Capitolul II: O perspectivă istorică asupra încălcării principiilor de drept ce guvernează contractul de depozit neregulat de bani

Capitolul II: O perspectivă istorică asupra încălcării principiilor de drept ce guvernează contractul de depozit neregulat de bani

Vom prezenta, pe parcursul acestui capitol, mai multe exemple,pentru a arăta modalitatea prin care, de-a lungul istoriei, bancherii au încălcat principiile tradiționale de drept cu privire la depozitul neregulat și vom analiza motivele pentru care mecanismele sociale de control au dat greș în a pune capăt acestor abuzuri. Tratăm, de asemenea, rolul statelor în acest proces. În loc să depună eforturi pentru apărarea cu conștiinciozitate a consecințelor juridice ce decurg din dreptul de proprietate, acestea, dimpotrivă, au sprijinit activitatea ilicită a bancherilor aproape de la bun început, acordându-le dispense și privilegii, cu scopul de a deriva avantaje pentru folosul propriu din această activitate. Astfel se explică apariția relațiilor tradiționale de complicitate intimăși solidaritate, care continuă în prezent, între instituțiile statului și instituțiile bancare. Cunoașterea adecvată a originii viciate juridic a practicii depozitelor bancare de bani cu rezerve fracționare ne permite să înțelegem motivul pentru care au eșuat diversele încercări de justificare juridică a abuzurilor – pe care le vom analiza în capitolul 3.

1.

Introducere

În capitolul anterior am prezentat natura juridică – ușor de înțeles, clară – a contractului de depozit neregulat de bani. Fără îndoială, cei care au primit de la început bani de la concetățenii lor cu scopul păstrării și al custodiei cunoșteau obligațiile pe care și le asumau, mai precis, de a păstra tantundem ca un bun părinte de familie, pentru a-l menține în permanență la dispoziția deponentului. Acesta este înțelesul exact al păstrării într-un contract de depozit a unui bun fungibil. Cu toate acestea, deși natura juridică a contractului de depozit neregulat este lipsită de ambiguități, natura umană este imperfectă și slabă. Este lesne de înțeles, așadar, că aceia care primeau depozite de bani erau tentați să încalce obligația de păstrare și să utilizeze în folos personal banii care ar fi trebuit să fie menținuți la dispoziția altor persoane. Tentația a fost extrem de puternică: fără ca deponenții să își dea seama, bancherii puteau să manevreze sume mari de bani; bine utilizate, acestea puteau să genereze profituri sau dobânzi semnificative, pe care bancherii și le însușeau fără ca, aparent, să vatăme pe cineva[1]. Dată fiind slăbiciunea naturii umane și tentația aproape irezistibilă resimțită de către bancheri, ne putem explica faptul că principiul tradițional al custodiei, pe care se bazează contractul de depozit neregulat de bani, a fost încălcat de la bun început, pe ascuns. În plus, datorită naturii abstracte și dificil de înțeles a relațiilor monetare, acest fenomen a trecut neobservat, cu excepția unor circumstanțe excepționale, de către cea mai mare parte dintre cetățeni și majoritatea autorităților însărcinate cu controlul aplicării principiilor juridice și morale. Când abuzurile și cazurile de fraudă au început să fie identificate și mai bine înțelese, instituția activității bancare se găsea deja în funcțiune de atât de multă vreme și căpătase o așa de mare putere, încât a fost practic imposibil să se pună capăt abuzurilor. Mai mult, descoperirea graduală de către autorități a imensei capacități de creare a banilor pe care o dețin băncile ne oferă o explicație a motivului pentru care, în cele mai multe cazuri, guvernele au sfârșit prin a deveni complici în frauda bancară, acordând privilegii bancherilor și legalizând activitatea ilicită a acestora, în schimbul posibilității de a beneficia, direct sau indirect, de profiturile lor enorme. În acest fel, ei au inițiat o sursă alternativă semnificativă de finanțare a statului. În plus, această corupere a funcției publice tradiționale de definire și apărare a drepturilor de proprietate a fost încurajată de nevoia copleșitoare și recurentă de resurse a statului, datorită istoricei sale iresponsabilități și lipse de control financiar. S-a format astfel o simbioză tot mai deplină, o comunitate de interese între guvernanți și bancheri, relație care se păstrează încă, în mare măsură, în prezent.

În pofida complexității situației descrise mai sus, gânditori cu mintea mai ascuțită au început, cu mult timp în urmă, să o deslușească. Astfel, Dr. Saravia de la Calle, în cartea sa Instrucción de mercaderes, atribuie efectele distructive ale activității bancare faptului că

„lăcomia insațiabilă a oamenilor le-a alungat aproape de tot frica de Dumnezeu și simțul rușinii, iar eu cred că a dus chiar la negrija conducătorilor pentru cele spirituale și seculare.”[2]

Dacă Saravia de la Calle a greșit cu ceva, acesta a fost excesul de bunăvoință față de guvernanți. El atribuie în mod corect frauda din depozitul neregulat slăbiciunii morale sau lăcomiei omenești, dar îi consideră responsabili doar pe guvernanți pentru „dezinteresul” lor de a pune capăt abuzurilor. Evenimentele istorice ne arată că, pe lângă manifestarea unui nepăsări indubitabile, autoritățile au beneficiat în numeroase alte situații, în mod clar și explicit, de profiturile considerabile ale „afacerii” bancare. În plus, vom vedea cum, în alte circumstanțe, autoritățile nu numai că au acordat privilegii bancherilor, așa încât aceștia să își poată continua activitățile ilicite, în schimbul unor anumite favoruri, ci chiar au creat bănci de stat, cu scopul de a se bucura în mod direct de profiturile corespunzătoare.

Cu toate că activitățile bancare au apărut cu mult timp în urmă și s-au dezvoltat practic o dată cu apariția monedei, a înfiripării comerțului și a primilor pași ai diviziunii muncii[3], vom înfățișa și ilustra încălcarea principiilor tradiționale de drept în depozitul neregulat de către bancheri și guvernanți în trei situații istorice diferite: lumea greco-romană; orașele comerciale mediteraneene din Evul Mediu târziu și începutul Renașterii; și, în final, apariția primelor bănci de stat importante la începutul secolului al XVII-lea. Mai mult, evoluția activității bancare în aceste trei perioade istorice distincte se caracterizează, în mare măsură, prin aceleași trăsături specifice, existând un paralelism evident între ele. Într-adevăr, în fiecare caz în parte, observăm cum, îndată ce indivizii încep să încalce principiile tradiționale de drept, urmează efecte negative nu numai sub forma falimentelor bancare, ci și a unor crize economice și financiare profunde. În exemplele istorice următoare se comit aceleași fraude, urmate de aceleași etape și consecințe caracteristice, cu aceleași încercări eșuate de impunere a respectării principiilor tradiționale de custodie. Rezultă cu necesitate aceleași efecte dăunătoare, pentru ca procesul să se repete iar și iar, până în prezent. Să examinăm acum încălcarea principiilor de drept și intervenția complice a autorităților în fraudele și abuzurile comise în domeniul bancar de-a lungul istoriei.

2.

Activitatea bancară în Grecia și Roma

În Grecia antică, templele acționau ca niște bănci, acordând bani cu împrumut indivizilor și monarhilor. Din motive religioase, templele erau considerate inviolabile, devenind un refugiu relativ sigur pentru bani. În plus, aveau propria miliție pentru a le apăra, iar bogăția pe care o dețineau inspira încredere deponenților. Printre templele grecești cele mai importante din punct de vedere financiar se numără templul lui Apolo din Delfi, Artemis din Efes și Hera din Samos.

Trapezitei sau bancherii greci

Dispunem, din fericire, de câteva surse documentaredespre activitatea bancară în Grecia. Prima, și probabil cea mai importantă, este Trapezitica[4], scrisă de Isocrates în jurul anului 393 î. H.[5] Este vorba despre un discurs juridic, în care Isocrates apără interesele fiului unui favorit al lui Satyrus, rege al Bosforului. Fiul îl acuză pe Pasion, un bancher atenian, de însușire ilicită a unui depozit de bani pe care i-l încredințase. Pasion era un fost sclav al altor bancheri (Antisthenes și Archetratos), a căror încredere o câștigase, depășindu-i chiar în prosperitate, fapt pentru care i se oferise cetățenia ateniană. Discursul juridic al lui Isocrates descrie încercarea lui Pasion de a-și însuși depozitele încredințate băncii sale, trăgând foloase de pe urma dificultăților deponenților săi, scop pentru care nu ezita să înșele, să falsifice și să fure contracte, să mituiască etc. În orice caz, acest discurs este atât de important pentru subiectul nostru, încât merită efortul de a comenta în amănunțime câteva dintre pasajele sale.

Isocrates își începe argumentația semnalând cât de riscant este să dai în judecată un bancher, întrucât

„tranzacțiile cu bancherii se fac fără martori, iar părțile păgubite se află inevitabil în pericol în fața unor asemenea oameni, care au mulți prieteni, manevrează mari sume de bani și par demni de încredere prin prisma meseriei lor.”[6]

Este interesant să analizăm utilizarea pe care bancherii au dat-o dintotdeauna influenței sociale și puterii de care dispuneau (care era enormă, dacă ne gândim la numărul și statutul persoanelor care primeau împrumuturi de la ei sau care le datorau favoruri), pentru a-și apăra privilegiile și continua activitatea frauduloasă[7].

Isocrates arată cum clientul său, care plănuia o excursie, a depozitat o mare sumă de bani în banca lui Pasion. După o serie de aventuri, când clientul lui Isocrates merge la bancă să își retragă banii, bancherul pretinde că „nu are pentru moment fonduri și nu îi poate restitui”. Bancherul însă, în loc să recunoască situația în care se afla, a negat în mod public existența vreunui depozit sau a unei datorii față de clientul lui Isocrates. Când clientul, foarte surprins de comportamentul bancherului, revendică din nou efectuarea plății de către Pasion, ne spune că acesta,

„după ce și-a acoperit capul, a strigat și a zis că fusese silit de dificultăți economice să nege existența depozitului meu, dar că va încerca în curând să-mi restituie banii; m-a rugat să am milă de el și să țin în secret situația sa nefericită, așa încât să nu se afle că a comis o fraudă.”[8]

Este limpede că în activitatea bancară grecească, după cum afirmă Isocrates în discursul său, bancherii care primeau bani pentru păstrare și custodie erau obligați să îi păstreze, menținându-i disponibili pentru clienți. Din acest motiv, utilizarea acestor bani pentru folosul personal era considerată fraudă. Mai mult, tentativa de a ține secret acest tip de fraudă, astfel ca populația să aibă mai departe încredere în bancheri, iar aceștia să își continue activitatea frauduloasă, este extrem de semnificativă. Putem de asemenea să deducem din discursul lui Isocrates că, pentru Pasio, acesta nu era un caz izolat de fraudă, o încercare de însușire a banilor clientului în circumstanțe favorabile, ci că se confrunta cu greutăți în restituirea banilor pentru că nu menținuse o rată a rezervelor de 100%, folosind banii depozitați în tranzacții personale de afaceri, astfel că nu îi rămăsese o altă „scăpare” decât aceea de a nega public existența inițială a depozitului.

Isocrates își continuă discursul citând mai mult din clientul său, care afirmă:

„Crezând că a regretat întâmplarea, am cedat, spunându-i să găsească o modalitate prin care să-mi restituie banii când va avea resurse… Trei zile mai târziu ne-am întâlnit și am promis amândoi să păstrăm secret ceea ce s-a întâmplat; (el și-a încălcat promisiunea, după cum veți constata mai departe în discursul meu). A fost de acord să călătorească împreună cu mine pe mare până la Pont și să îmi restituie aurul acolo, pentru a anula contractul cât mai departe posibil de acest oraș; astfel, nimeni de acolo nu ar fi aflat amănunte despre anulare, iar la întoarcere ar fi putut să susțină orice ar fi dorit.”

Pasion nu își respectă însă promisiunea, reușește să îi îndepărteze pe sclavii care au fost martori, falsifică și fură documentele necesare, încercând să demonstreze că respectivul client avea o datorie la el, nu un depozit. Dată fiind confidențialitatea în care bancherii își desfășurau cea mai mare parte a activităților și natura secretă a majorității depozitelor[9], nu se foloseau martori, iar Isocrates a fost constrâns să prezinte martori indirecți care știau că deponentul luase o sumă mare de bani și apelase la banca lui Pasion. În plus, martorii știau că, la momentul în care a fost făcut depozitul, deponentul a schimbat mai mult de o mie de stateri în aur. Mai mult, Isocrates susține că, cel mai probabil, judecătorii vor fi convinși de existența depozitului și de faptul că Pasion a urmărit să și-l însușească datorită faptului că Pasion a refuzat mereu să

„predea sclavul care știa despre depozit, în vederea unei interogări sub tortură. Ce dovadă mai puternică există în contractele cu bancherii? Noi nu facem apel la martori în relațiile cu ei.”[10]

Nu dispunem de dovezi scrise referitoare la verdict, cu siguranță însă că Pasion fie a fost condamnat, fie a ajuns la un compromis cu acuzatorul său. În orice caz, se pare că, ulterior, el s-a comportat cinstit și a recâștigat încrederea concetățenilor. Casa sa a fost primită ca moștenire de un fost sclav al său, Phormio, care a preluat cu succes afacerea.

Numeroase informații interesante cu privire la activitatea bancherilor din Grecia aflăm din discursul cu temă juridică scris de Demostene în favoarea lui Phormio. Demostene menționează că, până în momentul morții lui Pasion, acesta acordase cincizeci de talanți cu împrumut, nerambursați încă, iar din această sumă „unsprezece talanți proveneau din depozitele băncii”. Deși nu este limpede dacă acestea erau depozite la termen sau la vedere, Demostene adaugă că profiturile bancherului erau „nesigure și proveneau din banii altor persoane”. Demostene conchide că „printre oamenii care lucrează cu bani, este remarcabil ca o persoană cunoscută pentru strădania sa să fie, în același timp, și cinstită”, deoarece „creditul aparține orișicui și reprezintă cel mai important capital în afaceri”. Pe scurt, activitatea bancară se baza pe încrederea deponenților, cinstea bancherilor, pe faptul că bancherii trebuie să păstreze întotdeauna la dispoziția deponenților banii plasați în depozite la vedere și, de asemenea, pe faptul că banii acordați cu împrumut bancherilor în vederea obținerii unui profit ar trebui să fie utilizați într-un mod cât mai prudent și mai rațional cu putință. În orice caz, există numeroase indicii că bancherii greci nu au respectat întotdeauna aceste jaloane de comportament și că au utilizat pentru uzul personal banii aflați în depozitele la vedere, după cum descrie Isocrates în Trapezitica și după cum ne informează Demostene despre alți bancheri – care au dat faliment în urma acestui gen de activitate – în discursul său în favoarea lui Phormio. Astfel s-a întâmplat în cazul lui Aristolochus, care deținea în proprietate un teren „pe care l-a cumpărat în vreme ce datora bani multor persoane”, de asemenea Sosynomus, Timodemus și alții care au falimentat, iar „când se impunea plata celor față de care erau datori cu bani, suspendau plățile și își cedau activele creditorilor”[11].

