Capitolul II. Problemele epistemologice ale științelor acțiunii umane

Capitolul II. Problemele epistemologice ale științelor acțiunii umane

1. Praxeologie și istorie

Există două ramuri principale ale științelor acțiunii umane: praxeologia și istoria.

Istoria constă în colectarea și sistematizarea tuturor datelor furnizate de experiență privind acțiunea umană. Domeniul său este conținutul concret al acțiunii umane. Ea studiază toate preocupările omenești, în infinita lor multiplicitate și varietate, și toate acțiunile individuale, cu implicațiile lor accidentale, speciale și particulare. Ea scrutează ideile care ghidează acțiunile oamenilor și rezultatele acțiunilor întreprinse de ei, îmbrățișând toate aspectele acțiunii umane. Există, pe de o parte, istoria generală și, pe de alta, diverse domenii istorice mai specializate, cum ar fi istoria acțiunilor politice și militare, a ideilor și a filozofiei, a activităților economice, a tehnologiei, a literaturii, a artei și a științei, a religiei, a obiceiurilor și a cutumelor și a multor alte sfere ale vieții umane. Există, de asemenea, etnologia și antropologia, în măsura în care ele nu reprezintă o parte a biologiei; și există psihologia, în măsura în care ea nu este nici fiziologie, nici epistemologie, nici filozofie. Există, în fine, lingvistica, în măsura în care ea nu este nici logică, nici fiziologie a comunicării. [1]

Domeniul de studiu al științelor istorice este trecutul. Ele nu ne pot învăța nimic care să fie valid în cazul tuturor acțiunilor umane, adică și în viitor. Studiul istoriei îl face pe om înțelept [p.31] și socotit. Dar numai prin el însuși, acest studiu nu furnizează nici un fel de cunoștințe sau calificări utilizabile pentru rezolvarea unor probleme concrete.

Științele naturale se ocupă și ele de evenimentele din trecut. Experiența este experiența unor lucruri trecute; nu există nici o experiență a lucrurilor care se vor întâmpla în viitor. Dar experiența, căreia științele naturale îi datorează întregul lor succes, este experiența efectuării unor experimente în cursul cărora elementele individuale ale schimbării pot fi observate în mod separat. Faptele înregistrate în felul acesta pot fi utilizate ca baze pentru inducție – o metodă specifică de inferență, care a furnizat dovezi pragmatice ale utilității sale, deși caracterizarea ei epistemologică satisfăcătoare rămâne încă o problemă nerezolvată.

Experiența cu care trebuie să se confrunte științele acțiunii umane este întotdeauna o experiență care privește fenomene complexe. În domeniul acțiunii umane nu pot fi efectuate nici un fel de experimente de laborator. Nu suntem niciodată în situația de a observa modificarea unui singur element, în vreme ce toate celelalte condiții ale evenimentului rămân neschimbate. Ca experiență a fenomenelor complexe, experiența istorică nu ne furnizează fapte, în accepțiunea în care este întrebuințat termenul în științele naturale, pentru a desemna evenimente izolate, testate experimental. Informația pe care ne-o furnizează experiența istorică nu poate fi utilizată ca material de construcție pentru clădirea de teorii și prezicerea evenimentelor viitoare. Fiecare experiență istorică se pretează la diverse interpretări, și este efectiv interpretată în diverse feluri.

De aceea, postulatele pozitivismului și ale școlilor de metafizică înrudite cu acesta sunt iluzorii. Este imposibil să reformăm științele acțiunii umane după tiparul fizicii și al altor științe naturale. Nu există nici un mijloc de a stabili o teorie a posteriori a comportamentului uman și a evenimentelor sociale. Istoria nu poate nici demonstra nici respinge o afirmație generală, în felul în care științele naturale acceptă sau resping ipoteze pe baza experimentelor de laborator. Nici verificarea experimentală nici falsificarea experimentală a propozițiilor generale nu sunt posibile în domeniul său.

Fenomenele complexe, în producerea cărora se întrepătrund diverse lanțuri cauzale, nu pot testa nici o teorie. Dimpotrivă, asemenea fenomene nu devin inteligibile decât prin mijlocirea unei interpretări în termenii unei teorii dezvoltate în prealabil, din surse diferite. În cazul fenomenelor naturale, interpretarea unui fenomen nu trebuie să contrazică teoriile verificate experimental într-o măsură satisfăcătoare. În cazul evenimentelor istorice nu există asemenea restricții. Comentatorii ar avea libertatea să recurgă la explicații oricât de arbitrare. Acolo unde există ceva de explicat mintea umană n-a întârziat niciodată să [p.32] inventeze unele teorii imaginare ad hoc, lipsite de orice justificare logică.

În domeniul istoriei umane, o constrângere similară celei pe care teoriile testate experimental o impun în cazul tentativelor de a interpreta și elucida evenimente individuale de natură fizică, chimică și fiziologică, este furnizată de praxeologie. Praxeologia este o știință teoretică și sistematică, nu una istorică. Domeniul ei este acțiunea umană ca atare, indiferent de toate circumstanțele înconjurătoare, accidentale și individuale ale actelor concrete. Tipul de cunoaștere furnizat de ea este pur formal și general, independent de conținutul material și trăsăturile particulare ale cazului propriu-zis. Ea urmărește dobândirea de cunoaștere validă în toate situațiile în care condițiile corespund cu exactitate celor implicate în presupozițiile și inferențele sale. Afirmațiile și propozițiile sale nu sunt derivate din experiență. Ele sunt, ca și cele ale logicii și matematicii, a priori. Ele nu se pretează la fi verificate sau falsificate pe baza experienței și a faptelor. Ele sunt, atât logic cât și temporal, antecedente oricărei comprehensiuni a faptelor istorice. Sunt o condiție necesară a oricărei deslușiri intelectuale a evenimentelor istorice. Fără ele nu am fi capabili să vedem în mersul evenimentelor decât modificări caleidoscopice și o dezordine haotică.

2. Caracterul formal și aprioric al praxeologiei

O tendință la modă în filozofia contemporană este de a nega existența oricărei cunoașteri a priori. Întreaga cunoaștere umană, ni se spune, este derivată din experiență. Această atitudine poate fi cu ușurință înțeleasă, ca o reacție excesivă împotriva extravaganțelor teologiei și a filozofiei defectuoase a istoriei și a naturii. Metafizicienii erau foarte dornici să descopere cu ajutorul intuiției precepte morale, semnificația evoluției istorice, proprietățile sufletului și ale materiei și legile care guvernează evenimentele fizice, chimice și fiziologice. Speculațiile lor volatile manifestau o desconsiderare inocentă față de cunoașterea chestiunilor concrete. Convingerea lor era că rațiunea poate explica toate fenomenele și poate răspunde la toate întrebările, fără a face apel la experiența.

Științele naturale moderne își datorează succesul metodei observației și experimentării. Este neîndoielnic că empirismul și pragmatismul sunt îndreptățite în măsura în care nu fac decât să descrie metodele științelor naturale. Dar nu este mai puțin sigur că ele greșesc întru totul în tentativele lor de a respinge orice fel de cunoaștere apriori și de a caracteriza logica, matematica și praxeologia fie drept științe empirice și discipline experimentale, fie drept simple tautologii.

Cu privire la praxeologie, erorile filozofilor trebuie puse pe seama [p.33] ignoranței lor complete în materie de economie [2] și, foarte adesea, a cunoașterii lor uimitor de insuficiente în materie de istorie. În ochii filozofului, abordarea chestiunilor filozofice este o vocație nobilă și sublimă, care nu trebuie coborâtă la nivelul scăzut al altor îndeletniciri lucrative. Profesorului îi repugnă faptul că de pe urma filozofării câștigă un venit; el este ofensat de ideea că câștigă bani, ca și artizanul sau muncitorul agricol. Chestiunile monetare sunt lucruri rele, iar filozoful, care cercetează problemele de importanță supremă a adevărului și a valorilor eterne absolute, n-ar trebui să-și mânjească mintea acordând atenție problemelor economice.

Problema existenței sau inexisenței unor elemente a priori ale gândirii – i.e., a unor condiții necesare și ineluctabile pentru gândire, anterioare oricărui exercițiu al facultăților de concepție și experimentare – nu trebuie confundată cu problema genetică, a felului cum și-a dobândit omul capacitatea sa mentală caracteristic umană. Omul descinde din strămoși non-umani, cărora le lipsea această capacitate. Acești strămoși erau înzestrați cu un anumit potențial, care de-a lungul epocilor de evoluție i-a transformat în ființe înzestrate cu rațiune. Această transformare s-a realizat grație influenței unui mediu cosmic aflat în schimbare, care a influențat generații succesive. De aici, empiristul conchide că principiile fundamentale ale gândirii sunt un rezultat al experienței și reprezintă o adaptare a omului la condițiile sale de mediu.

Această idee conduce, dacă este urmărită în mod consecvent, la concluzia suplimentară că între înaintașii noștri preumani și homo sapiens au existat diverse stadii intermediare. Ar fi existat ființe care, deși nu în întrgime echipate cu facultatea umană de a raționa, erau înzestrate cu unele posibilități rudimentare de gândire rațională. Gândirea lor n-ar fi fost încă structurată logic, ci ar fi fost o minte pre-logică sau, mai precis, o gândire imperfect structurată logic. Funcțiile lor logice incomplete și defectuoase ar fi evoluat, pas cu pas, de la stadiul pre-logic către cel logic. Rațiunea, intelectul și logica ar fi fenomene istorice. Există o istorie a logicii, după cum există și una a tehnologiei. Nimic nu sugerează că logica, așa cum o cunoaștem astăzi, este stadiul ultim și final al evoluției intelectuale. Logica umană reprezintă o fază istorică, situată între non-logica pre-umană, pe de o parte, [p.34] și o logică supraumană, pe de alta. Rațiunea și intelectul, cele mai eficiente înzestrări ale ființelor umane, în lupta lor pentru supraviețuire, sunt subordonate fluxului continuu al evenimentelor zoologice. Ele nu sunt nici eterne, nici inalterabile, ci sunt tranzitorii.

Mai mult, nu există nici un dubiu asupra faptului că fiecare ființă umană repetă, în cursul evoluției sale personale, nu doar metamorfoza fiziologică care transformă o simplă celulă într-un organism de mamifer extrem de dezvoltat, ci, în aceeași măsură, și metamorfoza spirituală care transformă o existență pur vegetativă și animală într-un intelect înzestrat cu rațiune. Această transformare nu se sfârșește odată cu viața prenatală a embrionului, ci doar mai târziu, când nou născutul se trezește, pas cu pas, la starea de conștiență umană. Astfel, fiecare om, în tinerețea sa timpurie, pornește din adâncurile întunericului pentru a trece prin diversele stadii ale structurii logice a minții.

Există apoi cazul animalelor. Suntem pe deplin conștienți de prăpastia de netrecut care separă gândirea noastră de procesele reactive ale minții și ale nervilor acestora. Dar, în același timp, ghicim că anumite forțe se luptă cu disperare în ele pentru a înainta către lumina înțelegerii. Ele sunt ca niște prizonieri, dornici să scape de blestemul întunericului etern și al automatismelor fără ieșire. Le împărtășim sentimentele, deoarece suntem noi înșine într-o poziție similară: de a forța în van limitele aparatului nostru intelectual, râvnind zadarnic la cunoașterea perfectă.

Dar problema elementelor a priori este de altă natură. Ea nu are legătură cu problema felului cum au apărut conștiința și rațiunea. Ea se referă la caracterul esențial și necesar al structurii logice a minții umane.

Relațiile logice fundamentale nu se pretează la a fi dovedite sau infirmate. Orice tentativă de a le demonstra trebuie să le presupună validitatea. Ar fi imposibil să le explicăm unei ființe care nu le-ar poseda și ea în mod independent. Eforturile de a le defini conform regulilor după care se formulează definiții sunt sortite eșecului. Ele sunt propoziții primare, antecedente oricărei definiții nominale sau reale. Sunt categorii ultime și neanalizabile. Mintea umană este absolut incapabilă să imagineze categorii logice incompatibile cu ele. Indiferent cum le-ar apărea ele unor ființe supraumane, pentru om ele sunt inevitabile și absolut necesare. Ele sunt condiția preliminară indispensabilă a percepției, a apercepției și a experienței.

De asemenea, ele sunt condiția prealabilă la fel de indispensabilă a memoriei. Există o tendință, în științele naturale, de a descrie memoria ca pe un caz particular al unui fenomen mai general. Fiecare organism viu păstrează efectele stimulilor la care a fost supus mai devreme, iar configurația prezentă a materiei anorganice [p.35] este modelată de efectele tuturor influențelor cărora le-a fost expusă în trecut. Configurația actuală a universului este un produs al trecutului său. De aceea putem spune, într-un sens metaforic nu foarte precis, că structura geologica a globului terestru păstrează memoria tuturor modificărilor cosmice din trecut și că trupul omului este sedimentarea destinelor și vicisitudinilor înaintașilor săi și ale sale proprii. Dar memoria este ceva în întregime diferit de unitatea structurală și continuitatea evoluției cosmice. Este un fenomen de conștiință, fiind condiționat ca atare de structurile logice a priori. Psihologii s-au arătat intrigați de faptul că omul nu-și amintește nimic din vremea existenței sale ca embrion și ca nou născut. Freud a încercat să explice absența amintirilor ca pe o consecință a suprimării aducerilor aminte nedorite. Adevărul este că nu este nimic de memorat din stadiile inconștiente. Automatismele animale și reacțiile inconștiente la stimuli fiziologici nu constituie material de memorare, nici pentru embrioni și nou născuți, nici pentru adulți. Numai stările conștiente pot fi rememorate.

Mintea umană nu este o tabula rasa, pe care evenimentele exterioare să-și scrie propria lor istorie. Ea este echipată cu o serie de instrumente pentru cunoașterea realității. Omul a dobândit aceste instrumente, i.e., structura logică a minții, în cursul evoluției sale de la amibă până în stadiul actual. Dar aceste instrumente sunt anterioare logic oricărei experiențe.

Omul nu este doar un animal în întregime supus stimulilor care-i determină inevitabil cursul vieții. El este și o ființă care acționează. Iar categoria de acțiune precede logic orice act concret.

Faptul că omul nu are puterea creatoare de a-și imagina categorii incompatibile cu relațiile logice fundamentale și cu principiile cauzalității și al teleologiei ne constrânge să adoptăm ceea ce s-ar putea numi un apriorism metodologic.

Fiecare om, în viața sa cotidiană, este în mod repetat martorul imutabilității și universabilității categoriilor gândirii și ale acțiunii. Cel ce se adresează semenilor săi, dorind să-i informeze și să-i convingă, punând întrebări și răspunzând la întrebările altor oameni, nu poate proceda astfel decât făcând apel la ceva ce au în comun toți oamenii – anume, la structura logică a gândirii umane. Ideea că A ar putea fi în același timp non-A, sau că a prefera pe A lui B ar putea însemna în același timp a prefera pe B lui A este, pur și simplu, de neconceput și absurdă pentru mintea umană. Noi nu avem posibilitatea de a înțelege vreo formă de gândire prelogică sau metalogică. Noi nu putem concepe o lume fără cauzalitate și teleologie.

