozit sau bancnote

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă banca își îndeplinește obligațiile pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, iar oamenii au deplină încredere în ea, cu siguranță că populația va începe treptat să utilizeze bancnotele – sau chitanțele/recipisele de depozit pe care banca le emite în schimbul unităților monetare depozitate – ca și cum acestea ar fi unități din moneda-marfă, preschimbând astfel bancnotele în unități monetare, sau substitute monetare perfecte, în terminologia misesiană. Dat fiind faptul că moneda reprezintă un bun prezent de care oamenii au nevoie și pe care îl utilizează doar în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor, iar nu în vederea consumului personal, dacă deponenții au încredere în bancă, întrebuințarea pe care o dau bancnotelor ca bani ar putea fi prelungită la nesfârșit, nu ar fi nevoie să meargă la bancă și să retragă unitățile monetare pe care le-au depozitat inițial. Când se ivește această situație, bancherii pot resimți începutul unei tentații de a emite recipise de depozit într-un volum ce depășește suma unităților monetare efectiv depozitate. Evident că, dacă bancherii cedează acestei tentații, ei încalcă principiile universale de drept și comit nu numai infracțiunea de falsificare, prin faptul că emit o chitanță falsă, neacoperită de un depozit corespunzător, dar și infracțiunea de fraudă, prin aceea că înfățișează drept mijloc de plată un document care, în realitate, este lipsit de orice acoperire[40]. Cu toate acestea, dacă populația acordă suficient de multă încredere băncii, iar bancherul știe din experiență că o rată a rezervelor, c, de 0,1 îi va permite, în condiții obișnuite, să își onoreze angajamentele, el va putea să emită până la de nouă ori mai multe chitanțe de depozit sau bancnote false. Înregistrarea sa contabilă va fi următoarea: (55) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
9.000.000

Credite

Bancnote

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Am presupus că banca folosește biletele contrafăcute pentru acordarea de credite, le poate utiliza însă în orice scop, de pildă pentru cumpărarea oricărui alt activ, cum ar fi niște clădiri luxoase, sau pur și simplu pentru a-și achita cheltuielile curente. Dacă banca folosește biletele pentru acordarea de credite, bilanțul său va arăta astfel: (56) Banca A

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Bancnote

1.000.000

Credite acordate

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

10.000.000

Total pasiv

10.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă populația are încredere în bancă, debitorii vor accepta să primească împrumuturile în note de bancă, care vor circula asemenea banilor. În aceste condiții, bancherul poate chiar să creadă, pe bună dreptate, că nimeni nu va mai returna vreodată băncii aceste note, pentru a retrage banii depozitați inițial. În momentul în care bancherul consideră că se petrece acest lucru, aprecierea sa poate să se exprime într-o înregistrare contabilă în care cele 9.000.000 de note false puse în circulație de bancă sunt considerate ca parte a profitului anual, pe care bancherul poate să și-l însușească fără restricții. Se va efectua următoarea înregistrare: (57) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Bancnote

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
9.000.000

Credite

Bancnote

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
9.000.000

Bancnote

Profit

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Aceste înregistrări arată faptul că bancherul este sigur că nu se va găsi în situația de a restitui vreodată valoarea notelor de bancă, deoarece notele sale circulă în calitate de bani. Bilanțul băncii va fi următorul: (58) Banca A

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Profit

1.000.000

Credite

9.000.000

Profit (la capital)

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

10.000.000

Total pasiv

10.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Din acest bilanț ajungem la concluzia că odată ce bancnotele au căpătat natura unor unități monetare, nimeni nu le va returna vreodată băncii pentru a retrage banii depozitați, din moment ce notele circulă în mod liber și sunt considerate, la rândul lor, monedă. Doar 1.000.000 din bancnotele emise sunt înregistrate la pasiv, deoarece 10 procente sunt suficiente pentru a satisface cererilor obișnuite de convertire. Astfel că acest bilanț devine o recunoaștere a fraudei pe care banca o comite când emite note de bancă pentru o valoare mai ridicată decât suma de bani depozitată. Așadar, bancherii nu au înregistrat niciodată în contabilitate emisiunea de bancnote fără acoperire în așa fel încât să se dovedească fără echivoc frauda pe care o comit. Prin acțiunile lor de înșelăciune, au vătămat terțe părți, ai căror bani au pierdut din valoare ca urmare a creșterii ofertei de monedă, fără a mai menționa crizele și recesiunile economice, consecință pe care o vom studia mai târziu. Cu toate acestea, acest ultim bilanț este în mod limpede mult mai onest, în sensul că cel puțin scoate în evidență mașinațiunile bancherului și faptul că emisiunea de note de bancă neacoperite constituie o sursă nesecată de finanțare, care le permite bancherilor să își însușească un volum foarte mare de avuție. Cititorul va fi remarcat negreșit că înregistrările (54), (55) și (56) sunt identice cu cele studiate la depozite. În realitate, natura bancnotelor neacoperite este identică cu cea a depozitelor secundare, ambele având aceleași consecințe economice. Ele reprezintă, de fapt, aceeași operațiune și se înregistrează contabil la fel. Ambele activități generează active considerabile în beneficiul băncilor, care preiau treptat această avuție de la toți ceilalți agenți economici de pe piață, printr-un proces pe care aceștia nu îl pot înțelege sau identifica și care conduce la diminuări de mică amploare a puterii de cumpărare a unităților monetare pe care fiecare persoană le utilizează în societate. Expansiunea creditului este susținută de crearea de noi depozite sau note de bancă, iar din moment ce acestea, la rândul lor, sunt considerate monedă, din punctul de vedere subiectiv al populației, nu vor fi niciodată retrase, în circumstanțe obișnuite. În acest mod, băncile își însușesc o cantitate considerabilă de avuție, pe care, din punct de vedere contabil, ele o garantează cu depozitele sau notele care le permit să ascundă faptul că, economic, ele sunt singurii beneficiari care se bucură pe deplin, de facto, de aceste active. Băncile au găsit astfel o sursă nesecată de finanțare, care este posibil să nu le fie cerută înapoi, un „împrumut” pe care nu va trebui să îl restituie vreodată și care este, în ultimă instanță, asimilabil unui „cadou”. Din punct de vedere economic, bancherii și alți agenți economici cu care au stabilit legăturisunt cei care trag foloase din aceste circumstanțe extraordinare. Ei posedă formidabila putere de a crea bani și fac încontinuu uz de această capacitate pentru a-și mări avuția, pentru a deschide noi birouri, pentru a angaja noi salariați etc. În plus, ei au reușit să își mențină activitățile într-o zonă relativ necunoscută majorității populației, incluzându-i aici pe economiști, acoperindu-și creditele pe care le creează cu conturi de pasiv – conturi de depozit sau conturi de numerar –, care nu coincid cu capitalul lor real. Pe scurt, bancherii au descoperit propria piatră filozofală – care seamănă foarte mult celei căutate în Evul Mediu – și care le oferă posibilitatea să creeze din nimic noi unități monetare, generând, pe această cale, o avuție ascunsă, vătămând și înșelând terțele părți pe parcursul acestui proces. În registrele contabile, deponenții sunt recunoscuți formal ca proprietari ai acestei avuții, dar practic aceasta nu aparține nimănui, cu toate că, economic vorbind, ea aparține bancherilor înșiși. După cum am precizat mai sus, recunoașterea acestui fapt joacă un rol fundamental în cadrul argumentelor pe care le-am avansat în ultimul capitol, în care propunem un plan de reformă a sistemului bancar. Avuția acumulată treptat de către bancheri poate și trebuie să fie restituită cetățenilor. Printr-un proces de privatizare, ar trebui să devină disponibilă pentru diferitele utilizări de mare importanță în societate, de pildă, să sprijine achitarea datoriei naționale sau să faciliteze tranziția spre un sistem de asigurări sociale bazat pe investiții. Similitudinile dintre emisiunea de bancnote neacoperite și expansiunea creditului acoperită de depozite secundare create ex nihilo devin acum evidente. Într-adevăr, toate argumentele prezentate în paginile anterioare se aplică atât bancnotelor, cât și depozitelor la vedere. Ținând cont de acest lucru, să analizăm pe scurt câteva înregistrări contabile. De pildă, când se acordă credite pe baza emisiunii de bancnote: (59) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Bancnote

1.000.000

900.000

Credite

Bancnote

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

În acest caz, banca acordă credite din nimic, prin simpla emisiune de note de bancă „false”, pe care le oferă debitorilor. În cea mai nefericită situație, dacă debitorii restituie băncii notele pentru a retrage unități din moneda-marfă din seif, bilanțul băncii va fi următorul: (60) Banca A