Demostene a compus și alte discursuri ce furnizează informații importante despre activitatea bancară din Grecia. De pildă, în „Împotriva lui Olympiodorus, pentru acordarea unor despăgubiri”[12], el afirmă explicit că un oarecare Como

„a plasat niște bani într-un depozit la vedere în banca lui Heraclides, iar banii au fost cheltuiți cu ocazia înmormântării și a celorlalte ceremonii rituale și pentru construirea monumentului funerar.”

În acest caz, decedatul a deschis un depozit la vedere care a fost retras de moștenitorii săi imediat după deces, pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare. Încă și mai multe date despre practicile bancare aflăm din discursul „Împotriva lui Timotei, pentru o datorie”, în care Demostene susține că

„bancherii au obiceiul de a nota sumele pe care le cedează, scopul acordării acestor fonduri și depozitele pe care le deschid indivizii, astfel încât sumele acordate și cele depozitate sunt înregistrate ca fiind utilizate în momentul în care se echilibrează balanța.[13]

Acest discurs, ținut în anul 362 î. H., este prima dovadă că bancherii înregistrau contabil depozitele clienților și retragerile de bani[14]. Demostene explică, de asemenea, modalitatea de funcționare a conturilorcurente(checking accounts). În acest tip de cont, băncile efectuau plăți către terți, urmând instrucțiunile deponenților[15]. Drept mărturie juridică în acest caz specific Demostene mărturisește:

„am adus registrele contabile ale băncii, am cerut să fie realizate copii și, după ce le-am prezentat lui Phrasierides, i-am dat voie să cerceteze registrele și să noteze suma de bani datorată de acest individ.”[16]

În cele din urmă, Demostene conchide prin a-și exprima îngrijorarea cu privire la cât de răspândite erau falimentele bancare, precum și revolta populației împotriva bancherilor care dădeau faliment. Demostene atribuie în mod eronat falimentele bancare persoanelor care

„în circumstanțe dificile cer împrumuturi și au impresia că ar trebui să li se acorde credite pe baza faimei lor; de îndată ce își revin din punct de vedere economic, ei nu mai rambursează banii, ci încearcă, în schimb, să escrocheze.”[17]

Trebuie să interpretăm comentariul lui Demostene în contextul discursului de natură juridică în care el își prezintă argumentele. Obiectivul acestui discurs era tocmai acela de a-l da în judecată pe Timotei pentru faptul de a nu fi rambursat un împrumut bancar. Ar însemna să pretindem prea mult dacă ne-am aștepta ca Demostene să fi menționat că cele mai multe falimente bancare se produc pentru că bancherii își încalcă obligația de păstrare a depozitelor la vedere, că ei utilizează banii în scop personal și îi investesc în afaceri private până la punctul în care, pentru un motiv oarecare, populația își pierde încrederea în ei și încearcă să își retragă depozitele, descoperind, cu mare indignare, că banii nu sunt disponibili.

Mai multe cercetări au sugerat că bancherii greci știau, de obicei, că ar trebui să păstreze o rată a rezervelor de 100% pentru depozitele la vedere. Astfel s-ar explica lipsa de dovezi privind plata unor dobânzi la aceste depozite, precum și faptul probat că în Atena băncile nu erau considerate în mod obișnuit ca fiind surse de credit[18]. Clienții făceau depozite din motive de siguranță și se așteptau ca bancherii să ofere custodie și păstrare, alături de avantajele suplimentare ale unor servicii de casierie ușor de realizat și ale plăților către terți. Faptul că acestea constituiau principiile fundamentale ale activității bancare legitime nu a împiedicat însă un mare număr de bancheri să cedeze tentației de a-și însuși – în condiții foarte rentabile – depozitele, activitate frauduloasă care era relativ sigură cât timp indivizii își păstrau încrederea în bancheri, însă care pe termen lung era destinată să sfârșească în faliment. Mai mult, după cum vom ilustra cu numeroase exemple istorice, rețelele de bancheri ce operau, în dezacord cu principiile generale de drept, cu o rată de rezervă fracționară au avut ca rezultat expansiunea creditului[19] fără acoperire în economisire reală, ceea ce a dus la false avânturi economice inflaționiste, transformate în cele din urmă în crize și recesiuni economice, în care băncile manifestă o tendință inevitabilă de prăbușire.

Raymond Bogaert face referire la crizele periodice care au afectat activitatea bancară în Grecia antică, mai precis recesiunile financiare și economice din 377-376 î. H. și 371 î. H., pe durata cărora au dat faliment băncile lui Timodemus, Sosynomus și Aristolochus, printre altele. Cu toate că aceste recesiuni au fost potențate de atacurile Spartei și de victoria Tebei, ele au apărut în urma unui proces indubitabil de expansiune inflaționistă, în care băncile frauduloase au jucat un rol central[20]. Documentele dau mărturie, de asemenea, de criza bancară serioasă ce a avut loc în Efes după revolta împotriva lui Mitridate. Această criză a îndemnat autoritățile să acorde industriei bancare primul ei privilegiu special atestat istoric, care stabilea o perioadă de amânare a restituirii depozitelor de zece ani[21].

În orice caz, activitatea frauduloasă desfășurată de bancheri a fost extrem de „profitabilă” câtă vreme nu a fost descoperită, iar băncile nu au dat faliment. Știm, de pildă, că venitul lui Pasion atingea suma de 100 de minas, adică un talant și două treimi. Profesorul Trigo Portela a estimat că această sumă în kilograme de aur ar fi echivalentul în prezent a aproape două milioane de dolari anual. Aceasta nu pare să fie o sumă excepțional de ridicată, deși era cu adevărat impresionantă, ținând cont de faptul că majoritatea oamenilor trăiau doar la un nivel de subzistență, mâncau o singură dată pe zi, iar dieta lor era compusă din cereale și legume. Până la sfârșitul vieții sale, averea lui Pasion a ajuns la șaizeci de talanți; la o valoarea constantă a aurului, aceasta ar însemna aproape patruzeci și patru de milioane de dolari[22].

Activitatea bancară în lumea elenistică

Perioada elenistică a constituit, mai cu seamă pentru Egiptul ptolemeic, un punct de cotitură în istoria bancară, întrucât a marcat crearea primei bănci de stat. Dinastia ptolemeică și-a dat seama în scurt timp cât de rentabile sunt băncile private prin activitatea pe care o desfășoară și, în loc să monitorizeze și să împiedice activitățile frauduloase ale bancherilor, a decis să profite din situația de ansamblu, punând bazele unei bănci publice, ale cărei afaceri să beneficieze de „prestigiul” statului.

Cu toate că banca de stat nu avut un caracter monopolist, iar băncile private – majoritatea conduse de greci – au continuat să funcționeze, prosperitatea Egiptului garanta un rol proeminent băncii de stat. Rostovtzeff constată că banca ptolemeică a elaborat, de asemenea, un sistem contabil sofisticat:

„O contabilitate rafinată, cu o terminologie profesionistă foarte bine definită a înlocuit contabilitatea mai degrabă primitivă din Atena secolului al IV-lea î. H.”[23]

Mai multe studii arheologice au arătat cât de răspândită era activitatea bancară de-a lungul perioadei elenistice în Egipt. Un document incomplet, găsit în Tebtunis și conținând înregistrări contabile zilnice ale unei bănci dintr-o localitate rurală din provincia Heracleopolis, dovedește numărul neașteptat de mare de săteni care, în calitate sau nu de fermieri, au făcut tranzacții prin intermediul băncilor și plăți din depozite și conturi bancare. Persoanele relativ bogate erau puține, majoritatea clienților băncii fiind alcătuită din negustoricuamănuntul și meșteșugari locali, comercianți de pânzeturi, lucrători textili, croitori, argintari și un tinichigiu. De asemenea, datoriile erau adeseori plătite în aur sau argint brut, potrivit tradiției antice egiptene. Comercianți de grâne, ulei și vite, un măcelar și numeroși cârciumarise regăsesc înregistrați printre clienții băncii. Banca ptolemeică a statului, băncile private, precum și templele păstrau diferite tipuri de depozite. Potrivit lui Rostovtzeff, bancherii acceptau atât depozite la vedere, cât și depozite la termen purtătoare de dobânzi. Ultimele erau, teoretic, investite în

„operațiuni de creditare de diverse tipuri – împrumuturi cu garanții colaterale, ipoteci, amanetări, și un tip special și foarte popular de împrumut maritim (bottomry).”[24]

Băncile private păstrau custodia asupra depozitelor clienților, plasând, în același timp, proprii lor bani în banca de stat.

Principala inovație a activității bancare egiptene a constituit-o centralizarea: înființarea unei bănci centrale a statului în Alexandria, cu sucursale în cele mai importante centre orășenești, așa încât băncile private, atunci când existau, jucau un rol secundar în economia țării. După Rostovtzeff, această bancă păstra în custodie veniturile din taxe și adăpostea, de asemenea, fonduri private și depozite de la clienții obișnuiți, investind restul de fonduri în beneficiul statului. Astfel, aproape sigur s-a utilizat un sistem cu rezervă fracționară, iar profiturile uriașe ale băncii erau însușite de dinastia ptolemeică. Scrisorile lui Zenon oferă ample informații cu privire la modalitatea în care băncile primeau bani de la clienții lor și îi păstrau în depozit. Acestea ne informează și că Apollonius, directorul băncii centrale din Alexandria, a deschis depozite personale în sucursale diferite ale băncii regale. Toate aceste surse arată cât de frecvent foloseau oamenii banca pentru a face depozite, dar și pentru plăți. În plus, grație sistemului lor contabil foarte dezvoltat, achitarea datoriilor prin bancă devenea extrem de convenabilă, din moment ce exista un registru oficial al tranzacțiilor – ce constituia o probă importantă în cazul unui litigiu.

Sistemul bancar elenistic a supraviețuit dinastiei ptolemeice și a fost păstrat cu mici modificări în perioada domniei romane. De fapt, organizarea centralizată a băncii ptolemeice a exercitat o oarecare influență asupra Imperiului Roman: o curiozitate o constituie faptul că Dio Cassius, în bine-cunoscutul său dialog Maecenas, pleda în favoarea creării unei bănci a statului roman, care să ofere împrumuturi tuturor, dar mai cu seamă proprietarilor de pământ, la rate modice ale dobânzii. Capitalul băncii ar fi fost câștigurile derivate din proprietatea statului[25]. Propunerea lui Dio Cassius nu a fost niciodată pusă în practică.

Activitatea bancară în Roma

Cu privire la activitatea bancară din Roma nu dispunem de mărturii la fel de detaliate precum cele obținute despre băncile grecești din scrierile lui Isocrates și Demostene. Din dreptul roman, știm însă că activitatea bancară și depozitul neregulat de bani se caracterizau printr-un înalt grad de dezvoltare; am analizat deja, în capitolul 1, reglementările pe care juriștii clasici romani le-au furnizat în acest domeniu. Suntem astfel în măsură să afirmăm că, într-adevăr, argentarii [bancherii] romani nu dobândeau dispoziția asupra tantundem al depozitelor de bani primite, ci erau obligați să îl păstreze cu maximum de diligență. Acesta este motivul pentru care depozitele de bani nu erau purtătoare de dobândă, iar teoretic nu trebuiau să fie date cu împrumut, cu toate că deponentul putea ordona băncii să facă plăți în numele său. De asemenea, bancherii au acceptat „depozite” la termen, care reprezentau, în fond, împrumuturi acordate băncii, sau contracte mutuum. Acestea aduceau dobândă și acordau băncii dreptul de folosință al fondurilor în modul pe care acestea îl considerau adecvat, pe perioada termenului convenit. Mărturii privind aceste practici apar nu mai târziu de anul 350 î. H., în comedii precum Captivi, Asinaria și Mostellaria ale lui Plautus, în Phormio a lui Terence, unde găsim dialoguri încântătoare, ce descriu operațiunile financiare, compensările, situația conturilor, utilizarea cecurilor ș.a.m.d.[26] În orice caz, se pare că munca întreprinsă de juriștii profesioniști a reglementat mai bine activitatea bancară romană și a oferit cel puțin o idee mai clară cu privire la ce era și ce nu era legitim. Nu a constituit însă o garanție că bancherii se vor comporta cu onestitate și se vor abține de la utilizarea spre propriul folos a banilor existenți în depozitele la vedere. Există, astfel, o prescripție a lui Hadrian adresată comercianților din Pergam, care se plângeau de taxele ilegale și de reaua-credință a bancherilor. De asemenea, un document scris, trimis de primăria din Milas împăratului Septimius Severus conține un decret emis de consiliul orașului și de cetățeni prin care se urmărea reglementarea activității bancherilor locali[27]. Toate acestea sugerează că existau de fapt bancheri fără scrupule – probabil cu o incidență mai scăzută decât era norma în lumea elenistică – care își însușeau ilicit fondurile deponenților și dădeau, în cele din urmă, faliment.

Prăbușirea băncii creștinului Callistus

Un exemplu ciudatde activitatea bancară frauduloasă îl oferă Callistus I (217-222 d. H.), papă și sfânt, care, pe când era sclav al creștinului Carpophorus, a activat ca bancher în nume propriu și a acceptat depozite de la alți creștini. El a dat însă faliment, fiind prins de stăpânul său pe când încerca să scape. A fost iertat, în cele din urmă, la rugămintea acelorași creștini pe care îi fraudase[28].

Refutatio omnium haeresium – lucrare atribuită lui Hippolytus și găsită într-o mănăstire din Muntele Athos în 1844 – ne informează în detaliu despre falimentul lui Callistus[29]. Asemenea crizelor recurente care au lovit Grecia, falimentul lui Callistus a avut loc după o expansiune inflaționistă de mare anvergură, urmată de o criză serioasă de încredere, o prăbușire a puterii de cumpărare a banilor și falimentul a numeroase firme comerciale și financiare. Aceste evenimente s-au petrecut între 185 și 190 d. H., sub domnia împăratului Commodus.