Pentru om nu contează dacă dincolo de sfera accesibilă [p.36] minții umane există alte sfere, în care se găsește ceva categoric diferit de toată gândirea și acțiunea umană. Nici un fel de cunoaștere din aceste sfere nu pătrunde în mintea umană. Este inutil să ne întrebăm dacă lucrurile în sine sunt diferite de ceea ce ne par nouă a fi, și dacă există lumi pe care nu le putem ghici și idei pe care nu le putem înțelege. Acestea sunt probleme care depășesc domeniul cunoașterii umane. Cunoașterea umană este condiționată de structura minții umane. Dacă ea alege acțiunea umană drept obiect al cercetărilor sale, atunci nu poate fi vorba decât despre studiul categoriilor acțiunii, care sunt proprii minții umane și sunt proiecțiile acesteia asupra lumii externe a devenirii și a schimbării. Toate teoremele praxeologiei se referă exclusiv la aceste categorii ale acțiunii și sunt valide exclusiv în sfera lor de aplicabilitate. Ele nu pretind să furnizeze nici un fel de informații despre lumi și relații nicăieri visate și inimaginabile.

Astfel, praxeologia este umană într-un dublu sens. Este umană deoarece ea susține că teoremele sale, în cadrul sferei precis delimitate de presupozițiile lor subiacente, sunt universal valide pentru orice acțiune umană. De asemenea, ea este umană deoarece se preocupă exclusiv de acțiunea umană și nu aspiră să cunoască nimic despre acțiunea nonumană – fie aceasta subumană sau supraumană.

Pretinsa eterogenitate logică a omului primitiv

O eroare general răspândită este de a crede că scrierile lui Lucien Lévy-Bruhl sprijină doctrina după care structura logică a minții omului primitiv era și este categoric diferită de cea a omului civilizat. Dimpotrivă, ceea ce ne comunică Lévy-Bruhl privitor la funcțiile mentale ale omului primitiv, pe baza unui studiu atent al întregului material etnologic disponibil, demonstrează în mod clar că relațiile și categoriile logice fundamentale ale gândirii și ale acțiunii joacă, în activitățile intelectuale ale sălbaticilor, același rol pe care-l joacă și în propria noastră viață. Conținutul gândirii omului primitiv diferă de cel al gândurilor noastre, dar amândouă au în comun aceeași structură formală și logică.

Este adevărat că Lévy-Bruhl însuși susține că mentalitatea popoarelor primitive are un caracter esențialmente “mistic și prelogic”; reprezentările colective ale omului primitiv sunt reglementate de “legea participării” și sunt, în consecință, indiferente față de legea contradicției. Dar distincția lui Lévy-Bruhl între gândirea prelogică și cea logică se referă la conținutul și nu la forma și structura categorială a gândirii. Într-adevăr, el declară că și printre popoarele noastre există idei și relații între idei guvernate de “legea participării”, care pot fi mai mult sau mai puțin independente, mai mult sau mai puțin estompate, dar cu toate acestea sunt ineradicabile și învecinate cu cele supuse [p.37] legilor rațiunii. “Gândirea prelogică și cea mistică coexistă cu cea logică.” [3]

Lévy-Bruhl situează învățăturile esențiale ale creștinismului în sfera gândirii prelogice. [4] Desigur, numeroase obiecții pot fi și au fost îndreptate împotriva doctrinelor creștine și a interpretărilor lor teologice. Dar nimeni nu s-a hazardat vreodată să afirme că părinții bisericii și filozofii creștini – printre care se numără Sf. Augustin și Sf. Toma din Aquino – erau înzestrați cu minți ale căror structuri logice erau categoric diferite de cele ale contemporanilor noștri. Disputa dintre un om care crede în miracole și un altul care nu crede se referă la conținutul logic al gândirii, nu la forma sa logică. Omul care încearcă să demonstreze posibilitatea și realitatea miracolelor poate să se înșele. Dar demascarea erorii sale este – după cum arată eseurile strălucite datorate lui Hume și Mill – cu siguranță tot atât de complexă din punct de vedere logic ca și respingerea oricărei alte erori filozofice sau economice.

Exploratorii și misionarii relatează că în Africa și în Polinezia omul primitiv se oprește la cea dintâi percepție a lucrurilor și nu cercetează niciodată dacă există vreo cale de a o evita. [5] Educatorii europeni și americani relatează uneori același lucru despre studenții lor. Privitor la populația Mossi, de pe fluviul Niger, Lévy-Bruhl citează observația unui misionar: “Conversațiile cu ei se referă exclusiv la femei, hrană și (în sezonul ploios) la recoltă.” [6] Ce alte subiecte agreau oare mulți dintre contemporanii și vecinii unor Newton, Kant și Lévy-Bruhl?

Concluzia pe care trebuie s-o tragem din studiile lui Lévy-Bruhl este redată cel mai bine în propriile sale cuvinte: “Gândirea primitivă, ca și a noastră, este foarte dornică de a găsi motivele lucrurilor care se întâmplă, dar ea nu le caută în aceeași direcție ca noi.” [7]

Un țăran dornic să obțină o recoltă bogată poate alege diverse metode, în conformitate cu conținutul ideilor sale. El poate celebra anumite rituri magice, poate face un pelerinaj, poate așeza o lumânare ca ofrandă în fața imaginii sfântului său protector, sau poate întrebuința fertilizator mai mult și mai bun. Dar, indiferent ce face, este întotdeauna vorba de o acțiune, i.e., de utilizarea de mijloace pentru atingerea anumitor scopuri. Magia este, într-un sens mai larg, o varietate a tehnologiei. Exorcismul este o acțiune deliberată, care urmărește un țel, bazată pe o viziune asupra lumii pe care majoritatea contemporanilor noștri o resping drept superstițioasă și, de aceea, inadecvată. Dar conceptul de acțiune nu implică faptul că acțiunea este ghidată de o teorie corectă și de o tehnologie care garantează succesul sau că ea își atinge scopul. El implica numai că cel ce efectuează acțiunea crede că mijloacele întrebuințate vor produce efectul dorit. [p.38]

Nici un fel de fapte furnizate de etnologie sau de istorie nu contrazic aserțiunea că structura logică a minții este uniforma pentru toți oamenii, de toate rasele, pentru toate epocile și în toate țările. [8]

3. Structurile a priori și realitatea

Raționamentele aprioriste sunt pur conceptuale și deductive. Ele nu pot genera decât tautologii și judecăți analitice. Toate implicațiile sunt derivate logic din premise și erau dintru început conținute în ele. În consecință, afirmă o obiecție foarte populară, ele nu pot adăuga nimic la cunoașterea noastră.

Toate teoremele geometrice sunt dintru început implicate în axiome. Conceptul de triunghi dreptunghic implică deja teorema lui Pitagora. Această teoremă este o tautologie, iar deducția sa ne furnizează o judecată analitică. Cu toate acestea, nimeni n-ar susține că geometria în general și teorema lui Pitagora în particular nu ne lărgesc sfera cunoașterii. Cunoașterea dobândită prin raționamente pur deductive este și ea creatoare și ne deschide drumul gândirii către sfere inaccesibile în prealabil. Sarcina semnificativă a gândirii aprioriste este, pe de o parte, de a aduce la lumină tot ce se află implicat în categorii, concepte și premise și, pe de altă parte, de a ne arăta ce nu implică ele. Vocația sa este de a face manifest și evident ceea ce în prealabil era ascuns și necunoscut. [9]

În conceptul de bani sunt deja implicate toate teoremele teoriei monetare. Teoria cantitativă nu adaugă cunoașterii noastre nimic care nu este potențial conținut în conceptul de bani. Ea transformă, dezvoltă și desfășoară; ea nu analizează și este, de aceea, tautologică, ca și teorema lui Pitagora în raport cu conceptul de triunghi dreptunghic. Cu toate acestea, nimeni nu ar nega valoarea cognitivă a teoriei cantitative. Ea rămâne necunoscută unei minți care nu a fost luminată de gândirea economică. O lungă serie de încercări nereușite de a soluționa problemele la care ne referim arată că nu a fost în nici un caz ușor să se atingă stadiul de cunoaștere actual.

Faptul că nu ne furnizează o cunoaștere deplină a realității nu este o deficiență a sistemului științific aprioristic. Conceptele și teoremele sale sunt instrumente mentale care deschid calea unei cuprinderi complete a realității; desigur, ele nu constituie deja, în sine, totalitatea cunoașterii factuale despre toate lucrurile. Teoria și comprehensiunea [p.39] realității vii și schimbătoare nu se opun una alteia. Fără teorie, i.e., fără știința aprioristă generală a acțiunii umane, nu poate exista comprehensiune a realității acțiunii umane.

Raportul dintre rațiune și experiență este de multă vreme una din problemele filozofice fundamentale. Ca și pe toate celelalte probleme legate de critica cunoașterii, filozofii l-au abordat numai din perspectiva științelor naturale. Ei au ignorat științele acțiunii umane. Contribuțiile lor sunt inutile pentru praxeologie.

Se obișnuiește ca pentru analiza problemelor epistemologice ale teoriei economice să se adopte una din soluțiile sugerate pentru științele naturale. Unii autori recomandă convenționalismul lui Poincaré. [10] Ei consideră premisele raționamentelor economice ca fiind o chestiune de lingvistică și de convenție axiomatică. [11] Alții preferă să adopte ideile avansate de Einstein. Einstein pune întrebarea: “Cum este cu putință ca matematica, un produs al rațiunii umane care nu depinde de nici un fel de experiență, să fie atât de desăvârșit adecvată obiectelor realității? Este oare gândirea umană capabilă să descopere, fără sprijinul experienței, prin raționament pur, însușirile lucrurilor reale?” Iar răspunsul său este: “În măsura în care teoremele de matematică se referă la realitate, ele nu sunt sigure, iar în măsura în care sunt sigure, nu se referă la realitate.” [12]

Însă științele acțiunii umane diferă radical de științele naturale. Toți autorii care sa grăbesc să construiască un sistem epistemologic al științelor acțiunii umane după modelul științelor naturale comit o eroare lamentabilă.

Adevăratul obiect al praxeologiei, acțiunea umană, izvorăște din aceeași sursă ca și gândirea umană. Acțiunea și rațiunea sunt congenerice și omogene; ele pot chiar fi considerate două aspecte ale aceluiași lucru. Faptul că rațiunea are puterea de a clarifica trăsăturile esențiale ale acțiunii prin pură deducție argumentativă este o consecință a faptului că acțiunea este un produs al rațiunii. Teoremele obținute prin raționamente praxeologice corecte nu sunt doar perfect sigure și incontestabile, asemenea teoremelor corecte de matematică ci mai mult, ele se referă cu întreaga rigiditate a siguranței și incontestabilității lor apodictice la realitatea acțiunii, așa cum se manifestă această în viață și în istorie. Praxeologia furnizează cunoștințe exacte și precise despre lucruri reale.

Punctul de pornire al praxeologiei nu este o selecție de axiome și o decizie referitoare la metodele de procedură, ci o reflecție privitoare la esența acțiunii. Nu există nici o acțiune în care categoriile praxeologice [p.40] să nu se manifeste deplin și perfect. Nu există nici un mod de acțiune imaginabil în care mijloacele și scopurile, sau costurile și veniturile, să nu poată fi clar distinse și precis separate. Nu există nimic care să corespundă numai aproximativ sau incomplet categoriei economice de schimb. Există numai schimb sau nonschimb; iar cu privire la orice schimb, toate teoremele generale referitoare la schimburi sunt valide, în întreaga lor rigiditate și cu toate implicațiile lor. Nu există tranziții de la schimb la nonschimb, sau de la schimb direct la schimb indirect. Nici o experiență efectuată vreodată nu poate contrazice aceste afirmații.

O asemenea experiență ar fi imposibilă în primul rând datorită motivului că toate experiențele privitoare la acțiunea umană sunt condiționate de categoriile praxeologice și devin posibile numai prin aplicarea lor. Dacă nu am fi înzestrați în mintea noastră cu schemele furnizate de raționamentul praxeologic, n-am fi nici odată în măsură să discernem sau să analizăm vreo acțiune. Am percepe mișcări, dar n-am percepe nici cumpărare nici vânzare, nici prețuri, nici rate salariale, rate ale dobânzii, ș.a.m.d. Numai datorită utilizării schemei praxeologice suntem în măsură să experimentăm ceva referitor la un act de cumpărare și vânzare, dar lucrul acesta nu depinde de faptul că simțurile noastre percep concomitent sau nu vreo mișcare a oamenilor și elementelor nonumane din lumea externă. Fără ajutorul cunoașterii praxeologice n-am învăța niciodată nimic despre mediile de efectuare a schimburilor. Dacă am aborda monezile fără o astfel de cunoaștere prealabilă, atunci n-am vedea în ele decât plăcuțe rotunde de metal și nimic mai mult. O experiență privitoare la bani presupune existența unei familiarități cu categoria praxeologică mijloc de schimb.

Experiența privitoare la acțiunea umană diferă de cea privitoare la fenomenele naturale prin aceea că necesită și presupune cunoaștere praxeologică. Acesta este motivul pentru care metodele științelor naturale sunt inadecvate pentru studiul praxeologiei, teoriei economice și istoriei.

Afirmând caracterul aprioric al praxeologiei nu stabilim un plan de dezvoltare al unei viitoare științe, diferite de științele tradiționale ale acțiunii umane. Nu susținem că știința teoretică a acțiunii umane ar trebui să fie aprioristă, ci că ea este și a fost întotdeauna astfel. Orice tentativă de a reflecta la problemele legate de acțiunea umană este inevitabil legată de gândirea aprioristă. În această privință nu este nici o diferență dacă persoanele care discută o problemă sunt teoreticieni care urmăresc numai dobândirea unei cunoașteri pure, sau oameni de stat, politicieni și cetățeni obișnuiți dornici să înțeleagă schimbările care survin și să înțeleagă ce fel de politici publice sau măsuri private le-ar sluji mai bine propriile lor interese. Oamenii pot fi în dezacord cu privire la [p.41] semnificația oricărei experiențe concrete, însă dezbaterile dintre ei se îndepărtează inevitabil de particularitățile accidentale și locale ale evenimentelor avute în vedere, transformându-se în analize ale principiilor fundamentale, care abandonează imperceptibil orice referire la chestiunile factuale care au provocat discuțiile. Istoria științelor naturale reprezintă o listă a teoriilor și ipotezelor abandonate deoarece au fost infirmate de experiență. Să ne reamintim de pildă erorile mecanicii mai vechi, infirmate de Galilei, sau soarta teoriei flogistonului. Nici un astfel de caz n-a fost înregistrat de istoria gândirii economice. Campionii unor teorii logic incompatibile revendică aceleași evenimente drept dovezi că punctul lor de vedere a fost confirmat de experiență. Adevărul este că experiența unui fenomen complex – și nu există nici un altfel de experiențe în domeniul acțiunii umane – poate fi întotdeauna interpretată pe baza unor teorii antitetice diferite. Dacă interpretarea este considerată satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare depinde de valoarea teoriilor în chestiune, apreciată în prealabil pe bază de raționamente aprioriste. [13]

Istoria nu ne poate învăța nici o regulă, principiu sau lege generale. Nu există nici un mijloc de a extrage dintr-o experiență istorică a posteriori vreo teorie sau teoremă privind conduita și politicile umane. Datele istorice n-ar fi decât o acumulare stângace de fapte lipsite de legătură, un munte de confuzie, dacă n-ar putea fi clarificate, aranjate și interpretate de o cunoaștere praxeologică sistematică.