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

100.000

Bancnote

1.000.000

Credite

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă presupunem că debitorii achită altor persoane cu acești bani, care îi vor depune, într-un final, la altă bancă, de pildă, Banca B, care emite, la rândul ei, bancnote fără acoperire, Banca B va efectua următoarea înregistrare: (61) Banca B

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Numerar

Bancnote

900.000

810.000

Credite

Bancnote

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanțul Băncii B va fi următorul: (62) Banca B

Bilanț

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

90.000

Bancnote

90.000

Credite

810.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

900.000

Total pasiv

900.000

――――――――――――――――――― ――――――――――――#8213;――――――

Procesul continuă în acest mod și se generalizează în sistem. Dacă presupunem că rata rezervelor, c, pentru bancnote este egală cu 0,1 și k = 0, sistemul va fi capabil să creeze din nimic: [41]

de unități monetare sub formă de note neacoperite de bani veritabili/originari (aur sau orice alt tip de monedă-marfă). Am fi obținut același rezultat în cazul unei bănci monopoliste, care se bucură de încrederea și gestionarea afacerilor tuturor persoanelor, cu o rată a rezervelor, c, de 0,1 și un k de 1. În acest caz, expansiunea creditului, x, ar fi egală cu: [42]

Iar când k = 1,

bancnote create din nimic. Presupunând că toate băncile emit note în același timp și primesc noi unități monetare originareîn același ritm, prin păstrarea nemodificată a rezervelor sale de numerar, o singură bancă va fi în măsură să genereze bancnote în număr de

Este aceeași formulă pe care am aplicat-o depozitelor. Se vor efectua următoarele înregistrări contabile: (63) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Bancnote

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
9.000.000

Credite și alte întrebuințări

Bancnote neacoperite

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Am putea să reproducem toate înregistrările contabile pentru cazul mai general în care k > 0 (în exemplul nostru anterior k = 0,2). Dacă c = 0,1, atunci pentru fiecare 1.000.000 u.m. pe care le primește o bancă, ea va putea să creeze din nimic bancnote noi în valoare de [43]

Așadar, banca va avea posibilitatea de a crea 1.097.560 u.m. sub forma unor bilete neacoperite. Am putea relua pentru bancnote, pe rând, toate concluziile la care am ajuns în cazul depozitelor, ceea ce arată că nu există nici o deosebire de ordin economic între emisiunea de bilete neacoperite și expansiunea ex nihilo de credite bancare, ce au drept acoperire niște depozite generate din nimic. Singura diferență relevantă este de natură juridică, de vreme ce, potrivit principiilor universale de drept, emisiunea de bilete neacoperite presupune falsificarea și infracțiunea de fraudă, pe când contractul de depozit bancar de bani implică doar însușirea ilicită. Există, desigur, anumite diferențe care vizează modalitatea în care este derulată operațiunea. Bancnotele îmbracă forma obligațiunilor la purtător, și fiecare are o valoare nominală individuală, permițând transferarea notelor de la o persoană la alta fără a fi necesar ca banca să facă vreo înregistrare contabilă – rezultă, de asemenea, o scădere a costurilor asociate tranzacțiilor bancare. Dimpotrivă, depozitele oferă clienților avantajul de a reuși să scrie o sumă exactă pe cec fără ca aceasta să necesite înmânarea unui număr anumit de bilete de o valoare dată. Faptul că bancherul trebuie să urmărească tranzacțiile încheiate și să le înregistreze în registrele sale contabile constituie însă un dezavantaj. Cu toate acestea, dincolo de aceste deosebiri de ordin juridic și de diferențele de ordin formal, din punct de vedere economic cele două operațiuni sunt în esență identice și produc aceleași efecte. Vom vedea mai târziu însă că, atunci când a fost elaborată pentru prima dată teoria monetară, teoreticienii au identificat caracterul imoral doar în cazul creării de bancnote neacoperite și daunele serioase pe care le cauzează. Ei nu au realizat inițial, nici nu au oferit un răspuns faptului că expansiunea creditelor acoperite de depozite generate din nimic se soldează cu exact aceleași urmări. Astfel se explică de ce Legea lui Peel din 19 iulie 1944, baza tuturor sistemelor bancare moderne, a interzis emisiunea de bilete neacoperite, însă a eșuat lamentabil în atingerea obiectivelor sale de stabilitate monetară și de definire adecvată și apărare a drepturilor de proprietate ale cetățenilor în activitatea bancară. Nereușita s-a datorat incapacității legiuitorilor de a-și da seama că depozitele bancare cu rezervă fracționară au exact aceeași natură și exercită aceleași efecte economice precum bancnotele neacoperite. Drept urmare, Legea lui Peel nu a interzis activitatea bancară cu rezervă fracționară, permițând practicii străvechi de „emisiune” a unor depozite (secundare) neacoperite să continue. În realitate, depozitele secundare au precedat emisiunea fiduciară de bancnote, dar, întrucât primele s-au dovedit mai complexe, doar cele din urmă au fost interzise într-un târziu. Contractul de depozit bancar de bani cu rezervă fracționară este încă legal în prezent, chiar dacă are exact aceeași natură economică și produce aceleași efecte dăunătoare precum emisiunea de bancnote neacoperite, care a fost prohibită în 1844 prin Legea lui Peel[41].

8. Procesul de contracție a creditului

Una dintre probleme centrale pe care le ridică procesul de expansiune a creditului și de creare ex nihilo a depozitelor și, implicit, contractul de depozit bancar cu rezervă fracționară este că, așa cum acest proces dezlănțuie în mod inevitabil forțe care inversează efectele exercitate de expansiunea creditului asupra economiei reale, tot astfel pune în mișcare forțe care conduc la un proces paralel de contracție sau înăsprire a acordării creditului. Ceteris paribus, oricare dintre evenimentele următoare dau mărturie că un asemenea proces a fost inițiat: (a) o scădere a depozitelor originare; (b) o amplificare a dorinței populației de păstrare a unităților monetare în afara sistemului bancar (cu alte cuvinte, o creștere a f); (c) o sporire a „prudenței” manifestate de bănci, care le impulsionează să ridice rata rezervelor pe care o practică, c, pentru a fi în măsură să răspundă numărului mediu mai ridicat de posibile cereri de retragere; (d) o creștere neașteptată a rambursării creditelor, care nu este compensată de o amplificare a creditelor acordate; și (e) augmentarea numărului de debitori care nu reușesc să ramburseze creditele, i.e., mai mulți debitori insolvabili/rău-platnici. În primul rând, este evident că, dacă o anumită sumă aflată în depozitele originare este retrasă de la bancă (de pildă, cele 1.000.000 u.m. din exemplele anterioare depozitate), toate creditele și depozitele create pe care le-am urmărit în ilustrările precedente ar dispărea printr-o reacție în lanț, având drept consecință mai puține credite acordate și depozite. Dacă presupunem că c = 0,1 și k = f = 0, micșorarea creditelor acordate și a depozitelor ar atinge cifra de 900.000 u.m., ceea ce echivalează cu o contracțiesemnificativă a ofertei de monedă, care ar scădea la nivelul de o zecime din valoarea sa inițială. Urmarea este deflația severă – sau o reducere a cantității de bani din circulație, ceea ce conduce la micșorarea prețurilor la bunuri și servicii, fapt care, pe termen scurt și mediu, intensifică și mai mult recesiunea, cauzată în ultimă instanță pe piață de toate procesele de expansiune a creditului. În al doilea rând, dorința populației de a păstra banii în afara sistemului bancar se soldează cu aceleași efecte. Ea determină o creștere a lui f și diminuarea capacității băncii de expandare a creditului, care, la rândul său, produce o recesiune și o contracție monetară. În al treilea rând, hotărârea luată de bănci de a fi mai „prudente” și de a-și crește rata rezervelor are ca rezultat, de asemenea, o contracție. În al patrulea rând, rambursarea creditelor declanșează aceleași efecte deflaționiste – când nu se acordă cu împrumut tot atâtea credite cât, cel puțin, cele rambursate. Să analizăm acum în detaliu acest caz. Vom începe prin a ne imagina o bancă cu c = 0,1, k = 0 și f = 0, ai cărei debitori rambursează împrumuturile primite. Se fac următoarele înregistrări contabile și se întocmește următorul bilanț în momentul acordării creditelor: (64) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Credite

Depozite la vedere

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Depozite la vedere

Numerar

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

(65) Banca A

Bilanț

c = 0,1, k = 0 și f = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

100.000

Depozite la vedere

1.000.000

Credite

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

În exemplele anterioare, am urmărit crearea prin sistemul bancar de noi credite și depozite în valoare de 9.000.000 u.m. În acest caz, în care debitorii rambursează creditele, ultimele două înregistrări contabile se anulează astfel: (66) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Numerar

