Capitolul III: Tentativele de justificare pe baze juridice a activității bancare cu rezervă fracționară

Capitolul III: Tentativele de justificare pe baze juridice a activității bancare cu rezervă fracționară

Acest capitol cuprinde o analiză critică la adresa diferitelor tentative de natură teoretică de a justifica, din punct de vedere juridic, activitatea bancară cu rezervă fracționară. Ne vom referi la argumentele ce au fost avansate cu intenția de a oferi un suport juridic contractului de depozit neregulat de bani, în care depozitarul să poată utiliza în folosul personal banii din depozitul la vedere. Vom aborda critic cele două căi principale de apărare a acestei practici, bazându-ne pe doctrina juridică expusă în capitolul 1, precum și pe teoria economică ce va face obiectul următoarelor capitole.

1.

Introducere

Doctrinele juridice pe baza cărora s-a urmărit justificarea practicii bancare cu rezervă fracționară au fost formulate ex post, cu alte cuvinte după ce aceasta a fost pusă în aplicare. Ele nu au fost fundamentate pe niște principii juridice preexistente, care să fi dat naștere unor anumite acte juridice. Dimpotrivă, după cum am explicat în capitolul precedent, practicile bancare au încălcat vreme îndelungată principiile juridice universale, fundamentale și au procedat astfel ca reacție la anumite circumstanțe particulare, care au creat condițiile prielnice pentru aceste transgresări – și anume, lăcomia umană; reglementarea inadecvată; nevoile financiare ale statului; intervenția sistematică a autorităților și confuzia ce a rezultat din depositum confessatum, ca produs al interdicției canonice a dobânzii. După cum este firesc, absența unei baze legale pentru o practică atât de răspândită le-a sugerat în scurt timp bancherilor și teoreticienilor căutarea unei justificări juridice corespunzătoare. În plus, acest imbold a fost întărit de faptul că, în aproape toate situațiile, statul sau autoritățile publice au sfârșit ca principal beneficiar al practicilor bancare frauduloase. În consecință, nu este de mirare că, dată fiind simbioza tradițională dintre autoritățile politice și intelighenție, aceasta din urmă a fost pusă la lucru de primele în căutarea unor baze juridice care să sprijine practicile pe care le încuviința și încuraja[1].

Găsirea unor baze juridice adecvate era esențială pentru supraviețuirea întregii rețele de interese speciale generate de activitatea bancară cu rezerve fracționare. Era clar pentru orice persoană instruită că aceste practici trebuiau să fie fundamentate pe ceva mai solid decât o simplă situație de facto. Nu este suficient să înțelegi un lucru și să afirmi, după cum face Shepard B. Clough, că

„De fapt, [aurarii] au acordat cu împrumut inclusiv banii ce le-au fost încredințați spre păstrare, bazându-se pe teoria și practica ce le spunea că au nevoie să țină la îndemână doar atât cât să satisfacă cererea curentă estimată din partea deponenților. Această practică i-a condus, cel puțin până în secolul al șaptesprezecelea, la emiterea unor „promisiuni de plată”, cu alte cuvinte, a „unor bilete ale aurarilor”, care, asemenea bancnotelor moderne, circulau de la o persoană la alta. Aceste „promisiuni de plată”, ce puteau fi achitate utilizându-se depozitele clienților, au ajuns, în realitate, să depășească suma de bani existentă în depozit. Când s-a întâmplat acest lucru, de fapt a fost creat un credit prin emisiunea de [bani de – n. t.] hârtie – o descoperire extrem de importantă.”[2]

Oricât de „importantă” ar considera însă cineva „descoperirea” că este posibil să utilizezi fraudulos banii deponenților sau să emiți chitanțe de depozit pentru o sumă mai ridicată decât cea efectiv depozitată, este evident că aceste acte împărtășesc aceeași trăsătură, prezentă în toate celelalte acte infracționale de însușire ilicită, care au constituit dintotdeauna obiectul analizei doctrinale făcute de experții în drept penal. Similitudinea dintre cele două seturi de acțiuni este, prin urmare, atât de evidentă, încât specialiștii nu pot rămâne indiferenți în fața unei asemenea nereguli juridice existente în economie.

Este natural, așadar, să fi existat eforturi susținute pentru justificarea a ceva ce pare complet de nejustificat: anume că, din punctul de vedere al principiilor juridice generale, sunt legitime însușirea ilicită a fondurilor depozitate în vederea păstrării și emiterea unor chitanțe de depozit pentru mai mulți bani decât sunt efectiv depozitați. Părțile interesate – în majoritate, bancheri și guverne – au considerat, cu toate acestea, atât de importantă găsirea unei justificări teoretice adecvate, dincolo de soluția facilă a simplei decretări a unei practici criminale, corupte, ca fiind legale (ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă, făcând abstracție de fațada și explicațiile doctrinale), încât numeroși juriști lucrează încă, încercând să confere respectabilitate legală unei proceduri uzitate până în prezent.

Încercările doctrinale de justificare a practicării unei rezerve fracționare la depozitul neregulat pot fi clasificate în două mari categorii. Prima categorie de doctrine a fost elaborată cu scopul de a rezolva chestiunea prin echivalarea contractului de depozit neregulat cu contractul de împrumut. Vom analiza în detaliu acest grup de teorii și vom arăta că, din punct de vedere juridic, este imposibil să punem semn de egalitate între aceste două contracte. Autorii celui de-al doilea grup, mai recent, de doctrine încep prin a recunoaște existența unor diferențe fundamentale între contractul de împrumut și contractul de depozit neregulat. Acești teoreticieni și-au concentrat eforturile pe elaborarea unui nou concept juridic de „dispoziție”, susținând că această noțiune ar trebui luată mai „ușor”, cu alte cuvinte, bancherilor ar trebui să li se pretindă doar conducerea cu „prudență” a investițiilor și respectarea permanentă a reglementărilor și a legislației bancare. Un studiu amănunțit asupra acestei a doua categorii de teorii va demonstra că implică, în cele din urmă, o revenire la încercarea eșuată a primului grup, i.e., de a justifica practicarea unei rezerve fracționare la depozitul neregulat, în condițiile echivalării contractului de depozit cu contractul de împrumut. Astfel, doctrinele acestui set secund comit aceleași erori și cad în aceleași contradicții juridice pe care le vom identifica în cazul celor din primul grup. În plus, în capitolul următor, vom explica motivul pentru care nucleul doctrinal al noii interpretări a dispoziției – fundamentată pe „legea numerelor mari” – este inacceptabil din perspectiva teoriei economice.

Conchidem, așadar, că tentativele din trecut de justificare juridică a activității bancare cu rezervă fracționară aplicată depozitelor la vedere au eșuat. Aceasta oferă o explicație pentru ambiguitatea prezentă în mod constant în teoriile privind acest tip de activitate bancară, strădaniile disperate de evitare a clarității și a francheței în tratarea sa, absența generalizată a responsabilității și, în cele din urmă, de vreme ce activitatea bancară cu rezervă fracționară nu poate supraviețui economic în izolare, pentru faptul că i-a fost oferit sprijinul băncii centrale, care instituie reglementări și furnizează lichiditatea necesară în orice moment, pentru a evita colapsul întregii construcții. În capitolul 8 analizăm sistemul cu bancă centrală și arătăm, printr-un demers teoretic, că naționalizarea banilor și controlul exercitat de banca centrală asupra sistemului bancar și legile ce îl guvernează s-au dovedit incapabile să mențină un sistem financiar stabil, care să evite ciclurile economice și să prevină crizele bancare. Putem conchide, astfel, că sistemul bancar cu rezervă fracționară a eșuat, de asemenea, cu toate că este susținut și protejat de o bancă centrală.

Vom examina, la sfârșitul acestui capitol, mai multe tipuri noi de contracte financiare, unele dintre ele asemănându-se îndeaproape cu cele întrebuințate de bancheri pentru depozitele bancare. În particular, avem în vedere diferitele operațiuni financiare ce implică o „clauză de răscumpărare”. Vom arăta că acestea presupun o încălcare a legii; ori de câte ori se garantează plata unui preț dinainte stabilit, indiferent de prețul ce se stabilește pe piața secundară la momentul la care se execută înțelegerea, aceste operațiuni ascund un contract veritabil de depozit. În cele din urmă, vom arunca o privire către diferențele esențiale, profunde dintre operațiunile financiare relaționate cu activitatea bancară și cele aflate în conexiune cu asigurările de viață. Acestea din urmă reprezintă o formă desăvârșită de economisire adevărată, în care bunurile prezente sunt schimbate pe bunuri viitoare. Acest schimb se caracterizează prin câteva trăsături în mod special atractive, dar care nu implică în nici un caz luarea în posesie, însușirea depozitelor la vedere, crearea de credite sau emiterea de chitanțe neacoperite [în monedă propriu-zisă – n. t.]. Vom discuta, de asemenea, influența corupătoare exercitată asupra activității de asigurări de tendința recentă – evidentă în legislația promulgată de stat – către umbrirea și ștergerea limitelor tradiționale juridice și tehnice dintre cele două tipuri de instituții, asigurarea de viață și activitatea bancară.

2.

De ce este imposibilă echivalarea contractului de depozit neregulat cu contractul de împrumut, sau mutuum

Originile confuziei

Încercările de a echivala din punct de vedere juridic contractul de depozit neregulat de bani cu contractul de împrumut, sau mutuum, sună atractiv mai cu seamă pentru cei care obțin beneficiile cele mai mari de pe urma practicii bancare, cu alte cuvinte bancherii și autoritățile. Într-adevăr, în capitolul 1, care conține o explicație a naturii juridice a celor două instituții, am precizat că împrumutul implică transferul nu numai al proprietății asupra obiectului dat cu împrumut, ci și al întregii dispoziții asupra acestuia, astfel că, în consecință, împrumutatul poate să îl utilizeze pe deplin, în investiții, pentru cheltuieli, etc. Presupunând că astfel procedează, în fond, bancherul atunci când își însușește fondurile existente în depozitele la vedere, soluția juridică ideală pentru el este, evident, aceea de a pune un semn de egalitate între contractul de depozit neregulat și contractul de împrumut. Mai mult, s-a apelat cu insistență la următorul pretext juridic perimat, superficial și lipsit de tărie, pentru a întări argumentul echivalării celor două contracte: de vreme ce contractul de depozit neregulat constă în depozitarea de bunuri fungibile, iar natura însăși a acestei acțiuni implică transferul inevitabil al proprietății asupra obiectelor individuale depozitate – motivul fiind acela că obiectele sunt indistincte unele de altele –, depozitul și împrumutul sunt, esențial, unul și același lucru, ambele instituții implicând transferul proprietății.

Am văzut în capitolul 1 că această cale de raționament este eronată, superficială și confuză. În realitate, chiar dacă se transferă în ambele cazuri proprietatea, cele două contracte continuă să fie radical diferite în ceea ce privește dispoziția asupra obiectului – ca trăsătură fundamentală a ambelor contracte. Într-adevăr, în timp ce, în contractul de împrumut, se transferă dispoziția deplină asupra obiectului o dată cu proprietatea, natura însăși a contractului de depozit neregulat impune predominanța scopului păstrării sau al custodiei. Așadar, chiar dacă am putea presupune în teorie că se transferă proprietatea, în practică un asemenea transfer este lipsit de semnificație, deoarece păstrarea sau custodia bunului fungibil necesită dispoziția permanentă a deponentului asupra tantundem. În consecință, chiar dacă proprietatea este transferată în ambele instituții în același înțeles, ar continua să subziste o diferență juridică esențială între ele, și anume contrastul referitor la dispoziție.

Ar putea să pară surprinzător faptul că juriștii care au ales să echivaleze contractul de depozit cu contractul de împrumut, sau mutuum, au trecut cu vederea o diferență atât de marcantă. Asocierea dintre cele două contracte este atât de forțată, iar argumentele atât de slabe, încât este uimitor că a existat un grup de teoreticieni care să le susțină. Tentativa lor are însă o explicație teoretică istorică: depositum confessatum, un artificiu juridic apărut în Evul Mediu din încercările de evitare a interdicției canonice a dobânzii. Cu toate că am demonstrat deja că prohibirea canonică a dobânzii și dezvoltarea activității bancare cu rezervă fracționară împărtășesc o legătură directă de o importanță foarte redusă, depositum confessatum a acționat ca un liant puternic, în mod indirect, între cele două. Știm deja că, încă de pe vremea dreptului roman, dacă un depozitar încălca natura contractului de depozit, care este fundamentată pe păstrare, și își însușea depozitele, nefiind astfel capabil să restituie fără întârziere fondurile când deponentul le cerea, depozitarul era obligat să plătească dobândă. Ulterior, indiferent de orice alte acțiuni de drept civil sau penal care ar fi putut să fie deschise – actio depositi și actio furti – după cum este firesc, era inițiat un proces adițional, cu scopul de a obține dobânda datorată plății întârziate și pierderii de dispoziție suferite de deponent până la momentul la care depozitarul îi restituia fondurile[3]. Înțelegem acum cât de convenabilă a fost în Evul Mediu deghizarea unui împrumut ca depozit, pentru ca plata dobânzii să devină legală, legitimă și acceptabilă din punct de vedere social. Din acest motiv, bancherii au început să se implice în mod sistematic în operațiuni în care părțile declarau deschis că intră într-un contract de depozit, și nu într-un contract de împrumut. Cu toate acestea, după cum ne spune dictonul latin, excusatio non petita, accusatio manifesta – „cine se scuză se acuză”. Într-adevăr, în cazul unui depozit veritabil, nu era necesară nici o declarație expresă, iar când era făcută, dezvăluia doar încercarea de a camufla un contract de împrumut, sau mutuum. Obiectivul camuflării împrumutului sub forma unui depozit a fost acela de a eluda interdicțiile canonice stricte la adresa împrumuturilor purtătoare de dobândă și de a face posibile numeroase tranzacții veritabile de credit, extrem de necesare, atât economic, cât și social.

Depositum confessatum a șters limitele juridice, în mod evident clare, dintre contractul de depozit neregulat și contractul de împrumut, sau mutuum. Indiferent de poziția pe care un teoretician ar adopta-o cu privire la interdicția canonică a cametei, depositum confessatum a condus aproape inevitabil la identificarea „naturală” a contractelor de depozit cu niște contracte de împrumut. Unui specialist doritor să descopere și să demaște toate violările interdicției canonice și fiecare caz în parte de camuflare a unei dobânzi, orice lucru care semăna cu un „depozit” îi părea negreșit suspicios de la bun început, iar soluția evidentă și cea mai eficace din acest punct de vedere a fost aceea de a pune un semn de egalitate între depozite și împrumuturi și de a condamna plata dobânzii în orice situație, indiferent de aspectele juridice exterioare ale operațiunii. Paradoxal, cei mai „liberali” moraliști nu au încetat să apere existența legală a depozitelor și legitimitatea subiacentă a dobânzii datorate pentru plata cu întârziere; ei au mers până la a susține că asemenea depozite reprezentau, în ultimă instanță, niște împrumuturi și că, prin urmare, bancherul putea să utilizeze sau să investească banii. Acești autori au urmărit nu numai să justifice plata dobânzii, ci și să legitimeze o instituție care permitea asemenea acte de investiție, sau schimbul bunurilor prezente pentru bunuri viitoare, pe care contractul de împrumut le-a făcut posibile în mod tradițional. În plus, acest tip de schimb s-a dovedit extrem de folositor pentru industrie și comerț. Pe toată durata Evului Mediu, cei mai mulți dintre juriștii ce au comentat pe marginea textelor juridice au aderat la această poziție. După cum am văzut în capitolul precedent, aceeași atitudine o aveau și mai mulți membri ai Școlii de la Salamanca, de pildă Luis de Molina, care considera contractul de depozit neregulat de banii ca fiind un „împrumut precar”, în care proprietatea asupra banilor este transferată bancherului – fapt care este acceptabil în cazul depozitului de bani fungibili, după cum am văzut –, precum și dispoziția deplină – lucru care știm că este imposibil de realizat și contrar naturii înseși a depozitului[4].