4. Principiul individualismului metodologic

Praxeologia se ocupă cu acțiunile oamenilor luați în mod individual. Numai pe parcursul cercetărilor sale ulterioare se ia cunoștință de cooperarea umană, iar acțiunea socială este tratată ca un caz special al categoriei mai universale a acțiunii umane ca atare.

Acest individualism metodologic a fost atacat vehement de diferite școli metafizice și discreditat sub acuza că reprezintă o eroare nominalistă. Noțiunea de individ, spun criticii, este o abstracție sterilă. Omul real este în mod necesar întotdeauna membru al unui întreg social. Este chiar imposibil să ne imaginăm existența unui om separat de restul omenirii și nelegat de societate. Omul ca om este produsul unei evoluții sociale. Însușirea sa cea mai eminentă, rațiunea, nu putea să apară decât în cadrul mutualismului social. Nu există nici un mod de gândire care să nu depindă de conceptele și noțiunile unui [p.42] limbaj. Dar vorbirea este evident un fenomen social. Omul a fost întotdeauna membrul unui colectiv. Cum întregul își precede părțile sau componentele, atât logic cât și temporal, studiul individului este posterior celui al societății. Singura metodă adecvată de analiză științifică a problemelor umane este cea a universalismului și cea a colectivismului.

Totuși, controversa cu privire la precedența logică a întregului sau a părților sale este sterilă din punct de vedere logic. Noțiunile de întreg și de părți ale acestuia sunt corelative. Ambele sunt, în calitate de concepte logice, atemporale.

Nu mai puțin inadecvată din perspectiva problemei de care ne ocupăm este trimiterea la antagonismul dintre realism și nominalism, ambii termeni fiind înțeleși în sensul în care le-a fost atribuit de scolastica medievală. Este incontestabil că în sfera acțiunii umane entitățile sociale au existență reală. Nimeni nu se încumetă să nege că națiunile, statele, municipalitățile, partidele sau comunitățile religioase sunt chestiuni reale, care determină cursul evenimentelor umane. Departe de a contesta semnificația unor astfel de întreguri colective, individualismul metodologic consideră că una dintre principalele sale sarcini este de a le analiza devenirea și dispariția, modificările structurale și modul de funcționare. Și pentru a rezolva această problemă în mod satisfăcător el alege singura metodă potrivită.

În primul rând, trebuie să realizăm că toate acțiunile sunt întreprinse de indivizi. Un colectiv acționează întotdeauna prin intermediul unuia sau mai multor indivizi, ale căror acțiuni se raportează la colectiv ca la o sursă secundară. Semnificația pe care o atribuie acțiunii indivizii care acționează – și toți cei care sunt afectați de acțiunile lor – este cea care-i determină caracterul. Semnificația este cea care definește o acțiune ca fiind acțiunea unui individ și pe o alta ca fiind acțiunea unui stat, sau a municipalității. Călăul și nu statul este cel care-l execută pe criminal. Semnificația atribuită faptelor de către cei implicați este cea care ne permite să discernem între acțiunile călăului și acțiunile statului. Un grup de oameni înarmați ocupă o poziție. Semnificația acțiunii lor pentru cei implicați este cea care ne permite să imputăm această ocupare nu ofițerilor și soldaților aflați la fața locului, ci națiunilor. Dacă cercetăm semnificația diverselor acțiuni întreprinse de indivizi, trebuie inevitabil să aflăm totul despre acțiunile întregurilor colective. Într-adevăr, un colectiv social nu posedă nici un fel de rezistență sau de realitate dincolo de acțiunile membrilor săi individuali. Viața unui colectiv este trăită prin acțiunile indivizilor care alcătuiesc corpul său. Nu este de conceput nici un colectiv social care să nu se manifeste în acțiunile unor indivizi. Realitatea unui întreg social constă în orientarea și declanșarea de către el a anumitor acțiuni specifice, întreprinse de indivizi. Astfel, calea de cunoaștere a întregurilor colective trece prin analiza acțiunilor individuale. [p.43]

Ca ființă gânditoare și activă, când omul își depășește existența preumană el este deja o ființă socială. Evoluția rațiunii, a limbajului și a cooperării sunt rezultatul aceluiași proces; ele s-au aflat într-o relație inseparabilă și necesară de interdependență mutuală. Dar procesul acesta s-a desfășurat înlăuntrul indivizilor. El a constat din schimbări survenite în comportamentul lor. În afara indivizilor nu există nici o altă substanță în care el să se fi produs. Nu există nici un substrat al societății, altul decât acțiunile indivizilor.

Faptul că există națiuni, state și biserici, că există cooperare socială în cadrul diviziunii muncii, devine manifest numai în acțiunile unor indivizi. Nimeni nu a perceput vreodată o acțiune fără să-i perceapă pe membrii săi. În sensul acesta putem spune că un colectiv social ia ființă prin intermediul acțiunilor unor indivizi. Aceasta nu înseamnă că individul îl precede temporal, ci numai că acțiuni specifice ale indivizilor constituie colectivul.

Nu este necesar să dezbatem dacă un colectiv este suma rezultată din adunarea elementelor sale, sau, mai mult, dacă el este o ființă sui generis, sau dacă este ori nu rezonabil să vorbim despre voința, planurile și acțiunile sale și să-i atribuim un “suflet” distinct. Asemenea pedanterii sunt sterile. Un întreg colectiv reprezintă un aspect particular al acțiunilor diverselor persoane particulare și este, ca atare, un lucru real, care determină cursul evenimentelor.

Este o iluzie să ne închipuim că avem posibilitatea să vizualizăm întregurile colective. Ele nu sunt niciodată vizibile; cunoașterea lor este întotdeauna rezultatul înțelegerii semnificației pe care o atribuie actelor lor oamenii care acționează. Putem vedea o mulțime, i.e., o multitudine de persoane. Dacă această mulțime este o simplă adunare sau o masă (în accepțiunea în care acest termen este utilizat în psihologia contemporană) sau un corp organizat, sau orice alt fel de entitate socială, este o întrebare la care nu putem răspunde decât înțelegând semnificația pe care acești oameni înșiși o dau prezenței lor acolo. Iar această semnificație este întotdeauna semnificația acordată de persoane individuale. Ceea ce ne face să recunoaștem entitățile sociale nu sunt simțurile, ci înțelegerea noastră, un proces mental.

Cei care doresc să înceapă studiul acțiunii umane pornind de la unități colective întâmpină un obstacol insurmontabil prin faptul că același individ poate aparține simultan – și, cu excepția triburilor celor mai primitive, aparține efectiv – unor entități colective diverse. Problemele ridicate de multiplicitatea unităților sociale coexistente și de antagonismele lor mutuale nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul individualismului metodologic. [14] [p.44]

Eu și Noi

Ego-ul este unitatea ființei care acționează. El este indiscutabil dat și nu poate fi dizolvat sau ocolit prin nici un fel de raționamente sau artificii.

Noi reprezintă întotdeauna rezultatul unei sumări, care pune laolaltă două sau mai multe Ego-uri. Dacă cineva spune Eu, nu mai este necesară nici un fel de investigație suplimentară pentru a stabili semnificația spusei sale. Același lucru este valabil pentru Tu și, presupunând că persoana în cauză este indicată cu precizie, pentru El. Dar, când un om spune Noi, sunt necesare informații suplimentare pentru a preciza cine sunt Ego-urile cuprinse în acest Noi. Cei care spun Noi sunt întotdeauna persoane individuale; chiar dacă o spun în cor, încă este vorba despre vorbirea unor anume persoane individuale.

Numitul Noi nu poate acționa altminteri decât prin acțiunile fiecăruia dintre ei, pe cont propriu. Este posibil fie ca ei să acționeze toți laolaltă în deplin acord, fie ca unul dintre ei să acționeze pentru toți. În cazul al doilea, cooperarea celorlalți constă în crearea situației care face acțiunea unui om folositoare și pentru ei. Numai în sensul acesta acționează reprezentantul unei entități sociale pentru un întreg; membrii individuali ai corpului colectiv fie fac astfel încât acțiunea unui singur om să-i privească și pe ei, fie acceptă acest lucru.

Strădaniile psihologiei de a dizolva Ego-ul și de a-l demasca, sub cuvânt că este o iluzie, sunt sortite eșecului. Ego-ul praxeologic este dincolo de orice îndoială. Indiferent ce a fost un om și ce va deveni el mai târziu, în actul efectiv al alegerii și al acțiunii el este un Ego.

Este necesar să distingem între pluralis logicus (și pluralis majesticus destinat exclusiv întrebuințărilor ceremoniale) și pluralis gloriosus. Dacă un canadian care n-a încercat niciodată să patineze spune “Noi suntem cei mai buni jucători de hochei din lume, sau dacă un țărănoi italian afirma cu mândrie “Noi suntem cei mai de seamă pictori din lume”, ei nu induc pe nimeni în eroare. Dar, cu privire la chestiunile politice și economice, sus-pomenitul pluralis gloriosus se transformă în pluralis imperialis și, ca atare, joacă un rol semnificativ în netezirea căii spre acceptarea doctrinelor care determină politicile economice internaționale.

5. Principiul singularismului metodologic

După cum praxeologia pornește de la acțiunea individului, tot astfel ea își începe investigațiile de la acțiuni individuale. Ea nu se ocupă în termeni vagi cu acțiunea umană în general, ci cu acțiunea concretă, pe care un anumit om o întreprinde la o anumită dată și într-un anumit loc. Desigur însă, ea nu se preocupă de caracteristicile accidentale și locale ale acestei acțiuni și nici de ceea ce o distinge de toate celelalte acțini, ci numai de aspectele necesare și universale implicate în executarea ei.

Filozofia universalistă a blocat din vremuri imemoriale [p.45] accesul la înțelegerea satisfăcătoare a problemelor praxeologice, iar universaliștii contemporani continuă să fie total incapabili de a găsi o cale spre ele. Universalismul, colectivismul și realismul conceptual nu văd decât întreguri și universalii. Ei fac speculații despre omenire, națiuni, state, clase, viciu și virtute, bine și rău, despre clase întregi de dorințe și de mărfuri. Ei întreabă, de pildă: De ce este valoarea “aurului” mai mare decât cea a “fierului”. Ei nu găsesc niciodată soluții, ci numai antinomii și paradoxuri. Cel mai bine cunoscut este paradoxul valorii, care a subminat până și opera economiștilor clasici.

Praxeologia pune întrebarea: Ce se întâmplă când omul acționează? Ce înseamnă afirmația că un individ acționează acum și aici, atunci și acolo, la orice moment și în orice loc? Ce se întâmplă dacă el alege un lucru și lasă de o parte altul?

Actul de a alege reprezintă întotdeauna o decizie, o opțiune între diversele posibilități accesibile individului care efectuează alegerea. Omul nu alege niciodată între virtute și viciu, ci numai între două moduri de acțiune, pe care noi le numim, dintr-un punct de vedere pe care l-am adoptat, virtuoase sau vicioase. Un om nu alege niciodată între “aur” și “fier” în general ci, întotdeauna, numai între o anumită cantitate de aur și o anumită cantitate de fier. Fiecare acțiune specifică este strict limitată în consecințele sale imediate. Dacă dorim să ajungem la concluzii corecte, trebuie să cercetăm înainte de orice aceste limitări.

Viață umană este o secvență neîntreruptă de acțiuni individuale . Dar acțiunea individuală nu este nicidecum izolată. Ea reprezintă o verigă intr-un lanț de acțiuni care, împreună, alcătuiesc o acțiune pe un nivel superior, îndreptată către un țel mai îndepărtat. Fiecare acțiune are două aspecte. Pe de o parte, ea este o acțiune parțială, încadrată de o acțiune care țintește mai departe, executarea unei fracțiuni din țelurile stabilite în perspectiva unei acțiuni cu bătaie mai lungă. Pe de altă parte, în raport cu acțiunile urmărite prin executarea propriilor sale părți, ea reprezintă în sine un întreg.

În funcție de amploarea proiectului căruia i se consacră omul care acționează în momentul respectiv va fi pusă în relief acțiunea cu bătaie mai lungă, sau doar o acțiune parțială, îndreptată spre un scop mai imediat. Nu este necesar ca praxeologia să pună întrebări de tipul celor pe care le pune psihologia structurală (Gestaltpsychologie). Calea către realizarea unor lucruri mari trebuie să treacă prin realizarea unor obiective parțiale. O catedrală este altceva decât o grămadă de pietre potrivite laolaltă. Dar singurul procedeu pentru construirea unei catedrale este de a așeza o piatră peste alta. Pentru arhitect obiectivul principal este întregul proiect. Pentru meșterul zidar, el este peretele luat separat, iar pentru ajutorul acestuia, fiecare piatră luată în parte. Ceea ce contează pentru praxeologie este faptul că [p.46] singura metodă de a realiza proiecte mai ambițioase este de a clădi pas cu pas, parte cu parte, pornind de la fundamente.

6. Trăsăturile individuale și trăsăturile schimbătoare ale acțiunii umane

Conținutul acțiunii umane, i.e. țelurile urmărite și mijloacele alese și întrebuințate pentru atingerea acestor țeluri, este determinat de însușirile personale ale fiecărui om care acționează. Fiecare individ este produsul unei lungi descendențe zoologice evolutive, care i-a conturat moștenirea fiziologică. El se naște ca urmaș și ca moștenitor al înaintașilor săi, iar patrimoniul său biologic este precipitatul și sedimentul tuturor împrejurărilor la care au fost supuși strămoșii săi. Când se naște, el nu pătrunde pur și simplu în lume, la modul general, ci într-un mediu anume. Calitățile biologice înnăscute și moștenite, precum și toate amprentele pe care le pune viața pe un om, îl fac să fie ceea ce este în fiecare moment al peregrinajului său. Ele sunt soarta și destinul său. Voința sa nu este “liberă”, în sensul metafizic al termenului. Ea este determinată de acest fundal și de toate influențele cărora el însuși și înaintașii săi le-au fost supuși.

Moștenirea și mediul orientează acțiunile omului. Ele îi sugerează atât scopuri cât și mijloace. El nu trăiește doar ca om in absracto; el trăiește ca fiu al familiei sale, al rasei sale, al poporului său și al epocii sale, ca cetățean al țării sale, ca membru al unui anumit grup social, ca practicant al unei anumite vocații, ca adept al unor anumite idei religioase, metafizice, filozofice și politice, ca parte implicată în diverse feude și controverse. Ideile și criteriile sale valorice nu și le creează el însuși, ci le adoptă de la alți oameni. Ideologia sa este cea pe care i-o impune mediul. Foarte puțini sunt oamenii care au darul de a gândi idei noi și originale și de a schimba corpul tradițional de crezuri și doctrine.