Hippolytus povestește cum Callistus, pe vremea când era sclav al confratelui său creștin Carpophorus, a inițiat o afacere bancară în nume propriu și a acceptat depozite mai cu seamă de la văduve și frații creștini – grup a cărui influență și număr erau deja în creștere. Cu toate acestea, Callistus și-a însușit în mod necinstit banii și, cum nu era în stare să îi restituie la cerere, a încercat să scape fugind pe mare și chiar să se sinucidă. După o serie de aventuri, a fost biciuit și condamnat la muncă silnică în minele din Sardinia. În cele din urmă, a fost eliberat în mod miraculos când Marcia, concubina împăratului Commodus, ea însăși creștină, a apelat la influența de care se bucura. Treizeci de ani mai târziu, eliberat din sclavie, a fost ales, în anul 217, al șaptesprezecelea papă și a sfârșit ca martir, fiind aruncat de păgâni într-o fântână, în timpul unei revoltepopulare pe 14 octombrie 222 d. H.[30]

Înțelegem acum de ce până și Sfinții Părinți în Constituțiile lor Apostolice i-au îndemnat pe bancheri să fie cinstiți și să reziste numeroaselor tentații[31]. Aceste predici,care îi avertizau pe bancheri de existența tentațiilor și le aminteau obligațiile asumate, erau utilizate în mod constant printre primii creștini, unii încercând chiar să le găsească originea în Sfânta Scriptură.

„Societates Argentariae”

Apariția asociațiilor bancherilor – sau societates argentariae – reprezintă o trăsătură specifică activității bancare din lumea romană. Contribuțiile financiare ale membrilor furnizau capitalul necesar pentru constituirea lor, iar pe acest capital se conta pentru plata datoriilor. Cu toate acestea, datorită interesului public special manifestat față de bănci, dreptul roman a hotărât că membrii societates argentariae trebuie să garanteze depozitele cu totalitatea activelor pe care le dețineau[32]. În consecință, răspunderea comună, nelimitată reprezenta un principiu general în dreptul roman, destinat să minimizeze efectele fraudei și ale abuzului comis de bancheri și să protejeze dreptul deponenților de a-și recupera banii în orice moment[33].

Argentarii își desfășurau afacerea într-un loc special, numit taverna. Registrele lor reflectau debitele și creditele înregistrate în conturile la vedere (checking accounts) ale clienților lor. Registrele bancherilor romani puteau fi aduse ca probe în fața tribunalului și trebuiau să fie ținute așa cum se preciza în editio rationum, care stipula modalitatea în care conturile trebuiau să fie datate și înregistrate[34]. Bancherii erau numiți și mensarii, denumire care provine din mensa sau tejghea, acolo unde își desfășurau la început activitățile de schimbare de bani. Asemănător licențelor bancare de azi, mensa putea fi transferată. În Roma, cu toate acestea, întrucât statul deținea spațiul în care se derulau activitățile bancare, obiectul schimbului îl făcea dreptul de a funcționa, acordat de către stat. Un transfer putea să includă tot mobilierul și accesoriile din cadrul taverna, precum și activele și obligațiile financiare. În plus, bancherii au format o breaslă cu scopul de a-și apăra interesele comune și au câștigat privilegii semnificative de la împărați, mai cu seamă de la Iustinian. O parte din aceste privilegii sunt consemnate în Corpus Juris Civilis[35].

Dezintegrarea economică și socială a Imperiului Roman a fost consecința politicilor inflaționiste ale împăraților, din care a rezultat diminuarea puterii de cumpărare a banilor, și a fixării unor prețuri maxime la bunurile de primă necesitate, care a cauzat, la rândul ei, o penurie generalizată la aceste bunuri, ruinarea financiară a comercianților și dispariția schimburilor comerciale între diferitele zone ale Imperiului. Aceasta a însemnat, de asemenea, sfârșitul activității bancare. Majoritatea băncilor au dat faliment pe parcursul crizelor economice succesive din secolele al III-lea și al IV-lea d. H. Într-o încercare de stăvilire a decăderii economice și sociale a Imperiului, s-au luat măsuri intervenționiste și coercitive suplimentare, fapt care a accelerat, o dată în plus, procesul generalizat de dezintegrare și a permis barbarilor – pe care legiunile romane îi învinseseră în repetate rânduri și îi menținuseră în șah vreme îndelungată la frontiere – să devasteze și să cucerească rămășițele vechiului Imperiu Roman înfloritor. Prăbușirea lumii romane clasice a prefațat lunga perioadă medievală, și a trebuit să așteptăm vreme de opt secole pentru ca activitatea bancară să fie redescoperită în orașele italiene din Evul Mediu târziu[36].

3.

Bancherii în Evul Mediu târziu

Prăbușirea Imperiului Roman a însemnat dispariția în cea mai mare parte a comerțului său și feudalizarea relațiilor economice și sociale. Contracția enormă a comerțului și a diviziunii muncii a dat o lovitură finală activităților financiare, îndeosebi celei bancare. Efectele acestei diminuări au durat mai multe secole. Doar mănăstirile – centre de dezvoltaresocială și economică, ce beneficiau de un grad ridicat de siguranță – au putut să servească în calitate de apărători ai resurselor economice.Este important să menționăm activitatea din acest domeniu a templierilor, al căror Ordin a fost fondat în 1119 în Ierusalim cu scopul de a proteja pelerinii. Templierii dispuneau de resurse financiare semnificative, obținute prin jaf în campaniile lor militare și moștenite de la principii și lorzii feudali. Întrucât erau activi la nivel internațional, având mai mult de nouă mii de centre și două sedii, și fiind un ordin religios și militar, Templierii erau custozi siguri ai depozitelor, bucurându-se de o mare autoritate morală, ceea ce le-a câștigat încrederea oamenilor. Este lesne de înțeles că au început să accepte atât depozite regulate și neregulate de la indivizi, cărora le pretindeau o taxă în schimbul păstrării. Templierii realizau și transferuri de fonduri, cerând o sumă fixă pentru transport și protecție. Mai mult, acordau împrumuturi din propriile resurse și nu încălcau principiul custodiei la depozitele la vedere. Ordinul a acumulat o prosperitate tot mai mare, fapt care a stârnit frica și invidia multora, până când Filip cel Frumos, regele Franței, a decis să îl dizolve. El i-a condamnat pe cei ce se aflau la conducere să fie arși pe rug – printre aceștia de număra și Jacques de Molay, Grand Maître –, urmărind, în primul rând, să își însușească toate bogățiile ordinului[37].

Sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea au adus o înviorare moderată a afacerilor și comerțului, îndeosebi între orașele italiene de la Adriatică (mai cu seamă Veneția), Pisa și, mai târziu, Florența. Aceste orașe s-au specializat în comerțul cu Constantinopolul și cu Orientul. Dezvoltarea financiară semnificativă din aceste orașe a avut ca rezultat relansarea activității bancare, cu reproducerea modelului pe care l-am întâlnit în lumea clasică. Într-adevăr, bancherii au respectat inițial principiile de drept lăsate posterității de Roma și și-au condus afacerile în mod legal, evitând utilizarea ilicită a depozitelor la vedere, adică a depozitelor neregulate de bani. Doar banii primiți ca împrumut – așa-numitele „depozite” la termen – erau folosiți sau acordați cu împrumut de către bancheri, iar aceasta se întâmpla doar pe perioada convenită[38]. Bancherii s-au simțit, din nou, tentați să profite de pe urma banilor aflați în depozite la vedere, astfel că, treptat, s-a ajuns din nou la abuzuri și la reluarea activității bancare cu rezerve fracționare. Autoritățile publice nu au fost, de regulă, capabile să impună respectarea principiilor de drept, iar în numeroase împrejurări au acordat chiar privilegii și licențe, pentru încurajarea activității ilegitime a bancherilor și scoaterea unor beneficii din aceasta, sub forma împrumuturilor și a veniturilor din impozite. Ele au creat bănci de tip public, cum ar fi Banca de Depozit din Barcelona, sau Taula de Canvi, și altele despre care vom vorbi mai târziu[39].

Resuscitarea activității bancare de depozit în Europa mediteraneană

În lucrarea sa monumentală, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe[40], Abbott Payson Usher tratează apariția treptată a activității bancare cu rezervă fracționară pe parcursul Evului Mediu târziu, proces fundamentat pe încălcarea principiului general de drept, conform căruia dispoziția completă asupra tantundem trebuie să fie păstrată în favoarea deponentului. Potrivit lui Usher, nu mai devreme de secolul al XIII-lea, unii bancheri privați au început să utilizeze banii deponenților în folosul lor personal, dând naștere activității bancare cu rezervă fracționară și posibilității de a expanda creditul pe care aceasta o implică. Mai mult, contrar unei opinii larg împărtășite, Usher consideră că acesta ar reprezenta evenimentul cel mai important și semnificativ din istoria activității bancare, mai degrabă decât apariția băncilor de emisiune – care, oricum, a avut loc mult mai târziu, la sfârșitul secolului al XVII-lea. După cum vom vedea în capitolul 4, cu toate că exact aceleași efecte economice rezultă din emisiunea notelor de bancă fără acoperire monetară și din acordarea cu împrumut a fondurilor din depozitele la vedere, activitatea bancară a fost, din punct de vedere istoric, modelată într-o mai mare măsură de ultima dintre aceste practici decât de prima. Usher observă că: „istoria băncilor de emisiune a ținut într-un con de umbră, până mai târziu, importanța legitimei activității bancare de depozit sub toate formele sale, primitive sau moderne”. Într-o mențiune ironică cu privire la importanța exagerată pe care economiștii o acordă problemelor băncii de emisiune în raport cu activitățile mai vechi, dar la fel de dăunătoare ale băncilor de depozit, el conchide că:

„cererea de monedă și interesele teoretice create de această chestiuneau contribuit mult la alimentarea unor interpretări eronate cu privire la importanța relativă a notelor și a depozitelor. După cum diplomații francezi „au descoperit” Pirineii în criza diplomatică din secolul al XVIII-lea, tot astfel teoreticienii activității bancare „au descoperit” depozitele la mijlocul secolului al XIX-lea.”[41]

În repetate rânduri, Usher arată că sistemul bancar modern a rezultat din activitatea bancară cu rezervă fracționară – ea însăși o consecință a fraudei și a complicității guvernamentale, după cum ilustrează Usher în detaliu apelând la exemplul sistemului bancar catalan din Evul Mediu târziu –, și nu din băncile de emisiune de bancnote, care au apărut mult mai târziu.

Usher subliniază că primele bănci genoveze din secolul al XII-lea făceau o distincție clară în registrele lor contabile între depozitele la vedere și depozitele „la termen” și le înregistrau pe ultimele ca împrumuturi, sau contracte mutuum[42]. Cu toate acestea, bancherii au început ulterior, în mod treptat, să utilizeze depozitele la vedere în folosul personal, dând naștere posibilităților expansioniste prezente în sistemul bancar; mai precis, puterea de a crea depozite și de a acorda credite din nimic. Banca de Depozit din Barcelona este un caz elocvent în acest sens. Usher estimează că rezervele de numerar ale băncii însumau 29% din totalul depozitelor. Aceasta însemna că posibilitatea lor de a expanda creditul a fost de 3,3 ori mai mare decât rezervele de numerar[43].

Usher evidențiază, în plus, eșecul funcționarilor publici de la diferite niveluri în a impune respectarea practicilor bancare neviciate, în particular a cerinței privind rezerva de 100% pentru depozitele la vedere. Mai mult, autoritățile au sfârșit prin a acorda băncilor o licență guvernamentală (un privilegiu – ius privilegium) de a opera cu rezervă fracționară. Băncilor li se cerea, cu toate acestea, să garanteze depozitele[44]. În orice caz, autoritățile au fost, de obicei, primele care au tras foloase de pe urma activității bancare frauduloase, găsind în împrumuturile primite o sursă facilă de finanțare publică. Aceasta este echivalent cu a acorda bancherilor privilegiul de a obține beneficii în urma utilizării banilor deponenților, în schimbul acordului lor tacit ca o mare parte din aceste întrebuințări să se materializeze în finanțarea și acordarea de împrumuturi autorităților publice. În diferite împrejurări autoritățile au ajuns chiar să înființeze bănci cu caracter public, cu scopul de a culege în mod direct profiturile considerabile ce pot fi obținute din activitatea bancară. După cum vom vedea, Banca de Depozit din Barcelona, Taula de Canvi, a fost creată urmărindu-se acest țel principal.

Interdicția canonică asupra cametei și „depositum confessatum”

Interdicția cametei de către cele trei mari religii monoteiste (iudaism, islamism și creștinism) a contribuit în mare măsură la complicarea și disimularea practicilor financiare medievale. Marjorie Grice-Hutchinson a studiat cu mare atenție interdicția canonică a dobânzii și implicațiile acesteia[45]. Ea subliniază că evreilor nu li se interzicea acordarea de împrumuturi către cei de altă religie; astfel se explică motivul pentru care, cel puțin pe parcursul primei jumătăți a perioadei medievale, majoritatea bancherilor și finanțiștilor din lumea creștină erau evrei[46].

Această prohibire canonică a dobânzii a accentuat mult complicațiileexistente în activitatea bancară medievală, nu însă, după cum au insistat numeroși teoreticieni, pentru că bancherii ar fi fost forțați, în efortul lor de a oferi un serviciu necesar, folositor, să caute neîncetat modalități noi de a deghiza plata necesarei dobânzi în cazul împrumuturilor. Când bancherii acordau împrumuturi din banii primiți de la clienți sub formă de credite – sau depozite „la termen” –, ei acționau ca adevărați intermediari financiari și desfășurau fără îndoială o activitate legitimă, contribuind în mod semnificativ la economia productivă din vremea lor. În pofida acestui lucru, recunoașterea tardivă de către Biserică a legitimității economice și juridice a dobânzii nu ar trebui interpretată ca o aprobare a tuturor activităților bancare, ci doar ca o autorizare a băncilor de a acorda credite din banii care le-au fost împrumutați de terțe persoane, de a acționa, cu alte cuvinte, ca simpli intermediari financiari. Evoluția doctrinei bisericii cu privire la dobândă nu implică în nici un fel legitimarea activității bancare cu rezervă fracționară, adică utilizarea de către bancheri în scop personal – care înseamnă, de obicei, acordarea cu împrumut – a depozitelor la vedere[47].