Mai mult, după cum am văzut deja, bancherul și economistul irlandez Richard Cantillon, în procesele civile și penale intentate contra lui din motivul însușirii ilicite a acțiunilor ce i-au fost încredințate ca depozit de bunuri fungibile printr-un contract de depozit neregulat, în perioada valului de speculații generat în Franța de sistemul lui John Law, a încercat să se apere apelând la singura justificare doctrinală ce fusese elaborată până în acel moment în favoarea sa: și anume că, deoarece fusese încheiat un contract pentru un depozit „neregulat” – adică, acțiunile erau considerate bunuri fungibile –, a avut loc un transfer complet al proprietății și al dispoziției. Astfel că el putea să își însușească în mod legitim acțiunile, să le vândă și să le utilizeze în acțiunile speculative de la bursă fără a comite vreo infracțiune și fără a cauza vreun prejudiciu deponenților săi[5].

Aceeași linie de argumentare pe care a folosit-o, în apărarea sa, Richard Cantillon a fost dezvoltată de cercetători cu privire la depozitul neregulat de bani – și nu, ca în cazul acestuia, la depozitul neregulat de acțiuni. În consecință, dacă echivalarea contractului de depozit de bani cu contractul de împrumut ar fi adecvată și justificată din punct de vedere juridic, aceeași analiză s-ar aplica fără îndoială, mutatis mutandis, tuturor celorlalte depozite de bunuri fungibile; în particular, depozitelor de acțiuni ca bunuri indistincte unele de altele. Trebuie, așadar, să subliniem că orice posibilă analiză doctrinală împotriva legalității transferului complet al proprietății și dispoziției în cazul unui depozit neregulat de acțiuni constituie, în ultimă instanță, de asemenea un argument puternic împotriva practicării unei rezerve fracționare la un depozit neregulat de bani. Marele mercantilist spaniol Joaquin Garrigues a recunoscut acest lucru. El afirmă:

„Până în acest moment, raționamentul ne-a condus la afirmarea ideii că, atunci când un client își încredințează băncii acțiunile/titlurile de valoare, el intenționează să încheie un contract de depozit bancar; imediat după această aserțiune însă, conștientizăm că mai există un alt contract, cu un obiectiv financiar similar. Acest contract implică de asemenea încredințarea către bancă a unui bun fungibil (banii), precum și furnizarea de către bancă a serviciilor de casierie. După cum vor susține adepții contului curent, acesta este un alt tip, distinct, de contract, care nu este denumit nici împrumut, nici depozit în documentele bancare și care are aceleași consecințe juridice precum contul curent de titluri de valoare; adică, transferul proprietății către bancă și restituirea de către aceasta a tantundem.”[6]

În pofida încercării forțate și neconvingătoare a lui Garrigues de a ne persuada că aceste două depozite sunt diferite, este evident că ambele contracte neregulate de bunuri fungibile (de bani, respectiv de titluri de valoare) sunt, în esență, identice, astfel că, dacă acceptăm transferul dispoziției complete a bunului într-un caz (depozitul de bani), trebuie să îl acceptăm și în cazul celuilalt. Așadar, nu există negare a legitimității juridice a unuia (depozitul de titluri de valoare) fără a nega legitimitatea juridică a celuilalt (depozitul de bani)[7]. În concluzie, argumentele juridice utilizate de Cantillon în apărarea sa proveneau din teorii privitoare la contractul de depozit neregulat de bani, iar dacă le considerăm valide, atunci ele justifică și înșelăciunea evidentă realizată de Cantillon la adresa clienților săi, precum și mulțimea de activități frauduloase și ilicite întreprinse mai târziu în alte țări, în special Spania, în legătură cu depozitele neregulate de titluri de valoare. Bancherii catalani au desfășurat astfel de activități frauduloase până târziu în secolul al XII-lea, teoreticienii spanioli identificând corect și unanim natura criminală, necinstită a comportamentului lor[8].

Doctrina eronată a common law

Doctrina ce echivala contractul de depozit neregulat de bani cu contractul de împrumut, sau mutuum, a predominat de asemenea în sistemul de drept anglo-saxon (common law) pe calea creării legii în sistemul precedentului (binding case). La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost deschise diverse procese, inițiate de deponenți care, după ce au aflat că nu li se asigură restituirea depozitelor, i-au dat în judecată pe bancheri pentru însușire ilicită și fraudă în exercitarea obligațiilor de păstrare ce le reveneau. Din nefericire, deciziile jurisprudențiale britanice au căzut sub influența cutumelor bancare, presiunilor exercitate de bancheri și chiar guvern, ajungându-se la hotărârea conform căreia contractul de depozit neregulat de bani nu era diferit de contractul de împrumut, astfel că, în consecință, bancherii care utilizau în scopuri personale banii deponenților nu se făceau vinovați de nici o însușire ilicită[9]. Dintre toate aceste decizii judecătorești, se cuvine să menționăm hotărâreajudecătorului Lord Cottenham în cazul Foley v. Hillși alții în 1848. Aici, judecătorul ajunge la concluzia greșită că:

„banii plasați în custodia băncii aparțin bancherului, pentru toate intențiile și scopurile, în vederea utilizării neîngrădite. El nu este vinovat de nici un abuz de încredere când îi folosește. Nu este răspunzător în fața deponentului (principal) dacă îi pune în pericol, dacă se angajează într-o speculație hazardată; nu este constrâns să îi păstreze sau să îi trateze ca pe o proprietate a principal-ului, răspunde însă pentru sumă, căci s-a obligat contractual, primind acești bani, să restituie deponentului (principal), la cerere, o sumă echivalentă celei ce i-a fost înmânată.”[10]

Privitor la acest tip de decizii judecătorești, nu ne surprinde faptul că Richard Cantillon a fugit din Franța în Anglia, unde practica financiară era mult mai îngăduitoare și unde, după cum am văzut, hotărârile judecătorilor sfârșeau prin a susține același tip de argument pe care l-a utilizat în apărarea sa. În Europa continentală, dimpotrivă, tradiția juridică romană exercita încă o influență considerabilă. Juriștii romani au precizat ireproșabil natura depozitului neregulat de bani, fundamentând-o pe obligația de păstrare și pe natura ilicită a însușirii de către bancă a fondurilor depozitate. În aceste condiții, frica lui Richard Cantillon pare de înțeles. El a părăsit Europa continentală într-un moment în care Banca din Amsterdam se bucura încă de un prestigiu neștirbit și opera cu o rată a rezervelor de 100%.[11] De asemenea, conceptul de depozit neregulat începea să revină la rădăcinile sale clasic juridice, care declarau ca fiind ilegală activitatea bancară cu rezerve fracționare. Devenise clar că toate sistemele bancare care fuseseră construite pe o rezervă fracționară dăduseră faliment – este vorba despre falimentul sistematic al băncilor europene din Evul Mediu târziu, al băncilor din Sevilla și Italia din secolele al XVI-lea și al XVII-lea și sistemul lui Law în secolul al XVIII-lea din Franța –, iar judecătorii pronunțaseră în mod repetat decizii împotriva însușirii de către bancheri a fondurilor existente în depozite; după cum știm, asemenea hotărâri fuseseră luate încă din secolul al XII-lea în Franța și Spania.

Trebuie să subliniem că, cel puțin în ceea ce privește instituția de care ne ocupăm, și anume depozitul neregulat, în mod limpede sistemul de drept anglo-saxon (common law) a garantat cu mai puțină eficacitate apărarea drepturilor de proprietate și reglementarea corectă a interacțiunii sociale în comparație cu sistemul juridic din Europa continentală. Aceasta nu înseamnă că sistemul continental în ultima sa versiune, kelseniană* și pozitivistă, este superior sistemului common law, ci doar că acesta din urmă s-a dovedit adeseori inferior dreptului roman. Prin „drept roman” ne referim la sistemul evolutiv, cutumiar, bazat pe analiza teoretică, exegetică și logică a juriștilor din școala clasică romană. Cu alte cuvinte, în sistemul anglo-saxon common law, deciziile luate în trecut sunt mult prea constrângătoare, judecătorii fiind adeseori mai influențați de detaliile specifice ale fiecărui caz în parte și de aspectul economic servind ca pretext decât de analiza exegetică, logică și imparțială, care ar trebui condusă având ca fundament principiile de drept esențiale. Pe scurt, sistemul de drept anglo-saxon se bazează în mod exagerat pe precedent, în vreme ce sistemul continental, fundamentat pe dreptul roman, se sprijină pe precedent, doctrină neviciată și teorie juridică.

Doctrina Codului Civil și a Codului Comercial spaniol

Un grup de teoreticieni spanioli au încercat, la rândul lor, să pună un semn de egalitate între contractul de depozit neregulat de bani și contractul de împrumut. Făcând referire la câteva articole din Codul Civil și din Codul Comercial spaniol, ei susțin că depozitul neregulat nu este privit ca un concept separat în legislația spaniolă și, prin urmare, nu este altceva decât un contract obișnuit de împrumut, sau mutuum. Cu toate acestea, nici măcar legea pozitivă spaniolă nu asigură apropierea dintre contractul de depozit neregulat și contractul de împrumut. Dimpotrivă, o astfel de corelație este extrem de îndoielnică și incertă și, în realitate, majoritatea specialiștilor spanioli moderni, rămânând fideli construcției clasice, au ajuns la concluzia că, inclusiv din perspectiva legii pozitive spaniole actuale, contractul de împrumut și contractul de depozit neregulat sunt două lucruri total diferite.

Pentru a justifica echivalarea celor două tipuri de contracte, teoreticienii au făcut referire în repetate rânduri la Articolul 1768 din Codul Civil spaniol. Acest articol stipulează că

„în momentul în care depozitarul capătă permisiunea de a utiliza bunul depozitat, contractul încetează să fie depozit și devine împrumut, sau mutuum. Permisiunea nu este presupusă, ci trebuie dovedită.”

Potrivit acestui articol, dacă dorim să înțelegem termenul de utilizare în accepțiunea sa generală și mai puțin constrângătoare, deoarece toate contractele de depozit neregulat implică un transfer de proprietate al unităților depozitate și, prin urmare, al „utilizării” indistincte a bunului fungibil, contractul de depozit neregulat ar deveni întotdeauna ipso facto un împrumut, sau mutuum. Deși vom analiza mai târziu circumstanțele diferite în care s-ar putea considera că are loc „un transfer alutilizării”, este suficient să amintim în acest moment că, după cum am văzut în capitolul 1, transferul general al proprietății și al utilizării înseamnă un anumit lucru, dar, în funcție de păstrarea permanentă sau nu a tantundem la dispoziția deponentului, devine cu totul altceva. În măsura în care Articolul 1768 intenționează doar să facă o diferență între cazul în care tantundem este păstrat încontinuu la dispoziția deponentului și cazul în care nu este, ar fi posibil fără nici un fel de inconvenient ca, în condițiile legii pozitive spaniole, să se recunoască existența unui contract de depozit neregulat care se deosebește radical de contractul de împrumut. De fapt, Articolul 1770 din același Cod Civil pare să sugereze această interpretare. Într-adevăr, acest articol stipulează că

„bunul depozitat trebuie să fie restituit împreună cu toate rezultatele și accesoriile sale. Dacă depozitul constă în bani, depozitarului i se aplică aceleași prevederi stabilite în Articolul 1724 privind reprezentantul.”

Cu alte cuvinte, pare că însuși Codul Civil acceptă existența unui tip de depozit de bani care nu este împrumut. José Luis Albácar și Jaime Santos Briz subliniază corect că

„Atunci când ne confruntăm cu o asemenea discrepanță – am putea-o numi chiar antinomie – între prevederi statutare contradictorii [cele „clasice” și cele „moderne”], ar trebui să punctăm că, în prezent, opinia cea mai larg împărtășită pare să fie aceea că mutuum și depozitul neregulat sunt distincte, în măsura în care anumite persoane sunt de părere că, în aceste cazuri, avem de-a face cu un tip de depozit, un concept atipic și complex: depozitul neregulat.”[12]

Tratamentul la care este supus depozitul neregulat de bani în Codul Comercial spaniol ar putea să pară de asemenea contradictoriu și să conducă la cele două interpretări. De fapt, Articolul 309 stipulează că

„ori de câte ori depozitarul, cu acordul deponentului, utilizează bunurile depozitate, fie pentru sine însuși, fie în activitățile sale economice, sau în operațiunile solicitate de deponent, drepturile și obligațiile deponentului și cele ale depozitarului trebuie să înceteze, pentru a face loc regulilor și prevederilor ce se aplică împrumutului comercial, delegării sau contractului ce este executat în locul depozitului.”

Astfel, ar părea că există niște asemănări între Articolul 309 din Codul Comercial spaniol și Articolul 1768 din Codul Civil. Cu toate acestea, Articolul 307 din Codul Comercial, care reglementează depozitele de numerar, stipulează că

„atunci când depozitele de bani cuprind monedă nediferențiată sau se află într-un pachet deschis, nesigilat, depozitarul va purta responsabilitatea prezervării și a siguranței, potrivit termenilor stabiliți în paragraful 2 din Articolul 306.”

Iar Articolul 306, paragraful 2 este următorul:

„în păstrarea depozitelor, depozitarul trebuie să fie răspunzător pentru orice pagubă adusă bunurilor depozitate din intenție criminală sau neglijență, precum și provenind din natura bunurilor sau din defectele acestora, dacă în asemenea cazuri nu ia măsurile necesare pentru evitarea sau repararea pagubei, aducând la cunoștință deponentului îndată ce paguba devine evidentă.” [subl. n.]

Astfel, dacă avem în vedere ultimul paragraf din Articolul 307 împreună cu al doilea paragraf din Articolul 306, însuși Codul Comercial spaniol acceptă în totalitate conceptul de contract de depozit neregulat de bani și impune depozitarului o obligație foarte clară de păstrare în favoarea deponentului, cerând chiar ca, în cazul producerii vreunei pagube a banilor fungibili depozitați, depozitarul să îl înștiințeze imediat pe deponent. Cu toate acestea, Articolul 310 din Codul Comercial le acordă bancherilor un privilegiu statutar (ius privilegii), care legalizează însușirea fondurilor depozitate la ei. Acest articol stipulează că

„indiferent de prevederile specificate în articolele anterioare, depozitele făcute la bănci, depozitele oficiale, asociațiile de credit sau orice altă societate trebuie să fie guvernate în primul rând de statutele respectivei societăți, apoi de către prescripțiile acestui cod și în ultimul rând de regulile de common law aplicabile tuturor depozitelor.”

Este evidentă natura „odiosului” privilegiu de care se bucură băncile și alte asociații similare. Chiar din punctul de vedere al legii pozitive spaniole putem susține că, în conformitate cu Articolul 306 (citat mai sus) din Codul Comercial, orice persoană care nu este bancher sau nu are o profesiune apropiată acestuia și care utilizează banii ce i-au fost încredințați printr-un depozit neregulat ar încălca obligația de păstrare și ar comite, în consecință, infracțiunea de însușire ilicită. Bancherii însă sunt absolviți de o asemenea situație dacă statutul societății stabilește că pot utiliza și își pot apropria pentru propriile lor activități economice fondurile deponenților. Statutul băncii și contractele nu sunt absolut deloc ușor de înțeles. Dimpotrivă, documentele de acest tip sunt, de regulă, ambigue și creează confuzii[13]; astfel se explică deciziile judecătorești ce stabilesc că legea pozitivă spaniolă cere bancherilor să mențină încontinuu întreaga sumă a depozitelor (tantundem) la dispoziția deponenților; cu alte cuvinte, să păstreze o rată a rezervelor de 100%. Aceste decizii – de pildă, hotărârea Curții Supreme spaniole din 21 iunie 1928 și altele citate în capitolul 1 – au fost fundamentate pe interpretările cazuisticeale legii pozitive spaniole și au fost pronunțate destul de târziu în secolul al XX-lea.