Omul de rând nu se lansează în speculații despre marile probleme. Cu privire la acestea el se bizuie pe autoritatea altora, se comportă “așa cum trebuie să se poarte un om cum se cade”, este ca o oaie în turmă. Tocmai această inerție intelectuală este cea care-l definește pe om ca om de rând. Însă și omul de rând trebuie să aleagă. El alege să adopte modele tradiționale, sau modele adoptate de alții, fiindcă este convins că acest procedeu este cel mai adecvat pentru a-i asigura propria sa bunăstare; și el este gata să-și schimbe ideologia și, în consecință, modul de acțiune, oridecâteori devine convins că aceasta ar servi mai bine propriilor sale interese.

Cea mai mare parte a comportamentului cotidian al omului ține pur și simplu de rutină. El execută [p.47] anumite acte fătă a le acorda o atenție deosebită. El face multe lucruri deoarece a fost învățat în copilărie să le facă, deoarece alte persoane se comportă în mod similar și deoarece așa este obiceiul în mediul în care trăiește. El dobândește obiceiuri și deprinde reacții automate. Dar el se lasă în seama acestor obiceiuri numai pentru că le agreează efectele. Îndată ce descoperă că urmând calea obișnuită ar putea să dăuneze atingerii unor țeluri pe care le consideră mai dezirabile, el își modifică atitudinea. Un om crescut într-o regiune în care apa este curată dobândește obiceiul de a bea apă, de a se spăla și de a se îmbăia fără a-și lua precauții. Când se mută într-un loc unde apa este poluată cu germeni dăunători sănătății, el va da cea mai mare atenție unor proceduri la care nici nu se gândea înainte. El se va supraveghea permanent pe sine, pentru a nu-și face singur rău, lăsându-se necugetat în seama rutinei tradiționale și a reacțiilor sale automate. Faptul că o acțiune se încadrează în mersul obișnuit al lucrurilor, fiind executată, cum s-ar spune, spontan, nu înseamnă că ea nu se datorează unei volițiuni conștiente și unei alegeri deliberate. A te lăsa în seama unei rutine care ar putea fi schimbată este o acțiune.

Praxeologia nu se preocupă de conținutul schimbător al acțiunii, ci cu forma ei pură și cu structura ei categorială. Studiul trăsăturilor accidentale și locale ale acțiunii umane este sarcina istoriei.

7. Domeniul și metoda specifice istoriei

Studiul tuturor datelor factuale privitoare la acțiunea umană constituie domeniul istoriei. Istoricul adună și filtrează critic toate documentele disponibile. Pe baza acestor materiale își abordează el sarcina sa specifică.

S-a spus că sarcina istoriei este de a arăta cum s-au petrecut efectiv evenimentele, fără a impune presupoziții și judecăți de valoare (așadar rămânând wertfrei, i.e., neutră cu privire la toate judecățile de valoare). Relatarea istoricului ar trebui să fie o imagine fidelă a trecutului, o fotografie intelectuală, cum s-ar spune, care să furnizeze descrierea completă și nepărtinitoare a tuturor faptelor. Ea ar trebui să reproducă, pentru ochiul nostru intelectual, întregul trecut, cu toate particularitățile sale.

Desigur, o autentică reproducere a trecutului ar necesita o duplicare ce nu este omenește posibilă. Istoria nu este o reproducere intelectuală, ci o reprezentare condensată a trecutului în termeni conceptuali. Istoricul nu lasă evenimentele să vorbească pur și simplu singure. El le ordonează din perspectiva ideilor subiacente alcătuirii noțiunilor generale pe care le întrebuințează în prezentarea lor. El nu relatează faptele așa cum s-au produs, ci numai faptele relevante. El nu abordează [p.48] documentele fără a face presupoziții, ci echipat cu întregul aparat al cunoașterii științifice din epoca sa, i.e., cu toate învățăturile logicii contemporane, matematicii, praxeologiei și ale științelor naturale.

Este evident că istoricul nu trebuie să se lase influențat de nici un fel de prejudecăți și idei partizane. Acei scriitori care consideră ideile istorice un arsenal de arme, destinat perpetuării feudelor lor partizane, nu sunt istorici, ci propagandiști și apologeți. Ei nu urmăresc să dobândească cunoaștere, ci să justifice programul partidului lor. Ei luptă pentru dogmele unei doctrine metafizice, religioase, naționale, politice sau sociale. Uzurpând numele istoriei pentru scrierile lor, ei o întrebuințează ca pe un paravan, pentru a-i induce în eroare pe cei creduli. Istoricul trebuie să urmărească înainte de orice cunoașterea. El trebuie să se elibereze de orice parțialitate. În sensul acesta, el trebuie să fie neutru cu privire la orice judecăți de valoare.

Postulatul acesta de Wertfreiheit poate fi cu ușurința satisfăcut în sfera științelor aprioriste – logică, matematici și praxeologie – și în cea a științelor naturale experimentale. Nu este dificil, din punct de vedere logic, să trasăm o linie clara de demarcație între abordarea științifică, lipsită de prejudecăți, a acestor discipline și cea distorsionată de superstiții, idei preconcepute și pasiuni. În domeniul istoriei este mult mai dificil să satisfacem cerințele neutralității valorice, deoarece obiectul de studiu al istoriei, conținutul concret, accidental și local al acțiunii umane, este constituit din judecăți de valoare și din proiecțiile lor asupra realității schimbătoare. La fiecare pas al activităților sale istoricul se confruntă cu judecăți de valoare. Judecățile de valoare ale oamenilor ale căror acțiuni le relatează alcătuiesc substratul investigațiilor sale.

S-a spus că istoricul însuși nu poate evita judecățile de valoare. Nici un istoric – nici măcar cronicarul naiv sau reporterul de ziar, nu înregistrează faptele așa cum se petrec ele. Istoricul trebuie să discrimineze, să selecteze anumite evenimente pe care le consideră demne de a fi reținute și peste altele să treacă în tăcere. Această alegere, se spune, implică deja o judecată de valoare. Ea este în mod necesar condiționată de viziunea istoricului asupra lumii și, în acest sens, nu este imparțială, ci rezultată din idei preconcepute. Istoria nu poate fi nicicând altceva decât o distorsiune a faptelor; ea nu poate fi niciodată cu adevărat științifică, adică neutră din punct de vedere valoric și îndreptată numai spre descoperirea adevărului.

Este, desigur, incontestabil că discreția de care dispune istoricul în selectarea faptelor se poate preta la abuzuri. Este posibil și chiar se întâmplă ca alegerea istoricului să se ghideze după criterii partizane. Însă problemele care se ridică sunt cu mult mai complexe decât ne poate lăsa să credem această doctrină populară. Soluția lor trebuie căutată în [p.49] direcția unei cercetări mult mai riguroase a metodelor istoriei.

Când abordează o problemă istorică, istoricul întrebuințează întreaga cunoaștere furnizată de logică, matematică, științele naturale și, îndeosebi, de praxeologie. Însă instrumentele mentale furnizate de aceste discipline non-istorice nu sunt suficiente pentru ducerea sarcinii sale la bun sfârșit. Ele reprezintă pentru el auxiliare indispensabile dar, prin ele însele, nu-i pot furniza un răspuns la întrebările pe care este chemat să le elucideze.

Cursul istoriei este determinat de acțiunile indivizilor și de efectele acestor acțiuni. Acțiunile sunt determinate de judecățile de valoare ale indivizilor care acționează, i. e. de țelurile pe care doresc ei să le atingă și de mijloacele pe care le întrebuințează pentru atingerea acestor țeluri. Alegerea mijloacelor rezultă din întregul corp de cunoștințe tehnologice ale individului care acționează. De multe ori este posibil să apreciem efectele mijloacelor întrebuințate din perspectiva praxeologiei sau a științelor naturale. Însă rămân foarte multe lucruri pentru a căror elucidare nu dispunem de nici un astfel de sprijin.

Sarcina specifică a istoriei, pentru a cărei îndeplinire istoria întrebuințează o metodă specifică, este studiul acestor judecăți de valoare și al efectelor acțiunilor, în măsura în care nu pot fi analizate cu ajutorul mijloacelor furnizate de toate celelalte ramuri ale cunoașterii. Sarcina specifică a istoricului este întotdeauna de a interpreta lucrurile așa cum s-au petrecut ele. Însă el nu poate rezolva această problemă făcând apel doar la teoremele furnizate de toate celelalte științe. La capătul fiecăreia dintre problemele sale rămâne întotdeauna ceva ce se împotrivește elucidării cu ajutorul învățăturilor acestea, provenite din alte științe. Acestea sunt caracteristicile unice și individuale ale fiecărui eveniment, care sunt studiate cu mijloacele înțelegerii.

Unicitatea sau individualitatea care continuă să existe la originea fiecărui fapt istoric, după ce toate mijloacele de interpretare furnizate de logică, matematică, praxeologie și științele naturale au fost epuizate, reprezintă o dată ultimă. Dar, în vreme ce științele naturale nu pot spune nimic despre datele lor ultime, cu excepția faptului că le numesc astfel, istoria poate încerca să facă inteligibile datele ei ultime. Deși este cu neputință să le reducă la cauzele lor – ele n-ar mai fi date ultime dacă aceasta ar fi posibil – istoricul le poate înțelege, deoarece este el însuși o ființă umană. În filozofia lui Bergson această înțelegere se numește intuiție și reprezintă “la sympathie par laquelle on se transporte à l’intérieur d’un objet pour coïncider avec ce qu’il a d’unique et par coséquent d’inexprimable”. [15] Epistemologia germană numește acest act das spezifische Verstehen der [p.50] Geisteswissenschaften, sau pur și simplu Verstehen. Este vorba despre metoda pe care o întrebuințează întotdeauna toți istoricii și toți ceilalți oameni, când comentează evenimentele umane din trecut și anticipează evenimente viitoare. Descoperirea și delimitarea actului de înțelegere a fost una dintre contribuțiile cele mai importante ale epistemologiei moderne. Nu este vorba, desigur, nici de un proiect al unei noi științe care încă nu există și trebuie întemeiată, nici de recomandarea unei noi metode de abordare pentru vreuna din științele deja existente.

Înțelegerea nu trebuie confundată cu aprobarea, fie aceasta și condiționată și circumstanțială. Istoricul, etnologul și psihologul înregistrează acțiuni pur și simplu respingătoare și dezgustătoare pentru sentimentele lor; ei le înțeleg numai ca acțiuni, i. e., stabilesc țelurile lor subiacente și metodele tehnologice și praxeologice întrebuințate pe parcursul executării lor. A înțelege un caz individual nu înseamnă a-l justifica sau a-l scuza.

De asemenea, înțelegerea nu trebuie confundată nici cu actul aprecierii estetice a unui fenomen. Empatia (Einfühlung) și înțelegerea sunt două atitudini radical diferite. Este altceva, pe de o parte, să înțelegem o lucrare de artă din punct de vedere istoric, să-i stabilim locul, semnificația și importanța în fluxul evenimentelor și, pe de altă parte, să o apreciem emoțional, ca pe o operă de artă. Putem privi o catedrală cu ochii istoricului. Dar putem privi aceeași catedrală fie ca admiratorul entuziast, fie ca turistul indiferent și neimplicat. Aceleași persoane sunt capabile de ambele reacții, i.e., de apreciere estetică și de cuprindere științifică mijlocită de înțelegere.

Prin înțelegere se stabilește faptul că un individ sau un grup de indivizi s-au angajat într-o anumită acțiune, rezultată din anumite judecăți de valoare și alegeri și îndreptată spre anumite țeluri, și că ei au întrebuințat pentru atingerea acestor țeluri anumite mijloace sugerate de anumite doctrine tehnologice, terapeutice și praxeologice. Se încearcă, în plus, o apreciere a efectelor și a intensității efectelor provocate de o acțiune; se urmărește ca fiecărei acțiuni să i se atribuie relevanța ei, i.e., impactul ei asupra desfășurării evenimentelor.

Obiectivul înțelegerii este cuprinderea mentală a fenomenelor care nu pot fi în întregime elucidate de logică, matematică, praxeologie și științele naturale, în măsura în care ele nu pot fi lămurite de ansamblul acestor științe. Înțelegerea nu trebuie niciodată să contrazică învățăturile acestor ramuri diferite ale cunoașterii. [16] Existența reală și corporală a [p.51] diavolului este atestată de nenumărate documente istorice, care sunt mai degrabă demne de încredere în toate celelalte privințe. Numeroase tribunale au stabilit, în cursul unor procese legale desfășurate după cuviință, pe baza mărturiilor martorilor și a confesiunilor acuzaților, că diavolul a întreținut legături carnale cu anumite vrăjitoare. Cu toate acestea, nici un apel la înțelegere n-ar putea justifica tentativa unui istoric de a susține că diavolul există într-adevăr și că el se amestecă în evenimentele umane, altfel decât în viziunile minților exaltate.

Deși lucrul acesta este în general recunoscut cu privire la științele naturale, există unii istorici care adoptă o altă atitudine în ce privește teoria economică. Ei încearcă să contrapună teoremelor acestora din urmă invocarea unor documente care ar dovedi, chipurile, lucruri incompatibile cu aceste teoreme. Ei nu realizează faptul că fenomenele complexe nici nu dovedesc nici nu infirmă vreo teoremă și, de aceea, nu pot sta mărturie împotriva nici unei afirmații teoretice. Istoria economică nu este posibilă decât datorită faptului că există o teorie economică, în măsură să arunce o lumină asupra acțiunilor economice. Dacă n-ar exista o asemenea teorie, relatările privitoare la faptele economice n-ar fi decât o colecție de date disparate, pasibile de orice interpretare arbitrară.

8. Concepție și înțelegere

Sarcina științelor acțiunii umane este comprehensiunea semnificației și relevanței acesteia. În acest scop, ele întrebuințează două procedee epistemologice diferite: concepția și înțelegerea. Concepția este instrumentul mental al praxeologiei; înțelegerea este instrumentul mental specific al istoriei.

Cunoașterea praxeologică este o cunoaștere conceptuală. Ea se referă la ceea ce este necesar în acțiunea umană. Este o cunoaștere a universaliilor și a categoriilor.

Cunoașterea istorică se referă la ceea ce este unic și individual în fiecare eveniment sau clasă de evenimente. Ea începe prin a analiza fiecare obiect al studiilor sale cu ajutorul instrumentelor mentale furnizate de toate celelalte științe. Odată depășit acest stadiu preliminar, ea se confrunta cu propria sa problemă specifică: elucidarea trăsăturilor unice și individuale ale împrejurării cu mijloacele înțelegerii.