Confuzia conceptuală de care ne ocupăm a apărut în Evul Mediu în mare măsură ca urmare a interdicției canonice a dobânzii. Unul dintre principalele artificii[48] inventate de agenții economici pentru camuflarea unor împrumuturi la care, în realitate, se plătea dobândă a fost acela de a le deghiza ca depozite la vedere. Să urmărim modul în care s-a reușit acest lucru. Trebuie să ne amintim, mai întâi, discuția pe care am avut-o în capitolul 1 despre contractul de depozit neregulat de bani. Unul dintre cele mai remarcabile principii găsite în Corpus Juris Civilis referitoare la acest contract stipula că, dacă depozitarul nu este capabil să restituie depozitul la cerere, el nu numai că era vinovat de hoție prin însușire ilicită, ci era obligat să plătească dobândă deponentului pentru întârzierea rambursării (Pandecte, 16, 3, 25, 1). Așadar, nu constituie o surpriză faptul că, pe tot parcursul Evului Mediu, pentru a se sustrage interdicției canonice a dobânzii, numeroși bancheri și „deponenți” declarau în mod explicit că erau parte într-un contract de depozit neregulat de bani, în vreme ce realitatea era că încheiau un contract de împrumut veritabil, sau mutuum. Metoda de deghizare căreia îi aparținea această declarație a fost denumită, în mod corespunzător, depositum confessatum. Acesta era un fals depozit care, în pofida declarațiilor pe care le făceau cele două părți, nu reprezenta absolut deloc un depozit, cu mai degrabă un simplu contract de împrumut sau mutuum. La sfârșitul perioadei convenite, presupusul deponent își revendica banii. Când pretinsul depozitar nu izbutea să îi restituie, era constrâns să achite o „penalitate” sub forma dobânzii pentru a­șa-numita „întârziere”, care nu avea nimic în comun cu adevăratul motiv al plății „penalității” – anume faptul că operațiunea reprezenta un împrumut. Deghizarea împrumuturilor sub forma unor depozite a devenit o modalitate eficientă de ocolire a interdicției canonice a dobânzii și de evitare a unor sancțiuni severe, atât laice, cât și spirituale.

În cele din urmă, depositum confessatum a denaturat doctrina juridică referitoare la depozitul neregulat de bani, privând aceste principii de claritatea și puritatea pe care o atinseseră în Roma clasică și aducând un grad de imprecizie care a persistat aproape până în prezent. În realitate, indiferent de atitudinea doctrinală a experților față de împrumuturile purtătoare de dobândă – fie strict împotrivă, fie „pentru”, în anumite limite rezonabile –, abordările diverse ale depositum confessatum i-au determinat pe teoreticieni să renunțe la distingerea clară între depozitul neregulat de bani și contractul mutuum. Pe de o parte, canoniștii supra-rigoriști, hotărâți să demaște toate creditele ascunse și să condamne dobânda corespunzătoare, au avut tendința să pună automat un semn de egalitate între contractele de depozit și contractele mutuum. Ei credeau că, dând în vileag împrumutul care, după cum presupuneau, se afla în spatele fiecărui depozit, vor pune capăt pretextului pe care se baza depositum confessatum. Tocmai aici se găsește eroarea: ei priveau toate depozitele – chiar pe cele veritabile, făcute cu scopul esențial de a proteja tantundem și de a-l păstra în permanență la dispoziția deponentului – ca pe niște deposita confessata. Pe de altă parte, acei experți care erau relativ mai binevoitori față de împrumuturi și dobândă și căutau modalități de a le face acceptabile pentru Biserică susțineau că depositum confessatum este un fel de împrumut precar care, potrivit principiilor enunțate în Pandecte, justifica plata dobânzii.

Ca o consecință a acestor două poziții doctrinare, experții au ajuns să creadă că „neregularitatea” din depozitul neregulat de bani rezidă nu în depozitarea unei anumite cantități dintr-un bun fungibil – ale cărei unități erau indistincte de alte unități de același tip și al cărei tantundem trebuia să fie păstrat încontinuu la dispoziția deponentului –, ci mai degrabă în faptul de a camufla sub formă de depozit un contract care era întotdeauna, în ultimă instanță, un împrumut, sau mutuum[49]. În plus, bancherii, care au folosit depositum confessatum pentru a camufla împrumuturile sub forma unor depozite și pentru a justifica plata ilegală a dobânzii, au înțeles în final că doctrina care susținea că depozitele ascund întotdeauna niște împrumuturi se putea dovedi extrem de profitabilă pentru ei, întrucât puteau să o utilizeze pentru a apăra inclusiv însușirea ilicită a banilor ce au fost plasați, în realitate, în depozite la vedere și care nu le-au fost acordați cu împrumut. Astfel, interdicția canonică a dobânzii a avut efectul neașteptat de a elimina claritatea doctrinară pe care se construise conceptul juridic al contractului neregulat de bani în lumea romană. Mulți au tras foloase din confuzia ce decurge de aici, în încercarea de a justifica din punct de vedere juridic activitatea bancară cu rezervă fracționară și însușirea ilicită a depozitelor la vedere. Experții nu au reușit să pună ordine, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, în haosul juridic ce a rezultat[50].

Vom examina acum trei cazuri particulare, care, împreună, vor ilustra evoluția activității bancare medievale. Este vorba despre băncile florentine din secolul al XIV-lea; Banca de Depozit din Barcelona, Taula de Canvi, din secolul al XV-lea și de mai târziu; și Banca Medici. Aceste bănci, asemenea tuturor băncilor de cea mai mare importanță din Evul Mediu târziu, s-au încadrat în modelul pe care l-am remarcat în Grecia și Roma: băncile au respectat inițial principiile tradiționale de drept menționate în Corpus Juris Civilis, adică operau cu o rată a rezervelor de 100%, care garanta protecția tantundem și dispoziția sa constantă în favoarea deponentului; apoi, în mod treptat, datorită lăcomiei bancherilor și complicității autorităților, aceste principii au început să fie încălcate, iar bancherii să acordate cu împrumut bani din depozitele la vedere, de multe ori autorităților. Aceasta a dat naștere activității bancare cu rezervă fracționară și expansiunii artificiale a creditului, care, într-o primă fază, părea să impulsioneze o creștere economică semnificativă. Întregul proces se încheie cu o criză economică generală și cu falimentul băncilor care nu puteau să restituie depozitele la cerere după ce se declanșa recesiunea, iar ele pierdeau încrederea populației. Ori de câte ori s-au acordat împrumuturi în mod sistematic din depozitele la vedere, constanta istorică pare să fi fost, în final, falimentul[51]. În plus, falimentele bancare erau însoțite de o contracție puternică a ofertei de monedă – sub forma creditelor și a depozitelor – și de recesiunea economică ce rezulta inexorabil de aici. După cum vom vedea în capitolele următoare, teoreticienii economiști au avut nevoie de mai bine de cinci secole pentru a înțelege cauzele teoretice ale tuturor acestor procese[52].

Activitatea bancară în Florența în secolul al XIV-lea

Pe la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, Florența a fost locul unei industrii bancare incipiente, care a câștigat o mare importanță în secolul al XIV-lea. Următoarele familii dețineau în proprietate multe dintre cele mai importante bănci: Acciaiuoli, Bonaccorsi, Cocchi, Antellesi, Corsini, Uzzano, Perendoli, Peruzzi și Bardi. Documentele arată că, de la începutul secolului al XIV-lea, bancherii au recurs, treptat, la utilizarea frauduloasă a unei fracțiuni din banii existenți în depozitele la vedere, creând din nimic, pe cale expansionistă o cantitate relevantă de credit[53]. Prin urmare, nu ne miră faptul că o creștere a ofertei de monedă, sub forma expansiunii creditului, a declanșat un boom economic artificial, urmat de o recesiune profundă, de neevitat. Această recesiune a fost provocată nu numai de retragerea masivă de fonduri de către principii din Neapole, ci și de incapacitatea Angliei de a-și rambursa împrumuturile primite și de scăderea dramatică a prețului titlurilor guvernamentale florentine. În Florența, datoria publică a fost finanțată de împrumuturi noi speculative, create din nimic de băncile florentine. S-a produs o criză generală de încredere, fapt care a condus la falimentul tuturor băncilor menționate mai sus între anii 1341 și 1346. După cum se poate anticipa, aceste falimente bancare au fost defavorabile deținătorilor de depozite, ei primind, după o lungă perioadă de așteptare, cel mult o jumătate, o treime sau chiar o cincime din depozitele lor[54]. Din fericire, Villani a notat evenimentele de natură financiară și economică din acea perioadă într-o cronică recuperată de Carlo M. Cipolla. Potrivit lui Villani, recesiunea a fost însoțită de o contracție formidabilă a creditului – pe care o numește plastic mancamento della credenza, adică „penurie de credite” –, care a agravat și mai mult situația economică și a declanșat o mulțime de falimente în industrie, ateliere artizanale și comerț. Cipolla a analizat în profunzime această recesiune economică și a descris într-un mod expresiv tranziția de la boom-ul economic la criză și recesiune: „Perioada ‚Imnului Soarelui’ a făcut loc epocii ‚Dansului macabru’”[55]. De fapt, potrivit lui Cipolla, recesiunea a durat până când, „mulțumită” efectelor devastatoare ale ciumei, care a redus considerabil numărul populației, oferta de numerar și de credit per capita a atins nivelul său anterior crizei, punând astfel bazele pentru oînsănătoșire ulterioară[56].

Banca Medici

Cunoașterea istoriei Băncii Medici a fost posibilă grație perseverenței și cercetării asidue întreprinse de Raymond de Roover, a cărui lucrare a fost, la rândul ei, impulsionată de descoperirea în 1950 a registrelor contabile confidențiale (libri segreti) ale Băncii Medici la Arhivele statului din Florența[57]. Confidențialitatea acestor registre este o mărturie în plus a naturii ascunse, condamnabile a activităților bancare (a se vedea nota 52), precum și a dorinței multora dintre clienții băncilor italiene (nobili, prinți, Papa însuși) de a-și depozita banii în conturi secrete. Descoperirea acestor registre ale băncii a fost cu adevărat fericită, deoarece ne oferă prilejul unei înțelegeri în profunzime a modalității în care Banca Medici își desfășura operațiunile în secolul al XV-lea.

Trebuie să subliniem aici că Banca Medici nu a acceptat, inițial, depozite la vedere. La început, a preluat doar depozite la termen, care erau, în realitate, împrumuturi veritabile acordate de clienți băncii. Aceste contracte mutuum erau denumite depoziti a discrezione. Cuvintele a discrezione indică faptul că, de vreme ce aceste presupuse „depozite” erau de fapt împrumuturi, banca putea să le întrebuințeze și să le investească după cum dorea, cel puțin pe durata stipulată în contract[58]. Tot prin discrezione era desemnată și dobânda pe care banca o achita clienților care îi împrumutau bani sub forma „depozitelor” la termen.

În cartea sa, Raymond de Roover întreprinde un studiu detaliat, temeinic al evoluției și dificultăților prin care a trecut Banca Medici de-a lungul unui secol de existență. Pentru obiectivele noastre, este necesar doar să accentuăm că, la un moment dat, banca a început să accepte depozite la vedere și să folosească o fracțiune din ele în mod inadecvat ca împrumuturi. Registrele secrete dau mărturie de acest fapt. Conturile din martie 1442 însoțesc fiecare înregistrare a unui depozit la vedere cu o notă pe margine, în care se specifică probabilitatea ca fiecare deponent să își revendice banii[59].

Un bilanț aparținând sucursalei londoneze a Băncii Medici, datat 12 noiembrie 1477 arată că un număr semnificativ dintre datoriile băncii corespundeau depozitelor la vedere. Raymond de Roover însuși estimează că, la un anumit moment dat, rezervele primare ale băncii coborâseră până la 50% din datoriile totale la vedere[60]. Dacă aplicăm criteriul standard utilizat de A. P. Usher, aceasta înseamnă o rată de expansiune a creditului de două ori mai mare decât depozitele la vedere primite de bancă. Există însă dovezi că acest raport s-a înrăutățit treptat pe parcursul existenței băncii, îndeosebi după 1464, an care a marcat începutul unor dificultăți tot mai ridicate pentru bancă. Originile crizei bancare și economice care a ruinat Banca Medici se aseamănă cu cele pe care Carlo M. Cipolla le identifică în lucrarea sa despre Florența secolului al XIV-lea. În realitate, expansiunea creditului, ce își are sursa în însușirea ilicită de către bancheri a depozitelor la vedere, a dat naștere unui boom artificial alimentat de creșterea ofertei de monedă și de efectele pe termen scurt, aparent „benefice”, ale acesteia. Totuși, deoarece acest proces provine dintr-o sporire a ofertei de monedă, mai precis din credite care nu sunt susținute de o amplificare a economisirii reale, reversiunea procesului era inevitabilă, după cum vom explica în detaliu în capitolul 4 și următoarele. Exact acest lucru s-a petrecut în marile centre de afaceri din Italia, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dintr-o perspectivă economică, înțelegerea de către Raymond de Roover a procesului istoric este, din nefericire, încă și mai superficială decât cea manifestată de Cipolla, mergând atât de departe, încât să afirme: „cauza acestor crize economice rămâne un mister”[61]. Așadar, nu constituie o surpriză faptul că Banca Medici a dat, într-un sfârșit, faliment; același lucru s-a întâmplat și cu celelalte bănci care s-au bazat pe activitatea bancară cu rezerve fracționare pentru o mare parte din afacerile lor. Deși Raymond de Roover susține că el nu înțelege cauza crizei generale de la sfârșitul secolului al XV-lea, descrierea istorică, punct cu punct a etapei finale din existența Băncii Medici reflectă toate indiciile caracteristice unei recesiuni inevitabile și unei comprimări a creditului, ce urmează unui proces de expansiune artificială de proporții a creditului. De Roover arată că familia Medici a fost forțată să adopte o politică de restricționare a creditului. Ea a cerut rambursarea împrumuturilor, încercând să crească lichiditatea băncii. Mai mult, s-a demonstrat că, în ultima sa etapă de existență, Banca Medici opera cu o rată foarte scăzută de rezerve, care a coborât chiar sub 10 procente din activele totale, fiind, prin urmare, total insuficientă pentru a acoperi obligațiile băncii de-a lungul perioadei de recesiune[62]. Banca Medici a falimentat, în cele din urmă, iar activele sale au ajuns în întregime în mâinile creditorilor băncii. Concurenții băncii au eșuat din același motiv: efectele inevitabile ale expansiunii artificiale și recesiunea economică ce a rezultat de aici, generate, fără nici o excepție, de încălcarea principiilor tradiționale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani.