Trebuie să amintim, în final, articolele 7 și 8 din ordonanțeleBăncii Spaniei, care se referă la depozite. Primele două paragrafe ale articolului 7 stabilesc că „sucursalele autorizate pot să primească depozite în monedă locală sau note primite chiar de la bancă”. Articolul 8 precizează că „responsabilitatea băncii în calitate de depozitar este de a restitui aceeași sumă în monedă locală câtă a fost depusă în numerar”. Articolul 10, referitor la conturile curente, are mai mult sau mai puțin același conținut:

„banca poate să deschidă și să opereze conturi curente de numerar sau titluri de valoare pentru persoane private sau entități juridice și societăți sau organizații legal reprezentate, a căror cerere a fost analizată confidențial de către instituție și a fost acceptată. Pot fi depozitate în conturi obișnuite de numerar: mijloace legale de plată (bancnote și monezi), cecuri și alte documente legate de conturi curente terțe… pentru fiecare tip de cont curent, banca va furniza deținătorului de cont carnetele de cecuri necesare; prin intermediul cecurilor autorizate în mod adecvat, va achita sumele și va transfera titlurile de valoare în partea de debit a conturilor corespondente. Pentru conturile curente de numerar se mai admit cecurile la purtător, ordinele de plată, cecurile personale și cele barate.”

După cum observăm, aceste articole din ordonanțele Băncii Spaniei și, în general, statutele tuturor celorlalte bănci se limitează la reglementarea operării conturilor de depozit neregulat de bani și a conturilor curente din punctul de vedere al deponenților, ele menținând întotdeauna confuzia și ambiguitatea referitoare la întrebarea dacă acești bani sunt încontinuu păstrați și menținuți disponibili de către bancă sau dacă banca este autorizată explicit de către deponent să își însușească fondurile și să le investească în afacerile personale. Trebuie să revenim la Articolul 180 din Codul Comercial pentru a identifica adevărata semnificație originară a legislației comerciale spaniole asupra acestei chestiuni. Într-adevăr, Articolul 180 stipulează că „băncile vor păstra în tezaurul lor numerar, echivalentul a cel puțin o pătrime din suma depozitelor și a conturilor curentede numerar și bancnote în circulație”. Această rată, utilizată în mod tradițional de banca centrală spaniolă ca un instrument de politică monetară și redusă până la 2% în prezent, reprezintă punctul culminant al privilegiului statutar de care beneficiază industria bancară. Activitatea bancară reprezintă singura instituție autorizată în mod explicit prin legea pozitivă spaniolă să încalce obligațiile de păstrare caracteristice contractului de depozit neregulat de bani, primind astfel permisiunea de a-și însuși banii deponenților în vederea utilizării spre folos personal în investiții și activități economice private. Cu toate că reglementarea privind păstrarea unei rezerve este singurul lucru care îi împiedică pe bancheri să fie infractori în condițiile legii pozitive în vigoare în Spania, aceasta nu compensează câtuși de puțin absența unei justificări juridice pentru contractul de depozit bancar în forma sa actuală, nici, după cum este logic, efectele economice negative asupra societății pe care le produce încălcarea principiilor tradiționale ale drepturilor de proprietate cu aplicare la depozitul neregulat de bani. Vom studia în capitolele care urmează aceste consecințe – distorsionarea structurii de producție; generarea unor etape succesive, recurente de fals avânt economic (boom) și recesiune, promovarea pe scară largă a malinvestițiilor, producerea unui șomaj de masă și perpetuarea unui sistem financiar privilegiat, incapabil să asigure o dezvoltare economică lină.

Critica la adresa tentativei de echivalare a contractului de depozit neregulat de bani cu contractul de împrumut, sau mutuum

Cu toate că asocierea doctrinară între contractul de depozit neregulat și contractul de împrumut este instrumentul perfect pentru justificarea activității bancare cu rezervă fracționară, această asociere este atât de nepotrivită, încât cei mai prestigioși specialiști în drept comercial nu au acceptat-o. Joaquín Garrigues, cu toate că, aparent, dorește să apere doctrina asocierii, realizează, în final, că aceasta nu poate fi justificată și conchide că, în pofida posibilelor argumente din legea pozitivă (Articolul 1768 din Codul Civil spaniol și Articolul 309 din Codul Comercial spaniol, ambele citate anterior), care ar putea fi utilizate pentru a justifica apropierea dintre contractul de împrumut, sau mutuum, și contractul de depozit neregulat,

„există încă anumiți factori care ne determină să considerăm, în continuare, contractul ca fiind un depozit, iar nu un împrumut (de pildă, dispoziția gratuită în favoarea deponentului, faptul că deponentul inițiază contractul, dobânda limitată, etc.).[14]

Surprinzător este faptul că Joaquín Garrigues nu prezintă acești factori, amintindu-i doar în trecere. În schimb, încearcă imediat să contruiască teoria bazată pe reinterpretarea conceptului de dispoziție, pe care o vom analiza în secțiunea următoare. Cu toate acestea, luând în calcul tot ce am expus în capitolul 1, ar fi fost foarte interesant de știut ce ar fi putut Garrigues să spună cu privire la argumentele ridicate împotriva echivalării celor două contracte, aspect pe care îl vom aprofunda în cele ce urmează[15].

Cauza sau scopul diferit al fiecăruia dintre cele două contracte

Cel mai semnificativ și decisiv argument în favoarea distincției dintre contractul de depozit neregulat și contractul de împrumut, sau mutuum, rezidă în diferența esențială dintre cauza, sau scopul, fiecărui contract. Acești termeni se referă la motivul juridic fundamental (aflat în legătură cu așa-numita cauză[16] a contractelor), care se află într-o conexiune strânsă cu motivul[17] subiectiv diferit pentru care părțile decid să intre într-un contract sau într-altul. Există, așadar, o simbioză perfectă între concepția subiectivistă pe care se bazează teoria economică modernă[18] și perspectiva juridică, ce are în vedere prioritar diferitele scopuri subiective cu care părțile intră într-un tip de contract sau în altul.

În capitolul 1 am analizat diferențele fundamentale, ireconciliabile între contractul de depozit neregulat de bani și contractul de împrumut, sau mutuum, monetar. Toate aceste deosebiri ar putea fi derivate, în cele din urmă, din cauza sau scopul diferit al fiecărui contract în parte. Pe de o parte, contractul de împrumut presupune întotdeauna un schimb al bunurilor prezente, al căror împrumutător pierde dispoziția asupra lor, pentru bunuri viitoare, pe care împrumutatul trebuie să le restituie împreună cu o sumă adițională sub forma dobânzii, ca plată pentru pierderea inevitabilă a dispoziției asupra bunurilor prezente atunci când sunt transferate de la împrumutător la împrumutat. Pe de altă parte, în depozitul neregulat de bani, obiectivul, sau cauza contractului, este radical diferit. În acest caz, nu există un schimb al bunurilor prezente pentru bunuri viitoare, iar deponentul nu are nici cea mai vagă dorință să piardă dispoziția imediată asupra bunului depozitat. Astfel că elementul esențial în contractul de depozit neregulat nu este, ca în contractul de împrumut, transferul dispoziției, ci custodia și păstrarea tantundem, care constituie cauza juridică sau scopul fundamental ce îl animă pe deponent să intre în contract. Din acest motiv nu există nici un termen, iar fondurile sunt depozitate „la vedere”; cu alte cuvinte, pot fi retrase în orice moment. Dacă deponentul ar fi informat că contractul pe care plănuiește să îl semneze este un contract de împrumut prin care el acordă un împrumut băncii și că, prin urmare, banii nu vor mai fi la dispoziția sa, cu siguranță nu ar mai privi contractul ca pe un depozit, putând chiar să decidă păstrarea banilor. Nu există nici o îndoială că scopul sau cauza juridică a fiecărui contract este radical diferită una de cealaltă, iar încercarea de a le amalgama seamănă cu tentativa de amestecare a uleiului cu apa, dacă ne gândim la deosebirea fundamentală dintre ele.

Teoreticienii care urmăresc să echivaleze contractul de depozit neregulat cu contractul de împrumut nu realizează că opțiunea lor doctrinală trece cu vederea adevărata cauză sau adevăratul scop ce motivează părțile să intre într-un contract. Oricât de numeroase afirmații, relativ lipsite de conținut, fac ei cu privire la identitatea celor două contracte, ajung inevitabil la același impas juridic: divergența esențială, radicală dintre cauza juridică ce stă la baza fiecărui contract. Prin urmare, nu pot să avanseze mai departe de afirmația că fiecare parte din contractul de depozit bancar de bani crede că intră într-un contract „diferit”. Cu alte cuvinte, deponenții predau banii, considerând că deschid un depozit, iar bancherii îi primesc cu titlul de împrumut. Ce tip de contract are însă două cauze juridice fundamental distincte? Sau: Cum este posibil ca ambele părți participante la același contract să urmărească păstrarea dispoziției asupra aceleiași sume de bani[19]? Într-adevăr, în mod limpede, deponenții predau banii cu dorința de a păstra dispoziția deplină asupra bunului cedat (depozit de bani „la vedere”)[20], în vreme ce băncile acceptă depozitele nu cu intenția de menținere 100% a tantundem în posesia lor în permanență, ci mai degrabă cu scopul de a utiliza mare parte din ceea ce primesc ca depozit pentru a acorda împrumuturi personale și a face investiții. Această „dublă dispoziție” nu este cu putință să fi fost trecută cu vederea de Garrigues, care găsește acest fapt, logic vorbind, foarte neliniștitor și creator de confuzie în ceea ce privește caracterul juridic[21]. În realitate, pentru Garrigues, trăsătura cea mai remarcabilă a depozitelor bancare de bani în versiunea lor actuală (care nu solicită o rezervă de 100%) este dubla dispoziție: bunurile depozitate sunt la dispoziția simultană a băncii și a clientului. El adaugă că

„această dublă dispoziție este indubitabil motivul pentru care este dificilă formularea unei descrieri juridice a contractului, întrucât dispoziția în favoarea deponentului, ca o trăsătură fundamentală a depozitelor,se armonizează defectuoscu dispoziția în favoarea băncii.”[22]

Ar fi mult mai potrivit ca, în loc să spunem că este dificilă formularea unei descrieri juridice a contractului, să afirmăm că o asemenea prezentare este imposibilă din punct de vedere juridic, având în vedere diferențele radicale dintre cauza sau scopul celor două tipuri de tranzacții juridice. În consecință, nu este cazul unei „armonizări deficitare” a celor două tipuri de dispoziții, ci acestea sunt reciproc incompatibile la un nivel fundamental[23]. Nesiguranța lui Joaquín Garrigues devine și mai evidentă o dată cu citarea într-o notă[24] a deciziilor judecătorești ale Tribunalului din Paris, pe care le-am menționat în capitolul 1. Aceste decizii sunt favorabile unei obligații stricte de păstrare și ratei de 100% a rezervelor în cazul băncilor, hotărâri pe care Garrigues le consideră niște „aserțiuni surprinzătoare”. Surprinzător este însă faptul că Garrigues nu înțelege cum propria sa analiză conduce inevitabil la concluzia că cele două contracte sunt diferite și, astfel, este imposibil să echivalăm în vreun fel contractul de depozit neregulat cu contractul de împrumut. După lecturarea tratamentului la care Garrigues supune contractele de depozit bancar de bani, rămânem cu impresia că el însuși simte că are „conștiința încărcată” în urma acestui demers juridic forțat, de a încerca să justifice ce nu poate fi justificat: presupusa existență a unui contract de depozit neregulat de bani care să permită bancherului, din punct de vedere juridic, respectând principiile de drept și logica, să utilizeze fără restricții bunurile depozitate; cu alte cuvinte, un contract care să admită activitatea bancară cu rezerve fracționare.

Noțiunea de acord nedeclarat sau implicit

De asemenea inadmisibil este și argumentul prin care Articolul 1768 din Codul Civil spaniol sugerează că, în cazul contractelor de depozit neregulat, există un fel de „acord implicit sau nedeclarat” prin care deponenții îi autorizează pe bancheri să utilizeze banii din depozit. Acest tip de raționament este inacceptabil mai cu seamă pentru că Articolul 1768 vorbește despre permisiunea „de a folosi bunul depozitat”, iar noi știm că nu posibilitatea de a utiliza bunul este elementul care face din contractul de depozit de bani un contract de depozit neregulat. Această permisiune este inerentă tuturor depozitelor de bunuri fungibile, însăși natura lor împiedicându-le să fie manipulate individual. Rezultă, dintr-un anumit punct de vedere, un transfer de proprietate, care, la rândul său, implică un accept acordat depozitarului de a utiliza bunurile. Cu toate acestea, am văzut deja că acest transfer de proprietate și capacitatea de utilizare a bunurilor depozitate ar trebui să fie înțelese într-un sens general. Dacă nu este posibilă urmărirea unităților individuale depozitate, am putea, fără îndoială, să considerăm că există un transfer al proprietății și al capacității de utilizare a unităților specifice depozitate. Acest lucru este însă, logic vorbind, perfect compatibil cu cerința unei rezerve permanente de 100%; adică custodia și păstrarea tantundem și a dispoziției sale în favoarea deponentului. Aceasta este obligația esențială a bancherului și fundamentul pe care se sprijină scopul primordial al contractului de depozit. Cu alte cuvinte, natura fundamentală, caracteristică a contractului de depozit neregulat nu este determinată de transferul dreptului de a utiliza bunurile, ci de natura fungibilă a obiectelor depozitate și de scopul contractului. Un transfer al dreptului de utilizare al bunurilor depozitate poate avea loc independent de realizarea unui depozit neregulat, de pildă, acest lucru se petrece într-adevăr în contractul de împrumut sau mutuum. După cum știm, cauza juridică, sau scopul, acestui contract este radical diferită – ea implică nu numai transferul proprietății și al capacității de utilizare a bunurilor, ci și transferul dispoziției asupra bunurilor, care este simultan pierdută de către împrumutător. Prin urmare, potrivit lui Coppa-Zuccari, afirmația că presupusa autorizare (expresă sau tacită) din partea deponentului transformă contractul de depozit neregulat într-un contract de împrumut, sau mutuum, este nenecesară și falsă. Este nenecesară în sensul că toate contractele de depozit neregulat, prin însăși natura lor, implică transferul proprietății și al capacității de utilizare a bunului, fapt care este logic compatibil cu obligația fundamentală de păstrare 100% a tantundem în rezervă. Și este falsă deoarece, chiar dacă se transferă capacitatea de utilizare a bunului depozitat, acest lucru nu afectează în nici un fel scopul inițial al contractului, care nu este altul decât acela de custodie și păstrare a tantundem[25]. De fapt, din punct de vedere logic, există trei posibilități în ceea ce privește presupusa autorizare (expresă sau tacită) de utilizare a bunului depozitat. Să le tratăm pe fiecare în parte.

În primul rând, putem presupune că marea majoritate a deponenților nu sunt conștienți că, prin depozitarea banilor într-o bancă, ei îl autorizează în același timp pe bancher să utilizeze banii în folosul personal, în tranzacții private. Fără îndoială că, în momentul în care o majoritate covârșitoare de deponenți își deschide un depozit la vedere, ei au impresia sinceră că nu realizează nimic altceva decât să intre într-un contract de depozit neregulat, al cărui scop esențial este acela de a transfera bancherului custodia sau păstrarea banilor. În toate situațiile, bancherul primește simultan banii ca împrumut, sau mutuum; el consideră, astfel, că îi este transferată dispoziția deplină asupra bunului și că este autorizat, în consecință, să îl utilizeze în propriile tranzacții economice. Evident că scopul sau cauza participării fiecăreia dintre părți la contract nu coincide cu obiectivul celeilalte părți: una intră în contract crezând că este un depozit și predă banii bazându-se pe această presupoziție, iar cealaltă parte primește banii drept împrumut, sau mutuum, și, având această părere, îi investește. Este un caz clar de error in negotio, adică o eroare ce privește natura tranzacției și care o anulează în întregime[26]. Multora poate că această concluzie li se va părea extremă sau exagerată, este însă dificil să ajungem la o altă decizie dacă ne fundamentăm analiza pe argumentele și principiile juridice inerente contractelor pe care le studiem[27].