Depozite la vedere

900.000

900.000

Depozite la vedere

Credite

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanțul băncii A devine următorul: (67) Banca A

Bilanț

c = 0,1, k = 0 și f = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Economic vorbind, aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al unei bănci individuale, s-a produs o scădere cu 900.000 u.m. a ofertei de monedă, care a ajuns de la 1.900.000 u.m. în momentul acordării creditelor (1.000.000 în depozite și 900.000 în banii înmânați debitorilor) la 1.000.000 u.m., banii ce au rămas după rambursarea creditelor. În consecință, din perspectiva unei bănci izolate, oferta de monedă se contractă în mod clar. Presupunând că toate băncile expandează creditul și primesc depozite originare în același timp, știm deja că fiecare bancă este capabilă să își mențină constante rezervele de numerar și să acorde credite ce echivalează cu un multiplu al rezervelor. Prin urmare, bilanțul oricărei bănci, Banca A, de pildă, ar arăta astfel: (68) Banca A

Bilanț

c = 0,1, k = 0 și f = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite la vedere

10.000.000

Credite

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

10.000.000

Total pasiv

10.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă toți debitorii băncii rambursează creditele primite achitând cu cecuri, bilanțul băncii va arăta astfel: (69) Banca A

Bilanț

c = 0,1, k = 0 și f = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.000.000

Total pasiv

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Acest bilanț reflectă în mod limpede reducerea de 9.000.000 u.m. a ofertei de monedă, sau restrângerea creditului. Un declin identic ar rezulta din rambursarea simultană a împrumuturilor în bănci separate, ca în înregistrările (66) și (67), printr-un proces identic celui invers arătat în Tabelul IV-2. În al cincilea rând, dacă împrumuturile își pierd valoarea datorită falimentului activității economice în care au fost întrebuințate, banca respectivă trebuie să înregistreze acest lucru ca pe o pierdere, astfel: (70) Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Pierderi cauzate de rău-platnici (cheltuieli)

9.000.000

Credite

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Bilanțul băncii ar arăta atunci astfel: (71) Banca A

Bilanț

c = 0,1, k = 0 și f = 0

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

1.000.000

Depozite

10.000.000

Credite

9.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

10.000.000

Total pasiv

10.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Dacă facem o comparație între acest bilanț și cel de la (69), observăm că banca păstrează rezerve identice de numerar în ambele situații, cu o deosebire foarte semnificativă însă: în (71), coloana pasivului reflectă 10.000.000 în depozite, spre deosebire de 1.000.000 u.m. în (69). Cu alte cuvinte, din punct de vedere tehnic, banca a dat faliment. Cu toate acestea, atâta timp cât deponenții continuă să îi acorde încrederea lor, se va avea loc nici o scădere a ofertei de monedă. De fapt, cum nimeni nu va revendica cele 9.000.000 u.m. din depozitele secundare pe care bancherii le-au creat din nimic, ei pot chiar să considere această sumă ca parte din profiturile lor anuale, o sumă ce compensează cele 9.000.000 u.m. pierdute din cauza rău-platnicilor, lăsând astfel bilanțul așa cum apare în (69)[42]. În ceea ce privește deflația, această situație este însă și mai periculoasă, în mod evident, decât cea care rezultă din rambursarea unui împrumut: înainte să ajungă în această situație, băncile își vor restricționa puternic noile împrumuturi – vor fi mult mai stricte în criteriile pe care le aplică pentru acordarea creditelor –, ceea ce va accelera procesul deflaționist; iar dacă măsurile luate nu se dovedesc eficace pentru evitarea fenomenului de nerambursare din partea rău-platnicilor și a riscului de faliment, ele se vor găsi cu un pas mai aproape de pierderea încrederii de care se bucură din partea deponenților, care e posibil să forțeze din partea băncilor o suspendare a plăților și/sau declararea falimentului, iar în acest caz chiar și suma de 1.000.000 u.m. depozitată inițial în numerar va fi retrasă, amenințând existența întregului sistem bancar. În circumstanțe obișnuite, contracția, sau deflația, descrisă aici nu se petrece, deoarece la rambursarea creditului de către client băncii, suma se compensează cu un alt credit acordat de o altă bancă; de fapt, chiar în cadrul aceleiași bănci, se urmărește întotdeauna înlocuirea creditului rambursat cu un credit nou. Pe lângă aceasta, în condiții normale, banca poate să considere plățile restante ca reprezentând doar un cost suplimentar de operare. Problema crucială ridicată de contracția creditului, cum vom vedea în capitolele următoare, constă în faptul că procesul însuși de expansiune a creditului declanșează în mod ineluctabil acordarea de credite nesusținute de o economisire voluntară, ceea ce conduce la un proces de discoordonare intertemporală, care provine, la rândul său, din informația distorsionată pe care sistemul bancar o comunică oamenilor de afaceri care primesc credite generate din nimic de sistem. Astfel că oamenii de afaceri se grăbesc să lanseze proiecte investiționale ca și cum economisirea reală din societate a sporit, când, în realitate, acest lucru nu s-a petrecut. Urmarea este avântul economic artificial, sau „boom”-ul, care, prin intermediul unor procese pe care le vom studia în detaliu mai târziu, provoacă inevitabil o ajustare sub forma unei crize și a recesiunii economice. Aceasta însumează efectele negative pe care practica financiară de expandare a creditului le-a exercitat asupra economiei reale pe calea emisiunii de mijloace fiduciare (depozite). Criza și recesiunea economică dau în vileag faptul că un număr semnificativ de ridicat de proiecte investiționale finanțate cu creditele nou create de bănci nu sunt profitabile deoarece nu corespund dorințelor reale ale consumatorilor. Prin urmare, numeroase procese investiționale dau faliment, fapt care exercită, în cele din urmă, un efect profund asupra sistemului bancar. Consecințele negative sunt reliefate de rambursarea în masă a creditelor la care recurg numeroși oameni de afaceri demoralizați, care își calculează pierderile și lichidează proiectele investiționale neviabile, provocând astfel deflație și contracția creditului; ele sunt de asemenea scoase în evidență de creșterea alarmantă șiatipică a plăților restante la credite, ceea ce afectează negativ solvabilitatea băncii. La fel cum oferta de monedă a fost expandată potrivit multiplicatorului bancar, falsul avânt economic hrănit de crearea din nimic a creditelor va declanșa, în cele din urmă, o recesiune endogenă care, sub forma unei rambursări masive a creditelor și o sporire a datoriilor restante, micșorează substanțial oferta de monedă. În consecință, sistemul bancar cu rezervă fracționară generează o ofertă de monedă extrem de elastică ce „se întinde” cu ușurință, dar trebuie mai apoi să se contracte cu la fel de puțin efort, producând efecte corespunzătoare asupra activității economice, lovită în mod repetat de etapele succesive ale boom-ului și recesiunii. Activitatea economică „maniaco-depresivă”, cu toate costurile sale sociale împovărătoare, dureroase, este neîndoielnic cel mai serios, nociv efect pe care actualul sistem bancar (clădit pe rezervă fracționară, prin încălcarea principiilor universale de drept) îl are asupra societății. Pe scurt, dificultățile economice ale clienților băncii, acestea fiind una dintre consecințele inevitabile ale oricărei expansiuni a creditului, aduc numeroase credite în stadiul de a nu fi recuperabile, fapt care accelerează și mai mult procesul de contracție a creditului, fenomen opus procesului de expansiune. În realitate, ca în exemplul nostru contabil, banca poate falimenta complet ca urmare a acestui fapt, caz în care bancnotele și depozitele emise de ea, despre care știm că sunt, economic vorbind, echivalente, își vor pierde întreaga valoare, agravând, o dată în plus, compresia monetară – în locul celor 9.000.000 u.m. scădere a ofertei de monedă cauzată de rambursarea creditului, acum oferta de monedă ar scădea cu 10.000.000 u.m., adică incluzând 1.000.000 u.m. din depozitele primarepăstrate de bancă. Mai mult, problemele de insolvabilitate ale unei singure bănci sunt suficiente pentru a sădi panica în rândul clienților tuturor celorlalte bănci, astfel că acestea își suspendă, una câte una, plățile, cu urmări economice și financiare tragice. Să remarcăm, în plus, că, inclusiv în situația în care populația își menține încrederea în bănci, în pofida insolvabilității acestora, și chiar dacă o bancă centrală creată ad hoc pentru asemenea circumstanțe furnizează întreaga lichiditate necesară pentru a le garanta deponenților că depozitele lor sunt în deplină siguranță, incapacitatea de recuperare a creditelor acordate pune în mișcare un proces de contracție a creditului, care se produce în mod spontan atunci când creditele sunt rambursate și nu pot fi înlocuite în același ritm de unele noi. Acest fenomen este caracteristic perioadelor de recesiune. Când clienții nu rambursează împrumuturile primite, băncile devin mai prevăzătoare în acordarea unor credite suplimentare. Astfel că reticența, firească populației descurajate, în a solicita credite este consolidată de prudența și strictețea amplificate adoptate de bănci, când se pune problema acordării acestor împrumuturi. În plus, deoarece bancherii văd cum profitabilitatea lor se prăbușește odată cu valoarea activelor ce le dețin ca urmare a creditelor nerecuperabile, ei încearcă să fie mai atenți și, ceteris paribus, să sporească numerarul disponibil prin creșterea ratei rezervelor, fapt care va duce la o contracție încă și mai ridicată. În cele din urmă, falimentele afacerilor și nemulțumirea ce apare din incapacitatea de a-și onora angajamentele față de bănci vor contribui într-o și mai mare măsură la demoralizarea agenților economici și la hotărârea acestora de a evita noile proiecte investiționale finanțate cu credite bancare. De fapt, numeroși oameni de afaceri ajung în cele din urmă să își dea seama că s-au lăsat purtați de valul unui optimism nejustificat în fazele de expansiune, în mare parte ca urmare a unor condiții excesiv de generoase de acordare a creditelor pe care bancherii le oferă la început, și să atribuie în mod corect propriile erori de judecată acestor condiții facile[43]. Drept urmare, iau decizia de a nu mai comite aceleași greșeli. (În ce măsură tentativa lor de corijare este încununată sau nu de succes, iar oamenii de afaceri își vor aduce aminte în viitor de momentele neplăcute prin care au trecut în perioada recesiunii este o chestiune diferită, pe care o vom dezbate mai târziu.) În concluzie, am văzut că sistemul bancar cu rezervă fracționară poate contracta și reduce în mod drastic oferta de monedă cu la fel de multă ușurință ca atunci când expandează creditul și augmentează oferta de monedă. Cu alte cuvinte, sistemul generează un stoc monetar elastic și extrem de instabil, supus unor ample convulsii care sunt foarte dificil de temperat sau stopat, dacă nu chiar imposibil. Acest sistem monetar și bancar se deosebește de sistemele neelastice – de pildă, un sistem care combină un etalon clasic aur cu o cerință de rezervă de 100% –, care nu admit o expansiune disproporționată a ofertei de monedă (producția mondială de aur a crescut în ultimele secole cu o rată între 1% și 2% anual). În plus, ele oferă următorul avantaj adițional: datorită faptului că aceste sisteme sunt neelastice, aurul fiind indestructibil, iar de-a lungul istoriei lumea a acumulat un stoc de aur foarte rigid, ele nu oferă posibilitatea unei scăderi bruște, nici (logic vorbind) unei contracții a creditului sau de ordin monetar care să exercite efecte debilitante asupra economiei, spre deosebire de situația prezentă, care este imputabilă sistemului bancar existent[44].