Activitatea bancară în Catalonia în secolele al XIV-lea și al XV-lea: Taula de Canvi

Înființarea unor bănci private în Barcelona coincide cu dezvoltarea activității bancare private în marile centre italiene de afaceri. Pe durata domniei lui Jaime I Cuceritorul (1213-1276), dreptul gotic și cel roman ce guvernau activitatea economică au fost abrogate, fiind înlocuite de Usos de Barcelona. În plus, în 1300-1301, Parlamentul a elaborat un set amănunțit de reglementări cu scopul controlării activității bancare. Acesta a micșorat puterile, drepturile și responsabilitățile bancherilor și a stipulat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească giranții. Unele dintre regulile adoptate sunt extrem de relevante pentru subiectul nostru.

De pildă, pe 13 februarie 1300, s-a hotărât ca fiecare bancher care falimentează să fie dezonorat pe tot cuprinsul Barcelonei de un crainic public și forțat să trăiască numai cu pâine și apă până ce va restitui creditorilor săi suma totală din depozitele acestora[63]. Mai mult, pe 16 mai 1301, un an mai târziu, s-a decis ca bancherii să fie constrânși să obțină avaluri sau garanții de la terți, pentru a-și desfășura activitatea, iar celor care nu respectă această hotărâre să nu li se permită să acopere cu o față de masă ghișeul la care lucrează. Țelul a fost acela de a oferi un semnal tuturor că acești bancheri nu au același grad de solvabilitate ca cei care utilizează fețe de masă și care erau acoperiți de garanții. Orice bancher care încălca această regulă – i.e., de a face operațiuni cu față de masă, dar fără garanții – era acuzat de fraudă[64]. Datorită acestor reglementări, este foarte posibil ca sistemul bancar din Barcelona să fi fost solvabil într-un grad ridicat, iar băncile să fi respectat în mare parte principiile esențiale de drept ce guvernează depozitul bancar de bani.

Cu toate acestea, există dovezi că, în pofida tuturor acestor reguli, bancherii privați au început curând să își înșele clienții, iar pe 14 august 1321 reglementările referitoare la falimentele bancare au fost modificate. S-a hotărât ca acei bancheri care nu își îndeplinesc neîntârziat angajamentele să fie declarați faliți, iar dacă nu își achită datoriile în răstimp de un an, vor suporta dezonoarea publică, ce va fi anunțată pretutindeni în Catalonia de un crainic al orașului. Imediat după aceasta, bancherul va fi decapitat exact în fața ghișeului său, iar proprietatea îi va fi vândută în oraș pentru a fi rambursați creditorii. De fapt, acesta este unul dintre puținele exemple istorice în care autoritățile s-au deranjat să apere în mod eficace principiile generale ale drepturilor de proprietate referitoare la contractul de depozit bancar de bani. După cum ne-am aștepta, cei mai mulți bancheri catalani care au dat faliment au încercat să scape sau să își achite datoriile pe parcursul unui an de zile; există însădovezi scrise care arată că cel puțin un bancher, un anume Francesch Castello, a fost decapitat exact în fața afacerii sale în 1360, în strictă concordanță cu legea[65].

În pofida acestor sancțiuni, stocurile de lichidități ale băncilor nu au egalat sumele primite în depozitele la vedere. Drept urmare, ele au dat faliment în masă, în cele din urmă, în secolul al XIV-lea, pe parcursul aceleiași recesiuni economice și a creditului care a devastat lumea financiară italiană și care a fost analizată de Carlo M. Cipolla. Cu toate că există indicii că băncile catalane au rezistat puțin mai mult decât cele italiene – penalitățile teribile în caz de fraudă au condus, desigur, la sporirea ratelor de rezervă –, documentele indică faptul că, până la urmă, nici băncile catalane nu au izbutit, în general, să își achite obligațiile. În martie 1397, au fost introduse reglementări suplimentare, deoarece populația începuse să reclame ezitarea bancherilor de a le înapoia depozitele, aceștia scuzându-se în toate felurile și spunându-le să „revină mai tâziu” și rambursând – într-un final, clienților mai norocoși – monezi de mică valoare și nicidecum din aur, precum cele depozitate inițial[66].

Criza bancară din secolul al XIV-lea nu a condus la o mai bună monitorizare și protecție a drepturilor de proprietate ale deponenților. Dimpotrivă, a avut ca rezultat înființarea unei bănci municipale guvernamentale, Taula de Canvi, Banca de depozit din Barcelona. Această bancă a fost fondată cu scopul de a lua depozite și de a le utiliza pentru finanțarea cheltuielilor municipale, precum și a emisiunii de titluri de stat. Așadar, Taula de Canvi se înscrie în modelul tradițional de bancă înființată de autoritățile publice pentru a profita în mod direct de câștigurile necinstite ale activității bancare. A. P. Usher a analizat în detaliu activitatea acestei bănci. După cum se putea anticipa, aceasta a sfârșit prin a suspenda plățile, în februarie 1468, deoarece o fracțiune importantă din rezervele sale fuseseră canalizate în împrumuturi acordate primăriei din Barcelona, banca nereușind să satisfacă cererile deponenților de retragere a numerarului[67]. Începând cu acel moment, banca a fost reorganizată și treptat i s-au acordat din ce în ce mai multe privilegii; de pildă, un monopol asupra tuturor depozitelor înființate în urma confiscărilor și a sechestrelor judiciare, ceea ce a constituit o sursă aproape garantată de venituri permanente, acționând ca o garanție pentru împrumuturile acordate în vederea finanțării proiectelor primăriei. De asemenea, trebuia ca veniturile provenind din toate depozitele administrative, tutelare și testamentare să fie depozitate și păstrate, în regim de monopol, la Taula[68].

4.

Activitatea bancară în timpul domniei lui Carol al V-lea și doctrina Școlii de la Salamanca[69]

Activitatea bancară din timpul domniei lui Carol al V-lea ne oferă un bun exemplu al scenariului pe care l-am descris. În primul rând, influxul masiv de metale prețioase din cele două Americi a deplasat centrul economic, cel puțin temporar, dinspre orașele comerciale din Italia de nord către Spania, mai precis, Sevilla și celelalte centre de afaceri spaniole. În al doilea rând, datorită politicii sale imperiale, Carol al V-lea se găsea într-o nevoie permanentă de fonduri și viza sistemul bancar ca sursă continuă de finanțare. În acest mod, el s-a folosit, fără scrupule, de lichiditatea pe care acesta i-o oferea și a reinstaurat în forță complicitatea dintre autorități și bancheri, care devenise deja o regulă în acea vreme, dar era mai tăinuită. Mai mult, Carol al V-lea nu a reușit să îndepărteze pericolul bancrutei de trezoreria regală, ceea ce, după cum ne-am fi așteptat, a avut efecte extrem de negative asupra economiei Spaniei și asupra bancherilor care i-au finanțat proiectele. Toate aceste evenimente au constituit motivația pentru ca cele mai strălucite minți ale timpului – cele ale savanților Școlii de la Salamanca – să reflecteze la activitățile financiare și bancare pe care le observau. Acești teoreticieni ne-au lăsat câteva analize extrem de valoroase, demne de a fi studiate în detaliu.

Dezvoltarea activității bancare în Sevilla

Ramon Carande merită să fie creditatpentru descrierea, destul de detaliată, a dezvoltării activității bancare private în Sevilla pe durata domniei lui Carol al V-lea[70]. Potrivit lui Carande, cercetarea sa a fost sprijinită de descoperirea unei liste cu bancheri, întocmită înainte de confiscarea metalelor prețioase de către Casa de Contratación [Camera de comerț] din Sevilla în 1545. O trezorerie sărăcită l-a determinat pe Carol al V-lea să ignore cele mai elementare principii de drept și să confiște bani de unde să îi era mai la îndemână, adică din vistieriilebancherilor din Sevilla. Fără îndoială, acești bancheri încălcau, de asemenea, cele mai elementare principii de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani și întrebuințau în tranzacțiile lor private o mare parte din banii depozitați. Cu toate acestea, politica împăratului de a confisca nemijlocit toate fondurile ce rămâneau în depozitele lor i-a incitat pe bancheri să practice în mod obișnuit acordarea cu împrumut către terți a majorității banilor din depozite. Deoarece nu exista, în ultimă instanță, nici o garanție că autoritățile publice vor respecta rezervele băncilor – iar bancherii au învățat din proprie experiență că, atunci când duce lipsă de bani, împăratul nu are scrupule în a-și însuși ilicit acele fonduri sub forma unor împrumuturi acordate Coroanei, obținute pe cale coercitivă –, părea mai înțelept să investești cea mai mare parte din banii depozitați în împrumuturi acordate industriei și comerțului privat, eludând astfel exproprierea și câștigând profituri mai ridicate.

Practica de confiscare a depozitelor reprezintă, probabil, exemplul extrem al înclinației tradiționale a autorităților publice de a se înfrupta din profiturile bancare, prin exproprierea activelor celor care au datoria legală de a păstra în custodie și proteja depozitele altor persoane. Este de înțeles, așadar, cum conducătorii, fiind beneficiarii principali ai activităților suspecte ale bancherilor, au sfârșit prin a le justifica și a acorda acestora tot felul de privilegii, prin care permiteau bancherilor să continue operarea cu o rezervă fracționară, la marginea legalității.

În lucrarea sa principală, Carlos V y sus banqueros, Ramón Carande îi menționează pe cei mai importanți bancheri din Sevilla din timpul lui Carol al V-lea, și anume Espinosa, Domingo de Lizarrazas și Pedro de Morga, alături de mai puțin proeminenții Cristóbal Francisquín, Diego Martínez, Juan Íñiguez și Octavio de Negrón. Toți, fără excepție, au dat inevitabil faliment, în mare parte datorită unei lipse de lichidități cu care să satisfacă retragerile de depozite la vedere ale deponenților. Acest fapt demonstrează că operau cu o rezervă fracționară, ajutați de o licență sau un privilegiu, obținut de la primăria din Sevilla și de la însuși Carol al V-lea[71]. Nu deținem informații despre rata precisă a rezervelor pe care o practicau, dar știm că, în numeroase ocazii, bancherii au făcut investiții personale în flota utilizată în comerțul cu cele două Americi, în colectarea de impozite etc. Asemenea investiții riscante au fost dintotdeauna extrem de tentante, căci dacă mergeau destul de bine, ele aduceau profituri imense. Apoi, după cum s-a precizat mai sus, confiscarea repetată a depozitelor bancare de metale prețioase nu a făcut decât să îi încurajeze și mai mult pe bancheri să își continue activitățile nelegitime. În consecință, banca lui Espinosa dă faliment în 1579, iar principalii acționari sunt întemnițați. Banca lui Domingo de Lizarrazas se prăbușește pe 11 martie 1553, când acesta nu reușește să facă o plată de mai mult de șase milioane și jumătate de maravedi, în vreme ce banca lui Pedro de Morga, care își începuse operațiunile în 1553, dă faliment în 1575, în perioada celei de a doua bancrute a lui Filip al II-lea. Băncile mai puțin importante au avut aceeași soartă. Thomas Gresham a făcut un comentariu interesant cu privire la această chestiune. El călătorise la Sevilla cu instrucțiuni de retragere a trei sute douăzeci de mii de ducați în numerar, pentru care obținuse licența necesară de la împărat și Regina Maria. Gresham se miră cum pot fi banii atât de rari chiar în orașul care primise bogățiile Indiilor. Același lucru se verifică pentru piețe, iar Gresham se temea că toate băncile orașului vor suspenda plățile imediat după ce retragerea sa va fi fost realizată[72]. Din nefericire, Ramón Carande folosește instrumente analitice inadecvate, iar interpretarea pe care o oferă acestor falimente bancare derivă în mare parte dintr-o informație anecdotică, de pildă lăcomia pentru metale, care amenință în permanență solvabilitatea băncilor; investițiile personale îndrăznețe ale bancherilor – implicarea lor în navlosireacorăbiilor, transportul comercial peste ocean, asigurarea, diferitele tipuri de speculație etc. –, care îi plasa încontinuu în situații riscante; precum și confiscarea repetată de către trezoreriaregală a obiectelor de valoare și nevoia acesteia de lichiditate. El nu face niciodată referire la următoarea serie de evenimente: activitatea bancară cu rezervă fracționară a condus la o expansiune artificială a creditului, fără a fi susținută de o economisire reală suficientă; aceasta, alături de inflația de metale prețioase venind din cele două Americi, a generat un boom artificial; boom-ul, la rândul său, a produs o criză economică șirecesiunea inevitabilă; iar aceasta a fost cauza adevărată a falimentelor bancare.

Din fericire, omisiunea teoriei la Ramón Carande a fost compensată, cel puțin parțial, de studiul interpretativ al lui Carlo M. Cipolla, cu referire la crizele economice și bancare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Cu toate că analiza sa are în vedere doar băncile italiene, ea este, de asemenea, direct aplicabilă sistemului financiar spaniol, datorită legăturii strânse existente la acel moment între rutele financiare și comerciale ale celor două țări[73]. Cipolla arată că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, oferta de monedă – pe care o desemnăm, în prezent, prin M1 sau M2 – cuprindea o cantitate semnificativă de „monedă bancară”, cu alte cuvinte, depozite create din nimic de către bancheri care nu păstrau în proporție de 100% posesiunea asupra numerarului corespunzător depozitelor la vedere. Aceasta a condus la o perioadă de creștere economică artificială, care și-a schimbat sensul în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când deponenții impacientați au început să se confrunte cu dificultăți economice, iar cele mai importante bănci florentine să dea faliment.