În al doilea rând, să presupunem acum că un anumit grup de clienți ai băncii – sau, de dragul argumentului, toți clienții – intră într-un contract de depozit pe deplin conștienți și acceptând total ca băncile să le investească – sau să acorde cu împrumut etc. – o fracțiune importantă din banii pe care ei i-au depozitat. Chiar în această situație, cunoașterea și autorizarea ipotetică nu anulează în nici un caz scopul sau cauza esențială pentru care acești clienți au încheiat contractul, intenția lor rămâne aceea de a le încredința bancherilor banii spre păstrare; cu alte cuvinte, de a realiza un contract de depozit neregulat de bani. În acest caz, contractul pe care deponenții au crezut că l-au finalizat este imposibil din punct de vedere tehnic și juridic. Dacă le permit bancherului să utilizeze banii, aceștia nu vor mai fi la dispoziția lor; însă tocmai este este cauza sau obiectivul esențial al contractului. Vom vedea dintr-o perspectivă economică, în capitolul 5, că în sistemul bancar cu rezervă fracționară încheiereape scară largă a contractelor și „legea numerelor mari” nu este cu putință să asigure îndeplinirea tuturor cererilor de restituire completă a depozitelor avansate de deponenți. Nu vom detalia acum această teză, să spunem doar că se bazează pe înțelegerea faptului că sistemul bancar actual generează credite fără acoperire în economisire reală. La rândul lor, aceste credite încurajează investiția nesăbuită a resurselor și dau naștere unor active investite necugetat în afaceri care sunt fie lipsite de valoare, fie de o valoare redusă și, prin urmare, incapabile să compenseze conturile de depozite corespunzătoare din bilanțul băncii.Ca urmare a acestui fapt, are tendința să se manifeste insolvabilitatea băncii, băncile fiind incapabile în repetate rânduri să își achite obligațiile – fără a beneficia de sprijinul din exterior al băncii centrale.

În plus, dacă admitem, de dragul argumentului, că legea numerelor mari este aplicabilă activității bancare, în condițiile rezervei fracționare, contractul de depozit se transformă în mod evident într-un contract aleatoriu[28]. Într-un asemenea contract, furnizarea serviciilor de către bancă este în orice caz un eveniment incert, a cărui realizare depinde de circumstanțe caracteristice fiecărui caz în parte. Incertitudinea privitoare la îndeplinirea contractului provine tocmai din posibilitatea ca deponenții unei fracțiuni de depozite care depășește rata de rezervă să urmărească retragerea depozitelor și, în consecință, să nu o poată realiza. Primul care ajunge va fi în măsură să își obțină banii, dar cei care ajung mai târziu de un anumit moment nu vor mai reuși acest lucru. Fără îndoială, nici măcar în această a doua situație deponenții nu intenționează să intre într-un contract aleator, supus riscului descris anterior. Prin urmare, concluzia logică la care ajungem în acest al doilea caz este că fie contractul nu există, de vreme ce scopul său este imposibil – în absența unei rezerve de 100%, este imposibil să asiguri că bancherul va fi întotdeauna capabil să își îndeplinească obligațiile; fie că presupusa autorizare din partea deponenților nu este validă din punct de vedere juridic, deoarece obiectivul esențial rămâne păstrarea bunului, iar acest lucru necesită în mod inevitabil și obligatoriu custodia 100% a tantundem[29].

Există o incompatibilitate naturală între contractul de depozit neregulat legitim, al cărui scop îl constituie custodia și păstrarea bunurilor depozitate, și permisiunea acordată depozitarilor de a utiliza în folosul personal banii pe care i-au primit. Acești depozitari (bancherii) primesc fonduri pe care acceptă să le restituie în momentul în care sunt solicitate de deținătorii conturilor curente, însă, imediat ce bancherii au încasat banii, îi investesc, acordă împrumuturi și intră în tranzacții de afaceri care îi imobilizează și chiar împiedică, în anumite circumstanțe, restituirea lor instantanee. Așa-numita autorizare, expresă sau tacită, acordată bancherilor de a utiliza banii aflați în depozite are o importanță redusă dacă scopul esențial al contractului, și anume depozitarea banilor în vederea păstrării, rămâne nemodificat. În acest caz, presupusa autorizare ar fi irelevantă, datorită incompatibilității sale cu scopul contractului, care ar fi nul din punct de vedere juridic, ca orice alt contract în care una dintre părți o autorizează pe cealaltă să o înșele sau în care acceptă auto-înșelarea spre propria pierdere. După cum afirma atât de pertinent marele specialist spaniol în drept civil Felipe Clemente de Diego, un contract de depozit neregulat în care depozitarului i se permite practicarea unei rate fracționare a rezervelor, astfel că el poate da unei părți din fondurile depozitate o utilizare în folos personal, este un non-sens juridic, deoarece la un nivel fundamental intră în conflict cu principiile universale de drept. Pentru Felipe Clemente de Diego, nu există nici o îndoială că acest contract

„are dezavantajul de a ne conduce către descoperirea unui monstru, care, prin însăși natura sa, este lipsit de validitate juridică, asemenea oamenilor cu malformații invalidante (monstrua prodigia), cărora dreptul roman nu le acorda un statut juridic. Articolul 30 din Codul Civil spaniol exprimă o variantă mult mai reținută a aceluiași concept: „Pentru scopuri civile, doar fetușii cu față umană vor fi menționați ca fiind născuți…” Într-adevăr, fiecare ființă are propria sa natură, iar când aceasta nu se regăsește în ființa respectivă, ci este preluată de la altele, mai mult sau mai puțin asemenea ei, natura adevărată a ființei pare să se destrame și să se estompeze și încetează să o mai cuprindă, reducând-o la un hibrid monstruos, aflat la granița non-ființei.”[30]

Nu putem să exprimăm cu mai multă acuratețe și mai concis incompatibilitatea fundamentală și contradicția logică insolubilă dintre contractul de depozit neregulat de bani și contractul de împrumut. Clemente de Diego conchide prin a critica

„tentativele de transformare a opoziției radicale (dintre contractul de depozit neregulat și contractul de împrumut) într-o unitate care ar alcătui un nou contract, diferit atât de unul, cât și de celălalt, dar conținându-le pe amândouă în același timp; acest lucru este imposibil, de vreme ce termenii contractului se exclud reciproc.”

Un asemenea contract este pur și simplu imposibil din punct de vedere ontologic.

În încheierea comentariilor noastre la această a doua posibilitate, trebuie să adăugăm că această contradicție este atât de evidentă, încât bancherii ezită întotdeauna, în contracte, condiții generale și forme, să specifice natura exactă a acordului și a obligației de păstrare pe care și-o asumă și dacă sunt sau nu autorizați de către deponent să investească fondurile depozitate în folosul personal. Se exprimă totul într-un mod confuz și vag, astfel că nu ar fi nefondată afirmația conform căreia acordul deplin și perfect al deponenților lipsește, deoarece ambiguitatea, complexitatea și neclaritatea contractului îi induce negreșit în eroare pe clienți, care, de bună credință, au impresia că intră într-un contract de depozit veritabil. Dacă valoarea și eficacitatea cedării bunului depind de procedura sau documentul ce însoțește acțiunea, este evident important ca procedura sau contractul să fie bine definite și numite în mod adecvat, ca aspectele sale să fie bine reglementate, iar ambele părți, conștiente de consecințele juridice ale condițiilor contractului. Eșecul în clarificarea sau precizarea completă a acestor detalii este o dovadă a unei neclarități remarcabile din partea bancherilor, iar în cazul în care se produc urmări juridice nedorite, povara acestora ar trebui să cadă pe umerii bancherilor, iar nu pe umerii părții contractante, care a intrat cu bună credință în contract, crezând că scopul sau cauza esențială a acestuia este simpla custodie sau păstrarea banilor depozitați.

În al treilea rând, și ultimul, putem presupune că, dacă aceasta este cu adevărat dorința deponenților, își pot schimba intenția inițială de a face un depozit neregulat de bani și să intre, în schimb, într-un contract de împrumut, sau mutuum, prin care acceptă să renunțe la dispoziția asupra bunului și îl transferă bancherului pentru o perioadă convenită în schimbul dobânzii. Aceasta ar însemna o adevărată novation* a contractului, care s-ar transforma dintr-un depozit neregulat într-un împrumut. Novation ar fi supus reglementărilor juridice generale privind acest tip de modificare contractuală, ceea ce ar constitui o posibilitate juridică perfect legitimă, puțin utilizată însă în practică. În plus, paradoxal, când se petrec novation în activitatea bancară, scopul lor este de regulă contrar. Cu alte cuvinte, ce începe prin a fi un contract de împrumut, sau mutuum – cu toate că este numit depozit „la termen”, deoarece implică transferul real către bancher al dispoziției asupra bunului pentru un termen sau o perioadă de timp convenită –, devine în numeroase ocazii un contract de depozit neregulat prin operația corespunzătoare de novatio. Acest lucru are loc când bancherii, pentru a-și menține resursele sau pentru a atrage mai multe resurse, în mod public sau privat și pe cale scrisă sau verbală, oferă posesorului unui cont de depozit „la termen” posibilitatea de retragere a banilor în orice moment, cu o penalitate financiară foarte redusă sau chiar inexistentă. În măsura în care posesorii de conturi deschid aceste depozite „la termen” (care sunt, în mod evident, împrumuturi) cu scopul principal și subiectiv de a depozita bani în vederea păstrării, este vorba fără putință de îndoială de un depozit neregulat de bani, indiferent de aparențele sale exterioare. Mai mult, atâta timp cât scopul sau cauza fundamentală a contractului o constituie schimbul bunurilor prezente pentru bunuri viitoare plus dobândă, ne aflăm în prezența unui adevărat „depozit” la termen. Din punct de vedere juridic, acesta este incontestabil un împrumut, sau mutuum, care poate fi transformat ulterior sau substituit cu un depozit neregulat de bani printr-un acord explicit între părți[31].

Pe scurt, din orice punct de vedere ai privi, nu se poate pune un semn de egalitate între contractul de depozit neregulat de bani și contractul de împrumut, sau mutuum. Cele două sunt la nivel fundamental incompatibile, iar existența depozitului la vedere în activitatea bancară cu rezervă fracționară, în pofida faptului că este „un monstru” sau „o anomalie juridică”, poate fi explicată doar în măsura în care a fost tolerată inițial, iar ulterior legalizată de deținătorii puterii politice[32]. Cu toate acestea, faptul că o asemenea instituție juridică „monstruoasă” – potrivit lui Clemente de Diego – joacă un rol în derularea interacțiunilor umane are în mod inevitabil consecințe economice și sociale dăunătoare. În capitolele următoare, vom explica motivul pentru care activitatea bancară cu rezervă fracționară poartă responsabilitatea pentru crizele și recesiunile care au cuprins economia, iar acesta va constitui un argument suplimentar împotriva legitimității contractului de depozit bancar, chiar în condițiile în care între cele două părți există un acord perfect. În plus, se explică astfel imposibilitatea de a garanta în permanență restituirea acestor depozite în absența creării unei supra-structuri complet etatiste denumite bancă centrală. Îndată ce această organizație stabilește un monopol asupra emiterii de monedă de hârtie, pe care o declară mijloc legal de plată, ea capătă funcția de garantare a creării tuturor lichidităților necesare satisfacerii neîntârziate a nevoii de fonduri pe care ar putea-o resimți băncile private. În capitolul 8, analizăm emergența subiacentăa unei politici monetare centralizate, care, asemenea tuturor tentativelor de coordonare socială prin recurgerea la mijloace coercitive (cazul socialismului și al intervenționismului) și din aceleași motive, este sortită, în cele din urmă, eșecului. Într-adevăr, banca centrală și politica monetară a statului sunt principalii vinovațipentru inflația cronică ce afectează, în grade diferite, economiile occidentale, precum și pentru etapele succesive și recurente de avânt economic artificial și recesiune economică, surse ale multor frământări sociale. Acum însă vom continua demersul nostru juridic.

3.

O soluție inadecvată: redefinirea conceptului de dispoziție

Convingerea, exprimată de cei mai erudiți teoreticieni, că reconcilierea a două contracte atât de incompatibile precum contractul de depozit neregulat de bani și contractul de împrumut este imposibilă, alături de faptul că majoritatea contractelor pe care se bazează activitatea bancară în prezent sunt depozite la vedere (contracte de depozit neregulat de bani) i-au îndemnat pe specialiști să încerce formularea unor constructe juridice alternative, cu scopul de a realiza un acord între contractul de depozit neregulat și activitatea bancară „tradițională”, practicantă a unei rezerve fracționare. Unii dintre ei au urmărit să soluționeze contradicția printr-o „redefinire” a dispoziției. În realitate, pentru cei ce aderă la această perspectivă, dispoziția nu trebuie să fie înțeleasă într-un sens strict – cu alte cuvinte, o rată a rezervelor de 100% sau păstrarea tantundem în permanență la dispoziția deponentului –, ci poate fi interpretată mai „lax”: de pildă, solvabilitatea „generală” a băncii prin care își îndeplinește obligațiile; investiția „prudentă”; evitarea speculației foarte riscante și a pierderilor subiacente; menținerea unor rate de investire și de lichiditate adecvate; pe scurt, respectarea unui întreg corp de legi bancare riguroase, care, împreună cu presupusa acțiune a „legii numerelor mari” la deschiderea conturilor de depozit și retragerea depozitelor la vedere, ar garanta, în ultimă instanță, capacitatea băncii de restituire a depozitelor în orice moment ar fi acestea revendicate de către deponent.

Astfel, pentru Garrigues, obligația de menținere a depozitelor la dispoziția deponenților „devine o datorie de a lucra cu sârguință, de a da depozitelor o utilizare prudentă și rațională, astfel încât banca să fie întotdeauna capabilă să le restituie la cerere”[33]. Urmând exemplul lui Lalumia, Garrigues adaugă faptul că depozitarul nu este „obligat să păstreze tantundem, ci doar să îl investească în mod înțelept și să îl păstreze lichid, pentru a fi totdeauna în măsură să îl restituie, dacă acest lucru este necesar”[34]. Banca ar trebui doar să păstreze în tezaurul său o cantitate suficientă de bani pentru a satisface cererile „probabile” din partea clienților. Garrigues conchide, în consecință, astfel:

„în depozitele bancare, elementul de custodie este înlocuit de elementul tehnic al calculării probabilității de retragere a depozitului. Acest calcul depinde, la rândul său, de faptul că depozitele băncii sunt de mari dimensiuni.”[35]

Semnificativ este faptul că Garrigues însuși recunoaște că această doctrină implică „înlocuirea inevitabilă a conceptului tradițional de custodie cu un concept ad hoc, de o plauzibilitate extrem de îndoielnică”[36]. Garrigues are dreptate când apreciază drept „forțată” această reinterpretare de către teoreticieni a conceptului de „dispoziție”, cu toate că, în cele din urmă, el o acceptă. Teoria conform căreia, în contractul de depozit neregulat de bani, obligația de păstrare constă doar în utilizarea „cu prudență” a resurselor, astfel încât banca să își mențină solvabilitatea necesară achitării datoriilor, este, în fond, imposibil de susținut. Utilizarea cu prudență a resurselor este recomandabilă în toate acțiunile umane; de pildă, în toate contractele de împrumut (nu de depozit), care precizează că anumite resurse vor fi utilizate, iar apoi restituite, cu respectarea unui termen convenit. Cu alte cuvinte, utilizarea prudentă este recomandabilă dacă există intenția de respecta această obligație – înțelesul însuși al solvabilității[37]. Știm însă că scopul contractului de depozit neregulat este diferit de cel al contractului de împrumut și necesită un lucru cu totul distinct: custodia sau păstrarea în permanență a bunului. Astfel, dacă deponenții încearcă să își retragă depozitele, iar banca nu poate să plătească, indiferent dacă este solvabilă pe ansamblu și poate să achite datoria o dată cu schimbarea investițiilor în numerar, obligația esențială din contractul de depozit a fost încălcată. Aceasta se datorează faptului că anumite părți contractante (deponenții), care au încheiat contractul crezând că scopul său fundamental este custodia și păstrarea bunului și dispoziția neîntreruptă asupra acestuia, sunt constrânse să se transforme în ceva cu totul diferit: împrumutătoriforțați. În această calitate, ei își pierd dispoziția imediată asupra bunurilor ce le aparțin și sunt obligați să aștepte pentru o perioadă prelungită de timp până când banca își va converti, într-un mod mai mult sau mai puțin sistematic, activele în numerar și va putea plăti.