* Sociedades mediadoras – în versiunea spaniolă, în original – n.t. [1] „Sfera banilor și a structurii creditului a reprezentat,… alături de limbaj și morală, una dintre ordinile spontane cele mai rezistente în fața eforturilor depuse pentru o explicare teoretică adecvată și rămâne obiectul unui dezacord substanțial între specialiști… [P]rocesele de selecție sunt supuse aici unei interferențe superioare oricărei alteia: selecția prin evoluție este împiedicată de monopolurile guvernamentale care fac imposibil experimentul competitiv… Istoria managementului guvernamental al banilor a fost… caracterizată de o neîntreruptă fraudă și înșelăciune. Din acest punct de vedere, guvernele s-au dovedit cu mult mai imorale decât ar fi putut să fie orice agenție privată care ar fi oferit în context concurențial tipuri diferite de bani.” (Hayek, The Fatal Conceit, p. 102–104) [2] De asemenea, este interesant să remarcăm că excesele monetare și financiare care au provocat această criză au provenit, în principal, din politicile aplicate la sfârșitul anilor 1980 de către administrațiile așa-zis neoliberale din Statele Unite și Marea Britanie. De pildă, Margaret Thatcher a recunoscut recent că principala problemă economică în perioada mandatului său și-a avut originea „în «cerere», deoarece banii și creditul au fost expandate mult prea rapid, ceea ce a urcat prețurile activelor”.Vezi Margaret Thatcher, The Downing Street Years, Harper Collins, New York, 1993, p. 668. În plus, în sectorul banilor și al creditului, Marea Britanie doar a copiat seria iresponsabilității inițiate în Statele Unite pe parcursul celei de a doua administrații Reagan. Aceste evenimente fac dovada deplină a importanței elaborării teoretice, pentru a împiedica alte autorități politice – chiar din rândurile celor cu vederi pro-piață – să comită aceleași erori ca Reagan și Thatcher și pentru a face posibilă identificarea limpede a tipului de sistem monetar și bancar adecvat unei societăți libere, lucru de care numeroase persoane cu o poziție laissez-faire încă se îndoiesc. [3] Am fi putut, dimpotrivă, să plecăm de la ipoteza că Banca A utilizează banii pentru a acorda credite de consum sau credite comerciale pe termen scurt, după cum se întâmplă la scontarea efectelor de comerț cu 3, 6, 9 și 12 luni înainte de scadență. Analizarea acestor modalități de folosire a banilor este însă lipsită de relevanță pentru studiul nostru. [4] Privitor la esența antreprenoriatului, care constă în descoperirea și exploatarea posibilităților de profit, și despre profiturile pur antreprenoriale care rezultă, vezi capitolul 2 din Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 41–86. [5] Murray N. Rothbard, referindu-se la rolul băncilor în calitate de intermediari veritabili între împrumutătorii originari și debitorii finali, afirmă următoarele: „banca este expertă în a stabili unde și cui să acorde credite, și încasează câștigul acestei activități. Să observăm că nu există deocamdată nici o acțiune de tip inflaționist desfășurată de banca de credit. Oricât de mult s-ar dezvolta, ea se limitează la a prelua niște economisiri din stocul monetar existent și a le acorda cu împrumut altor persoane. Dacă banca acordă credite neperformante și dă faliment, acționarii și creditorii săi sunt cei care suportă pierderile, ca în orice caz de insolvabilitate. Acest gen de faliment nu diferă prin nimic de oricare altul: managementul defectuos și slaba capacitate antreprenorială vor fi cauzat prejudicii proprietarilor și creditorilor. Factorii, băncile de investiții, societățile financiare și împrumutătorii nu reprezintă decât o parte dintre instituțiile implicate în activitatea bancară de creditare.” (Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking, Richardson and Snyder, New York, 1983, p. 84–85) [6] Mises, The Theory of Money and Credit, oferă această explicație: „Prin urmare, creanța obținută în schimbul sumei de bani este la fel de valoroasă pentru el fie că o preschimbă acum sau mai târziu, fie deloc; datorită acestui fapt este posibil, fără ca aceasta să dăuneze intereselor sale economice, să dobândească asemenea creanțe în schimbul cedării banilor fără a cere o compensație pentru nici o diferență de valoare provenind din ecartul temporal dintre plată și rambursare, care, evident, nici nu există.” (p. 301, sublinierea ne aparține) [7] Stephen Horwitz afirmă că însușirea ilicită de către bancheri a banilor deponenților a început ca „un act de antreprenoriat veritabil, întrucât capacitățile imaginative ale bancherilor individuali au identificat câștigurile ce se puteau obține din intermedierea financiară”. Din motivele înfățișate în text, considerăm această aserțiune a fi eronată într-un mod periculos. Mai mult, după cum vom vedea, în însușirea depozitelor la vedere nu are loc nici o intermediere financiară, ci doar o creație grosolanăde depozite noi din nimic. Iar în ceea ce privește așa-zisul act „lăudabil” de „creativitate antreprenorială”, nu înțelegem cum am putea să îl diferențiem de „capacitatea antreprenorială creativă” a oricărui alt act infracțional, în care imaginația criminalului îl conduce la „descoperirea antreprenorială” că el are de câștigat din înșelarea celorlalți oameni sau din smulgerea cu forța a proprietăților acestora. Vezi Stephen Horwitz, Monetary Evolution, Free Banking, and Economic Order, Westview Press, Oxford and San Francisco, 1992, p. 117. De asemenea Gerald P. O’Driscoll, „An Evolutionary Approach to Banking and Money”, cap. 6 din Hayek, Co-ordination and Evolution: His Legacy in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, Jack Birner și Rudy van Zijp, ed., Routledge, Londra, 1994, p. 126–137. Probabil că Murray N. Rothbard a fost criticul cel mai vehement și coerent al ideii lui Horwitz. Rothbard susține că: „toți oamenii sunt supuși tentației de a comite un furt sau o fraudă… Lăsând la o parte acest furtișag, depozitarul este supus unei forme mai subtile a aceleiași ispite: să fure sau «să ia cu împrumut» «temporar» bunurile de valoare și să profite prin speculații sau într-un alt mod, punând la loc bunurile înainte ca acestea să fie restituite, astfel încât nimeni să nu afle. Această formă de furt este cunoscută sub numele de delapidare, pe care dicționarul o definește ca «aproprierea frauduloasă spre utilizare personală a banilor sau proprietății încredințate spre păstrare».” (Rothbard, The Mystery of Money, p. 90) Mai mult despre motivele pentru care activitatea mai sus menționată ar trebui încadrată juridic ca un act infracțional de însușire ilicită, vezi capitolul 1. [8] Descrierea celor două sisteme contabile diferite (englez, respectiv continental) și modul în care ele oferă în cele din urmă rezultate identice se găsesc în F. A. Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, Augustus M. Kelley, Clifton, N. J., [1933], 1975, p. 154 și urm. [9] Banii reprezintă singurul activ perfect lichid. Incapacitatea băncii de a respecta o rată a rezervelor de 100% la depozitele la vedere determină apariția unei situații economice dificile, în care două persoane (deponentul inițial și împrumutatul) consideră simultan că sunt liberi să utilizeze aceeași sumă perfect lichidă de 900.000 u.m. Este logic imposibil ca două persoane să dețină în proprietate în același timp același bun perfect lichid (moneda) sau să dețină dispoziția completă asupra acestuia. Acesta reprezintă argumentul economic fundamental care stă la baza imposibilității juridice a contractului de depozit neregulat de bani cu rezerve fracționare. Explică, de asemenea, că atunci când această „anomalie juridică” (în concepția lui Clemente de Diego) este impusă de către stat – sub forma unui privilegiu (ius privilegium) acordat băncii – ea presupune crearea de noi bani (aici, în valoare de 900.000 u.m.). [10] „Dacă rezervele monetare menținute de debitori pentru acoperirea substitutelor monetare emise sunt mai reduse decât volumul total al acestor substitute, atunci numim acest excedent de substitute în raport cu rezerva mijloace fiduciare.” Mises, Human Action, p. 430, Mises precizează că nu este posibil, în general, să stabilim dacă un substitut monetar particular reprezintă sau nu un mijloc fiduciar. Când completăm un cec, nu știm, deoarece banca nu ne informează direct, ce fracțiune din suma înscrisă pe cec este acoperită de unități monetare fizice. Drept urmare, din punct de vedere economic, nu cunoaștem ce proporție din banii pe care îi plătim sunt mijloace fiduciare și ce proporție corespunde unităților monetare fizice. [11] Această terminologie s-a răspândit cel mai mult ca urmare a lucrării devenite clasice a lui Chester Arthur Phillips. Phillips afirmă: „un depozit primar este acela care provine din depunerea de numerar sau a echivalentului acestuia, nu din creditul expandat de banca în chestiune… depozitele derivate își au originea în creditele acordate deponenților… ele provin în mod direct dintr-un împrumut sau sunt acumulate de împrumutat în așteptarea rambursării creditului.”(Bank Credit: A Study of the Principles and Factors Underlying Advances Made by Banks to Borrowers, Macmillan, New York, [1920] 1931, p. 34 și 40) Ridicăm însă o mică obiecție la definiția pe care Phillips o propune pentru „depozitele derivate” ca depozite ce își au originea în împrumuturi. Cu toate că aceste credite reprezintă sursa cea mai larg întâlnită, depozitele derivate sunt create chiar în momentul în care banca folosește, fie pentru acordarea de împrumuturi, fie pentru oricare alt scop, o parte din depozitele primite, transformându-le ipso facto în mijloace fiduciare sau depozite derivate. Asupra acestei chestiuni, vezi Richard H. Timberlake, „Reassessment of C.A. Phillips’s Theory of Bank Credit”, History of Political Economy 20, nr. 2, 1988, p. 299–308. [12] Vom arăta, cu toate acestea, că sistemul bancar cu rezervă fracționară în sine generează în mod regulat retrageri anormale (masive) ale depozitelor și este incapabil, cu o rată fracționară a rezervelor, să răspundă în permanență solicitărilor de retragere exprimate de deponenți. [13] Desigur, avem în vedere etapele istorice diferite în care a apărut activitatea bancară cu rezervă fracționară, anterior existenței băncilor centrale; am discutat aceste aspecte în capitolul 2. [14] Wilhelm Röpke, Economics of the Free Society, traducător Patrick M. Boarman, Libertarian Press, Grove City, Pa., 1994, p. 97. [15] Vom analiza procesul de creare a creditelor și transferul subiacent al avuției în favoarea bancherilor în studiul nostru despre efectele pe care sistemul bancar cu rezerve fracționare le exercită din perspectiva sistemul bancar ca întreg. Privitor la faptul că nu este necesar ca mijloacele fiduciare să fie acordate cu împrumut – cu toate că, în practică, aceasta este întotdeauna sau aproape întotdeauna regula – Ludwig von Mises afirmă: „este cunoscut faptul că anumite bănci de depozit deschid uneori conturi de depozit fără acoperire monetară, cu scopul nu numai de a acorda credite, ci și de a-și procura în mod direct resurse pentru finanțarea producției în interes personal. Mai multe bănci comerciale și de credit moderne și-au investit o parte din capital în acest fel… emitentul mijloacelor fiduciare poate totuși să privească valoarea mijloacelor fiduciare puse în circulație ca un adaos la venitul sau capitalul său. Dacă procedează astfel, nu se va obosi să acopere creșterea obligațiilor sale ce însoțește emisiunea prin alocarea unui fond special de credit din capitalul propriu. El își va însuși, cu la fel de mult calm ca în cazul altor venituri, profiturile aferente emisiunii, care, în cazul baterii monezilor poartă numele de senioriaj.” (Mises, The Theory of Money and Credit, p. 312. subl. n.) În lumina acestor observații, nu este deloc surprinzător faptul că, dintre toate instituțiile economice, băncile etalează de regulă față de public cele mai spectaculoase și luxoase clădiri și cheltuiesc cea mai ridicată sumă pe birouri, salarii etc. La fel de explicabil este și faptul că guvernele au fost primele care au scos beneficii din capacitatea considerabilă de creație monetară a băncilor. [16] Vezi n. 25. [17] Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, p. 154. Hayek continuă: „plecând de la această presupoziție, procesul care conduce la o sporire a mijloacelor de circulație este relativ ușor de probat și, prin urmare, aproape niciodată contestat”. [18] Practicile bancare din lumea vorbitoare de limba engleză au fost adoptate și în Spania, după cum se arată, printre altele, în cartea lui Pedro Pedraja García, Contabilidad y análisis de balances de la banca, vol. 1: Principios generales y contabilización de operaciones,Centro de Formación del Banco de España, Madrid, 1992, îndeosebi, p. 116–209. [19] Herbert J. Davenport, The Economics of Enterprise, Augustus M. Kelley, New York, [1913] 1968, p. 263. Paisprezece ani mai târziu, W. F. Crick exprimă aceeași idee în articolul „The Genesis of Bank Deposits”, Economica, iunie 1927, p. 191–202. Mare parte din populație și chiar unii dintre specialiștii de marcă, asemenea lui Joaquin Garrigues, nu au înțeles că băncile sunt în principal creatori de credite și depozite, mai degrabă decât mediatori între împrumutători și împrumutați. În cartea sa Contratos bancarios (p. 31-32 și 355), Garrigues insistă în continuare că băncile sunt în primul rând intermediari ai creditului „care acordă cu împrumut banii ce le-au fost împrumutați” (p. 355) și, de asemenea, că bancherii „creditează din banii cu care au fost creditați. Ei sunt mediatori ai creditului, oameni de afaceri care mijlocesc între cei care au nevoie de bani pentru tranzacțiile de afaceri și cei care doresc să își investească banii în mod profitabil. Băncile se pot angaja însă în două tipuri diferite de activități: ele pot acționa ca simpli mediatori care adună laolaltă părțile contractante (intermediere directă a creditului) sau pot să desfășoare o dublă operațiune ce constă în a lua bani cu împrumut cu scopul de a-i acorda mai târziu cu credit (intermediere indirectă a creditului)”. (p. 32) Este evident că Garrigues nu realizează că, dacă avem în vedere cea mai