După cum am spus mai sus, s-a afirmat că istoria nu poate fi nicicând științifică, deoarece înțelegerea istoriei depinde de judecățile subiective de valoare ale istoricului. Înțelegerea, se afirmă, nu este decât un eufemism pentru arbitrar. Scrierile istoricilor sunt, fără excepție, parțiale și părtinitoare; ei nu relatează fapte, ci le distorsionează. [p.52]

Este, desigur, adevărat că există cărți de istorie scrise din diverse puncte de vedere. Există istorii ale reformei scrise din punct de vedere catolic și altele scrise din punctul de vedere protestant. Există istorii “proletare” și istorii “burgheze”, istorici tory și istorici whig; fiecare națiune, partid și grup lingvistic are proprii săi istorici și propriile sale idei cu privire la istorie.

Dar problemele pe care le ridică aceste diferențe de interpretare nu trebuie confundate cu distorsiunea deliberată a faptelor de către propagandiști și apologeți care se dau drept istorici. Faptele care pot fi stabilite în mod indubitabil pe baza materialului furnizat de sursele disponibile trebuie consemnate. Aceasta este sarcina preliminară a istoricului și ea nu ține de domeniul înțelegerii. Este o sarcină care trebuie îndeplinită făcând apel la instrumentele furnizate de toate științele nonistorice. Fenomenele sunt consemnate în urma cercetării critice atente a documentelor disponibile. În măsura în care teoriile nonistorice pe care-și întemeiază istoricul cercetarea critică a izvoarelor sunt suficient de credibile și de sigure, nu poate exista nici un dezacord arbitrar cu privire la înregistrarea fenomenelor ca atare. Ceea ce afirmă istoricul este fie corect, fie contrar faptelor, fie dovedit, fie infirmat de documentele disponibile, fie vag, deoarece izvoarele nu ne furnizează informații suficiente. Experții pot fi în dezacord, dar numai în limitele unei interpretări rezonabile a probelor existente. Discuțiile lor nu permit nici un fel de afirmații arbitrare.

Pe de altă parte, istoricii sunt foarte adesea în dezacord cu privire la învățăturile științelor nonistorice. De aici pot apărea, desigur, controverse privitoare la cercetarea critică a documentelor și la concluziile care trebuie trase din ele. Se nasc conflicte insolubile. Însă cauza lor nu este o atitudine arbitrară față de fenomenul istoric concret. Ele provin din controversele nerezolvate privitoare la științele nonistorice.

Un istoric chinez din antichitate putea să relateze cum păcatul împăratului a atras după sine o secetă catastrofală și cum ploaia a reînceput să cadă când stăpânul și-a ispășit păcatul. Nici un istoric contemporan n-ar accepta o asemenea relatare. Doctrina meteorologică presupusă de ea contravine fundamentelor necontestate ale științelor naturale actuale. Dar în privința multor chestiuni teologice, biologice și economice nu există o asemenea unanimitate. De aceea, istoricii nu cad de acord.

Un adept al doctrinei rasiale a arianismului nordic va respinge orice relatare privitoare la realizările intelectuale și morale ale raselor “inferioare”, socotind-o fabuloasă și de-a dreptul incredibilă. El va reacționa la [p.53] asemenea relatări așa cum reacționează toți istoricii moderni la istoria chinezească de mai sus. Între persoanele care consideră că evangheliile reprezintă cuvântul divin și cele în ochii cărora acestea nu sunt decât documente de proveniență umană nu se poate ajunge la nici un acord cu privire la vreun fenomen din istoria creștinătății. Istoricii catolici și protestanți sunt în dezacord cu privire la multe chestiuni factuale deoarece pornesc de la idei teologice diferite. Un mercantilist sau un neomercantilist va fi în mod necesar în dezacord cu un economist. O relatare a istoriei monetare germane din perioada 1914-1923 este condiționată de doctrinele monetare ale autorului. Evenimentele Revoluției Franceze sunt prezentate în maniere întru totul diferite de cei care cred în drepturile sacre ale regelui miruit și de adepții altor idei.

Dezacordurile istoricilor legate de asemenea chestiuni nu privesc calitatea lor de istorici, ci felul cum aplică ei științele nonistorice la obiectul de studiu al istoriei. Dezacordul lor este de aceeași natură cu cel referitor la miracolele de la Lourdes, existent între medicii agnostici și membrii comitetului medical de consemnare a acestor miracole. Numai aceia care cred că faptele își scriu propria lor poveste pe tabula rasa a minții umane îi învinuiesc pe istorici pentru asemenea divergențe de opinii. Ei nu realizează că istoria nu poate fi nicicând studiată fără presupoziții și că disensiunile privitoare la presupoziții, i.e. întregul conținut al ramurilor nonistorice ale cunoașterii, trebuie să afecteze stabilirea faptelor istorice.

Aceleași presupoziții determină de asemenea și decizia istoricului în privința selecției faptelor care urmează a fi menționate și a celor care urmează a fi omise, fiind socotite irelevante. În cercetarea cauzelor pentru care o vacă nu dă lapte, un veterinar modern va ignora complet orice relatări privitoare la ochiul rău al unei vrăjitoare; vederile sale ar fi putut fi diferite cu trei sute de ani în urmă. Tot astfel, istoricul reține din multitudinea evenimentelor petrecute înaintea faptului de care se ocupă, pe acelea care ar fi putut contribui la apariția – sau amânarea — lui și le ignoră pe cele care, în lumina cunoștințelor sale asupra științelor nonistorice, nu l-ar fi putut influența.

În consecință, modificările survenite în rezultatele științelor nonistorice atrag cu necesitate după ele rescrierea istoriei. Fiecare generație trebuie să reia din nou aceleași probleme istorice, deoarece ele i se prezintă într-o lumină diferită. Viziunea teologică asupra lumii din vremurile mai îndepărtate ducea la o abordare a istoriei diferită de cea la care duc teoremele științelor naturale moderne. Economia subiectivistă produce lucrări de istorie foarte diferite [p.54] de cele bazate pe doctrinele mercantiliste. În măsura în care divergențele din lucrările istoricilor provin din aceste dezacorduri, ele nu sunt un rezultat al pretinsei inexactități și precarități a științelor istorice. Dimpotrivă, ele sunt rezultatul lipsei de unanimitate din domeniul acelor științe distincte de istorie, numite îndeobște certe și exacte.

Pentru a evita orice posibilă neînțelegere este bine să insistăm asupra câtorva observații suplimentare. Divergențele discutate mai sus nu trebuie confundate:

1. Cu distorsiunile deliberate ale faptelor, făcute din rea intenție.

2. Cu tentativele de justificare sau de condamnare a acțiunilor din punct de vedere legal sau moral.

3. Cu inserțiile pur ocazionale ale unor observații ce exprimă judecăți de valoare în cadrul unei reprezentări strict obiective a stării de lucruri. Un tratat de bacteriologie nu pierde din obiectivitate dacă autorul său, acceptând punctul de vedere uman, consideră prezervarea vieții umane ca fiind un țel ultim și, adoptând acest criteriu, etichetează drept bune metodele de combatere a germenilor și drept rele pe cele care nu dau rezultate. Dacă o asemenea carte ar fi scrisă de un germen, el ar inversa aceste judecăți, dar conținutul material al cărții nu ar diferi de cel al bacteriologului uman. Tot astfel, un istoric european care se ocupă cu invaziile mongole din secolul al treisprezecelea poate vorbi despre evenimente “favorabile” sau „defavorabile” deoarece adoptă punctul de vedere al apărătorilor europeni ai civilizației occidentale. Dar aprobarea de către el a criteriului valoric al uneia din părțile implicate nu afectează în mod necesar conținutul material al studiului. Acesta poate fi – din punctul de vedere al cunoașterii contemporane – absolut obiectiv. Un istoric mongol l-ar putea adopta în întregime, excepție făcând numai asemenea observații ocazionale.

4. Cu reprezentarea acțiunilor uneia din părțile implicate în acțiuni diplomatice sau militare. Confruntarea grupurilor aflate în conflict poate fi analizată din punctul de vedere al ideilor, motivațiilor și scopurilor care animă actele fiecăreia dintre părți. Pentru a dobândi o înțelegere completă asupra evenimentelor este necesar să se țină seama de faptele ambelor părți. Urmările sunt rezultatul interacțiunii amândurora. Dar, pentru a le înțelege acțiunile istoricul trebuie să privească lucrurile așa cum le-au apărut ele oamenilor care au acționat la momentul critic, nu numai cum le vedem noi acum, din punctul de vedere al cunoașterii noastre actuale. Istoria politicilor adoptate de Lincoln în perioada săptămânilor și lunilor care au precedat izbucnirea Războiului civil este, desigur, incompletă. Indiferent dacă istoricul simpatizează cu unioniștii sau cu confederații, sau dacă este [p.55] absolut neutru, el poate analiza în mod obiectiv politicile lui Lincoln din primăvara lui 1861. O astfel de investigație reprezintă un preambul indispensabil pentru a răspunde la întrebarea mai cuprinzătoare care este cum a izbucnit Războiul Civil.

În fine, după ce am lămurit aceste chestiuni, este acum posibil să abordăm problema centrală: Există vreun element subiectiv în actul înțelegerii istorice? Iar în caz afirmativ, cum afectează el rezultatele studiilor istorice?

În măsura în care sarcina înțelegerii este de a stabili faptele că oamenii au fost motivați de anumite judecăți de valoare și că ei au urmărit anumite scopuri, nu poate exista nici un fel de neînțelegere printre istorici, i.e., printre persoanele care urmăresc cunoașterea evenimentelor din trecut. Poate exista incertitudine determinată de insuficiența informației furnizate de izvoarele disponibile. Însă lucrul acesta nu are nimic de a face cu înțelegerea. El se referă la sarcinile preliminare de care trebuie să se achite istoricul.

Dar înțelegerea mai are o sarcină de îndeplinit: aceea de a estima efectele și intensitatea efectelor provocate de o anumită acțiune. Ea trebuie să stabilească relevanța fiecărei motivații și a fiecărei acțiuni.

Ne confruntăm aici cu una din principalele diferențe existente între fizică și chimie, pe de o parte, și științele acțiunii umane, pe de alta. În domeniul evenimentelor fizice și chimice există (sau, cel puțin, se admite în general că există) relații constante între magnitudini, iar omul e capabil să descopere aceste constante, cu un grad rezonabil de acuratețe, efectuând experimente de laborator. În sfera acțiunii umane nu există nici un fel de relații constante ca acestea, în afara tehnologiei fizice și chimice și a terapeuticii. Pentru câtva timp, economiștii au crezut că descoperiseră o asemenea relație constantă, care să exprime efectele unei schimbări a cantității de monedă asupra prețurilor mărfurilor. Se afirma că o creștere sau o scădere a cantității de monedă aflată în circulație trebuie să ducă la modificări proporționale ale prețurilor mărfurilor. Economia modernă a demonstrat limpede și incontestabil caracterul eronat al acestei aserțiuni. [17] Economiștii care doreau să înlocuiască “economia calitativă” cu ceea ce numeau ei o “economie cantitativă” comiteau o eroare gravă. În domeniul teoriei economice nu există relații constante și, de aceea, nu este posibilă efectuarea de măsurători. Dacă un statistician constată că o creștere de 10% a ofertei de cartofi în Atlantis, la un moment dat, a fost urmată de o scădere de 8% a prețului la cartofi, el nu a demonstrat nimic privitor la ceea ce s-a întâmplat, sau ar putea să se întâmple, în urma unei schimbări a ofertei de cartofi în altă țară sau în alt moment. El nu a măsurat [p.56] “elasticitatea cererii” la cartofi, ci a stabilit un fapt istoric unic și individual. Nici o persoană inteligentă nu se poate îndoi de faptul că felul de a se purta al oamenilor în ce privește cartofii, sau orice altă marfă, este schimbător. Diverși indivizi prețuiesc diferit aceleași lucruri, iar evaluările acelorași indivizi se modifică odată cu schimbarea împrejurărilor. [18]

În afara domeniului istoriei economice nimeni nu s-a aventurat vreodată să susțină că în istoria umană se manifestă relații constante. Este drept că în cursul conflictelor armate din trecut, care i-au opus pe europeni popoarelor înapoiate de alte rase, un soldat european putea înfrunta de regulă mai mulți luptători aborigeni. Dar nimeni n-a fost vreodată suficient de necugetat pentru a “măsura” magnitudinea superiorității europene.

Impracticabilitatea măsurării nu se datorează absenței procedeelor tehnice necesare pentru efectuarea măsurătorii, ci absenței unor relații constante. Dacă n-ar fi vorba decât de insuficiențe tehnice, ar fi posibile estimări aproximative, în anumite cazuri cel puțin. Dar problema principală este că nu există relații constante. Contrar afirmației repetate fără încetare de pozitiviștii ignoranți, teoria economică nu este înapoiată fiindcă nu este “cantitativă”. Ea nu este cantitativă și nu efectuează măsurători deoarece nu există constante. Cifrele statistice privitoare la evenimentele economice sunt date istorice. Ele ne comunică ce s-a întâmplat într-o împrejurare istorică irepetabilă. Evenimentele fizice pot fi interpretate pe baza cunoașterii noastre referitoare la relațiile constante, dobândite experimental. Evenimentele istorice nu se pretează la o astfel de interpretare.

Istoricul poate enumera toți factorii care au contribuit la producerea unui anumit efect cunoscut și toți factorii care au lucrat împotriva celor dintâi și care ar fi putut determina întârzierea și diminuarea efectului final. Dar el nu poate coordona decât prin înțelegere diverșii factori cauzali, pentru a-i pune într-un raport cantitativ cu efectele produse. El nu poate atribui fiecăruia din cei n factori rolul lor în producerea efectului P, decât apelând la înțelegere. Înțelegerea este, așa zicând, echivalentul în domeniul istoriei al analizelor cantitative și al măsurătorilor.

Tehnologia ne poate comunica ce grosime trebuie să aibă o placă de oțel pentru a nu fi străpunsă de un glonț tras cu o pușcă Winchester de la o distanță de 300 de yarzi. Ea ne poate, astfel, răspunde la întrebarea de ce a fost sau nu a fost rănit de glonț un om adăpostit îndărătul unei plăci de oțel de o grosime dată. Istoria este neputincioasă să explice cu același grad de certitudine de ce s-a produs o creștere de 10% a prețului la lapte sau [p.57] de ce președintele Roosevelt l-a înfrânt pe guvernatorul Dewey în alegerile din 1944, sau de ce a fost guvernată Franța între 1870 și 1940 după o constituție democratică. Asemenea chestiuni nu se pretează la nici un alt fel de abordare în afara celei bazate pe înțelegere.

Înțelegerea urmărește să-i atribuie fiecărui factor istoric relevanța sa. Nu există loc pentru arbitrar sau capricii în exercițiul înțelegerii. Libertatea istoricului este limitată de strădania lui de a furniza o explicație satisfăcătoare realității. Steaua sa călăuzitoare trebuie să fie căutarea adevărului. Dar în procesul înțelegerii este inevitabil implicat un element de subiectivitate. Înțelegerea istoricului este întotdeauna marcată de amprenta personalității sale. Ea reflectă modul de a gândi al autorului.