Deși conceptele de solvabilitate și utilizare prudentă a resurselor sunt insuficiente pentru a modifica semnificația esențială a dispoziției din contractul de depozit neregulat, cineva s-ar putea gândi că problema ar putea fi soluționată prin calcularea probabilității și a „legii numerelor mari”, la care face referire Garrigues. După cum am susținut anterior, chiar dacă ar fi statistic posibilă calcularea în acest domeniu a probabilităților – ceea ce cu siguranță nu este cazul, demonstrația apărând în capitolele următoare –, contractul ar înceta, în orice caz, să fie un depozit, el devenind un contract aleator, în care posibilitatea de a obține rambursarea neîntârziată a bunului depozitat ar depinde, cu o probabilitate mai mare sau mai mică, de faptul ca un anumit număr de deponenți să nu meargă în același moment la aceeași bancă pentru a-și retrage depozitele.

În capitolul 5 vom aduce argumente în favoarea ideii că, în general, nu putem aplica acțiunilor umane calculul obiectiv al probabilităților, iar, în particular, celor aflate în corelație cu depozitul neregulat. Aceasta se datorează faptului că instituția însăși a depozitului neregulat care nu este însoțită de obligația de păstrare, cu alte cuvinte, pentru care se practică o rezervă fracționară, – contract paradoxal din punct de vedere juridic –, declanșează procese economice care impulsionează băncile către realizarea, pe scară largă, a unor împrumuturi și investiții imprudente, folosind depozitele pe care și le însușesc sau pe care le creează. Acest lucru se întâmplă întrucât împrumuturile și investițiile despre care discutăm aici sunt finanțate, în cele din urmă, din expansiunea creditului, care nu a fost precedată de o sporire a economisirii reale. Vor urma inevitabil crizele economice, însoțite de o diminuare a solvabilității băncilor și a încrederii pe care deponenții le-o acordă, efect care, la rândul său, va da naștere unei retrageri masive a depozitelor. Orice actuar* știe că, dacă efectele unui eveniment nu sunt complet independente de existența a înseși poliței de asigurare, aceste consecințe nu sunt tehnic asigurabile, datorită hazardului moral. În capitolele următoare, vom demonstra că sistemul bancar bazat pe rezervă fracționară – adică un sistem în care nu se păstrează 100% tantundem ca rezervă la dispoziția deponenților care au deschis depozite neregulate de bani – generează inevitabil și în mod repetat, ca proces endogen, recesiuni economice, făcând necesară lichidarea periodică a proiectelor de investiții, restituirea împrumuturilor și retragerea pe scară largă a depozitelor. În consecință, sistemul bancar clădit pe depozitul neregulat cu rezervă fracționară – instituție pe care Clemente de Diego o numea „aberație” sau „monstru juridic” – îi conduce pe bancheri, fără excepție, în cele din urmă – iar acest aspect reprezintă una dintre contribuțiile principale ale analizei economice aplicate acestui domeniu din drept – la insolvabilitate și incapacitate în a-și onora angajamentele asumate, de restituire a depozitelor la vedere, chiar dacă păstrează o rată a rezervelor suficient de ridicată. Acesta este motivul pentru care majoritatea covârșitoare a băncilor private care nu au respectat întocmai obligația de păstrare au dat, în cele din urmă, faliment. Situația descrisă mai sus a existat până în momentul în care bancherii au propus crearea unei bănci centrale[38], iar dorința le-a fost îndeplinită. Banca centrală trebuia să acționeze în calitate de împrumutător de ultimă instanță, întotdeauna pregătită să ofere bancherilor întreaga lichiditate de care aceștia aveau nevoie pe parcursul etapelor recurente de criză, cauzate chiar de instabilitatea sistemului cu rezervă fracționară.

Astfel că redefinirea conceptului de dispoziție este un salt în neant. În primul rând, băncile continuă să accepte depozitepe post de împrumuturi, pe care le investesc, în consecință, în afaceri private, iar deponenții continuă să deschidă depozite cu intenția principală de a transfera custodia și păstrarea banilor proprii, reținând însă dispoziția completă asupra acestora. Cu alte cuvinte, încercarea forțată de redefinire a conceptului de dispoziție nu a relaxat contradicția din logica juridică. În al doilea rând, din punctul de vedere strict al dreptului privat și rămânând consecvenți teoriei economice, recomandarea generală către utilizarea „prudentă” a resurselor și aplicarea „calculului probabilităților” nu numai că sunt insuficiente pentru a garanta că banca va fi întotdeauna capabilă să își onoreze toate cererile de rambursare, în condițiile în care practică o rezervă fracționară, ci, în plus, inițiază inevitabil un proces care, cel puțin la fiecare câțiva ani, va produce o pierdere ineluctabilă a încrederii în bănci și retragerea neașteptată, în masă, a depozitelor. Dovada decisivă a tuturor afirmațiilor de mai sus este oferită de faptul că activitatea bancară cu rezervă fracționară – i.e., care nu respectă obligația strictă de păstrare – nu a fost capabilă să supraviețuiască în absența unei bănci centrale – creație a statului –, aceasta având posibilitatea să producă din nimic lichiditatea necesară în caz de urgență, prin impunerea unor reglementări referitoare la mijlocul legal de plată și a acceptării monedei de hârtie. Doar o instituție compatibilă cu principiile generale de drept poate să reziste pe piață în lipsa privilegiilor și a susținerii oferite de stat, numai în virtutea utilizării voluntare pe care cetățenii o dau serviciilor sale, în cadrul creat de regulile generale și abstracte ale dreptului civil.

Dispoziția a mai fost definită și ca respectare de către băncile private a corpului general al legislației statului care reglementează activitatea bancară, în schimbul susținerii venite din partea băncii centrale în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanță. Cu toate acestea, cerința aceasta este, de asemenea, artificială și translatează chestiunea imposibilității unei definiții juridic valide a contractului de depozit bancar cu rezervă fracționară din domeniul dreptului privat, acolo unde cele două nu pot fi reconciliate, în zona dreptului public; cu alte cuvinte, a dreptului administrativ și a deciziei pur discreționare, prin care autoritățile pot să legitimeze orice instituție, oricât de monstruoasă juridic ar putea să pară. Este paradoxal că întregul sistem financiar este silit să fie dependent de supervizarea statului, care, istoric vorbind, a fost primul care a beneficiat de profiturile câștigate prin neîndeplinirea obligației de păstrare din contractul de depozit de bani; după cum preciza cu multă pătrundere F. A. Hayek:

„Istoria managementului guvernamental al banilor a fost… caracterizată prin fraudă și dezamăgire continuă. Din acest punct de vedere, guvernele s-au dovedit cu mult mai imorale decât orice agenție privată care ar fi putut să ofere, în regim concurențial, un tip diferit de monedă.”[39]

Hayek dorește să spună că structura bancară actuală poate părea sustenabilă, în pofida inconsistenței sale juridice, datorită susținerii pe care o primește în prezent din partea statului și grație instituției publice a băncii centrale, care generează lichiditatea necesară pentru salvarea băncilor aflate în pericol – în schimbul conformării acestora la rețeaua labirintică a legislației administrative, ce înglobează nenumărate directive și reglementări criptate și circumstanțiale. Cu toate acestea, încălcarea principiilor tradiționale de drept ce guvernează drepturile de proprietate va produce cu necesitate urmări negative la nivel social. De pildă, restituirea depozitelor ar putea fi astfel „garantată”, cel puțin teoretic, chiar practicându-se o rată fracționară a rezervelor, în condițiile în care presupunem că banca centrală își oferă sprijinul. Ce nu poate fi însă garantat este ca puterea de cumpărare a unităților monetare să nu varieze semnificativ în raport cu momentul deschiderii depozitului originar. În realitate, o dată cu crearea sistemelor monetare moderne, am fost loviți, cu mici modificări de la un an la altul, de o inflație cronică puternică, ce a diminuat semnificativ puterea de cumpărare a unităților monetare restituite deponenților. Trebuie, de asemenea, să luăm în calcul efectele discoordonării sociale intra- și intertemporale, ce au fost pricinuite economiilor moderne de către sistemul financiar actual, construit pe rezerva fracționară a băncilor private și dirijarea politicii monetare de către banca centrală. Aceste consecințe constau în fazele recurente, succesive ale falsului avânt (boom) și ale recesiunii economice, ce presupun rate ridicate ale șomajului, aducând grave prejudicii dezvoltării stabile, armonioase a societății noastre.

Avem ocazia să verificăm, o dată în plus, în sfera monetară și bancară, validitatea ideii deschizătoare de drumuri a lui Hayek, conform căreia ori de câte ori este încălcată o regulă tradițională de comportament, fie printr-o coerciție directă a statului, fie prin acordarea de privilegii speciale de către stat unor anumite persoane sau organizații, sau o combinație a acestor două metode – după cum se întâmplă în cazul depozitului neregulat de bani cu rezervă fracționară –, vor urma, mai devreme sau mai târziu, consecințe nedorite, cu grave prejudicii pentru procesele sociale spontane de cooperare. Regula tradițională de comportament ce a fost încălcată în activitatea bancară este, după cum am analizat în detaliu în aceste prime trei capitole, principiul juridic general, potrivit căruia în contractul de depozit neregulat de bani, custodia sau păstrarea, ca element sau obiectiv esențial al tuturor depozitelor, ar trebui să ia întotdeauna forma unei condiții de rezervă 100% permanentă. Prin urmare, orice utilizare a acestor bani, în particular acordarea de împrumuturi, implică încălcarea acestui principiu și un act de însușire ilicită. De-a lungul istoriei, bancherii s-au dovedit dornici să încalce această regulă tradițională de comportament, folosind în interes personal banii deponenților, după cum am ilustrat prin diverse exemple în capitolul 2. La început, bancherii au făcut acest lucru cu un sentiment de vinovăție și în secret, conștienți fiind încă de natura blamabilă a acțiunilor pe care le realizau. Doar mai târziu, când au obținut de la stat privilegiul de a întrebuința spre folosință personală banii deponenților – în general sub forma acordării de împrumuturi, care au fost, inițial, adeseori îndreptate tot către stat –, au câștigat permisiunea de a încălca fățiș și în mod legitimat principiul. Orchestrarea legală a privilegiului este stângace și îmbracă, de obicei, forma unei simple dispoziții administrative, prin care erau autorizați doar bancherii să păstreze o rată a rezervelor mai mică.

Acest fapt marchează începutul unei relații, acum devenită tradițională, de complicitate și simbioză înte guverne și bănci. Această legătură explică „bunăvoința” și „cooperarea” strânsă existentă încă în prezent între cele două tipuri de instituții și care a fost prezentă aproape dintotdeauna, cu diferențe de mică însemnătate, în toate țările occidentale. Bancherii și autoritățile au înțeles repede că, prin sacrificarea principiilor tradiționale de drept aplicabile depozitului, puteau să se implice într-o activitate financiară extrem de lucrativă, cu toate că se impunea existența unui împrumutător de ultimă instanță, sau bancă centrală, pentru a furniza lichiditatea necesară în vremuri de restriște, din experiență învățând că, mai devreme sau mai târziu, aceste timpuri reveneau întotdeauna. Cu toate acestea, consecințele sociale devastatoare ale acestui privilegiu acordat exclusiv bancherilor nu au fost înțelese pe deplin până când teoria banilor și teoria capitalului nu au făcut progrese suficient de mari în știința economică și nu au fost în măsură să explice izbucnirea recurentă a ciclurilor economice. Școala austriacă, în particular, ne-a învățat că obiectivul contradictoriu – dintr-o perspectivă atât juridic-contractuală, cât și tehnic-economică – de a oferi un contract ce cuprinde elemente în principiu incompatibile și destinate combinării avantajelor împrumuturilor (îndeosebi posibilitatea obținerii de dobândă la „depozite”) cu cele ale depozitului tradițional neregulat de bani (care, prin definiție, trebuie să îi permită deponentului retragerea în orice moment a fondurilor sale) este menit ca, mai devreme sau mai târziu, să producă niște ajustări spontane inevitabile. Aceste ajustări se manifestă, pentru început, sub forma expansiunii ofertei de monedă – pe calea creării de credite, fără a corespunde unei creșteri reale a economisirii voluntare –, a inflației, a unei alocări defectuoase generale a resurselor productive rare ale societății la nivel microeconomic, și, în ultimă instanță, recesiune, rectificarea erorilor comise în structura de producție de expansiunea creditului și șomaj larg răspândit. Capitolul următor va fi dedicat examinării tuturor acestor chestiuni din punctul de vedere al teoriei economice. Se impune însă ca, mai întâi, să încheiem studiul nostru juridic cu analiza a câtorva instituții juridice corelate cu depozitele bancare.

În finalul acestei secțiuni, tabelul următor înfățișează șapte modalități posibile de a clasifica din punct de vedere juridic contractul de depozit bancar, din perspectiva logicii inerente acestei instituții – și, desigur, nu de pe poziția legii pozitive care, după cum bine știm, poate da forță de lege oricărui lucru.

Tabelul III-1

Șapte clasificări juridice posibile a contractului de depozit bancar cu rezervă fracționară

1.              Există înșelăciune sau fraudă: infracțiunea de însușire ilicită este comisă, iar contractul este lovit de nulitate – aceasta este originea istoric viciată a activității bancare cu rezervă fracționară.

2.              Nu există înșelăciune, dar este prezentă eroarea in negotio: contract nul.

3.              Nu există eroare in negotio, dar fiecare parte își urmărește propriul scop în contract: contract nul, datorită cauzelor în esență incompatibile.

4.              Chiar dacă scopurile incompatibile sunt considerate a fi compatibile, contractul este nul deoarece este imposibil de îndeplinit (în absența unei bănci centrale).

5.              Argument suplimentar: chiar dacă „legea numerelor mari” ar fi validă (ceea ce nu este cazul), contractul ar continua să fie un contract aleator – nu ar fi nici contract de depozit, nici contract de împrumut.

6.              Aplicarea contractului depinde de un mandat din partea statului (un privilegiu) și de susținerea acordată de o bancă centrală care naționalizează banii, impune reglementări privind mijlocul legal de plată și creează lichiditate.

7.              Contractul este nul în toate situațiile, întrucât pricinuiește o vătămare relevantă terțelor părți – crizele economice agravate de banca centrală –, mult mai gravă decât cea cauzată de un falsificator de bani.

4.

Depozitul neregulat de bani, tranzacțiile cu clauză de răscumpărare și contractele de asigurări de viață

În aceste prime trei capitole am efectuat o analiză a naturii juridice a contractului de depozit neregulat, aceasta putând să servească, printre altele, ca un ghid de încredere pentru identificarea, din varietatea largă de contracte juridice din lumea reală, atât de schimbătoare, a contractelor de împrumut veritabile, a depozitelor neregulate în care obligația de păstrare este respectată, precum și a contractelor cu o natură contradictorie sau chiar frauduloasă. Acesta reprezintă un îndrumar important, de vreme ce ingeniozitatea umană nu cunoaște limite în privința încercării de eludare a principiilor de drept tradiționale spre folosul personal și în detrimentul celorlalți.

În plus, acest pericol este în mod special ridicat atunci când principiile de drept nu sunt definite și nici apărate în mod adecvat de către autoritățile publice, mai cu seamă într-un domeniu care, asemenea finanțelor, este foarte abstract și dificil de înțeles pentru majoritatea cetățenilor.