Potrivit lui Cipolla, această fază a expansiunii a fost declanșată în Italia de directorii băncii Ricci, care au folosit o mare parte dintre depozitele lor pentru achiziționarea de titluri de stat guvernamentale și pentru acordarea de împrumuturi. Celelalte bănci private erau constrânse să adopte aceeași politică de expansiune a creditului, dacă managerii lor doreau să fie competitivi și să își conserve profiturile și cota de piață. Acest proces a dat naștere unui boomal creditului, care a condus la o perioadă de expansiune artificială de proporții, care a început, la scurt timp, să își schimbe sensul. În 1574, o proclamație îi acuza pe bancheri de faptul că refuzau să restituie depozitele în numerar și denunța că aceștia „plăteau doar cu cerneală”. Pentru bancheri a devenit din ce în ce mai dificilă restituirea depozitelor în monedă propriu-zisă, iar orașele venețiene au început să resimtă o raritate semnificativă a monedei. Meșteșugarii nu își puteau retrage depozitele, nici nu își puteau achita datoriile; a urmat o comprimare severă a creditului, i.e. o deflație, pe lângă criza economică serioasă, analizată în detaliu de Cipolla în interesanta sa lucrare. Din punct de vedere teoretic, analiza lui Cipolla este mai solidă decât a lui Ramón Carande, cu toate că nici ea nu este în întregime corectă, deoarece accentuează mai mult criza și restrângerea creditului decât etapa premergătoare a expansiunii artificiale a creditului, acolo unde se află adevărata rădăcină a răului. Etapa de expansiune a creditului, la rândul său, este înrădăcinată în nereușita bancherilor de a respecta obligația de protejare și menținere intactă a tantundem-ului, adică a 100% din echivalentul depozitelor primite[74].

Relațiile de lungă durată dintre Carol al V-lea și membrii proeminentei familii bancare Fugger, cunoscuți în Spania sub numele de Fúcares, aveau relevanță la nivel internațional. Membrii familiei Fuggers din Augsburg au pornit drept comercianți de lână și argint, făcând comerț și cu mirodenii între orașul lor și Veneția. Mai târziu, s-au concentrat pe activitatea bancară, astfel că în perioada lor de maximă prosperitate operau optsprezece sucursale în diferite părți ale Europei. Ei au acordat împrumuturi pentru a sprijini finanțarea alegerii lui Carol al V-lea ca împărat, iar mai apoi i-au finanțat în numeroase ocazii expedițiile, primind drept garanție atât transporturile de argint din cele două Americi, cât și autorizarea de a colecta impozite. Afacerea lor a ajuns în impas și a scăpat cu greu de faliment în 1557, când Filip al II-lea a suspendat de facto plățile către toți creditorii Coroanei, cu toate că, în realitate, au continuat până în 1634 să dea în arendăterenurile care aparțineau ordinelor militare[75].

Școala de la Salamanca și negoțul bancar

Aceste fenomene bancare și financiare nu au rămas neobservate de mințile ilustre ale membrilor Școlii de la Salamanca, aceștia, conform celor mai demne de încredere cercetări, anticipând teoria modernă subiectivistă a valorii, elaborată de Școala austriacă de economie[76].

Din punct de vedere cronologic, prima lucrare pe care trebuie să o menționăm, probabil că și cea mai relevantă pentru teza pe care o susținem, este Instrucción de mercaderes („Instrucțiuni pentru comercianți”), scrisă de Dr. Luis Saravia de la Calle și publicată în Medina del Campo în 1544. Saravia de la Calle îi critică cu asprime pe bancheri, numindu-i „lacomi nesătui, care înghit totul, distrug totul, încurcă totul, fură și corup totul, asemenea harpiilor lui Phineus”[77]. El spune că bancherii „ies în piață și pe stradă cu masa, scaunul, casa de bani și registrul, asemenea prostituatelor la bordel cu scaunul lor”; iar după ce au obținut licența și garanția necesară, ce sunt cerute de legile regatului, pornesc să achiziționeze depozite de la clienți, cărora le oferă servicii de contabilitate și casierie, efectuează plățile ordonate din conturile clienților și plătesc chiar dobânzi la aceste depozite.

Dovedind un raționament juridic corect, Saravia de la Calle precizează că dobânda este incompatibilă cu natura depozitului de bani și că, în acest caz, bancherul ar trebui să încaseze o taxă pentru custodie și păstrarea banilor. El îi mustră chiar, cu severitate, pe clienții care intră în asemenea afaceri cu bancherii, și afirmă că:

„Dacă tu, comerciantule, spui că nu dai bani cu împrumut, ci îi depozitezi, aceasta este o mai mare farsă; căci cine a văzut vreodată depozitar care să plătească? El este îndeobște remunerat pentru strădania de a păstra depozitul. Mai mult, dacă tu îți încredințezi acum banii profitorului ca împrumut sau ca depozit, așa cum primești o parte din profit, tot astfel dobândești o porțiune din vină, poate chiar într-o mai mare măsură.”[78]

În capitolul 12 din cartea sa, Saravia de la Calle face o distincție clară între două operațiuni radical diferite pe care bancherii le efectuează: depozitele la vedere și „depozitele” la termen. În primul caz, clienții își încredințează banii bancherilor, fără a primi o dobândă

„pentru ca banii să fie într-o mai mare siguranță, iar plățile mai ușor de realizat, pentru a evita neplăcerile și efortul de a-i număra și păzi, și, de asemenea, pentru că, în recunoștința lui pentru cinstea pe care clienții i-o fac încredințându-i scumpișorii lor bani, zaraful va accepta și câteva ordine de plată fără a percepe dobândă, dacă se întâmplă să nu mai dețină [clienții] depozite la zaraf.”[79]

A doua operațiune, „depozitul” la termen, este foarte diferită de prima și reprezintă, în fond, un adevărat împrumut, sau mutuum, care este acordat bancherului pentru un anumit termen și este purtător de dobândă. Saravia de la Calle, în conformitate cu doctrina tradițională canonică cu privire la camătă, condamnă aceste tranzacții. Mai mult, el afirmă în mod limpede că, în cazul contractului de depozit la vedere, clienții ar trebui să îl plătească pe bancher

„căci, dacă ei depozitează bani, ar trebui să plătească pentru păstrare și nu ar trebui să câștige atât de mult profit pe cât cere justiția să dea pentru depozitarea banilor sau a proprietății care necesită păstrare.”[80]

Saravia de la Calle continuă prin a-i dezaproba pe acei clienți care, în mod egoist, încearcă să folosească în propriul beneficiu activitatea ilicită a bancherilor, făcând depozite și așteptând din partea bancherilor să plătească dobândă. După cum spune, cu multă putere de sugestie,

„Acela care își depozitează banii la cineva despre care știe că nu îi va păstra, ci îi va cheltui, nu este absolvit de păcat, un păcat cel puțin scuzabil. El acționează asemenea celui care dă o fecioară pe mâna unui desfrânat, sau o delicatesă culinară unui lacom.”[81]

În plus, deponentul nu își poate odihni conștiința gândindu-se că bancherul va da cu împrumut sau va folosi banii altor persoane, iar nu pe ai săi.

„El crede că bancherul va păstra, probabil, banii pe care îi depozitează și că nu va face afaceri cu ei, lucru pe care nu îl putem aștepta de la nici unul dintre acești cămătari. Dimpotrivă, bancherul va investi în curând depozitul pentru profit și va încerca să câștige bani de pe urma lui. Cum ar putea bancherii, care plătesc între șapte și zece procente dobândă celor care le oferă banii pentru a-i folosi în afaceri, să se abțină de la folosirea depozitelor? Chiar dacă s-ar fi demonstrat în mod limpede că tu nu păcătuiești (ceea ce nu este cazul, dimpotrivă), cămătarul păcătuiește, lucru cert, atunci când face afaceri cu banii tăi și fură din averea aproapelui tău cu banii tăi.”[82]

Teoria lui Saravia de la Calle este extrem de clară, astfel că utilizarea în folosul personal – pe calea acordării de împrumuturi – a banilor plasați la bancheri în depozite la vedere este ilegitimă și implică un păcat grav. Această doctrină coincide cu cea formulată inițial de autorii clasici din dreptul roman și derivă în mod natural din însăși esența, scopul și natura juridică a contractului de depozit neregulat de bani, pe care l-am studiat în capitolul 1.

De asemenea, Saravia de la Calle descrie în culori vii profiturile disproporționate pe care bancherii le câștigă prin intermediul practicii lor nelegitime de însușire ilicită a depozitelor, în loc să fie mulțumiți cu încasările mult mai modeste pe care le-ar primi din simpla custodie sau păstrare a depozitelor. Explicația sa este foarte sugestivă:

„Dacă încasezi un salariu, acesta trebuie să fie moderat și adecvat întreținerii tale, nu sacul de bani cu care îți ridici case superbe, cumperi proprietăți luxoase, plătești servitori și oferi un belșug extravagant familiei tale, dai ospețe mărețe și te îmbraci atât de strălucitor, mai cu seamă dacă ai fost sărac mai înainte de a-ți începe afacerea, și îți lași deoparte afacerea ta modestă.”[83]

În plus, Saravia de la Calle arată că bancherii sunt oarecum predispuși la bancrută, el chiar face o scurtă analiză teoretică, prin care demonstrează că etapa expansionistă declanșată de expandarea artificială a creditului acordat de acești „profitori” este urmată, în mod inevitabil, de o perioadă de recesiune, răstimp în care neachitarea datoriilor produce un lanț de falimente bancare. El adaugă:

„comerciantul nu îl plătește pe profitor, fapt care îl duce pe acesta la faliment, suspendând plățile și pierzând totul. După cum se știe, acești cămătari reprezintă începutul, ocazia și chiar cauza tuturor acestor fenomene, căci dacă nu ar fi existat, fiecare persoană și-ar fi utilizat proprii bani atât cât ar fi putut, iar nu mai mult, și lucrurile ar fi costat atât cât valorează, fără a se pretinde mai mult decât prețul monetar just. Așadar, ar fi foarte nimerit ca principii să pună capăt tolerării în Spania a acestor profitori, de vreme ce nici o altă țară din lume nu îi acceptă, și să îndepărteze această molimă de la curtea și din regatul lor.”[84]

După cum știm, nu este adevărat că autoritățile altor națiuni controlau cu mai mult succes activitatea bancherilor decât autoritățile din Spania. Dimpotrivă, același lucru se petrecea, într-o măsură mai mare sau mai mică, peste tot, iar guvernanții le-au acordat bancherilor, în cele din urmă, privilegii prin care le permiteau să utilizeze în interesul personal banii propriilor deponenți, în schimbul posibilității de a beneficia de sistemul bancar, care furniza o finanțare mult mai rapidă și mai facilă comparativ cu impozitele.

În încheierea analizei sale, Saravia de la Calle afirmă că

„un creștin nu ar trebui să își încredințeze banii acestor profitori în nici o împrejurare, căci dacă astfel păcătuiește – iar acest lucru se întâmplă întotdeauna –, el ar trebui să se abțină de la această faptă pentru a evita păcatul; și dacă nu păcătuiește, el trebuie să se abțină pentru a evita ducerea în păcat a cămătarului.”

El adaugă în continuare că, dacă nu se apelează la serviciile oferite de bancheri, vor rezulta următoarele avantaje suplimentare: deponenții

„nu vor fi surprinși dacă zaraful suspendă plățile; dacă acesta falimentează, după cum vedem adeseori, e lucru pe care Domnul Nostru îl permite, să se piardă el și patronii săi precum câștigul cel rău.”[85]

După cum se observă, analiza lui Saravia de la Calle, alături de inteligență și umor, este fără cusur și fără contradicții. Cu toate acestea, în critica adresată bancherilor, el atribuie o importanță mult prea mare faptului că aceștia cereau și plăteau dobândă cu nerespectarea interdicției canonice a cametei, în loc să accentueze faptul că bancherii își însușeau ilicit depozitele la vedere.

Un alt scriitor care cercetează contractul de depozit neregulat de bani este Martín de Azpilcueta, cunoscut mai ales sub numele de „Doctor Navarro”. În cartea sa, Comentario resolutorio de cambios(Comentariu final asupra schimburilor), publicat pentru prima dată la Salamanca, la sfârșitul anului 1556, Martín de Azpilcueta face referire explicită la „activitatea bancară de păstrare”, care constă în contractul bancar de depozit la vedere de bani. Pentru Martín de Azpilcueta, activitatea bancară de păstrare – sau contractul de depozit neregulat – este pe deplin legitimăși semnifică faptul că bancherul este

„gardianul, depozitarul și garantul banilor ce i-au fost încredințați sau schimbați, indiferent de motiv, de cei care i-au oferit sau trimis bani, el fiind obligat să facă plăți către comercianți sau persoane cărora deponenții doresc să le plătească într-un mod sau altul, [operațiune pentru care] el poate în mod legitim să pretindă republicii sau deponenților o taxă justă, din moment ce acest serviciu și această responsabilitate sunt folositoare republicii, fără a fi nedreaptă; căci este drept ca muncitorul să își câștige salariul său. Este sarcina schimbătorului de bani să primească, să apere și să păstreze banii atâtor comercianți, să înregistreze în contabilitate, cu mare efort și uneori cu riscul de a greși înregistrările sau alte lucruri. Această înțelegere poate fi formalizată printr-un contract, prin care o persoană se angajează să păstreze în depozit banii altor persoane, să facă plăți și să păstreze contabilitatea după cum au stabilit etc., de vreme ce acesta reprezintă o înțelegere de angajare a unei persoane pentru o activitate, reprezentând un contract binecunoscut, just și binecuvântat.”[86]

După cum se observă, Martín de Azpilcueta consideră contractul de depozit neregulat de bani ca fiind un contract pe deplin legitim, prin care indivizii încredințează custodia banilor proprii unui profesionist (bancherul), care trebuie să îi protejeze ca un bun părinte de familie și să îi păstreze în permanență la dispoziția deponenților, oferind orice tip de servicii de casierie îi este cerut și având dreptul de a solicita din partea deponenților o taxă în schimbul serviciilor sale. În fond, Martín de Azpilcueta este de părere că deponenții trebuie să îl remunereze pe depozitar sau bancher, niciodată invers; astfel, „deponenții plătesc pentru a compensa efortul și grija pe care le are schimbătorul de bani prin primirea și păstrarea banilor”, iar bancherii trebuie să își desfășoare

„activitatea în mod cinstit și să fie mulțumiți cu un salariu just, pe care îl primesc de la cei ce îl datorează lor, ai căror bani îi păstrează și a căror contabilitate o țin, iar nu de la cei care nu au nici o datorie față de ei.”[87]

Într-un efort de clarificare a problemelor și de evitare a confuziilor și apelând la același raționament ca și Dr. Saravia de la Calle, Martín de Azpilcueta îi condamnă în mod explicit pe acei clienți care nu doresc să plătească nimic pentru custodia propriilor depozite, încercând chiar să câștige dobândă la ele. Doctor Navarro conchide că