Științele a priori – logica, matematica și praxeologia – urmăresc dobândirea de cunoaștere necondiționat validă, pentru toate ființele înzestrate cu structura logică a minții umane. Științele naturale urmăresc dobândirea unei cunoașteri valide pentru toate ființele înzestrate nu numai cu facultatea rațiunii umane, ci și cu simțurile umane. Uniformitatea logicii și a senzațiilor umane este cea care asigură acestei ramuri ale cunoașterii caracterul lor de validitate universală. Acesta este în orice caz, principiul călăuzitor al studiilor efectuate de fizicieni. Ei au început să întrevadă limitele demersurilor lor numai în anii din urmă, când, abandonând pretențiile excesive ale înaintașilor lor, fizicienii au descoperit “principiul de incertitudine.” Astăzi, ei realizează faptul că există inobservabile a căror inobservabilitate este o chestiune de principiu epistemologic. [19] Înțelegerea istorică nu poate furniza niciodată rezultate care să trebuiască acceptate de către toți oamenii. Doi istorici care sunt întru totul de acord asupra învățăturilor științelor nonistorice și asupra faptelor, în măsura în care acestea pot fi stabilite fără a apela la înțelegerea relevanței lor, pot fi în dezacord cu privire la înțelegerea acestor fapte proprie fiecăruia. Ei pot fi întru totul de acord în stabilirea faptului că a, b și c sunt cauzele care au contribuit împreună la producerea efectului P; totuși, între ei pot subzista dezacorduri importante cu privire la relevanța contribuțiilor specifice ale lui a, b și c la producerea efectului final. În măsura în care înțelegerea urmărește să atribuie fiecărui factor relevanța sa, ea este influențabilă de judecăți subiective. Desigur, acestea nu sunt judecăți de valoare, ele neexprimând preferințele istoricului. Acestea sunt judecăți de relevanță. [20] [p.58]

Între istorici pot exista dezacorduri din diverse motive. Ei pot adopta puncte de vedere diferite cu privire la rezultatul științelor nonistorice; își pot întemeia raționamentele pe o familiaritate mai mult sau mai puțin completă cu faptele; pot înțelege în mod diferit motivele și țelurile oamenilor care au acționat, precum și mijloacele întrebuințate de aceștia. Toate aceste divergențe sunt susceptibile de a fi eliminate prin argumente “obiective”. Dar, în măsura în care istoricii nu sunt de acord în privința judecăților de relevanță, este imposibil de găsit o soluție pe care orice om aflat în deplinătatea facultăților mentale să fie nevoit să o accepte.

Între metodele intelectuale întrebuințate de științe și cele utilizate de omul de rând, în raționamentele sale mundane cotidiene, nu există o diferența de natură. Omul de știință și nespecialistul întrebuințează aceleași instrumente; numai că cel dintâi le întrebuințează cu mai multă pricepere și precauție. Înțelegerea nu este un privilegiu al istoricului. Ea este o îndeletnicire a tuturor. Când urmărește condițiile mediului său, oricine se comportă ca un istoric. Cu toții întrebuințăm înțelegerea atunci când ne confruntăm cu incertitudinea evenimentelor viitoare, la care trebuie să ne adaptăm propriile acțiuni. Demersul intelectual caracteristic speculatorului constă într-o înțelegere a relevanței diverșilor factori care determină evenimentele viitoare; și – să accentuăm încă din stadiul acesta timpuriu al investigațiilor noastre – acțiunea țintește întotdeauna, în mod necesar, către viitor și către condiții care sunt de aceea incerte, ea fiind astfel întotdeauna o speculație. Omul care acționează privește, așa-zicând, cu ochii istoricului în viitor.

Istorie naturală și istorie umană

Cosmogonia, geologia și istoria transformărilor biologice sunt discipline istorice, care se ocupă de evenimentele unice din trecut. Totuși, ele operează exclusiv cu metodele epistemologice ale științelor naturale și nu sunt silite să apeleze la înțelegere. Uneori trebuie să recurgă la estimări ale unor magnitudini care nu sunt decât aproximative. Dar astfel de estimări nu sunt judecăți de relevanță. Ele sunt metode de determinare a relațiilor cantitative mai puțin perfecționate decât măsurătorile “exacte”. Întrebuințarea lor nu trebuie confundată cu situația existentă în domeniul științelor acțiunii umane, care este caracterizată de absența relațiilor constante.

Dacă vorbim despre istorie ne referim implicit numai la istoria acțiunii umane, al cărei instrument mental specific este înțelegerea.

Afirmația că științele naturale moderne își datorează toate realizările metodei experimentale este uneori pusă la îndoială, cu referire la astronomie. Însă astronomia modernă este, în esență, o aplicație a legilor fizice, descoperite experimental pe pământ, la corpurile cerești. În vremurile mai îndepărtate, astronomia se baza mai ales pe ipoteza că mișcările corpurilor cerești nu [p.59] își schimbă cursul. Copernic și Kepler încercau, pur și simplu, să ghicească ce curbă descrie traiectoria pământului, când acesta se mișcă în jurul soarelui. Cercul fiind considerat “cea mai perfectă” curbă, Copernic l-a ales pentru trebuințele teoriei sale. Ulterior, procedând de asemenea pe ghicite, Kepler a înlocuit cercul cu elipsa. Numai în urma descoperirilor lui Newton a devenit astronomia o știință naturală în sens strict.

9. Despre tipurile ideale

Istoria se preocupă de fapte unice și irepetabile, de fluxul ireversibil al evenimentelor umane. Un eveniment istoric nu poate fi descris fără a face referire la persoanele implicate, la locul și la data desfășurării sale. În măsura în care o întâmplare poate fi istorisită fără a face asemenea referiri ea nu este un eveniment istoric, ci un fapt aparținând științelor naturale. Relatarea faptului că profesorul X a efectuat un anumit experiment în laboratorul său, pe data de 20 februarie 1945, este relatarea unui eveniment istoric. Fizicianul se consideră îndreptățit să facă abstracție de persoana experimentatorului, ca și de data și locul experimentului. El reține doar acele circumstanțe care, în opinia sa, sunt relevante pentru producerea rezultatului obținut și care, dacă se repetă, vor produce din nou același rezultat. El transformă evenimentul istoric într-un fapt ce aparține științelor naturale empirice. El ignoră interferența activă a experimentatorului, încercând să și-l imagineze ca pe un observator indiferent și un raportor al realității neadulterate. Nu cade în sarcina praxeologiei de a se ocupa cu problemele epistemologice ale acestei filozofii.

Deși sunt unice și irepetabile, evenimentele istorice au un lucru în comun: ele sunt acțiuni umane. Istoria le înțelege ca acțiuni umane; ea le concepe semnificația prin mijlocirea cogniției praxeologice și le înțelege semnificația, cercetându-le trăsăturile unice și individuale. Pentru istorie, ceea ce contează întotdeauna sunt semnificațiile atribuite faptelor de către personajele implicate: semnificația pe care o atribuie ei stării de lucruri pe care doresc s-o modifice, cea pe care o atribuie acțiunilor lor și cea pe care o atribuie efectelor produse de acțiunile lor.

Perspectiva din care istoria aranjează și asortează multiplicitatea infinită a evenimentelor este aceea a semnificațiilor lor. Singurul principiu utilizabil pentru sistematizarea obiectelor sale – oameni, idei, instituții, entități sociale și artefacte – este afinitatea semnificațiilor. În funcție de afinitatea semnificațiilor, ea grupează elementele în tipuri ideale.

Tipurile ideale sunt noțiunile întrebuințate în cercetarea istorică și în reprezentarea rezultatelor sale. Ele sunt concepte ale înțelegerii. Ca atare, ele sunt în întregime diferite de categoriile [p.60] și conceptele praxeologice și de conceptele științelor naturale. Un tip ideal nu este un concept de clasă, deoarece descrierea sa nu specifică linii de demarcație a căror prezență să determine cert și inambiguu apartenența la o anumită clasă. Un tip ideal nu poate fi definit. El trebuie caracterizat prin enumerarea acelor trăsături de a căror prezență depinde, în linii mari, apartenența sau nonapartenența unui specimen la tipul ideal în cauză, într-o împrejurare dată. O trăsătură definitorie pentru tipurile ideale este că nu toate caracteisticile lor trebuie să fie prezente în fiecare exemplar concret. Dacă absența unei anumite carateristici împiedică sau nu includerea unui specimen concret în tipul ideal respectiv depinde de o judecată de relevanță, care apelează la înțelegere. Însuși tipul ideal provine din înțelegerea motivațiilor, ideilor și țelurilor indivizilor care acționează și a mijloacelor întrebuințate de ei.

Un tip ideal nu are absolut nimic de a face cu instrumentele și mediile statistice. Majoritatea caracteristicilor la care se referă tipurile ideale nu se pretează la cuantificări numerice; fie și numai pentru acest motiv, ele nu ar putea fi luate în calcul prin metode statistice. Însă motivul principal pentru care așa stau lucrurile este altul. Mediile statistice ilustrează comportamentul membrilor unei clase sau ai unui tip, delimitate în prealabil cu ajutorul unei definiții sau caracterizări care apelează la alte criterii, prin raportare la trăsături care nu intervin în definiție sau în caracterizare. Apartenența la o clasă sau la un tip trebuie să fie cunoscută înainte ca statisticianul să înceapă investigarea unor proprietăți speciale și să întrebuințeze rezultatul investigațiilor sale pentru construirea unei medii. Putem afla media de vârstă a senatorilor Statelor Unite și putem calcula medii privitoare la comportamentul unei clase de vârstă a populației cu privire la o anumită problemă. Dar este imposibil, din punct de vedere logic, să definim apartenența la o clasă sau la un tip în funcție de o medie.

Nici o problemă istorică nu poate fi elucidată fără a recurge la tipuri ideale. Chiar atunci când istoricul se ocupă de o persoană individuală, sau de un eveniment singular, el nu poate evita referirea la tipuri ideale. Când vorbește despre Napoleon, el trebuie să întrebuințeze tipuri ideale ca acelea de comandant, dictator, sau lider revoluționar; iar dacă se referă la Revoluția Franceză, el trebuie să întrebuințeze tipuri ideale ca acelea de revoluție, dezintegrarea unui regim constituit, anarhie. Este posibil ca referirea la anumite tipuri ideale să nu constea decât în respingerea aplicabilității lor la cazul în speță, însă toate evenimentele istorice sunt descrise și interpretate prin invocarea de tipuri ideale. Când se confruntă cu evenimente trecute sau viitoare, omul de rând trebuie întotdeauna să recurgă și el la tipuri ideale și o face întotdeauna în mod tacit.

Dacă întrebuințarea unui anumit tip ideal este sau nu utilă [p.61] și facilitează cuprinderea intelectuală adecvată a fenomenelor, nu se poate stabili decât prin înțelegere. Nu tipul ideal e cel care determină modul de înțelegere, ci modul de înțelegere e cel ce necesită construcția și întrebuințarea tipurilor ideale corespunzătoare.

Tipurile ideale sunt construite cu ajutorul ideilor și conceptelor dezvoltate de toate ramurile nonistorice ale cunoașterii. Fiecare act de cunoaștere istorică este, desigur, condiționat de descoperirile celorlalte științe, de care este dependent și pe care nu trebuie niciodată să le contrazică. Însă cunoașterea istorică are un alt obiect de studiu și o altă metodă decât aceste alte științe, iar ele, la rândul lor, n-au nevoie să apeleze la înțelegere. Astfel, tipurile ideale nu trebuie confundate cu conceptele proprii științelor nonistorice. Același lucru se poate spune și cu privire la categoriile și conceptele praxeologice. Acestea furnizează, desigur, instrumentele mentale indispensabile pentru studiul istoriei. Dar ele nu se referă la înțelegerea evenimentelor unice și individuale care fac obiectul istoriei. De aceea, un tip ideal nu poate consta niciodată din simpla adoptare a unui concept praxeologic.

Se întâmplă adesea ca un termen întrebuințat de praxeologie pentru a desemna un concept praxeologic să fie întrebuințat de istoric pentru a desemna un tip ideal. În cazul acesta, istoricul întrebuințează un singur cuvânt pentru a exprima două lucruri diferite. El întrebuințează uneori termenul cu semnificația sa praxeologică, dar, cel mai adesea, îl întrebuințează pentru a desemna un tip ideal. În cazul din urmă istoricul îi atribuie cuvântului o semnificație diferită de semnificația sa praxeologică; el îl transformă, transferându-l într-un domeniu diferit de studiu. Conceptul economic de “antreprenor” aparține unui alt nivel decât acela al tipului ideal de “antreprenor”, așa cum este acesta întrebuințat de istoria economică și de economia descriptivă. (Pe un al treilea nivel se situează termenul legal de “antreprenor”.) Termenul economic de “antreprenor” este un concept definit cu precizie, care în cadrul teoriei economiei de piață desemnează o funcție riguros integrată. [21] Tipul ideal istoric de “antreprenor” nu include aceiași membri. Nimeni nu se gândește, atunci când îl întrebuințează, la lustragii, șoferi de taxiuri care sunt proprietari ai mașinilor lor, mici afaceriști și mici fermieri. Ceea ce stabilește teoria economică în ce-i privește pe antreprenori este riguros valid pentru toți membrii acestei clase, fără nici un fel de raport cu situarea lor temporală și geografică, sau cu diversele lor ramuri de activitate. Rezultatele pe care le stabilește istoria economică în privința tipurilor sale ideale pot să varieze în funcție de diversele epoci, țări, ramuri de activitate și numeroase alte împrejurări. Istoria întrebuințează puțin tipul ideal general de antreprenor. Ea se preocupă mai mult de tipuri ca acelea de antreprenor american pe vremea lui Jefferson, [p.62] industrii grele germane în epoca lui Wilhelm al II-lea, manufacturi de textile din Noua Anglie în ultimele decenii care au precedat primul Război Mondial, așa numita haute finance protestantă din Paris, antreprenori care s-au afirmat prin forțe proprii, și așa mai departe.

Dacă întrebuințarea unui anumit tip ideal este recomandabilă depinde întru totul de modul de înțelegere. Astăzi se utilizează foarte frecvent două tipuri ideale: partidele de stânga (progresiste) și cele de dreapta (fasciste). Cel dintâi înglobează democrațiile occidentale, unele dictaturi latino-americane și bolșevismul rusesc; cel de-al doilea, fascismul italian și nazismul german. Această clasificare este rezultatul unui anumit mod de înțelegere. Un alt mod ar reliefa contrastul dintre democrație și dictatură. Bolșevismul rus, fascismul italian și nazismul german aparțin tipului de guvernare dictatorial, iar sistemele occidentale tipului ideal de guvernare democratică.