importantă întreprindere bancară – este vorba despre acceptarea depozitelor, în condițiile păstrării unei rezerve fracționare –, în fond băncile acordă credite din nimic și le acoperă cu depozite create, de asemenea, din nimic. Prin urmare, ele sunt creatori ex nihilo de credite, mai degrabă decât mediatori ai creditului. Garrigues aderă de asemenea la interpretarea eronată des întâlnită, potrivit căreia, „din punct de vedere economic”, profitul băncii constă din „diferența dintre mărimea dobânzii obținute din operațiunea de creditare și mărimea dobânzii achitate la operațiunea de depozitare” (p. 31). Cu toate că băncile par să își derive profitul îndeosebi dintr-un diferențial de dobândă, știm că, în practică, sursa principală a profitului lor o reprezintă crearea din nimic a banilor, care furnizează băncii suport financiar pe termen nelimitat. Băncile își însușesc aceste fonduri spre propriul lor beneficiu și, în plus, pretind și dobândă. Pe scurt, bancherii creează bani din nimic, îi acordă cu împrumut și impun restituirea lor cu dobândă. [20] Este demn de remarcat însă faptul că Ludwig von Mises, în tratatele sale importante de monedă, credit și ciclurile afacerilor, nu și-a bazat niciodată analiza pe studierea multiplicatorului expansiunii creditului, pe care tocmai am realizat-o în text. Aceste lucrări ale lui Mises se concentrează în întregime pe efectele disruptive ale creării creditelor fără acoperire într-o sporire a economisirii reale, precum și pe sistemul bancar cu rezerve fracționare care dă naștere acestei creații de credite pe calea generării de depozite sau de mijloace fiduciare. Reluctanța lui Mises în a face apel la multiplicator este perfect logică, dacă avem în vedere aversiunea pe care marele economist austriac o resimțea față de utilizarea matematicii în teoria economică și mai cu seamă față de aplicarea unor concepte care, asemenea multiplicatorului bancar, pot fi pe drept catalogate ca „mecaniciste”, adeseori inexacte sau chiar înșelătoare, în principal datorită faptului că nu iau în calcul procesul creativ antreprenorial și curgerea timpului subiectiv. Mai mult, dintr-o perspectivă strict economică, nu este necesară deducerea matematică a multiplicatorului pentru a înțelege conceptul fundamental de expansiune a depozitelor și creditelor și modalitatea în care acest proces declanșează inevitabil crizele și recesiunile economice. (Obiectivul teoretic primordial al lui Ludwig von Mises a fost acela de a ajunge la o asemenea înțelegere). Cu toate acestea, multiplicatorul bancar ne oferă posibilitatea de a simplifica și clarifica explicarea procesului neîntrerupt al expansiunii depozitelor și creditelor. În consecință, din punct de vedere didactic, multiplicatorul consolidează argumentul teoretic avansat. Herbert J. Davenport în cartea sa, The Economics of Enterprise, îndeosebi cap. 17, p. 254–331, (lucrare pe care am amintit-o deja) a inclus pentru prima dată multiplicatorul bancar într-o analiză teoretică a crizelor economice. Fără îndoială, lui F. A. Hayek i se recunoaște meritul de a fi încorporat teoria multiplicatorului expansiunii bancare a creditelor în teoria austriacă a ciclului economic (MonetaryTheory and the Trade Cycle, p. 152 și urm.). Vezi de asemenea n. 28, în care Marshall, în 1887, oferă o descriere detaliată a căii de a ajunge la cea mai simplificată versiune a formulei multiplicatorului bancar. [21] Phillips, Bank Credit, p. 57-59. [22] Există și alte forțe ce oferă o explicație pentru procesul de fuziune bancară. Toate provin din tentativa băncilor de a minimiza consecințele indezirabile pe care le suferă ca urmare a violării principiilor esențiale ce guvernează contractul de depozit neregulat de bani, prin exercitarea privilegiului etatic corespunzător. Un avantaj dobândit de bănci în urma fuziunilor și al achizițiilor este dat de abilitatea de a organiza niște rezerve de numerar centralizate, care sunt păstrate disponibile în vederea satisfacerii cererilor de retragere venind din orice locație unde se întâmplă să se exprime un număr de astfel de cereri mai ridicat decât media. Pe o piață pe care activează numeroase bănci dispare acest avantaj, întrucât fiecare bancă este, în aceste condiții, constrânsă să păstreze rezerve de numerar distincte, relativ mai ridicate. Autoritățile publice încurajează de asemenea fuzionările rapide, sperând astfel ca prevenirea crizelor de lichiditate, implementarea politicii monetare și reglementarea industriei bancare să devină mai facile pentru ele. Vom analiza mai târziu dorința stăruitoare a bancherilor de amplificare a volumului depozitelor lor, deoarece, după cum ne arată formula, suma depozitelor formează baza pe care se construiește expansiunea multiplicată a creditelor și depozitelor, pe care băncile le creează ex nihilo și din care extrag atât de multe câștiguri. Despre fuziunile bancare, vezi Costantino Bresciani-Turroni, Curso de economía política, vol. 2: Problemas de economía política, Fondo de Cultura Económica, Mexic, 1961, p. 144–145. În orice caz, este important să remarcăm faptul că procesul irezistibil al fuziunii bancare decurge din intervenția statului în sectorul financiar-bancar, precum și din privilegiul care le permite băncilor să opereze cu rezerve fracționare la depozitele la vedere, fapt care contravine principiilor tradiționale de drept. Într-o economie cu piață liberă, din care lipsește cu desăvârșire intervenția statului și în care agenții economici sunt supuși principiilor de drept, această tendință neîncetată în direcția fuziunilor bancare ar dispărea, dimensiunile băncilor ar fi practic lipsite de importanță și ar apărea o tendință către un număr foarte ridicat de bănci pe deplin solvabile. [23] Deși pare că, din punctul de vedere al unei bănci izolate, banca ar acorda cu împrumut o parte din depozitele sale, realitatea este că însăși banca izolată creează credite ex nihilo având o sumă mai mare decât ceea ce s-a depozitat inițial. Acest lucru demonstrează faptul că principala sursă a depozitelor nu este reprezentată de deponenți, ci, dimpotrivă, de creditele pe care băncile le creează din nimic. (Depozitele sunt o consecință de ordin secund a acestor credite.) Aceasta va deveni încă și mai limpede când vom analiza sistemul bancar ca întreg. C. A. Phillips exprimă acest aspect afirmând că: „Rezultă că, pentru sistemul bancar, depozitele sunt, în principal, rezultatele creditelor”. Vezi Phillips, Bank Credit, p. 64, și citatul din Taussig de la nota 63, capitolul 5. [24] Metodele contabile continentale anterioare sunt mult mai complexe. Cu toate acestea, este posibil să ajungem la bilanțul (25) dacă presupunem că variabila k=0,2, în loc să se refere la procentul de fonduri împrumutate care nu sunt folosite (și pe care, după cum știm, acest sistem nu le evidențiază), reprezintă proporția din populație care intră cu regularitate în relații de afaceri cu banca și își va depozita, în consecință, fondurile tot aici. În acest caz, se fac următoarele înregistrări: (26)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
1.000.000