Tranzacțiile cu clauză de răscumpărare

Ori de câte ori remarcăm, după cum este cazul depozitului de bani, că dispoziția neîntreruptă asupra bunului este oferită clienților cu scopul de a le atrage fondurile[40], pentru ca, mai apoi, să le fie investiți banii sau folosiți în tranzacții private, etc., ar trebui să fim precauți, independent de forma juridică pe care o ia tranzacția. De pildă, în anumite contracte cu clauză de răscumpărare, una dintre părți se angajează să răscumpere de la cealaltă, în orice moment i-ar solicita, un titlu de valoare, drept sau activ financiar la un preț prestabilit, cel puțin egal cu prețul achitat inițial pentru bun. În aceste cazuri, opunându-se principiilor de drept, intenția este aceea de camuflare a unui contract veritabil de depozit neregulat de bani, în care una dintre părțile contractante urmărește obiectivul esențial de garantare a dispoziției imediate asupra bunului, pe când cealaltă parte are în vedere scopul sau cauza, incompatibil cu cel de mai sus, acela bine-cunoscut de a aduna resurse monetare spre investire în diverse tranzacții economice. Pe scurt, acestea sunt de multe ori chiar tranzacții frauduloase, în care „colectorul” profesionist de depozite încearcă să își convingă „clienții” să îi înmâneze, în condiții facile și fără un angajament serios, activele de care dispun, în schimbul promisiunii fundamentale că banii vor rămâne la dispoziția lor și le vor fi restituiți oricând doresc (prin „clauza de răscumpărare”).

Întâlnim o situație similară atunci când, după cum se petrec lucrurile mai mult sau mai puțin explicit, o instituție – de pildă, o bancă – urmărește să mențină în mod sistematic sau să „conserve” valoarea de piață a acțiunilor sale, desfășurând o serie de operațiuni financiare prin care semnalează pieței că se „garantează” vânzarea acțiunilor la un anumit preț. Dacă acest lucru este adevărat și în măsura în care publicul larg crede astfel, suntem martorii unei alte tranzacții în care se instrumentează, în fond, un contract de depozit neregulat de bani prin investiții în titluri de valoare, acțiuni sau obligațiuni, a căror lichiditate pe piață este implicit „asigurată”, în permanență, de o instituție demnă de încredere[41]. În consecință, nu constituie o surpriză faptul că numeroase crize bancare au apărut mai degrabă în urma vânzării masive de acțiuni ale băncilor decât din retragerea în masă a depozitelor. Se presupunea că aceste acțiuni reprezentau un adăpost sigur al banilor, deoarece garantau dispoziția lor imediată. Când intră în discuție solvabilitatea băncii, acțiunile ei sunt primele vândute pe scară largă, fapt pentru care banca devine incapabilă să continue onorarea acordului său implicit de a menține valoarea de piață a acțiunilor. Cel puțin în trecut, aceste vânzări masive au decurs din aceea că asistența nediscriminatorie furnizată de băncile centrale băncilor private la nevoie nu a atins punctul unei prezervări neîntrerupte a prețului de piață curent al acțiunilor. Cele mai recente crize bancare din Spania și din alte țări au demonstrat că, în cele din urmă, singurii „deponenți” care au înregistrat pierderi au fost acționarii înșiși.

Există multe alte cazuri „limită”. De exemplu, anumite companii financiare și holding-uri, pentru a încuraja subscrierea la acțiunile lor, se „angajează” să le răscumpere la prețul inițial, în orice moment ar solicita acționarul. În general, ar trebui să fim neîncrezători față de o tranzacție cu clauză de răscumpărare, în care prețul de răscumpărare este fixat și nu este prețul curent al obiectului respectiv pe piața secundară corespunzătoare[42]. Prin urmare, este datoria juristului și a economistului să își întrebuințeze judecata analitică în studierea acestei tranzacții economico-financiare și să decidă cu exactitate ce tip de operațiune este aceasta, adevărata natură și consecințele sale, în lumina principiilor de drept examinate în aceste prime trei capitole și a implicațiilor economice pe care le vom analiza în cele ce urmează[43]. În plus, această analiză ar căpăta o însemnătate vitală dacă, la un moment dat în viitor, sistemul financiar actual, clădit pe monopolul deținut de o bancă centrală publică ar fi vreodată complet privatizat și s-ar înființa un sistem al liberei întreprinderi bancare (free-banking) supus principiilor generale de drept. În acest caz, actuala rețea complicatăde reglementări bancare ar fi înlocuită de câteva reguli clare, simple, incluse în codurile civil, comercial și penal. Principalul obiectiv al acestor reguli ar fi garantarea aderării la principiul păstrării neviciate – cerința unei rezerve de 100% –, aplicabil nu numai contractelor de depozit neregulat de bani, ci și oricărei alte tranzacții economico-financiare în care țelul principal al participanților este acela de a obține custodia și păstrarea depozitelor lor. În această ipotetică, cel puțin până în prezent, situație, studiul pe care îl propunem le-ar fi de un real folos judecătorilor și juriștilor pentru a se orienta în bogata și extrem de complexa varietate de contracte și tranzacții ce apar neîncetat în lumea economico-financiară și le-ar permite determinarea încadrării acestor tranzacții în rândul celor nule și/sau criminale, potrivit prescripțiilor civile sau penale generale[44].

În orice caz, ar trebui să evităm atitudinea, în mod egoist defetistă, des întâlnită în sectorul financiar, ce se sprijină pe ideea că perspicacitatea umană va fi capabilă să descopere mijloace tot mai sofisticate de eludare a principiilor universale de drept și că, prin urmare, aceste principii nu vor fi niciodată respectate și apărate. Trebuie să ne ferim de această poziție defetistă, întrucât proliferarea modalităților ingenioase de încălcare a acestor principii provine tocmai din faptul că autoritățile publice le-au definit și apărat întotdeauna într-un mod contradictoriu, ambiguu și producător de confuzie, rezultatul fiind absența conștientizării pe scară largă a importanței respectării lor. Contrariul este adevărat. Valorile și opiniile dominante au ajuns în decursul timpului atât de viciate încât, în prezent, oamenii consideră legitim contractul de depozit neregulat cu rezervă fracționară. Dacă principiile de drept generale ar fi din nou înțelese și respectate, numărul comportamentelor ilicite ar scădea considerabil, mai cu seamă dacă autoritățile publice s-ar preocupa cu adevărat să prezerve și să apere drepturile de proprietate corespunzătoare. În același timp, faptul dovedit că inventivitatea umană caută încontinuu modalități noi de transgresare a legii și de fraudare a celorlalți nu micșorează cu absolut nimic importanța fundamentală a unui set de principii clare, care să-i ghideze pe cetățeni și să direcționeze autoritățile în sarcina lor de definire și apărare a drepturilor de proprietate.

Cazul contractelor de asigurări de viață

Asigurarea de viață este o instituție juridică tipic tradițională, a cărei esență și conținut au fost foarte bine specificate și documentate de practica financiară, economică și actuarială. Cu toate acestea, în ultima perioadă s-a încercat utilizarea sa pentru încheierea unor tranzacții ce se aseamănă foarte mult cu depozitul neregulat de bani cu rezervă fracționară. Aceste tentative au avut efecte extrem de nefavorabile asupra dezvoltării și solvabilității ce caracteriza îndeoște asigurarea de viață ca instituție și au implicat înșelarea presupușilor „deponenți-posesori de polițe”.

Într-adevăr, dincolo de toate celelalte considerente, este important să înțelegem că nu există nici o legătură între contractul de asigurare de viață și contractul de depozit neregulat de bani. Asigurarea de viață este un contract aleatoriu, prin care una dintre părți, partea contractantă sau deținătorul poliței, se angajează să achite prima sau prețul operațiunii, iar, în contraprestație, cealaltă parte, compania de asigurări, este de acord să plătească anumite beneficii, după cum posesorul poliței decedează sau supraviețuiește la expirarea termenului specificat în contract. Prin urmare, primele plătite de posesorul poliței încetează cu desăvârșire să îi fie disponibile, iar dispoziția este transferată în întregime asigurătorului[45]. Așadar, toate contractele de asigurare de viață implică un schimb de bunuri prezente, certe pentru bunuri viitoare, incerte – deoarece plata lor depinde de un eveniment nesigur, cum ar fi decesul sau supraviețuirea posesorului poliței. Contractul de asigurare de viață este astfel echivalentul unei tranzacții de economisire – în care proprietatea și dispoziția asupra bunurilor prezente sunt cedate în schimbul proprietății și al dispoziției asupra bunurilor viitoare –, însă este o formă de economisire încheiată, deoarece face posibilă primirea unei sume considerabile chiar din momentul executării contractului, presupunând că se produce evenimentul incert anticipat – de pildă posesorul poliței decedează. Orice altă metodă tradițională de economisire – operațiunea de credit, sau clasicul mutuum, – ar necesita o perioadă îndelungată de economisire pentru a acumula capitalul plătit de o companie de asigurări în caz de deces. Cu alte cuvinte, contractele de asigurare de viață, calculul probabilităților bazat pe tabelele de mortalitate și supraviețuire și principiul reciprocității sau al divizării pierderii între toți posesorii de polițe ce susțin o instituție fac posibilă, încă din primul moment, primirea, în cazul producerii evenimentului anticipat, a unei sume semnificative de bani care, prin alte metode, ar putea fi acumulată doar după mulți ani de zile.

În plus, asigurarea de viață este un contract pe termen lung, care încorporează componente complexe de ordin financiar și actuarial, necesitând investirea precaută a unor resurse importante. Dispoziția asupra acestor resurse este transferată companiei mutuale sau de asigurări de viață, care trebuie să colecteze și să investească rezervele calculate matematic, ce servesc la realizarea plăților viitoare la care este obligată. Aceste sume sunt denumite „matematice” întrucât rezultă din calcularea probabilităților decesului și supraviețuirii potrivit tabelelor de mortalitate, care sunt o sursă de foarte mare încredere și foarte stabilă pentru majoritatea populațiilor occidentale. Este posibilă calcularea, cu o probabilitate de pierdere cât de mică se dorește, a sumei de bani necesare plății tuturor beneficiilor garantate. Vom examina mai târziu deosebirile radicale care există, din punct de vedere economic-financiar, între asigurarea de viață și contractul de depozit neregulat cu rezervă fracționară. În contrast față de asigurarea de viață, contractul de depozit neregulat nu permite calcularea probabilităților, deoarece instituția – activitatea bancară cu rezervă fracționară – nu se află într-o stare de independență completă față de retragerea masivă a depozitelor.

O complicație adițională s-a ivit din cauza faptului că anumite tipuri de asigurări de viață includ dreptul de răscumpărare. Aceasta înseamnă că deținătorul poliței poate să anuleze contractul și să încaseze în numerar valoarea de lichidare matematic calculată a poliței sale. Anumiți teoreticieni au susținut poziția conform căreia polițele de asigurare care includ „valoarea de răscumpărare” se aseamănă extrem de mult cu contractele de depozit neregulat de bani cu rezerve fracționare[46]. Împotriva acestei păreri, este importantă precizarea că existența sau non-existența unui depozit neregulat disimulat depinde, în cele din urmă, de adevăratul motiv, scop sau cauză subiectivă cu care este încheiat contractul. După cum se obișnuiește în cazul polițelor tradiționale de asigurări de viață, dacă clientul intenționează să păstreze polița până la expirarea termenului său și nu își dă seama că poate preschimba fondurile în orice moment, tranzacția nu este, în mod limpede, un depozit neregulat, ci un contract clasic de asigurări de viață. Acest tip de asigurare este vândut în ideea că răscumpărarea reprezintă „o ultimă instanță”, o soluție la care se recurge doar în situații de nevoie stringentă, când familia nu reușește absolut deloc să continue plățile corespunzătoare poliței care este atât de necesară liniștii sufletești a tuturor membrilor săi[47].

Trebuie să recunoaștem, cu toate acestea, că în ultima vreme (majoritatea) băncilor și altor instituții financiare a exercitat o presiune constantă cu scopul de eradicare a distincțiilor clasice fundamentale și de estompare a granițelor dintre contractul de asigurare de viață și contractul de depozit bancar[48].

Adevăratele operațiuni de depozit de bani au început să fie introduse pe piață deghizate sub forma polițelor de asigurări de viață. Principalul motiv de vânzare înfățișat clienților este acela că, prin intermediul acestor tranzacții, nu este necesar să se angajeze în operațiuni de economisire pe termen lung ce implică plăți regulate, întrucât fondurile înmânate companiei de asigurări pot fi recuperate în orice moment, fără plata unor penalități sau a altor speze, putând chiar să presupună primirea unei dobânzi. Un motiv pentru care companiile maschează aceste operațiuni sub forma polițelor de asigurări de viață este acela de a beneficia de cunoscutele incitative ce decurg din sistemul de impozitare pe care le acordă orice guvern din țările dezvoltate companiilor de asigurări, ca o recunoaștere a influenței benefice pe care o exercită asupra societății la toate nivelurile, ca promotori ai economisirii și prevederii voluntare și, în consecință, ai creșterii economice non-inflaționiste, continue și ai dezvoltării națiunii. Astfel, operațiunile fictive de „asigurări de viață” au făcut obiectul unei negocieri în masă și nu au fost nimic altceva decât depozite camuflate, deschise cu ușurință de populație, persoane care au socotit că în orice moment își pot recupera banii fără eforturi dacă doresc acest lucru sau dacă doresc doar să îi plaseze într-o altă instituție financiară. Acest fapt a generat o mare confuzie. De pildă, sumele ce corespund depozitelor bancare (operațiuni ce sunt complet independente de asigurările de viață) au fost incluse în statistica oficială a primelor de asigurări de viață, iar, în mijlocul marii confuzii existente pe piață, polițele tradiționale de asigurări de viață au fost discreditate, iar definiția lor subminată[49].

Din fericire, se pare că revenim la normalitate; atât asigurătorii privați tradiționali, cât și autoritățile publice au început să realizeze că nimic nu subminează asigurările de viață mai mult decât anularea distincției dintre ele și depozitele bancare. Această confuzie a dăunat tuturor: asigurării tradiționale de viață, care a pierdut mare parte din incitativele asociate sistemului de impozitare și s-a confruntat cu o intervenție și un control tot mai amplu exercitat de banca centrală și autoritățile monetare; clienților, care au renunțat la tipul de gândire caracteristic asigurării de viață, au făcut depozite bancare și viceversa; băncilor, care în numeroase situații au atras fondurile din depozitele veritabile (deghizate ca asigurare de viață) și au încercat să facă investiții pe termen lung pe baza lor, punându-și astfel în pericol solvabilitatea; și, în final, autorităților publice cu rol de supraveghere, care au pierdut treptat controlul asupra instituției asigurării de viață, a cărei definiție a devenit neclară și care a fost preluată într-o mare măsură de o altă instituție – banca centrală. Băncile reprezintă un gen total distinct de instituție, ale cărei fundamente financiare și juridice lasă mult de dorit, după cum bine se observă.



[1] A se vedea Bertrand de Jouvenel, „The European Intellectuals and Capitalism”, în Friedrich A. Hayek, ed., Capitalism and the Historians, University of Chicago Press, Chicago, 1954. [Traducere în limba română de Dragoș Aligică și Sorin Ioniță cu titlul Capitalismul și istoricii, Editura Humanitas, București, 1998. – n.t.]

[2] Shepard B. Clough, The Economic Development of Western Civilization, McGraw-Hill, New York, 1959, p. 109; sublinierea ne aparține.

[3] După cum știm, din faptul că depozitul neregulat de bani este un contract de depozit rezultă că i se aplică actio depositi directa. Juriștii romani au elaborat acest concept, prin care se arată că este la latitudinea deponentului să decidă momentul în care să i se restituie depozitul. Această dispoziție este atât de categorică, încât revendicarea deponentului este considerată a fi echivalentă cu proprietatea asupra banilor depozitați – de vreme ce tantundem-ul depozitului este pe deplin și instantaneu la dispoziția sa.

[4] A se vedea Luis de Molina, Tratado sobre los cambios, lucrare editată și prefațată de Francisco Gómez Camacho, Disputation 408, 1022 d., p. 138. După cum am văzut, Juan de Lugo împărtășește opinia lui Molina și la fel procedează și Domingo de Soto, chiar dacă într-o măsură mai redusă. Toți ceilalți membri ai Școlii de la Salamanca, îndeosebi Dr. Saravia de la Calle, ca juriști înțelepți, fideli tradiției de drept romane, erau ostili activității bancare cu rezervă fracționară, în pofida presiunilor la care erau supuși și a practicilor pe care le mărturiseau.

[5] A se vedea F. A. Hayek, „Richard Cantillon (1680–1734)”, în The Collected Works of F. A. Hayek, vol. 3: The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economists and Economic History, p. 159. A se vedea, de asemenea, articolul clasic al lui Henry Higgs, „Richard Cantillon”, în The Economic Journal 1, iunie 1891, p. 276–284. A se vedea, în final, A. E. Murphy, Richard Cantillon: Entrepreneur and Economist.