Interpretarea teoriei economice ca pe studiu al comportamentului unui tip ideal, cel de homo oeconomicus, a fost una din erorile fundamentale comise de Școala Istorică de Wirtschaftliche Staatswissenschaften din Germania și de cea a instituționalismului din America. Conform acestei doctrine, teoria economică tradițională, sau ortodoxă, nu se preocupă de comportamentul omului așa cum este și acționează el în realitate, ci de o imagine ipotetică, fictivă. Ea construiește o ființa animată exclusiv de motivații “economice”, i.e., exclusiv de intenția de a obține cel mai mare profit material cu putință. O asemenea ființă, spun criticii aceștia, nu are și nu a avut niciodată un corespondent în realitate; ea este fantoma unei filozofii deficitare, rupte de realitate. Nici o ființă umană nu este motivată exclusiv de dorința de a deveni cât mai bogată cu putință; mulți oameni nu sunt câtuși de puțin influențați de o asemenea patimă josnică. Când studiem viața și istoria este ridicol să ne preocupăm de un asemenea homuncul iluzoriu.

Chiar dacă aceasta ar fi o descriere adecvată a semnificației economiei clasice, homo oeconomicus cu siguranță n-ar fi un tip ideal. Tipul ideal nu este o încorporare a unui singur aspect al diverselor țeluri și dorințe umane, ci este, întotdeauna, reprezentarea fenomenelor complexe ale realității, fie acestea reprezentate de oameni, instituții sau ideologii.

Economiștii clasici căutau să explice formarea prețurilor. Ei erau pe deplin conștienți de faptul că prețurile nu sunt produsul activității unui anumit grup de oameni, ci rezultatul interacțiunii tuturor membrilor unei societăți de piață. Aceasta este semnificația afirmației lor, că cererea și oferta determină formarea prețurilor. Însă economiștii clasici au dat greș în încercările lor de a furniza o teorie satisfăcătoare a valorii. Ei s-au dovedit incapabili de a găsi soluția aparentului paradox al valorii. Ei erau intrigați [p.63] de pretinsul paradox că “aurul” este mai prețuit decât “fierul”, deși cel din urmă este mai “folositor” decât cel dintâi. Ei n-au izbutit, astfel, să clădească o teorie generală a valorii și să urce îndărăt pe firul logic, de la fenomenele schimbului de piață și al producției, până la sursele lor ultime, comportamentele consumatorilor. Această deficiența i-a silit să-și abandoneze planul ambițios, de a dezvolta o teorie generală a acțiunii umane. Ei au trebuit să se mulțumească cu o teorie care explica numai activitatea oamenilor de afaceri, fără a putea urca până la opțiunile tuturor, ca determinanți ultimi ai acesteia. Ei s-au ocupat exclusiv de acțiunile oamenilor de afaceri dornici să cumpere de pe piețele cele mai ieftine și să vândă pe cele mai scumpe. Consumatorul a rămas în afara câmpului lor teoretic. Epigonii mai târzii ai economiei clasice au explicat și justificat insuficiența aceasta, ca pe o procedură deliberată și necesară din punct de vedere metodologic. Limitarea investigațiilor la un simplu aspect al preocupărilor umane – anume la cel “economic” – făcea parte, spuneau ei, dintr-un plan deliberat al economiștilor. Era în intenția lor să întrebuințeze o imagine fictivă a omului mânat numai de motivații economice și să le neglijeze pe toate celelalte, deși erau pe deplin conștienți de faptul că în realitate oamenii sunt mânați de multe alte motivații “noneconomice”. Studiul acestor motivații diferite, susțineau o parte din acești interpreți, nu cade în sarcina teoriei economice, ci al altor ramuri ale cunoașterii. Un alt grup admitea că analiza acestor motivații “noneconomice” și influența lor asupra formării prețurilor este și o sarcină a teoriei economice, dar considerau că ea trebuie lăsată în seama generațiilor viitoare. Vom arăta într-un stadiu ulterior al cercetărilor noastre că distincția aceasta, între motivații “economice” și motivații “noneconomice” ale acțiunii umane, este deficitară. [22] Pentru un moment nu este necesar decât să realizăm faptul că această doctrină, a laturii “economice” a acțiunii umane, deformează grav învățătura economiștilor clasici, care n-au avut niciodată intenția pe care le-o atribuie această doctrină. Ei urmăreau să elucideze formarea reală a prețurilor – nu a unor prețuri fictive, care ar exista dacă oamenii ar acționa sub imboldul unor condiții ipotetice, diferite de cele care îi influențează în realitate. Prețurile pe care încearcă ei să le explice – și le explică efectiv, deși fără a le deduce până la capăt din alegerile consumatorilor – sunt prețurile reale de piață. Cererea și oferta de care vorbesc ei sunt factori reali, determinați de toate motivațiile care-i mână pe oameni să cumpere sau să vândă. Insuficiența teoriei lor constă în faptul că n-au urcat până la cauzele ultime ale cererii, pentru a o deduce din alegerile consumatorilor. Dar ideea că cererea, așa cum întrebuințau ei acest concept în expunerile lor, era determinată exclusiv [p.64] de motivații “economice”, distincte de cele “noneconomice”, nu le aparține. Deoarece își limitau câmpul de studiu la acțiunile oamenilor de afaceri, ei nu se confruntau cu motivațiile consumatorilor ultimi. Cu toate acestea, teoria prețurilor pe care o profesau se dorea o explicație a prețurilor reale, independente de motivațiile și ideile care-i mână pe consumatori.

Economia subiectivistă modernă pornește de la soluția aparentului paradox al valorii. Ea nici nu-și limitează teoremele doar la acțiunile oamenilor de afaceri, nici nu analizează un homo oeconomicus fictiv. Ea studiază categoriile inexorabile ale acțiunii tuturor. Teoremele sale privitoare la prețurile mărfurilor, ratele salariale și cele ale dobânzilor se referă la toate aceste fenomene fără a ține în nici un fel seama de motivațiile care-i determină pe oameni să cumpere sau să vândă, sau să se abțină de la a cumpăra sau a vinde. A sosit vremea să descalificăm complet orice referire la tentativa sortită eșecului de a justifica neajunsurile mai vechilor economiști făcând apel la fantoma lui homo oeconomicus.

10. Metoda științelor economice

Scopul praxeologiei este explicarea categoriei de acțiune umană. Tot ce este necesar pentru deducția tuturor teoremelor praxeologice este cunoașterea esenței acțiunii umane. Deținem această cunoaștere deoarece suntem oameni; ea nu-i lipsește nici unei ființe care descinde din oameni și pe care condițiile patologice n-au redus-o la o existență doar vegetativă. Pentru a înțelege aceste teoreme nu este necesară nici un fel de experiență, după cum nici un fel de experiență, fie ea oricât de complexă, nu le-ar putea dezvălui unei ființe care nu ar ști a priori ce este acțiunea umană. Singura cale de cogniție a acestor teoreme este analiza logică a cunoașterii noastre inerente referitoare la categoria de acțiune. Trebuie să ne gândim și să reflectăm la structura acțiunii umane. Ca și logica și matematicile, cunoașterea praxeologică se găsește în noi; ea nu provine din afara noastră.

Toate conceptele și teoremele praxeologiei sunt implicate în categoria de acțiune umană. Prima noastră sarcină este de a le extrage și a le deduce, de a le explicita implicațiile și de a defini condițiile universale ale acțiunii ca atare. După ce vom fi arătat care sunt condițiile implicate în orice acțiune, va trebui să avansăm mai departe și să definim – desigur, într-un sens categorial și formal – condițiile mai puțin generale necesare pentru moduri speciale de acțiune. Ar fi posibil să ne achităm de această a două sarcină delimitând toate condițiile imaginabile și deducând din ele toate inferențele logic permisibile. Un asemenea sistem atotcuprinzător ar furniza o teorie referitoare nu numai la acțiunea umană așa cum există ea, în condițiile și circumstanțele date de lumea reală, în [p.65] care trăiește și acționează omul. Ea s-ar referi, în egală măsură, la acțiunea ipotetică, așa cum s-ar desfășura ea în condițiile irealizabile ale lumilor imaginare.

Însă țelul științei este cunoașterea realității. Ea nu este nici gimnastică mentală nici divertisment logic. De aceea, praxeologia își limitează cercetările la studiul acțiunii în acele condiții și pornind de la acele presupoziții care sunt date în realitate. Ea studiază acțiunea în condiții ireale și irealizabile numai în două împrejurări: atunci când cercetează stările de lucruri care, deși nu s-au realizat în lumile trecute și prezentă, ar putea eventual deveni reale în viitor; și atunci când examinează condiții ireale și irealizabile deoarece o asemenea cercetare este necesară pentru o cuprindere satisfăcătoare a celor ce se petrec în condițiile realității prezente.

Dar această trimitere la experiență nu știrbește caracterul aprioric al praxeologiei și al economiei. Experiența nu face decât să ne orienteze curiozitatea către anumite probleme și să ne-o îndepărteze de altele. Ea ne spune ce trebuie să explorăm, dar nu ne spune cum am putea proceda în căutarea noastră de cunoaștere. Mai mult, nu experiența, ci numai gândirea este cea care ne învață că – și când anume – este necesar să investigăm anumite condiții ipotetice irealizabile, pentru a înțelege ce se petrece în lumea reală.

Dezutilitatea (sau indezirabilitatea) muncii nu are un caracter categorial și aprioric. Ne putem imagina în mod necontradictoriu o lume în care munca nu cauzează neplăcere, și putem descrie starea de lucruri care ar exista într-o asemenea lume. [23] Însă lumea reală este condiționată de dezutilitatea muncii. Numai teoremele bazate pe presupoziția că munca este un factor de neplăcere sunt aplicabile pentru înțelegerea celor ce se petrec în lumea aceasta

Experiența ne învață că există dezutilitate a muncii. Dar nu o face direct. Nici un fenomen nu se recomandă pe sine ca fiind dezutilitatea muncii. Nu există decât date factuale care, pe temeiul cunoașterii apriorice, sunt interpretate ca însemnând că oamenii consideră agrementul (leasure) – i.e. absența muncii – ceteris paribus, ca fiind o situație mai dezirabilă decât cheltuirea de muncă. Vedem că oamenii renunță la avantaje pe care le-ar putea dobândi muncind mai mult – așadar, că ei sunt gata să facă sacrificii pentru a se bucura de agrement. Inferăm pornind de la acest fapt că agrementul este valorizat ca un bun și că munca este privită ca o povară. Fără a recurge la cogniția noastră praxeologică preliminară n-am fi nicicând în măsură să atingem această concluzie.

O teorie a schimbului indirect și toate teoriile ulterioare, clădite pe ea – cum ar fi teoria creditului de circulație – nu sunt aplicabile decât în vederea interpretării evenimentelor dintr-o lume în care se practică schimbul indirect. [p.66] Într-o lume de schimburi constând numai din troc, ea n-ar fi decât un joc intelectual. Este improbabil că economiștii dintr-o asemenea lume, presupunând că știința economică s-ar fi putut măcar naște în cadrul ei, ar fi acordat vreo atenție problemelor schimbului indirect, banilor și tuturor celorlalte. În lumea noastră actuală însă, cercetările de felul acesta constituie o parte esențială a teoriei economice.

Faptul că praxeologia, păstrând un ochi fixat pe înțelegerea realității, se concentrează pe investigarea acelor probleme care slujesc scopului acesta, nu alterează caracterul aprioric al raționamentelor sale. Dar el caracterizează modul în care teoria economică, până în prezent singura parte elaborată a praxeologiei, își prezintă rezultatele și preocupările.

Teoria economică nu adoptă metoda logicii și a matematicii. Ea nu prezintă un sistem integrat de raționamente pur apriorice, desprinse de orice referire la realitate. Introducând presupoziții în raționamentele sale, ea beneficiază de faptul că analiza respectivelor presupoziții poate furniza servicii utile pentru înțelegerea realității. În tratatele și monografiile sale, ea nu separă strict știința de aplicațiile teoremelor sale la soluționarea unor probleme istorice și politice concrete. Pentru organizarea prezentării rezultatelor sale, ea adoptă o formulă în care se întrețes teoria apriorică și interpretarea fenomenelor istorice.

Este limpede că felul acesta de a proceda îi este impus teoriei economice de însăși natura și esența obiectului său de studiu. El și-a dovedit utilitatea. Pe de altă parte, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că manevrarea acestei metode aparte și oarecum ciudate din punct de vedere logic necesită prudență și subtilitate, și că mințile necritice și superficiale s-au rătăcit în mod repetat, confundând cu neatenție cele două metode epistemologice diferite implicate aici.

Nu există nimic de felul unei metode istorice de abordare a teoriei economice, sau al unei discipline a teoriei economice instituționale. Există doar teorie economică și istorie economică. Cele două nu trebuie niciodată confundate. Toate teoremele teoriei economice sunt în mod necesar valide, în toate împrejurările în care toate presupozițiile făcute sunt prezente. Desigur, ele nu au nici o semnificație practică în situațiile în care aceste condiții nu sunt prezente. Teoremele referitoare la schimbul indirect nu sunt aplicabile la condițiile în care nu există decât schimb direct. Dar aceasta nu le știrbește validitatea. [24]

Faptul acesta a fost obliterat de strădania guvernelor [p.67] și a grupurilor puternice de presiune de a discredita teoria economica și de a-i defăima pe economiști. Despoții și majoritățile democratice sunt îmbătați de putere. Ei sunt siliți să admită, cu părere de rău, că sunt supuși legilor naturii. Dar ei resping fie și numai ideea de lege economică. Oare nu sunt ei legislatorii supremi? Oare nu au ei puterea să zdrobească orice adversar? Nici un senior războinic nu este gata să admită existența vreunor alte limite decât cele care-i sunt impuse de către o forță armată superioară. Se găsesc întotdeauna scribi servili, gata să hrănească această complezență, dezvoltând doctrinele adecvate. Ei își intitulează prezumțiile lor denaturate “economie istorică”. În fapt, istoria economică este un lung șir de politici guvernamentale care au eșuat, deoarece au fost croite cu o supremă nepăsare față de legile economice.

Este imposibil să înțelegem istoria gândirii economice dacă nu ținem seama de faptul că teoria economică este, ca atare, o sfidare a vanității celor aflați la putere. Un economist nu poate fi niciodată favoritul autocraților și al demagogilor. În ochii lor, el este întotdeauna sămânța discordiei, și cu cât sunt mai convinși, în sinea lor, că obiecțiile lui sunt fondate, cu atât îl urăsc mai mult.

Confruntați cu toată această agitație frenetică, est util să lămurim faptul că punctul de plecare al tuturor raționamentelor praxeologice și economice, categoria de acțiune umană, este imun la toate criticile și obiecțiunile. Nici un fel de recurs la considerații istorice și empirice, oricare ar fi ele, nu poate duce la descoperirea vreunei erori în propoziția că oamenii urmăresc deliberat anumite țeluri pe care și le aleg. Întreaga vorbărie despre iraționalitate, adâncurile insondabile ale sufletului uman, spontaneitatea fenomenelor vii, automatisme, reflexe și tropisme, nu poate invalida aserțiunea că omul își întrebuințează rațiunea pentru realizarea țelurilor și dorințelor sale. Pornind de la fundamentul de neclintit al categoriei de acțiune umană, praxeologia și teoria economică avansează, pas cu pas, folosindu-se de raționamentul discursiv. Definindu-și cu precizie presupozițiile și ipotezele, ele clădesc un sistem de concepte și explicitează toate inferențele implicate în raționamentele logic incontestabile. Față de rezultatele astfel obținute sunt posibile numai două atitudini: fie putem identifica erori logice în secvența deducțiilor care conduc la aceste rezultate, fie suntem nevoiți să le recunoaștem corectitudinea și validitatea.