Numerar

Depozite la vedere

1.000.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

După acordarea cu împrumut a 900.000 u.m., banca va înregistra astfel: Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
900.000

Credite

Numerar

900.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Presupunând că 20% din 900.000 u.m., care părăsesc tezaurul băncii, vor fi din nou depozitate la aceeași bancă și că 90% din această sumă va fi din nou acordată cu împrumut, vom obține următoarele înregistrări: (27)

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
180.000

Numerar

Depozite la vedere

180.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Când 90% din această sumă este dată cu credit: (28)      Banca A

Debit

Credit

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
162.000

Credite

Numerar

162.000

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
32.400

Numerar

Depozite la vedere

32.400

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
29.160

Credite

Numerar

29.160

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
5.832

Numerar

Depozite la vedere

5.832

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
5.248

Credite

Numerar

5.248

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Am plecat de la ipoteza că 20% din fiecare credit acordat a revenit în seiful băncii, dat fiind faptul că destinatarii finali ai acestei fracțiuni din fondurile acordate cu credit sunt clienți ai băncii. În consecință, bilanțul întocmit potrivit sistemului continental va arăta astfel: (29) Banca A

Bilanț

(potrivit sistemului continental)

c = 0,1 și k = 0,2

Activ

Pasiv

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Numerar

121.824

Depozite la vedere

1.218.232

Credite

1.096.408

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――
Total activ

1.218.232

Total pasiv

1.218.232

――――――――――――――――――― ―――――――――――――――――――

Aceste cifre sunt practic identice cu cele din bilanțul (25). Nu se suprapun exact pentru că exemplul nostru se oprește la a treia rundă a procesului credit-depozit. Dacă am fi continuat să urmărim procesul, numerele din bilanțul (29) ar fi devenit din ce în ce mai similare celor din (25), ajungând, în cele din urmă, să se potrivească exact. [25] În unele cazuri, băncile achită chiar dobândă deținătorilor lor de conturi curente, urmărind să atragă și să păstreze noi depozite. Drept urmare, ele reduc într-un final marjele ridicate de profit reflectate în înregistrarea (15). Acest lucru nu afectează argumentul esențial pe care l-am adus aici, nici capacitatea băncilor de a crea depozite, sursa principală de profit a acestora. După cum spune Mises, în acest proces competițional, „unele bănci au ajuns mult prea departe și și-au periclitat solvabilitatea”. Mises, Human Action, p. 464. [26] Bresciani-Turroni, Curso de economia, vol. 2: Problemas de economia politica, p. 133-138. [27] Suma: [9]

Sn = a + ar + ar2 … + arn – 1;

multiplicată cu rația r, devine: [10]

rSn = ar + ar2 + ar3 … + arn – 1 + arn;

scăzând [10] din [9], obținem:

Sn – rSn = a – arn;

iar dând factor comun în ambii membri: [11]

iar când r < 1, rn tinde spre 0 și

dacă │r│ < 1. Ajungem la concluzia că: [12]

dacă │r│ < 1 Filozoful grec Zenon a fost primul care a ridicat problema adunării termenilor dintr-un șir având o aceeași rație mai mică decât 1. El a studiat problema în secolul al V-lea î.H., punând celebra întrebare dacă ar fi posibil sau nu ca atletul Ahile să ajungă o broască țestoasă. Problema nu a fost soluționată în mod satisfăcător însă, deoarece Zenon nu a realizat că seriile infinite cu o rație comună mai mică decât unitatea au o sumă convergentă, iar nu una divergentă, după cum considera el. Vezi The Concise Encyclopedia of Mathematics, W. Gellert, H. Kustner, M. Hellwich și H. Kastner, ed., Van Nostrand, New York, 1975, p. 388. [28] Iată cum prezintă Marshall procedeul care l-a condus la această formulă: „Ar trebui să iau în calcul ce parte din depozite ar putea să acorde cu împrumut o bancă, iar apoi ce parte din creditele sale vor fi redepozitate la ea și la alte bănci și, invers, ce proporție din creditele acordate de alte bănci ar fi primite de către ea în depozite. Astfel aș obține o progresie geometrică, efectul fiind acela că fiecare bancă ar putea să ofere împrumuturi cât două treimi din depozitele sale, iar suma totală a capacității de creditare deținute de către bănci ar ajunge la triplul celei ce ar fi existat altminteri. Dacă pot acorda cu împrumut patru cincimi, aceasta va fi de cinci ori mai ridicată; și așa mai departe. Chestiunea legată de cât de mare să fie fracțiunea din depozite sale pe care o bancă o poate acorda cu împrumut depinde în mare măsură de gradul în care diferite bănci își pun la comun, direct sau indirect, rezervele. Cred însă că acest raționament nu a fost niciodată expus în public și este foarte complex.” (Alfred Marshall, „Memoranda and Evidence before the Gold and Silver Commission”, 19 decembrie 1887, în Official Papers by Alfred Marshall, Royal Economic Society, Macmillan, Londra, 1926, p. 37) [29] Relevantă este, de asemenea, formula pentru determinarea expansiunii maxime a creditului pe care o poate realiza o bancă izolată, bazându-se nu pe banii pe care îi primește ca depozite originare, ci pe rezervele păstrate, r, în exces față de suma impusă, cd. În acest caz, scăderea rezervelor care rezultă dintr-o nouă expansiune x(1 – k) trebuie să fie egală cu excesul de rezerve, r, minus rata rezervelor ce corespunde fracțiunii de credite neutilizate, k ∙ c ∙ x. Cu alte cuvinte: [18]

(1 – k)x = r k ∙ c ∙ x

k ∙ c ∙ x + (1 – k)x = r

x(kc + 1 – k)= r

[19]

Dacă presupunem, ca în exemplul nostru, că se deschide un depozit originar de 1.000.000 u.m., c = 0,1 și k = 0,2, excesul de rezerve este egal cu r = 900.000; prin urmare: [20]

Acesta este, desigur, exact răspunsul pe care l-am obținut cu formula [4]. [30] Vezi, de pildă, Juan Torres López, Introducción a la economía política, Editorial Cívitas, Madrid, 1992, p. 236–239; și José Casas Pardo, Curso de economía, ediția a cincea, Madrid, 1985, p. 864–866. [31] Acesta este exemplul ales de Bresciani-Turoni în cartea sa, Curso de economia, vol. 2, p. 133-138. [32] Richard G. Lipsey, An Introduction to Positive Economics, ediția a doua, Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1966, p. 682-683. [33] Rothbard, The Mystery of Banking, cap. 8, p. 111-124. [34] Saravia de la Calle, Instrucción de mercaderes, p. 180. [35] În aceste circumstanțe, care se aseamănă îndeaproape cu actualele condiții ale pieței, aserțiunea lui Phillips își pierde credibilitatea. El afirmă (Credit Banking, p. 64): „Rezultă că, la nivelul sistemului bancar, depozitele reprezintă, în principiu, consecința creditelor. Pentru o bancă individuală, creditele sunt consecința depozitelor.” Această a doua afirmație este incorectă în condiții reale. Explicația stă în aceea că, dată fiind existența a numeroase bănci și numeroase depozite originare și presupunând că aceste bănci expandează simultan creditul, depozitele fiecărei bănci individuale reprezintă, de asemenea, rezultatul expansiunii creditului produse de toate băncile, concertat. În capitolul 8 vom analiza posibilitatea diferită, negată de Selgin, ca, într-un sistem al liberei întreprinderi bancare (free banking), toate băncile să poată iniția simultan expansiunea creditului, chiar atunci când volumul depozitelor primare nu sporește pe ansamblu, cu alte cuvinte, printr-o scădere generalizată a ratei numerarului sau rezervelor. În același capitol, vom explica, după cum a procedat și Mises, că, într-un sistem al liberei întreprinderi bancare, oricare bancă ce expandează unilateral creditul printr-o reducere a rezervelor sale de numerar dincolo de un nivel prudent își va periclita propria solvabilitate. Aceste două fenomene oferă o explicație pentru tendința universală a bancherilor de a ajunge la un consens în vederea orchestrării la unison, în general cu ajutorul unei bănci centrale, a unei rate uniforme de expansiune a creditului. [36] Am ajuns la aceste formule urmărind procesul descris de Armen A. Alchian și William R. Allen în University Economics, Wadsworth Publishing, Belmont, Ca., 1964, p. 675-676. Dacă rezerva minimă obligatorie ar scădea la zero, după cum se cere cu tot mai mare insistență, suma totală a depozitelor nete, DN, ar fi:

Iar expansiunea netă a creditului, x: x = DN – d = 4.666.667 u.m. Astfel, trebuie să conchidem că, dacă nici o fracțiune din oferta de bani nu ar ieși din sistem (f = 0), iar autoritățile bancare ar elimina rezerva minimă obligatorie (c = 0), aceste autorități ar putea să mărească volumul expansiunii creditului oricât de mult doresc, din moment ce:

(Această expansiune ar avea numeroase efecte disruptive asupra structurii reale de producție, asupra căreia impactul ar fi sever. Vezi capitolul 5.) [37] Pentru a ilustra în ce măsură semnificativă pot să contribuie factorii mai sus menționați la diminuarea multiplicatorului expansiunii bancare, trebuie să remarcăm mai întâi că în Spania, de pildă, oferta totală de bani constă în aproximativ 50 de trilioane de pesete (166,386 = 1 euro), și include numerarul păstrat de populație, depozitele la vedere, depozitele de economii și depozitele la termen. (În sistemul bancar spaniol, în pofida denumirii lor, depozitele la termen sunt, în general, depozite la vedere veritabile, întrucât pot să fie retrase în orice moment fără perceperea unei penalități sau cu o penalitate foarte redusă.) Din oferta totală de bani, doar în jur de 6,6 trilioane de pesete se găsesc sub forma numerarului aflat în buzunarele populației. Aceasta înseamnă că un procent puțin mai mare de 13,2% din total reprezintă numerarul păstrat de populație și, prin urmare, multiplicatorul expansiunii bancare din Spania ar fi mai mare de 7,5 (care ar corespunde unei rate a rezervelor de 13,2%). Deoarece rezerva minimă obligatorie este în prezent, în Spania, de 2% (potrivit circularei Băncii Spaniei 1/1996, din 11 octombrie, confirmată ulterior de reglementările Băncii Centrale Europene), diferența dintre aceasta și 13,2% poate să fie atribuită influenței exercitate de f, procentul de bani care iese din sistem și intră în buzunarele cetățenilor privați. Probabil că recesiunea economică trecută a avut un rol prin aceea că a sporit volumul de numerar și depozite păstrat de bănci și a redus temporar potențialul acestora de alimentare a expansiunii creditului. Observațiile noastre se bazează pe datele provizorii din iunie, publicate în august 1994 în Boletín Estadístico del Banco de España, oferit cu amabilitate de Luis Alfonso López García, inspector la Banca Spaniei. [38] Formulele relevante sunt însă prezentate în Laurence S. Ritter și William L. Silber, Principles of Money, Banking and Financial Markets, ediția a treia, revizuită și completată, Basic Books, New York, 1980, p. 44–46. Alte lucrări care acoperă în detaliu formularea teoriei multiplicatorului bancar sunt: John D. Boorman și Thomas M. Havrilesky, Money Supply, Money Demand and Macroeconomic Models, Allyn and Bacon, Boston, 1972, îndeosebi p. 10–41; Dorothy M. Nichols, Modern Money Mechanics: A Workbook on Deposits, Currency and Bank Reserves, publicată de Federal Reserve Bank of Chicago, p. 29–31; și cartea interesantă a lui Phillip Cagan, Determinance and Effects of Changes in the Stock of Money, 1875–1960, Columbia University Press, New York, 1965. De asemenea, José Miguel Andreu García a scris pe larg despre acest subiect al multiplicatorilor bancari și al rezervelor minime obligatorii. Vezi, de pildă, articolul său, „En torno a la neutralidad del coeficiente de caja: el caso español”, în Revista de Economía, nr. 9, și „El coeficiente de caja óptimo y su posible vinculación con el déficit público”, Boletín Económico de Información Comercial Española, 29 iunie-5 iulie 1987, p. 2425 și urm. [39] Usher, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, p. 9 și 192. [40] „Cel care a făcut o promisiune specială de a oferi diferite porțiuni dintr-un bun în schimbul unor anumite hârtii individuale nu poate emite nici o astfel de hârtie de angajament fără a deține respectivele bunuri. Dacă procedează astfel, el va fi în permanență pasibil să fie condamnat pentru fraudă sau neîndeplinire a angajamentului la prezentarea unui document particular.” (Jevons, Money and the Mechanism of Exchange, p. 209) [41] După cum vom arăta în detaliu în capitolul 8 (p. 605 și urm. și 625 și urm. – ed. engleză, n.tr.),primul teoretician care a înțeles că depozitele bancare sunt bani și că activitatea bancară cu rezerve fracționare contribuie la creșterea ofertei de monedă a fost scolasticul spaniol Luis de Molina, Tratado sobre los cambios, editat și prefațat de Francisco Gómez Camacho, Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1991; prima ediție a fost publicată în Cuenca în 1597. Vezi îndeosebi Disputation 409, p. 145-156, mai cu seamă p. 147. Luis de Molina nu observă însă asemănările dintre depozitele secundare și notele neacoperite, întrucât, pe vremea sa, băncile nu începuseră încă să valorifice posibilitatea de emisiune a bancnotelor. De abia în 1797, Henry Thornton va face referire, pentru prima dată, la echivalența dintre note și depozite (vezi Răspunsul său din 30 martie, 1797, în „Evidence given before the Lords’ Committee of Secrecy appointed to inquire into the courses which produced the Order of Council of the 27th February 1797”, retipărită în An Inquiry into the Nature and Effects of the Paper Credit of Great Britain, F. A. Hayek, ed., Augustus M. Kelley, Fairfield, N. J., 1978, p. 303. Câțiva ani mai târziu, la aceeași concluzie au ajuns Walter Boyd, James Pennington și senatorul de Pennsylvania Condy Raguet, care credea că atât depozitele, cât și bancnotele fac parte din oferta de monedă și că orice bancă ce nu reușește să achite neîntârziat și la cerere valoarea bancnotelor pe care le-a emis ar trebui să își piardă licența de funcționare, după cum ar trebui să se întâmple cu orice bancă ce nu reușește să onoreze neîntârziat și în numerar cererile de retragere a depozitelor emise de bancă (vezi „Report on Bank Charters” de Condy Raguet, inclus în Journal of the Senate, 1820–1921, Pennsylvania Legislature, p. 252–268 și comentariile lui Murray N. Rothbard pe această temă, din cartea sa The Panic of 1819: Reactions and Policies, Columbia University Press, New York și Londra, 1962, p. 148. Semnificativ este faptul că înșiși teoreticienii Școlii bancare au fost primii care au insistat în mod just că este contradictoriusă încerci limitarea emisiunii de note neacoperite, fără a pleda pentru aceeași măsură în cazul depozitelor, dat fiind faptul că notele și depozitele au exact aceeași natură economică. Vezi, de pildă, cartea lui James Wilson Capital, Currency and Banking, The Economist, Londra, 1847, p. 282; vezi, de asemenea, comentariile lui Vera Smith din cartea sa The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, p. 89. Smith face o observație dintre cele mai pătrunzătoare când discută despre Wilson și grava eroare a Școlii monetare, care a fost incapabilă să recunoască asemănările economice dintre note și depozite: „Explicația îndeobște oferită de Școala monetară acestei diferențieri a fost aceea că notele de bancă sporeau circulația, pe când depozitele, nu. Un asemenea argument nu a fost, desigur, satisfăcător pentru Wilson în calitatea sa de membru al Școlii bancare, negând faptul că emisiunea notelor ar putea fi sporită într-o măsură indezirabilă atâta vreme cât convertibilitatea era strict prezervată și, în plus, sublinia că presupusa diferență dintre datoriile exprimate în depozite și note era invalidă. În numeroase cercuri continua încă să fie contestat faptul că depozitele la vedere erau incluse în circulație, și probabil că acest lucru nu a căpătat o recunoaștere generală până în timpul lui MacLeod.” (p. 89) Wilson a fost pe deplin îndreptățit să sublinieze această contradicție; dată fiind echivalența economică a bancnotelor și a depozitelor, argumentele în favoarea reglementării emisiunii unora, în formă neacoperită, sunt direct aplicabile, mutatis mutandis, celorlalte. Mai mult, este vorba despre aceeași inconsecvență manifestată după aproape un secol de partizanii contractului de depozit neregulat de titluri de valoare, în care băncii îi este permisă folosirea depozitelor. Această controversă a apărut la începutul secolului al XX-lea și s-a referit la practicile bancare din Barcelona; în acea perioadă, practicarea unei rezerve fracționare la depozitele neregulate de titluri de valoare a fost pusă sub semnul întrebării și aspru condamnată. După cum au argumentat în mod corect apărătorii acestui contract în acel moment, explicațiile avansate împotriva acestei practici ar trebui de asemenea să fie aplicate depozitelor bancare de bani cu rezervă fracționară (vezi observațiile pe acest subiect în capitolul 3). [42] Este interesant să subliniem cum bancherii implicați în crize reclamă în mod invariabil că, de ar primi fie și un sprijin modic din partea cuiva (statul sau banca centrală) pentru a recăpăta încrederea propriilor clienți, ar putea să funcționeze în continuare fără nicio problemă și să-și recupereze „solvabilitatea”. [43] Vezi, de asemenea, capitolul 5, secțiunea 4. Daunele serioase pe care bancherii le provoacă acestor clienți, pe care îi îndeamnă să se „bucure” de noile credite și să se implice în tranzacții de afaceri care necesită finanțare bancară, ar trebui să fie teoretic acceptate în procesele legale în care băncilor li s-ar cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate clienților pe această cale. Dacă până în prezent asemenea procese nu au ajuns în fața tribunalului, acest fapt se explică prin aceea că teoria economică nu a fost suficient de dezvoltată pentru a identifica în mod clar cauza și natura prejudiciului. Acum însă, avansul teoretic face posibilă aplicarea teoriei în tribunal. Un caz paralel, foarte asemănător, l-ar constitui descoperirile revoluționare din biologie pentru înlesnirea declarării legale a paternității, lucru imposibil cu câțiva ani în urmă. [44] În ultimul capitol vom analiza avantajele comparative ale etalonului aur clasic bazat pe un sistem bancar supus principiilor de drept, cu alte cuvinte, cerința de păstrare a unei rezerve de 100%.

Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!