[6] Pe acest subiect, a se vedea p. 194 și urm. din „Dictamen de Joaquín Garrigues”, inclus în cartea La cuenta corriente de efectos o valores de un sector de la banca catalana y el mercado libre de valores de Barcelona, p. 159–209. În această carte remarcabilă, multe dintre argumentele împotriva tezei că, în cazul depozitului neregulat de titluri de valoare ca bunuri fungibile, se transferă dispoziția deplină sunt, așadar, direct aplicabile în critica adresată aceleiași teorii, însă referitoare la depozitul neregulat de bani ca bun fungibil. Vom include aceste argumente în studiul nostru ori de câte ori acest lucru se impune.

[7] Contrariul acestei propoziții ar constitui o contradicție logică inadmisibilă; Florencio Oscáriz Marco comite însă această eroare. El susține că depozitele de bunuri în vrac nu sunt depozite neregulate „întrucât nu există posibilitatea de a le utiliza și, într-o măsură chiar mai redusă, de a le lua după cum dorești, ci doar capacitatea de a le amesteca”, în vreme ce, în cazul depozitelor din alte bunuri fungibile (banii), el consideră, în chip misterios, că există acolo un transfer al capacității de utilizare și al dispoziției, transfer care transformă depozitele în „împrumuturi”. Pe lângă această eroare conceptuală, Oscáriz comite o eroare terminologică: el citează decizia Curții Supreme Spaniole privind un depozit de ulei, realizat de niște comercianți de măsline – este vorba despre decizia Curții Supreme Spaniole din 2 iulie 1948 –, într-o analiză a „cazului singular” al depozitelor de bunuri în vrac. În realitate, depozitul de bunuri în vrac constituie cel mai bun exemplu imaginabil pentru un depozit de bunuri fungibile, sau depozit neregulat. A se vedea Oscáriz Marco, El contrato de depósito: estudio de la obligación de guarda, p. 110–112.

[8] A se vedea La cuenta corriente de efectos o valores de un sector de la banca catalana y el mercado libre de valores de Barcelona.

[9] Acest tip de decizie contrastează cu tendința unor hotărâri judecătorești corecte, luate prin declarația conform căreia depozitarii americani de cereale au acționat fraudulos în anii 1860, când și-au însușit o parte din depozitele de cereale pe care trebuiau să le păstreze și au făcut speculații cu ea pe piața din Chicago. În fața acestui eveniment deconcertant, Rothbard se întreabă:

„De ce legea privind depozitul de cereale… s-a îndreptat exact în direcția opusă, cu toate că circumstanțele – de depozitare a unor bunuri fungibile – erau identice?… Să fie faptul că bancherii au desfășurat o activitate de lobby mult mai susținută decât agricultorii?”

A se vedea Murray N. Rothbard, The Case Against the Fed, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1994, p. 43. Aceeași doctrină juridică validă se regăsește în deciziile judecătorești spaniole privind depozitele de ulei în vrac din presele/fabricile de producere a uleiului de măsline. (A se vedea decizia Curții Supreme Spaniole din 2 iulie 1948.)

[10] A se vedea nota de la p. 73 din cartea lui E.T. Powell, Evolution of Money Markets, Cass, Londra, 1966, și comentariile lui Mark Skousen cu privire la această decizie în cartea sa The Economics of a Pure Gold Standard, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1977, p. 22–24. Două cazuri precedente deciziei Lordului Cottenham au fost hotărârea lui Sir William Grant din 1811 în Carr v. Carr și cea luată cinci ani mai târziu în Devaynes vs. Noble. A se vedea J. Milnes Holden, The Law and Practice of Banking, vol. 1: Banker and Customer, Pitman Publishing, Londra, 1970, p. 31–32 și 52–55.

[11] De necrezut, Cantillon nu menționează în Essai acest binecunoscut fapt, pretextând că „nu a putut obține informațiile exacte despre…banii gheață păstrați în seif pentru plata tuturor depozitelor” (p. 407). Trebuie să presupunem că Essai a fost scris în primul rând pentru a-i facilita lui Cantillon apărarea în procesele cu clienții săi.

* Hans Kelsen – n. t.

[12] José Luis Albácar López și Jaime Santos Briz, Código Civil: doctrina y jurisprudencia, Editorial Trivium, Madrid, 1991, vol. 6, p. 1770. Codul Civil al lui Navarra, la legea 554 de la sfârșitul titlului 2, face de asemenea referire la depozitul neregulat:

„Când într-un depozit al unui bun fungibil depozitarului i se încredințează, expres sau tacit, puterea de a utiliza bunul, se vor aplica prevederile stipulate pentru împrumutul monetar în legile 532, 534 și 535.”

După cum se observă, se repetă aproape identic conținutul Articolului 1768 din Codul Civil spaniol.

[13] Interesant este faptul că bancherii spanioli, când precizează condițiile generale pentru diversele contracte de conturi curente pe care le oferă, evită să întrebuințeze cuvântul „depozit”, de teama unor repercusiuni legale pe care le implică acest tip de contract (mai cu seamă acuzația de însușire ilicită). Ei evită, de asemenea, termenii „împrumut” și „credit”, întrucât, deși ar fi acoperiți din punct de vedere legal dacă denumesc „împrumuturi” depozitele neregulate de bani, este evident că, pentru afaceri, ar fi mult mai dificilă atragerea depozitelor de la clienți, dacă aceștia ar fi în general conștienți că, prin deschiderea unui cont curent, ei acordă de fapt banii cu împrumut băncii, mai degrabă decât să facă un depozit.Prin urmare, bancherii preferă să mențină ambiguitatea și confuzia actuală, din moment ce lipsa de claritate prezentă în contracte le aduce avantaje, cât timp beneficiază de privilegiul de practicare a unei rate fracționare a rezervelor și sunt sprijiniți de banca centrală în eventualitatea unei crize de lichiditate. Se întâmplă însă ca, uneori, propriile clasificări ale operațiunilor pe care le desfășoară bancherii să îi trădeze. De pildă, a șasea condiție generală stabilită de Banca Bilbao-Vizcaya pentru scontarea polițelor sună astfel:

„Indiferent de diferitele conturi și operațiuni ale ordonatorului, fie că sunt în numerar, titluri de valoare, garanții sau un alt tip de document ce le reprezintă, și independent de modul în care sunt specificate… banca este autorizată să le compenseze prin împrumuturile pe care alege să le contracteze pentru orice beneficiu,inclusiv orice tip de depozit… această condiție se va aplica chiar și operațiunilor și împrumuturilor pe care ordonatorul le acordase băncii anterior tranzacției curente.”

Mai mult, în vreme ce Banca Bilbao-Vizcaya, privitor la depozitul la vedere reprezentat de a­șa-numitul „carnet de evidență a economisirii”, îl consideră pe acesta ca fiind „creanța justificativă reprezentând dreptul posesorului de a cere și a obține rambursarea parțială sau totală a soldului în favoarea sa”, Banca Hispano-americană merge și mai departe, afirmând că acest carnet „constituie documentul nominal și netranzacționabil care este dovada proprietății deținute de posesorul său”. După cum observăm, în cazul al doilea, banca, fără ca măcar să își dea seama de acest lucru, atribuie contractului de depozit statut de proprietate; întâmplător, această clasificare este mult mai apropiată de adevărata natură juridică a instituției – dată fiind dispoziția permanentă în favoarea deponentului –, în comparație cu creanța unui simplu împrumut asupra sumei depozitate. Despre acest subiect, a se vedea Garrigues, Contratos bancarios, p. 368-379, notele 31 și 36. Garrigues notează că bancherii privați nu desemnează explicit contractele de depozit neregulat de bani, ci denumesc depozitele la vedere, de obicei, conturi curente, după cum deducem dintr-o cercetare a formularelor de eliberare a depozitelor și a termenilor generali ai conturilor, precum și din registrele băncii, a soldurilor etc. Mai mult, această reluctanță în a vorbi despre „depozite de bani” este evidentă chiar în bilanțul băncilor,unde nu există nici o mențiune privitoare la ele, iar depozitele neregulate de bani sunt încadrate la categoria „Conturi curente”, sub rubrica de „Creditori” din partea de pasiv. Astfel, dintr-un punct de vedere juridic și contractual, cu acordul autorităților financiare, bancherii au urmărit deliberat să ascundă adevărata natură juridică a activităților pe care le desfășoară, mai cu seamă față de terți și clienți. Efectele acestei confuzii create de bănci sunt studiate de Jörg Guido Hülsmann în articolul său „Has Fractional-Reserve Banking Really Passed the Market Test?”, The Independent Review 7, nr. 3, iarna 2003, p. 399–422.

[14] Garrigues, Contratos bancarios, p. 363; sublinierea noastră.

[15] De neînțeles este faptul că experții noștri de marcă în drept comercial se precipită să ofere o justificare deliberată a activității bancare cu rezervă fracționară, păstrând în același timp conceptul de depozit neregulat, prin intermediul artificiului unei redefiniri a dispoziției, fără a se opri puțin pentru a examina factorii care fac imposibilă echivalarea contractului de depozit neregulat cu contractul de împrumut. Pare că Garrigues nu este conștient, în cele din urmă, că redefinirea sa presupune implicit echivalarea contractelor de depozit și împrumut – cel puțin din perspectiva bancherului (adică a celui ce încasează). Din acest motiv nu simte că se impune avansarea unui argument dezvoltat împotriva echivalării contractelor și a depozitelor, întrucât un asemenea argument ar fi subminat doctrina pe care o susține ulterior. Această atitudine este ușor de înțeles din partea unui cercetător faimos, ai cărui principali clienți erau băncile și bancherii țării și care s-ar fi gândit de două ori înainte să își pună în pericol prestigiul și poziția academică, prin punerea sub semnul întrebării a legitimității unei instituții atât de influente precum activitatea bancară cu rezervă fracționară, ce era profund înrădăcinată în practicăși susținută de către stat. În plus, pe durata anilor în care Garrigues și-a elaborat teoriile, putea să conteze pe sprijin doar din partea unei teorii economice care, paralizate de doctrinele keynesiene (a se vedea nota 20 în ibidem), justificau orice sistem de expansiune a creditului, oricât de expeditiv, plecând de la presupunerea eronată că aceasta ar aduce avantaje „activității economice”. Pe perioada acelor ani de pauperitate doctrinară în teoria economică, singura apărare posibilă a proceselor de interacțiune socială împotriva practicilor bancare ar fi fost respectarea strictă a principiilor fundamentale ce guvernează depozitul neregulat, care a primit, din nefericire, un sprijin foarte scăzut din partea teoreticienilor mainstream, fiind abandonată rapid. În pofida tuturor acestor circumstanțe potrivnice, a scrierilor lui Garrigues și alte altora care s-au concentrat pe același subiect, persistă o impresie inconfundabilă: aceea că, pentru a justifica ce nu poate fi justificat, teoreticienii elaborează cel mai forțat raționament juridic și manevre artificiale pentru a investi cu aparențe legale o activitate ce rezultă dintr-un privilegiu scandalos, nedrept, acordat de către stat.

[16] A se vedea, de pildă, tratamentul juridic dat cauzei contractelor de către Dabin, în La teoría de la causa.

[17] Pentru Antonio Gullón,

echivalarea depozitului neregulat cu mutuum reprezintă tot un artificiu, care intră în conflict cu dorința adevărată a părților. Deponentul banilor, de pildă, nu intenționează să acorde un împrumut depozitarului. După cum se petrec lucrurile în cazul unui depozit regulat, el dorește păstrarea bunului și să rămână în permanență la dispoziția sa. Se întâmplă să atingă aceste obiective cu mai multă ușurință cu un depozit neregulat decât cu un depozit regulat, din moment ce, în cazul acestuia din urmă, riscă să piardă depozitul în condițiile petrecerii unui accident inevitabil, iar el, și nu depozitarul, va suporta pierderea. În vreme ce, cu depozitul neregulat, depozitarul este dator cu un anumit tip de bun, care, ca atare, nu este niciodată pierdut.” (sublinierea noastră)

Citat de José Luis Lacruz Berdejo, Elementos de derecho civil, ediția a treia, José María Bosch, Barcelona, 1995, vol. 2, p. 270.

[18] Această concepție subiectivistă reprezintă fundamentul logicii acțiunii pe care este construită întreaga teorie economică, potrivit Școlii austriece de economie, fondată de Carl Menger. Despre acest subiect, a se vedea articolul nostru „Génesis, esencia y evolución de la Escuela Austriaca de Economía”, publicat în Huerta de Soto, Estudios de economía política, p. 17–55.

[19] Francisco Belda, urmând exemplul lui Luis de Molina și Juan de Lugo, are impresia că rezolvă această contradicție folosind aserțiunea facilă, simplistă, potrivit căreia „fiecare dintre cei doi deține dreptul deplinde a vedea operațiunea din perspectiva care îl avantajează cel mai mult”. Belda nu înțelege însă că problema este întru totul diferită, din moment ce există o diferență fundamentală și o contradicție esențială între cauzele care motivează părțile să intre în contract: nu faptul că fiecare parte are o opinie asupra contractului care îl avantajează constituie problema, ci aceea că îndeplinirea scopului, sau cauzei, uneia dintre părți (investirea fondurilor de către bancher) împiedică realizarea încununată de succesa scopului sau cauzei celeilalte părți (custodia, păstrarea și dispoziția neîntreruptă asupra banilor). A se vedea Belda, S.J., „Ética de la creación de créditos según la doctrina de Molina, Lesio y Lugo”, p. 64–87. A se vedea de asemenea Oscáriz Marco, El contrato de depósito: estudio de la obligación de guarda, n. 83, p. 48.

[20] Faptul că, uneori, deponenții încasează dobândă nu afectează absolut deloc scopul esențial al depozitului, care este acela de păstrare a banilor. Dobânda fiind atractivă, deponentul încrezător se va repezi asupra ofertei, dacă are încredere în bancher. Însă în cazul unui depozit veritabil, deponentul ar intra în contract chiar dacă nu ar primi nici o dobândă, ci ar trebui să plătească o taxă de depozit. Natura esențială a contractului nu este alterată de plata contra naturam (nenaturală) a unei dobânzi către deponenți, acest fapt în sine semnalând că bancherii folosesc, în mod nepermis, banii ce le-au fost încredințați.

[21] Este semnificativ că singura referință teoretică menționată de Garrigues în cartea sa, Contratos bancario, este Treatise on Money a lui Keynes, pe care o citează explicit de cel puțin două ori în textul cărții (p. 357 și 358) și de două ori în notele de subsol (p. 352 și 357, n. 1, respectiv 11). Plecând de o asemenea bază teoretică, nu ne mai miră absolut deloc confuzia evidentă în întregul demers al lui Garrigues referitor la depozitul neregulat. Pare că instinctul său juridic remarcabil îl îndrepta în direcția corectă, în vreme ce tratatele de economie despre activitatea bancară pe care le citea îl abăteau de la aceasta.

[22] Garrigues, Contratos bancarios, p. 367; sublinierea noastră. Surprinzător, Garrigues nu înțelege că, în termeni economici, dubla dispoziție înseamnă că „devine posibilă crearea unei oferte fictive dintr-o marfă, așadar, să-i faci pe oameni să creadă că există o ofertă care nu există”. A se vedea William Stanley Jevons, Money and the Mechanism of Exchange, D. Appleton, New York, 1875 și Kegan Paul, Londra, 1905, p. 210. A convinge populația de existența unui stoc fictiv de bunuri fungibile reprezintă dovada decisivă a ilegitimității tuturor depozitelor neregulate (de bunuri fungibile) pentru care este admisă practicarea unei rate fracționare a rezervelor (orice rată mai mică decât 100%).