Este zadarnic să se obiecteze că viața și realitatea nu sunt logice. Viața și realitatea nu sunt nici logice, nici ilogice; ele sunt pur și simplu date. Însă logica este singurul instrument de care dispune omul pentru înțelegerea amândurora. Este zadarnic să se obiecteze că viața și istoria sunt inscrutabile și inefabile, și că rațiunea umană nu poate nicicând accede până în intimitatea miezului lor. Criticii se contrazic pe ei înșiși articulând cuvinte despre inefabil și [p.68] dezvoltând teorii – teorii deficitare, desigur – despre cele de nepătruns. Multe lucruri sunt situate dincolo de raza de acțiune a minții umane. Dar, în măsura în care omul este capabil să dobândească vreun fel de cunoaștere, fie ea oricât de limitată, el nu are la dispoziție decât o singură cale de acces, cea deschisă de rațiune.

Nu mai puțin iluzorii sunt tentativele de a contrapune înțelegerea teoremelor economice. Domeniul înțelegerii istorice se limitează exclusiv la elucidarea acelor probleme ce nu pot fi în întregime elucidate de către științele non-istorice. Înțelegerea nu trebuie să contrazică niciodată teoriile dezvoltate de științele non-istorice. Înțelegerea nu poate sluji la nimic altceva decât, pe de o parte, la stabilirea faptului că anumiți oameni motivați de anumite idei au urmărit anumite scopuri și au întrebuințat anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri și, pe de altă parte, la atribuirea relevanței lor specifice diverșilor factori istorici, în măsura în care acest lucru nu se poate face numai cu ajutorul științelor non-istorice. Înțelegerea nu-l îndrituiește pe istoricul contemporan să afirme că exorcismele au constituit vreodată metoda de însănătoșire a vitelor bolnave. Tot astfel, ea nu-i permite nici să susțină că legile economice n-ar fi fost valide în Roma Antică sau în Imperiul Incașilor.

Omul nu este infailibil. El caută adevărul, adică cea mai adecvată înțelegere a realității, în măsura în care structura minții și a rațiunii sale i-o fac accesibilă. Omul nu poate deveni nicicând atotștiutor. El nu poate fi nicicând absolut sigur că cercetările sale nu l-au atras pe cărări greșite și că ceea ce consideră el ca fiind cu siguranță adevărat nu este cumva o eroare. Tot ce poate face omul este să-și supună iarăși și iarăși teoriile celor mai critice demersuri de reexaminare. În cazul economistului, aceasta înseamnă să parcurgă îndărăt tot lanțul deductiv al teoremelor, până la fundamentul lor ultim, cert și indiscutabil, categoria de acțiune umană, și să verifice cu cea mai mare grijă toate presupozițiile și inferențele care duc de la acest fundament la teorema în discuție. Nu se poate afirma că această procedură este o garanție împotriva erorilor. Dar ea este, neîndoielnic, cea mai eficace metodă de evitare a erorilor.

Praxeologia – și teoria economică de asemenea, în consecință – reprezintă un sistem deductiv. Forța ei se bizuie pe punctul de plecare al deducțiilor sale, categoria de acțiune umană. Nici o teoremă economică nu poate fi considerată validă (sound) dacă nu este solid ancorată de acest fundament, printr-un lanț irefutabil de raționamente deductive. O afirmație făcută în absența unei asemenea legături este arbitrară și plutește în vânt. Este imposibil să analizăm un segment special al teoriei economice fără să-l încadrăm într-un sistem complet al acțiunii.

Științele empirice pornesc de la evenimente singulare și avansează de la cazul unic și individual către universal. Dezvoltarea lor se pretează la specializare. Ele se pot concentra pe anumite segmente, [p.69] fără a păstra în atenție întregul domeniu al disciplinei. Economistul nu trebuie niciodată să fie un specialist. Orice problemă ar analiza, el trebuie întotdeauna să-și fixeze privirea asupra întregului sistem.

Istoricii păcătuiesc adesea în această privință, ei sunt gata să inventeze teoreme ad-hoc. Uneori ei nu înțeleg că este imposibil să extragem vreun raport de cauzalitate din studiul fenomenelor complexe. Ambiția lor, de a investiga realitatea fără a recurge la ideile pe care ei le desconsideră, socotindu-le preconcepute, este zadarnică. În fapt, ei întrebuințează doctrine populare al căror caracter eronat și contradictoriu a fost de multă vreme demonstrat.

11. Limitele conceptelor praxeologice

Categoriile și conceptele praxeologice sunt elaborate pentru înțelegerea acțiunii umane. Ele devin contradictorii și lipsite de sens îndată ce încercăm să le aplicăm la analiza unor condiții diferite de cele ale vieții umane. Antropomorfismul naiv al religiilor primitive este inacceptabil pentru filozofie. Însă tentativele filozofilor de a defini, întrebuințând concepte praxeologice, atributele unei ființe absolute, libere de limitațiile și slăbiciunile existenței umane, nu sunt mai puțin îndoielnice.

Filozofii scolastici și teologii, precum și teiștii și deiștii din Epoca Rațiunii, și-au imaginat o ființă absolută și perfectă, neschimbătoare, omnipotentă și atotștiutoare, dar cu toate acestea capabilă de planificare și de acțiune, de urmărirea unor țeluri și de întrebuințarea unor mijloace pentru atingerea acestor țeluri. Dar acțiunea nu poate fi atribuită decât unei ființe nemulțumite, iar acțiunea repetată numai unei ființe lipsite de puterea de a-și îndepărta neplăcerile odată pentru totdeauna, printr-un singur gest. O ființă activă este nemulțumită și, de aceea, nu este atotputernică. Dacă ar fi mulțumită n-ar acționa, iar dacă ar fi atotputernică și-ar fi îndepărtat de multă vreme, definitiv, nemulțumirea. Pentru o ființă atotputernică nu există nici un motiv constrângător de a alege între diverse stări de insatisfacție; ea nu este silită să se mulțumească doar cu cel mai mic rău. Omnipotența ar înseamnă puterea de a realiza orice și de a te bucura de satisfacție deplină fără a fi constrâns de nici un fel de limite. Dar această stare este incompatibilă cu însuși conceptul de acțiune umană. Pentru o ființă atotputernică nu există categoriile de scopuri și mijloace. Ea se situează deasupra înțelegerii umane, a conceptelor și a înțelegerii. Pentru ființa atotputernică, fiecare “mijloc” furnizează servicii nelimitate; ea poate întrebuința orice “mijloace” pentru atingerea oricăror țeluri; ea poate atinge orice țeluri fără utilizarea nici unui mijloc. Închipuirea conceptului de atotputernicie în mod consecvent, până la ultimele sale consecințe logice, depășește facultățile minții umane. Paradoxurile sunt insolubile. Are ființa atotputernică [p. 70] puterea de a realiza ceva care să fie apoi imun la intervențiile sale ulterioare? În caz afirmativ, rezultă că există limite ale puterii sale și încetează de a mai fi atotputernică; în caz contrar, ea nu este, chiar în virtutea acestui fapt, atotputernică.

Sunt omnipotența și atotștiința compatibile? Atotștiința presupune că toate ce se vor întâmpla în viitor sunt deja inalterabil determinate. Dacă există omniștiință, omnipotența este de neconceput. Impotența de a schimba ceva din cursul predeterminat al evenimentelor ar îngrădi puterea oricărui agent.

Acțiunea este o manifestare a unei potențe și a unui control care sunt limitate. Este o manifestare a omului, care este constrâns de puterile circumscrise ale intelectului său, de natura fiziologică a corpului său, de vicisitudinile mediului său și de raritatea factorilor externi de care depinde bunăstarea sa. Este zadarnic să enumerăm imperfecțiunile și slăbiciunile vieții umane, dacă ceea ce urmărim este să descriem ceva absolut perfect. Însăși ideea de perfecțiune absolută este, sub toate aspectele, măcinată de contradicții interne. Starea de perfecțiune absolută trebuie conceputa ca fiind completă, finală și ferită de orice schimbare. Schimbarea n-ar putea decât să-i știrbească perfecțiunea și s-o reducă la o stare mai puțin perfectă; însăși perspectiva că o schimbare poate surveni este incompatibilă cu conceptul de perfecțiune absolută. Însă absența schimbării – i.e., imutabilitatea, rigiditatea și imobilitatea perfecte – este echivalentă cu absența vieții. Viața și perfecțiunea sunt incompatibile, după cum sunt și moartea și perfecțiunea.

Cel ce viețuiește este imperfect deoarece este supus schimbării; cel mort este imperfect deoarece nu trăiește.

Limbajul oamenilor vii și activi se pretează la formarea de comparative și superlative pentru a compara diverse grade. Dar absolutul nu este un grad; el este o noțiune limită. Absolutul este indeterminabil, de negândit și inefabil. Este o concepție himerică. Nu există nimic de felul unei fericiri perfecte, unor oameni perfecți, unei beatitudini. Orice tentativă de a descrie condițiile unui tărâm al abundenței, sau ale vieții îngerilor, duc la paradoxuri. Acolo unde există condiții, există limite și nu perfecțiune; există tentative de a depăși obstacole, există frustrări și nemulțumiri.

După ce filozofii au abandonat căutarea absolutului, ea a fost preluată de utopiști. Ei țes vise despre o stare perfectă. Ei nu realizează că statul, aparatul social de constrângere și coerciție, este o instituție destinată să facă față imperfecțiunii umane și că funcția sa esențială este de a aplica pedepse minorităților, în scopul protejării majorităților de consecințele dăunătoare ale anumitor acțiuni. Dacă oamenii a fi “perfecți” n-ar fi nevoie de nici o [p.71] constrângere sau coerciție . Însă utopiștii nu țin seama de natura umană și de condițiile inalterabile ale vieții umane. Godwin socotea că omul ar putea deveni nemuritor în urma abolirii proprietății private. [25] Charles Fourier bolborosea despre un ocean de limonadă în loc de apă sărată. [26] Sistemul economic al lui Marx nesocotea cu nonșalanță raritatea factorilor materiali de producție. Troțky visa un paradis proletar în care “tipul omului de rând se va ridica la înălțimile unor Aristotel, Goethe sau Marx. Și deasupra acestor culmi se vor înălța noi vârfuri.” [27]

În zilele noastre, himerele cele mai populare sunt stabilizarea și securitatea. Vom testa soliditatea acestor sloganuri mai târziu.


Note

1. Istoria economică, economia descriptivă și statistica economică fac parte, desigur, din istorie. Termenul de sociologie este întrebuințat în două sensuri diferite. Sociologia descriptivă se ocupă cu acele fenomene istorice ale acțiunii umane care nu privesc economia descriptivă; ea interferează, într-o anumită măsură, cu domeniul de studiu al etnologiei și al antropologiei. Sociologia generală, pe de altă parte, abordează experiența istorică dintr-un punct de vedere mai universal decât celelalte ramuri ale istoriei. Istoria propriu-zisă studiază, de pildă, un anumit oraș, sau orașele dintr-o anumită perioadă, sau un anumit popor, sau o anumită arie geografică. Max Weber, în principalul său tratat (Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen, 1922, pp. 513-600) analizează orașul în general, i.e., întreaga experiență istorică privitoare la orașe, fără nici o limitare dictată de perioadele istorice, regiunile geografice sau popoarele, națiunile, rasele și civilizațiile individuale.

2. Cu greu se poate numi un filozof care să fi fost mai complet familiarizat cu diversele ramuri ale cunoașterii contemporane decât Begson. Totuși, o observație marginală din ultima sa carte importantă demonstrează clar că Bergson era complet ignorant în ce privește teorema fundamentală a teoriei moderne a valorii și a schimbului. Vorbind depre schimb, el notează: “l’on ne peut le pratiquer sans s’être demandé si les deux objets échangés sont bien deux même valeur, c’est–à-dire échangeables contre un même troisième.” (Les Deux Sources de la morale et de la religion, Paris, 1932, p. 68.)

3. Lévy-Bruhl, How Natives Think, trad. De L. A. Clare, New York, 1932, p. 396.

4. Ibid., p. 377.

5. Lévy-Bruhl, Primitive Mentality, trad. de L. A. Clare, New York, 1923, pp. 27-29.

6. Ibid., p., 27.

7. Ibid., p., 437.

8. A se vedea formulările strălucite datorate lui Ernst Cassirer, Philosophie der symbolischen Formen, Berlin, 1925, II, 78.

9. Știința, spune Meyerson, este “l’acte par lequel nous ramenons à l’identique ce qui nous a, tout d’abord , paru n’être pas tel.” (De l’Explication dans les sciences, Paris 1927, p. 154). A se vedea și Morris R. Cohen, A Preface to Logic, New York, 1944, pp. 11-14.

10. Henri Poincaré, La Science et l’hypothèse, Paris, 1918, pp 69.

11. Felix Kaufmann, Methodology of the Social Sciences, Londra, 1944, pp. 46-47.

12. Albert Einstein, Geometrie und Erfahrung, Berlin, 1923, p. 3.

13. Cf. E. P. Cheyney, Law in History and Other Essays, New York, 1927, p. 27.

14 A se vedea mai jos, pp. 145-153, critica teoriei colectiviste a societății.

15. Henri Bergson, La Pensée et le mouvant, ed. a patra, Paris, 1934, p. 205.

16. Cf. Ch. V. Langlois și Ch. Seignobos, Introduction to the Study of History, trad. de G. G. Berry, London, 1925, pp. 205-208.

17. A se vedea mai jos, pp. 412-414.

18. A se vedea mai jos, p. 351.

19. Cf. A. Eddington, The Philosophy of Physical Science, New York, 1939, pp. 28-48.

20. Deoarece aceasta nu este o disertație de epistemologie generală, ci o expunere a fundamentelor indispensabile unui tratat de teorie economică, este inutil să accentuăm analogiile existente între înțelegerea relevanței istorice și sarcinile de care se achită un medic în punerea diagnosticelor. Epistemologia biologiei depășește domeniul acestui studiu.

21. A se vedea mai jos, pp. 251-255.

22. A se vedea mai jos, pp. 232-234 și 239-244.

23. A se vedea mai jos, pp. 131-133.

24. Cf. F. H. Knight, The Ethics of Competition and Other Essays, New York, 1935, p. 139.

25. William Godwin, An Enquiry Concerning Political Justice and Its Influence on General Virtue and Happiness, Doublin, 1793, II, pp. 393-403.

26. Charles Fourier, Théorie des quatre mouvements, Oeuvres complčtes, ed. a 3-a, Paris, 1846, I, p. 43.

27. Leon Trotsky, Literature and Revolution, trad. de R. Strunsky (Londra, 1925), p. 256.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!