„în acest tip de schimb, nu păcătuiesc doar schimbătorii de bani, ci și… cei care își încredințează banii acestora în vederea păstrării, ca mai sus. Ei refuză, mai târziu, să achite o taxă, pretinzând că profiturile câștigate cu banii lor și primite de la cei pe care îi plătesc cu numerar sunt suficiente ca salariu. Iar dacă schimbătorii de bani pretind o taxă, clienții îi părăsesc și își duc afacerile în altă parte. Astfel, pentru a-i păstra pe acești clienți, bancherii renunță la onorariul lor, luând, în schimb, bani de la cei care nu le datorează nimic.”[88]

În cartea sa, Suma de tratos y contratos („Culegere de înțelegeri și contracte”) (Sevillia, 1571), Tomás de Mercado efectuează o analiză a activității bancare pe aproape aceleași coordonate ca studiile autorilor anteriori. El începe prin a afirma, în mod corect, că deponenții ar trebui să îi remunereze pe bancheri pentru munca de a le păstra depozitele de bani; el conchide astfel:

„este o regulă comună, generală în rândurile tuturor bancherilor, aceea de a reuși să câștige un salariu de la persoanele care își depozitează banii în banca lor, o anumită sumă anuală sau pentru fiecare mie, motivul fiind că bancherii le oferă servicii deponenților și le păstrează averea.”[89]

Tomás de Mercado notează totuși, cu ironie, că bancherii din Sevilla sunt atât de „generoși”, încât nu cer nici un ban pentru păstrarea depozitelor: „persoanele din acest oraș sunt, cu adevărat, atât de princiare și nobile, încât nu pretind și nu iau nici un salariu”[90]. Tomás de Mercado observă că acești bancheri nu au de ce să pretindă ceva, din moment ce suma mare de bani pe care o obțin din depozite le aduce profituri substanțiale în tranzacțiile personale de afaceri. Trebuie să subliniem că, în opinia noastră, Tomás de Mercado prezintă un fapt aici, fără a deduce că el consideră aceste acțiuni ca fiind în vreun fel legitime, așa cum par să sugereze diverși autori moderni, precum Restituto Sierra Bravo și Francisco G. Camacho, printre alții[91]. Afirmația opusă este, dimpotrivă, adevărată. Din punctul de vedere al celei mai nealterate doctrine romane și din perspectiva naturii juridice esențiale a contractului de depozit neregulat de bani, analizat în capitolul 1, Tomás de Mercado este scriitorul scolastic care demonstrează cu cea mai mare claritate faptul că transferul de proprietate la depozitul neregulat nu implică un transfer simultan al dispoziției asupra tantundem și, prin urmare, din punct de vedere practic, nu există nici un transfer deplin al proprietății. El exprimă acest lucru extrem de limpede: „ei [bancherii] trebuie să înțeleagă că banii nu sunt ai lor, ci aparțin altora; și nu este corect că, prin folosire, banii încetează de a aduce servicii proprietarului lor”. Tomás de Mercado completează că bancherii ar trebui să respecte două principii fundamentale. În primul rând, ei trebuie

„să nu lase banca atât de descoperită, încât să nu poată satisface mai târziu ordinele de plată pe care le primesc, deoarece ei vor păcătui negreșit dacă nu sunt în măsură să achite, pentru că au cheltuit și investit banii în afaceri și alte tranzacții necurate… În a doilea rând: [bancherii] nu trebuie să se lase implicați în afaceri riscante, căci păcătuiesc chiar dacă înțelegerea se va încheia cu succes, pentru că se pun în pericolul de a da greș și provoca daune serioase celor care au avut încredere în ei.”[92]

Cu toate că este posibil ca cineva să interpreteze aceste recomandări ca pe o dovadă că Tomás de Mercado se resemnează și acceptă o anumită rezervă fracționară, este important să ne aducem aminte că el este categoric când își exprimă poziția juridică – și anume, că banii depozitați nu aparțin, în esență, bancherilor, ci deponenților – și când susține, mai mult, că nici unul dintre bancheri nu îndeplinește aceste două recomandări ale sale:

„de vreme ce este foarte dificil să pui o limită lăcomiei atunci când, în circumstanțe fericite, afacerile merg bine, nici unul dintre ei [bancherii] nu ia însă în seamă aceste avertismente și nici nu îndeplinește aceste condiții.”[93]

Din acest motiv, el aprecia ca fiind foarte benefice, reglementările promulgate în acest sens de împăratul Carol al V-lea. Acestea interziceau bancherilor să desfășoare afaceri personale, urmărindu-se astfel eliminarea tentației de a finanța la nesfârșit astfel de afaceri cu bani luați de la deponenți[94].

De asemenea, la sfârșitul capitolului 4 din Suma de tratos y contratos, Tomás de Mercado afirmă că bancherii din Sevilla păstrau depozite de bani și metale prețioase ce aparțineau comercianților care făceau negoț cu Lumea Nouă, iar cu aceste depozite considerabile ei „făceau mari investiții”, câștigând profituri apreciabile. În acest loc, el nu condamnă deschis aceste practici, să ne amintim însă că fragmentul respectiv este, din nou, mai degrabă o descriere a stării de lucruri decât o judecată referitoare la legitimitatea sa. El ia însă în discuție, cu mai multă profunzime, chestiunea legitimității, în capitolul 14, pe care deja l-am parcurs. Tomás de Mercado conchide, de asemenea, că bancherii

„sunt implicați și în activitatea de schimb de bani și în cea de taxare; bancherii din această republică sunt angajați într-o sferă foarte largă de activități, mai amplă decât oceanul, se împrăștie însă uneori mult prea mult și se pierde cu totul.”[95]

Scolasticii cu opiniile cele mai eronate în tratamentul teoretic pe care îl dau contractului de depozit neregulat de bani sunt Domingo de Soto și, mai cu seamă, Luis de Molina și Juan de Lugo. Într-adevăr, acești teoreticieni s-au lăsat influențați de tradiția medievală a glosatorilor, pe care am discutat-o în secțiunea 2 a acestui capitol, și îndeosebi de confuzia teoretică ce a rezultat din depositum confessatum. De Soto și mai cu seamă Molina au înțeles depozitul neregulat ca pe un împrumut, în care atât proprietatea, cât și dispoziția deplină asupra tantundem sunt transferate bancherului. Ei consideră legitimă, așadar, practica de a acorda cu împrumut terților fondurile depozitate, cât timp bancherii acționează de o manieră „prudentă”. Îl putem considera pe Domingo de Soto primul susținător al acestei teze, cu toate că o face într-un mod foarte indirect. În realitate, în cartea 6, la subiectul 11 din lucrarea sa, La justicia y el derecho (Despre dreptate și drept), din 1556, citim că bancherii au

„obiceiul, după câte se spune, de a fi datori cu o sumă mai mare de bani decât cea depozitată, în cazul în care comerciantul face depozitul în numerar. Dau schimbătorului de bani zece mii; așadar, el îmi va datora douăsprezece, poate cincisprezece; și aceasta pentru că a deține numerar este foarte profitabil pentru schimbătorul de bani. Nu este nimic rău în acest lucru.”[96]

Un altă modalitate tipică de creare a creditului pe care Domingo de Soto pare să o accepte este împrumutul sub forma scontării instrumentelor de plată, finanțate din depozitele clienților.

Iezuitul Luis de Molina este însă scolasticul care a susținut în modul cel mai limpede o doctrină eronată cu privire la contractul bancar de depozit neregulat de bani[97]. Într-adevăr, în Tratado sobre los cambios („Tratat despre schimburi”) din 1597, el aderă la doctrina medievală, conform căreia depozitul neregulat este un contract de împrumut, sau mutuum, în favoarea bancherului, contract în care se transferă nu numai proprietatea, ci și dispoziția deplină asupra tantundem, ceea ce înseamnă că bancherul poate să utilizeze în mod legitim banii în propriul său interes, sub forma împrumuturilor sau în orice alt mod. El își prezintă astfel argumentul:

„Întrucât acești bancheri, ca toți ceilalți, sunt proprietarii adevărați ai banilor depozitați în băncile lor – și ei se deosebesc într-o mare măsură din acest punct de vedere de alți depozitari… astfel că ei primesc banii ca un împrumut precar și, în consecință, pe propriul risc.”

Mai departe, el spune și mai clar că

„un asemenea depozit este, în realitate, un împrumut, după cum s-a spus, iar proprietatea asupra banilor depozitați se transferă bancherului, astfel că, dacă se pierde, bancherul este cel care pierde.”[98]

Această poziție întră în conflict cu doctrina pe care Luis de Molina însuși o îmbrățișează în Tratado sobre los préstamos y la usura („Tratat despre împrumuturi și camătă”), unde menționează că termenul reprezintă un element esențial în toate contractele de împrumut, și dacă durata împrumutului nu a fost stipulată explicit, iar ziua rambursării stabilită, „se va impune acceptarea deciziei judecătorului cu privire la durata împrumutului”[99]. În plus, Luis de Molina trece cu vederea toate argumentele prezentate în capitolul 1, prin care se demonstrează că depozitul neregulat este un contract ce nu are nimic în comun cu împrumutul, sau mutuum, în ceea ce privește natura și esența juridică. Prin urmare, încercarea sa teoretică de a pune un semn de echivalență între cele două contracte este, în mod evident, un regres, nu numai în raport cu ideile mult mai coerente ale lui Saravia de la Calle și Martin de Azpilcueta, ci și în comparație cu adevărata natură juridică a contractului elaborată deja de jurisprudența romană. Prin urmare, este curios cum Luis de Molina, cu o minte atât de strălucită și pătrunzătoare, nu a înțeles pericolul extrem al acceptării încălcării principiilor generale de drept ce guvernează depozitul neregulat, precum și pretenția că

„nu s-a întâmplat niciodată ca toți deponenții să aibă nevoie de banii lor astfel încât să nu lase depozitate multe mii de ducați, cu care bancherii să poată face afaceri și să câștige fie un profit, fie să sufere o pierdere.”[100]

Molina nu își dă seama că, în acest fel, nu numai că obiectivul sau cauza esențială a contractului (custodia și păstrarea) este încălcată, ci se creează, în plus, un incitativ către tot felul de afaceri ilicite și abuzuri, ce vor genera ineluctabil o recesiune economică și falimente bancare. Când principiul tradițional de drept, ce impune păstrarea continuă a tantundem la dispoziția deponentului, nu este respectat, nu există nici un ghid clar pentru evitarea falimentelor bancare. Mai mult, este evident că asemenea sugestii vagi, superficiale, precum „a încerca să acționeze cu prudență” și „să nu fie implicați în afaceri riscante”, nu reprezintă un ajutor suficient pentru prevenirea consecințelor economice și sociale, extrem de negative, ale activității bancare cu rezervă fracționară. În orice caz, Luis de Molina își dă cel puțin silința să afirme că

„Este important să atragem atenția că [bancherii] comit un păcat de moarte dacă utilizează în afacerile proprii o parte atât de mare din banii pe care îi păstrează sub formă de depozite, încât mai târziu devin incapabili să predea, la momentul relevant, cantitățile pe care le revendică deponenții sau pe care ordonă să le fie plătite în contul fondurilor depozitate… În plus, ei comit un păcat de moarte dacă intră în afaceri ce implică riscul de a nu fi în măsură să restituie depozitele. De pildă, dacă trimit atât de multă marfă peste mări, încât, în cazul scufundării corabiei sau capturării de către pirați, nu vor fi în stare să ramburseze depozitele chiar după ce își vor fi vândut toate posesiunile. Iar ei nu sunt vinovați de păcat de moarte doar atunci când afacerea se sfârșește prost, ci și când se încheie cu bine. Aceasta se datorează riscului pe care și-l asumă de a-i păgubi pe deponenți și pe giranții care aduc ei înșiși depozite.”[101]

Considerăm admirabil acest avertisment al lui Luis de Molina, suntem însă în același timp surprinși să constatăm faptul că el nu recunoaște contradicția profundă ce există, în ultimă instanță, între avertismentul său și acceptarea explicită a unei activități bancare cu o rezervă fracționară „prudentă”. Adevărul este că, oricât de prudenți sunt bancherii, singura cale sigură de evitare a riscurilor și de a garanta că depozitele sunt la dispoziția permanentă a deponenților este menținerea continuă a unei rate a rezervelor de 100%[102].

5.

O nouă încercare de activitate bancară legitimă: Banca din Amsterdam. Evoluția activității bancare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

Banca din Amsterdam

Ultima tentativă serioasă de înființare a unei bănci clădite pe principiile generale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani și de întemeiere a unui sistem eficace de control guvernamental, care să definească și să apere în mod adecvat drepturile de proprietate ale deponenților s-a produs o dată cu constituirea Băncii Municipale din Amsterdam în 1609. Banca fost fondată după o perioadă de mare haos monetar și de activitate bancară frauduloasă – cu rezervă fracționară –, desfășurată de bancherii privați. Dedicată stopării acestei stări de lucruri și reinstituirii ordinii în operațiunile financiare, Banca din Amsterdam a început să funcționeze din 31 ianuarie 1609, fiind denumită Banca de Schimburi[103]. Trăsătura definitorie a Băncii din Amsterdam a fost angajamentul său, încă din momentul înființării, față de principiile universale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani. Mai concret, a fost întemeiată pe principiul că obligația băncii depozitare în contractul de depozit neregulat de bani constă în păstrarea dispoziției constante a tantundem în favoarea deponentului; cu alte cuvinte, menținerea în orice moment a unei rate a rezervelor de 100% la depozitele „la vedere”. S-a urmărit prin această măsură garantarea unei activități bancare legitime și prevenirea abuzurilor și a falimentelor bancare, ce s-au produs, de-a lungul istoriei, în toate țările unde statul nu numai că nu s-a preocupat să interzică și să declare ilegală însușirea ilicită a banilor din depozitele bancare la vedere; ci, dimpotrivă, a sfârșit, în general, prin a acorda bancherilor tot felul de privilegii și licențe, prin care îngăduia operațiunile frauduloase ale acestora, în schimbul posibilității de a profita fiscal de pe urma lor.