[23] Garrigues, făcând dovada expresivității sale caracteristice, conchide că în acest contract „bancherul contează pe bani ca și cum ar fi ai săi, iar clientul contează pe bani chiar dacă nu sunt ai săi”. Soluția acestui aparent paradox este foarte simplă, deoarece chiar dacă clientul a încetat să dețină banii, el continuă să aibă dreptul de a cere custodia și păstrarea tantundem de către bancher în orice moment; cu alte cuvinte, a unei rate a rezervelor de 100%, rămânând fideli naturii juridice fundamentale, ontologice a contractului de depozit neregulat de bani, pe care am analizat-o în capitolul 1. A se vedea Garrigues, Contratos bancarios, p. 368.

[24] Ibidem, n. 31 la p. 367–368.

[25] Coppa-Zuccari, Il deposito irregolare, p. 132.

[26] A se vedea Hernández-Tejero Jorge, Lecciones de derecho romano, p. 107–108. Hernández-Tejero însuși aduce următorul exemplu, care se aplică perfect cazului pe care îl discutăm aici: „Dacă o persoană îi încredințează alteia un bun într-un depozit, iar persoana care primește bunul consideră că tranzacția este un împrumut, sau mutuum, atunci nu există nici depozitul, nici împrumutul.”

[27] În plus, este evident că permisiunea sau autorizarea de utilizare a bunului nu poate fi presupusă, ci trebuie demonstrată în fiecare caz în parte. Pare puțin probabil ca o asemenea dovadă să fie posibilă pentru cele mai multe contracte de depozit în care au fost implicați indivizii.

[28] Despre contractele aleatoare, a se vedea Albaladejo, Derecho civil II, Derecho de obligaciones, vol. 1: La obligación y el contrato en general, p. 350–352. Este important să subliniem că existența unui contract de depozit neregulat de bani cu rezervă fracționară cu o natură aleatoare, căruia i se aplică legea numerelor mari (lucru, în realitate, imposibil), este un fapt cu totul marginal în raport cu alte aspecte critice pe care le-am evidențiat la adresa acestui tip de contract.

[29] Reacția normală a cetățenilor argentinieni împotriva crizei bancare din 2001 și blocarea ulterioară a tuturor depozitelor la vedere pe care le dețineau (cunoscută sub numele de corralito) oferă o ilustrare empirică perfectă a adevăratului obiectiv de păstrare al contractelor de depozit bancar și a imposibilității activității bancare cu rezervă fracționară, în absența unui împrumutător de ultimă instanță.

[30] „Dictamen del seńor de Diego (Felipe Clemente)” în La cuenta corriente de efectos o valores de un sector de la banca catalana y el mercado libre de valores de Barcelona, p. 370–371. Este adevărat că Felipe Clemente de Diego face acest comentariu ca răspuns la argumentul bancherilor, care doreau să apere validitatea contractului de depozit neregulat de titluri de valoare, cu o rată fracționară a rezervelor, în care depozitarului i s-ar permite utilizarea nerestricționată a bunurilor depozitate, asemenea unui contract de depozit neregulat de bani. După cum am precizat însă, argumentele pro și contra la adresa oricăreia dintre cele două instituții sunt identice, întrucât ambele sunt contracte de depozit neregulat de bunuri fungibile și au aceeași natură, cauză, scop și circumstanțe juridice. Pasquale Coppa-Zuccari reliefează, de asemenea, natura contradictorie a contractului de depozit neregulat de bani, care, sub forma în care este „legalizat” de guverne, nu reprezintă nici depozit, nici împrumut, în „La natura giuridica del deposito Bancario”, Archivio giuridico „Filippo Serafini”, Modena n. s. 9, 1902, p. 441–472.

* Novatio =înlocuirea unui contract cu un altul sau a unei părți din contract cu o alta – n.t.

[31] Nu susținem teoria potrivit căreia „depozitele” la termen nu reprezintă, din punct de vedere juridic, contracte de împrumut, sau mutuum, întrucât atât natura lor juridică, precum și cea economică reflectă toate condițiile fundamentale studiate în capitolul 1 ale împrumutului, sau mutuum-ului. Printre specialiștii care încearcă să justifice teoria potrivit căreia „depozitele” la termen nu reprezintă niște împrumuturi, se remarcă José Luis García-Pita y Lastres cu articolul său, „Los depósitos bancarios de dinero y su documentación”, îndeosebi p. 991 și urm. Argumentele expuse de García-Pita y Lastres asupra acestui subiect nu au reușit să ne convingă.

[32] Cu alte cuvinte, activitatea bancară cu rezerve fracționare se află în contradicție cu principiile tradiționale de drept, ea subzistând doar în urma unui act de interferență coercitivă, prezent într-o dispoziție oficială sau act legislativ ce instituie privilegiul, de care ceilalți agenți economici nu pot beneficia și care stabilește în mod expres că este legală activitatea bancherilor de păstrare a unei rate fracționare a rezervelor (Articolul 180 din Codul Comercial spaniol).

[33] Garrigues, Contratos bancarios, p. 375.

[34] Ibidem, p. 365.

[35] Ibidem, p. 367. García-Pita y Lastres apără aceeași teorie în lucrarea sa „Los depósitos bancarios de dinero y su documentación”, în care ajunge la concluzia că

„în anumite circumstanțe, în loc să privim ‚dispoziția’ ca un simplu drept de a revendica rambursarea imediată, ar trebui să o considerăm o combinație de comportamente și activități economice și financiare, al căror scop este acela de a face posibilă rambursarea.” (p. 990)

El continuă în același spirit în lucrarea „Depósitos bancarios y protección del depositante”, p. 119–226. Adoptând aceeași perspectivă, Eduardo María Valpuesta Gastaminza susține că

„banca nu este ținută de nici o obligație de păstrare a bunului depozitat, ci custodia devine mai degrabă o responsabilitate de a întrebuința cu prudență atât resursele clienților, cât și pe cele ale băncii, și a le păstra disponibile, fapt care este de asemenea asigurat prin reglementările legitime ale statului (care fixează condițiile privind rezerva, limitele de asumare a riscului etc.)” (p. 122-123)

A se vedea „Depósitos bancarios de dinero: libretas de ahorro” în Contratos bancarios, Enrique de la Torre Saavedra, Rafael García Villaverde și Rafael Bonardell Lenzano, ed., Editorial Civitas, Madrid, 1992. Aceeași doctrină a fost adoptată recent în Italia de Angela Principe în cartea sa La responsabilitŕ della banca nei contratti di custodia, Editorial Giuffrč, Milano, 1983.

[36] Garrigues, Contratos bancarios, p. 365.

[37] Mai mult, în acest caz, criteriul standard al „prudenței” nu poate fi aplicat: o bancă imprudentă poate să aibă succes în speculațiile sale și să își prezerve solvabilitatea, după cum este posibil ca un bancher foarte „prudent” să fie afectat serios de crizele de încredere care urmează inevitabil falselor avânturi economice (boom), ce sunt generate de însuși sistemul bancar practicant al rezervei fracționare. Astfel că prudența joacă un rol minor acolo unde există o încălcare a singurei condiții în măsură să garanteze îndeplinirea în orice moment a angajamentelor asumate de bancă – i.e., o rată a rezervelor de 100%.

* Specialist în calcule statistice privitoare la asigurări – n. t.

[38] Rothbard, The Case Against the Fed, p. 90–106. Iată modul în care explica Rothbard rolul diriguitor jucat de bancherii privați, îndeosebi J. P. Morgan, în crearea sistemului Rezervelor Federale americane (Fed.):

„Înclinația favorabilă a lui J. P. Morgan pentru o bancă centrală a fost intensificată de amintirea faptului că banca la care tatăl său a fost partener secund – firma londoneză George Peabody and Company – a fost salvată de la faliment în Panica din 1857 de un credit de urgență acordat de Banca Angliei. Morgan senior a preluat firma după retragerea lui Peabody, iar numele acesteia a devenit J. S. Morgan and Company.” (p. 93, n. 22)

[39] Hayek, The Fatal Conceit, p. 103–104.

[40] Numeroase tranzacții ilicite sunt însoțite de „garanția” unei dispoziții continue, cu scopul de a-l convinge pe client că nu este necesară renunțarea la dispoziție, nici realizarea sacrificiului impus de acordarea unui împrumut. Această practică sporește ușurința atragerii de fonduri, mai cu seamă în cazul unui client naiv și care poate fi tentat, ca în cazul derulării oricărei imposturi sau escrocherii, cu posibilitatea câștigării unor profituri ridicate fără nici un efort sau risc.

[41] Ducând până la extrem această linie de argumentare, întreaga bursă de valori poate fi văzută ca un mobilizator al depozitelor veritabile, dacă statul ar garanta în permanență crearea lichidității necesare pentru menținerea indecșilor bursieri. Din motive de capital politic, guvernele și băncile centrale au insistat cel puțin ocazional în urmărirea acestui obiectiv și acestei politici, pe durata numeroaselor crize bursiere.

[42] Un alt exemplu de depozit simulat este cesiunea temporară cu clauză de răscumpărare la vedere. Această tranzacție este operată asemenea unui împrumut din partea clientului acordat băncii: garanția este reprezentată de titluri de valoare, în mod obișnuit certificate de obligațiuni naționale, în cazul nerespectării acordului de către bancă. Împrumutul este purtător de dobândă la o rată convenită, dobândă ce se calculează până la data specificată și este returnată la simpla solicitare a „împrumutătorului”, anterior acestui termen. Dacă el exercită această opțiune de anulare prematură, suma rezultată ce trebuie să îi fie achitată se calculează prin capitalizarea dobânzii la suma inițială și cu rata convenită până la data la care își exercită opțiunea. Pentru client, această operațiune este echivalentă cu un împrumut garantat cu titluri de valoare, combinat cu o opțiune americană. Opțiunea reprezintă un acord prin care se oferă dreptul, dar nu și obligația, de a cumpăra sau de a vinde o anumită cantitate dintr-un activ la o anumită dată sau până la o anumită dată. O opțiune de cumpărare se numește call option, iar o opțiune de vânzare, put option. Dacă dreptul acordat durează până la o dată precizată, opțiunea este numită opțiune „americană”; dacă se referă la o dată anumită, opțiune „europeană”. Cel ce achiziționează dreptul compensează cealaltă parte prin intermediul plății unei prime în momentul finalizării contractului. Clientul își va exercita opțiunea doar dacă ratele dobânzii plătite la noile depozite la termen ce ajung la maturitate în același timp cu al său depășesc rata pe care a negociat-o inițial. El nu va exercita opțiunea dacă ratele dobânzii scad, chiar dacă are nevoie de lichiditate, întrucât, în condiții normale, va reuși să obțină un împrumut pentru restul perioadei la o rată a dobânzii mai scăzută, oferind certificatele de obligatar drept garanție. Anumite instituții oferă aceste contracte chiar însoțite de serviciile de casierie caracteristice conturilor curente, astfel încât clientul poate să emită cecuri și să achite facturi prin debit direct. Băncile utilizează acest contract ca o modalitate de speculare cu titluri de valoare, întrucât populația le finanțează, iar băncile păstrează profiturile. Mulțumim profesorului Ruben Manso pentru detaliile oferite referitoare la acest tip de operațiune.

[43] O altă problemă interesantă este cea a modalității de a determina concret când anume „depozitele” la termen (creditele) cu un termen foarte scurt devin depozite veritabile. Regula generală este clară, și anume intenția subiectivă a părților trebuie să predomine, iar după scadență toate creditele devin depozite ce necesită păstrarea unei rezerve de 100% până la retragere, însă, din motive practice, o limită temporară este adeseori necesară (o lună?, o săptămână?, o zi?), după trecerea căreia creditele acordate băncii ar trebui să fie văzute ca depozite reale. În ceea ce privește a­șa-zisele mijloace secundare de efectuare a schimburilor, care nu sunt bani, dar pot fi transformate în numerar cu foarte mare ușurință, fapt care justifică prima adițională la cumpărarea lor pe piață, a se vedea Mises, Human Action, p. 464-467.

[44] Am propus în acest model – pe care îl vom trata în amănunțime în ultimul capitol – înlocuirea exercitării controlului în sfera financiară de către banca centrală și funcționarii săi cu cel al judecătorilor, care și-ar redobândi întreaga autoritate și rolul central în aplicarea principiilor generale de drept și în sfera financiară.

[45] Întrucât asigurarea de viață presupune o economisire disciplinată pe o perioadă de mai mulți ani de zile, vânzarea sa este mult mai dificilă decât a altor produse financiare vândute cu garanția că banii clientului vor rămâne încontinuu la dispoziția sa – cu alte cuvinte, depozitele. Din acest motiv, asigurarea de viață este vândută prin intermediul unei rețele costisitoare de agenți de vânzare, în vreme ce publicul merge de bună voie și fără a fi îndemnat să deschidă depozite bancare. Companiile de asigurări de viață cultivă și încurajează economisirea voluntară, pe termen lung, în timp ce băncile sunt producătoare de credite și depozite din nimic și nu impun nimănui să facă un sacrificiu înainte de a economisi.

[46] Murray N. Rothbard, „Austrian Definitions of the Supply of Money”, în New Directions in Austrian Economics, Louis M. Spadaro, ed., Sheed Andrews and McMeel, Kansas City, 1978, p. 143–156, îndeosebi p. 150–151. Poziția lui Rothbard este însă în întregime justificată în ceea ce privește toate acele noi operațiuni de „asigurări de viață”, concepute să simuleze niște contracte de depozit.

[47] Mai mult, răscumpărarea poliței de asigurare implică în mod obișnuit o penalizare monetară semnificativă pentru deținătorul acesteia. Această penalizare rezultă din nevoia companiei de a amortiza costurile ridicate de achiziție pe care le suportă pe durata primului an al contractului. Tendința de micșorare a acestor penalități este o dovadă clară a faptului că operațiunea a încetat să fie o poliță tradițională de asigurări de viață și a devenit un depozit bancar simulat.

[48] După cum vom vedea la sfârșitul capitolului 7, din 1921 până în 1938, pe vremea când era președinte al Societății Naționale de Asigurări Mutuale de Viață – o firmă britanică de marcă în domeniul asigurărilor de viață – John Maynard Keynes a jucat un rol cheie în coruperea principiilor tradiționale ce guvernau asigurările de viață. Pe durata președinției sale, el nu numai că a promovat o politică investițională „activă”, puternic orientată către titlurile de valoare cu venit variabil – abandonând astfel tradiția investirii în obligațiuni –, ci a apărat, în plus, criterii neortodoxe de evaluare a activelor (la valoarea de piață) și chiar distribuirea de profituri deținătorilor de polițe prin intermediul primelor finanțate din „câștigurile” bursiere neîncasate. Toate aceste atacuri tipic keynesiene la adresa principiilor tradiționale ale asigurărilor au dus compania sa într-o situație disperată în momentul prăbușirii bursei în 1929 și al declanșării Marii Depresiuni. Drept urmare, colegii lui Keynes din Consiliul de Directori au început să pună la îndoială strategia și deciziile sale. S-au ivit neînțelegeri între ei, care au condus la demisia lui Keynes în 1938, deoarece, după cum afirmă el, nu credea că „stă în puterea mea să îndepărtez erorile managementului și nu doresc să-mi asum în continuare a responsabilitatea pentru ele”. A se vedea John Maynard Keynes, The Collected Writings, Macmillan, Londra, 1983, vol. 12, p. 47 și 114–154. A se vedea, de asemenea, Nicholas Davenport, „Keynes in the City”, în Essays on John Maynard Keynes, Milo Keynes, ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1975, p. 224–225. A se vedea și n. 108 din capitolul 7.

[49] Pe scurt, aparentul avânt (boom) în vânzările de asigurări de viață a fost o iluzie, întrucât sumele corespundeau, în realitate, unor operațiuni total diferite, i.e., depozitelor bancare cu rezervă fracționară. Aceste sume își pierd întreaga strălucire dacă, în loc să le opunem vânzărilor de asigurări tradiționale de viață (mult mai modeste, deoarece solicită abnegație și angajament pe termen lung pentru economisire și precauție), le comparăm cu suma totală a depozitelor bancare dintr-o țară, din care reprezintă doar un mic procent. Când în statistica sectorială sunt incluse doar vânzările de asigurări de viață autentice, situația capătă o nouă perspectivă, iar mirajul pe care vor toți să îl vadă, dar mai cu seamă guvernul, se evaporă.

Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!