Pentru o lungă perioadă de timp, mai mult de o sută cincizeci de ani, Banca din Amsterdam a îndeplinit întocmai angajamentul cu care fusese întemeiată. Dovezile arată că pe parcursul primilor săi ani de existență, între 1610 și 1616, atât depozitele bancare, cât și rezervele de numerar atingeau aproape un milion de florini. Din 1619 până în 1635, depozitele au urcat până la patru milioane de florini, iar rezervele au depășit trei milioane cinci sute de mii. După acest ușor deficit, în 1645 s-a restabilit echilibrul, când depozitele au egalat unsprezece milioane două sute optzeci și opt de mii de florini, iar rezervele de numerar însumau unsprezece milioane opt sute de mii de florini. Echilibrul și creșterea au fost mai mult sau mai puțin stabile, iar în secolul al XVIII-lea, între 1721 și 1722, depozitele bancare totalizau douăzeci și opt de milioane de florini, iar stocul de numerar atingea aproape aceeași sumă, douăzeci și șapte de milioane. Această creștere masivă a depozitelor la Banca din Amsterdam a rezultat, printre alte cauze, din rolul acesteia de refugiu al capitalului din calea speculației inflaționiste nebune declanșate de sistemul lui John Law în Franța, în anii 1720. Vom trata acest subiect în amănunt mai târziu. Această sporire a continuat până în 1772, an în care atât depozitele, cât și rezervele de numerar se ridicau la o sumă de douăzeci și opt – douăzeci și nouă de milioane de florini. După cum se observă, în toată această perioadă, Banca din Amsterdam a menținut, practic, o rată a rezervelor în numerar de 100 de procente. Acest lucru i-a permis ca, pe parcursul tuturor crizelor, să satisfacă fiecare cerere de retragere din florinii depozitați. Astfel s-a întâmplat în 1672, când panica produsă de amenințarea franceză a dat naștere unei retrageri masive de bani din băncile olandeze, cele mai multe din acestea fiind forțate să suspende plățile – cazul băncilor din Rotterdam și Middelburg. Banca din Amsterdam a constituit excepția și, după cum este normal, nu a întâmpinat nici o dificultate în restituirea depozitelor. De aici a rezultat o încredere tot mai mare și de durată în soliditatea sa, Banca din Amsterdam devenind obiect de admirație pentru civilizația economică a vremii. Pierre Vilar afirmă că ambasadorul Franței scria într-un raport din 1699 adresat regelui său:

„Dintre toate orașele Provinciilor Unite, Amsterdam este, fără cea mai mică îndoială, prima în faimă, bogăție și mărimea comerțului său. Există puține orașe în Europa care să o egaleze în ultimele două privințe; comerțul său se întinde pe cele două jumătăți ale globului, iar bogăția sa este atât de mare, încât pe durata războiului a contribuit cu câte cincizeci de milioane pe an, dacă nu mai mult.”[104]

În 1802, când, după cum vom vedea, Banca din Amsterdam a început să devină coruptă și să încalce principiile pe care a fost întemeiată, banca se bucura încă de un imens prestigiu, până într-atât încât consulul francez în Amsterdam să afirme:

„La finele războiului maritim, care a ținut ferecate în coloniile spaniole și portugheze bogățiile minelor sale, Europa este brusc inundată de aur și argint, în cantități cu mult superioare celor trebuincioase, astfel că valoarea lor s-ar fi diminuat dacă ar fi fost puse în circulație toate dintr-o dată. Într-o asemenea eventualitate, populația din Amsterdam a depozitat metalul în lingouri la Bancă, unde i-a fost păstrat cu un cost foarte scăzut, luând doar câte puțin din el în diverse momente pentru a-l trimite în diferite țări când creșterea ratei de schimb justifica acest lucru. Așadar, acești bani, care, altminteri, dacă li s-ar fi îngăduit să intre prea rapid, ar fi sporit în mod excesiv prețurile tuturor bunurilor, spre marea pierdere a tuturor celor care trăiesc din venituri fixe și scăzute, au fost distribuiți treptat prin numeroase canale, promovând industria și încurajând comerțul. Banca din Amsterdam, în consecință, nu a acționat doar potrivit intereselor speciale ale comercianților din acest oraș; Europa întreagă îi este datoare pentru stabilitatea mai mare a prețurilor, echilibrul schimburilor și un raport mult mai constant între cele două metale din care sunt confecționate monezile. Iar dacă banca nu este reînființată, s-ar putea spune că marele sistem al comerțului și al economiei politice al lumii civilizate va duce lipsa unei componente esențiale din mecanismul său.”[105]

Observăm, așadar, că Banca din Amsterdam nu a încercat să câștige profituri supradimensionate pe calea unei utilizări frauduloase a depozitelor. Într-adevăr, în contextul prescripțiilor lui Saravia de la Calle și ale celorlalți pe care i-am amintit, s-a mulțumit cu beneficiile mult mai modeste, derivate din taxe pentru păstrarea depozitelor și cu venitul mai scăzut, câștigat din schimbul de bani și vânzarea de lingouri de metal marcate. Venitul său era totuși mai mult decât suficient pentru a acoperi costurile de funcționare și administrative ale băncii, pentru a genera un anumit profit și pentru a susține o instituție onestă care își îndeplinea toate angajamentele.

Marele prestigiu al Băncii din Amsterdam este de asemenea documentat de o mențiune despre aceasta, găsită în statutul de înființarea Băncii spaniole San Carlos în 1782. Cu toate că acestei bănci, din chiar momentul întemeierii sale, îi lipseau garanțiile celei din Amsterdam, fiind creată cu intenția de a-și utiliza depozitele, încrederea și autoritatea pentru a sprijini finanțarea trezoreriei, influența imensă a băncii olandeze s-a făcut simțită. Astfel, în articolul XLIV se stabilește că indivizii privați pot să păstreze depozite sau

„fonduri echivalente în numerar chiar în bancă, și oricui dorește să facă depozite să i se permită acest lucru, fie pentru a trage polițe, fie pentru a retrage treptat depozitul, iar în acest caz sunt scutiți să facă ei înșiși plățile, instrumentele lor de plată fiind acceptate ca plătibile la bancă. La prima ședință, acționarii vor stabili cât la mie trebuie comercianții să plătească banca pentru depozitele lor, așa cum se procedează în Olanda, și vor hotărî toate celelalte prevederi privind cea mai bună modalitate de informare referitoare la rabaturi și reduceri.”[106]

David Hume și Banca din Amsterdam

O dovadă a prestigiului enorm de care se bucura Banca din Amsterdam nu numai printre comercianți, dar și în rândurile cercetătorilor și intelectualilor este mențiunea expresă pe care o face David Hume în eseul său On Money. Aceste eseu a apărut pentru prima dată într-o carte intitulată Political Discourses, publicată în Edinburgh în 1752. David Hume își exprimă aici opoziția față de moneda de hârtie, susținând că singura politică financiară solvabilă este aceea care obligă băncile să păstreze o rată de rezerve de 100%, în conformitate cu principiile tradiționale de drept ce guvernează depozitul neregulat de bani. David Hume conchide că:

„efortul de a spori în mod artificial un asemenea credit nu se poate afla niciodată printre interesele vreunei națiuni, ci trebuie așezat în categoria dezavantajelor, datorită înmulțirii banilor dincolo de raportul natural al acestora față de muncă și mărfuri și, prin urmare, a sporirii prețului banilor pentru producătorul comerciant. Iar din acest punct de vedere, trebuie să recunoaștem că nici o bancă nu poate oferi mai multe avantaje decât cea care ține sub lacăt toți banii primiți și care niciodată nu sporește monezile în circulație, după cum se obișnuiește, returnând o parte din tezaurul său în comerț. Pe această cale, o bancă publică ar putea să împiedice mare parte din tranzacțiile bancherilor privați și ale speculanților din acest domeniu și, cu toate că statul ar suporta salariile directorilor și ale funcționarilor acestei bănci – căci, conform presupoziției anterioare, nu ar încasa nici un profit în urma tranzacțiilor sale –, avantajul ce rezultă pentru națiune din prețul redus al forței de muncă și din distrugerea creditului acordat în bancnote de hârtie ar oferi o compensație suficientă.”[107]

Hume nu are întru totul dreptate când susține că banca nu ar câștiga un profit, din moment ce taxele de depozit pe care le practică ar putea să acopere cheltuielile de funcționare și chiar să genereze niște beneficii modeste, cum s-a întâmplat în cazul Băncii din Amsterdam. Analiza sa este însă categorică și arată că, în momentul în care apără crearea unei bănci publice de acest tip, el are în vedere succesul Băncii din Amsterdam și standardele pe care aceasta le-a stabilit pentru mai bine de un secol. Mai mult, în a treia ediție a lucrării sale, publicată sub titlul Essays and Treatises on Several Subjects în patru volume, în Londra și Edinburgh, între 1753 și 1754, Hume adaugă o notă la fraza „nici o bancă nu poate oferi mai multe avantaje decât cea care ține sub lacăt toți banii primiți”. Nota de subsol conține următoarele cuvinte: „Astfel se întâmplă în cazul Băncii din Amsterdam”. Se pare că Hume a scris această notă cu intenția de a accentua și mai mult, în mod explicit de data aceasta, că Banca din Amsterdam constituia modelul său ideal de bancă. Propunerea lui Hume privind cerința unei rezerve de 100% în activitatea bancară nu a fost în întregime originală. El a fost precedat de Jacob Vanderbilt (1734) și, în special, de directorul monetăriei regale, Joseph Harris, pentru care băncile erau folositoare atâta timp cât ele „nu emiteau nici o notă de bancă fără un echivalent în metale prețioase”[108].

Sir James Steuart, Adam Smith și Banca din Amsterdam

Sir James Steuart ne oferă un important studiu contemporanal funcționării Băncii din Amsterdam în tratatul său publicat în 1767 și intitulat An Enquiry into the Principles of Political Oeconomy: Being an Essay on the Science of Domestic Policy in Free Nations. În capitolul 39 din volumul 2, Steuart prezintă o analiză a „circulației monezilor prin Banca din Amsterdam”. El susține că „fiecare șiling din registrele băncii este, în realitate, încuiat, sub formă de monezi, în depozitele băncii”. El este însă de părere că

„Deși, în conformitate cu reglementările băncii, nici o monedă nu poate fi acordată unei persoane care o cere ca urmare a creditului său la bancă; cu toate acestea, nu am nici o îndoială că atât creditul menționat în registrele băncii, cât și numerarul din depozite care îl compensează pot suferi sporiri și diminuări în alternanță, potrivit cu cererea mai mare sau mai mică pentru banii băncii.”[109]

În orice caz, Steuart semnalează că activitățile băncii „sunt conduse în cel mai mare secret”, menținându-se tradiționala lipsă de transparență din activitatea bancară, fapt cu atât mai semnificativ în cazul Băncii din Amsterdam, ale cărei statute și operațiuni stabileau păstrarea continuă a unei rate de rezervă de 100%. Dacă Steuart are dreptate, iar această rată a fost uneori încălcată, este logic ca, în acele momente, Banca din Amsterdam să fi încercat acoperirea cu orice preț a faptei.

Deși există indicii că, la sfârșitul anilor 1770, Banca din Amsterdam a început să încalce principiile pe care fusese întemeiată, în 1776 Adam Smith afirma, în cartea sa An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, că

„Banca din Amsterdam pretinde că nu dă cu împrumut nici o parte din ceea ce se găsește depozitat la ea, ci, pentru fiecare șiling pe care îl înregistrează drept credit în conturile sale, păstrează în depozite valoarea șilingului, fie în numerar, fie în lingouri. Nu putem pune la îndoială faptul că păstrează în depozitele sale toți banii sau lingourile pentru care există chitanțe în vigoare, care pot fi revendicate în orice moment și care, în realitate, încontinuu ies din bancă și se întorc din nou… În Amsterdam nu există credință mai înrădăcinată decât aceea că, pentru fiecare șiling care circulă sub forma banilor de bancă, există un șiling corespunzător, în aur sau argint, în depozitele băncii.”[110]

Adam Smith continuă prin a spune că orașulînsușigaranta funcționarea descrisă mai sus a Băncii din Amsterdam, iar acest lucru se realiza sub conducerea a patru administratori ai orașului (burgomasters), care se schimbau în fiecare an. Fiecare dintre aceștia inspecta vistieria, compara conținutul în numerar al acesteia cu înregistrările de depozite din contabilitate și cu mare solemnitate declara, sub jurământ, că cele două coincideau. Adam Smith remarcă, ironic, că „în această țară sobră și religioasă, jurămintele nu sunt tratate, deocamdată, cu dispreț”[111]. El își încheie comentariul, adăugând că toate aceste practici au fost suficiente pentru a garanta siguranța absolută a depozitelor din bancă, fapt demonstrat inclusiv în numeroase revoluții politice olandeze. Nici un partid politic nu a fost capabil vreodată să acuze conducerea anterioară de lipsă de loialitate în gestionarea băncii. Adam Smith menționează ca exemplu, că în 1672, când regele Franței a înaintat cu armata spre Utrecht, iar Olanda era în pericolul de a fi cucerită de o putere străină, Banca din Amsterdam a satisfăcut toate cererile, oricât de neînsemnate, de rambursare a depozitelor la vedere. După cum am precizat anterior, acest lucru a acționat ca o consolidare încă și mai impresionantă a încrederii populației în solvabilitatea deplină a băncii.

Ca o dovadă suplimentară a faptului că Banca din Amsterdam păstra o rată a rezervelor de 100%, Adam Smith povestește anecdota după care anumite monezi luate din bancă păreau să fie afectate de incendiul ce a lovit clădirea băncii puțin după crearea sa în 1609, ceea ce dovedește că acele monezi au fost ținute în bancă vreme de mai bine de o sută cincizeci de ani. În final, susținând întocmai adevărata natură juridică a contractului de depozit neregulat, care cere ca deponenții să plătească banca, Adam Smith precizează că venitul băncii provine din taxele de depozit:

„Primăria din Amsterdam câștigă un venit considerabil de pe urma băncii, fără a mai lua în calcul ceea ce poate fi numit renta de depozitare menționată mai sus, fiecare persoană, deschizând pentru prima dată un cont la bancă, achită o taxă de zece șilingi, iar pentru fiecare cont nou trei guldeni și trei stiver-i; pentru fiecare transfer, doi stiver-i; iar dacă se transferă mai puțin de trei sute de guldeni, șase stiver-i, pentru a descuraja multiplicarea transferurilor de valoare mică.”[112]

În plus, Adam Smith face referire la alte surse de venit pe care le-am menționat deja, de tipul schimbului de bani și vânzarea barelor de aur și de argint.

Din nefericire, în anii 1780, Banca din Amsterdam a început să încalce sistematic principiile de drept pe care fusese constituită, iar dovezile indică faptul că, o dată cu al patrulea război anglo-olandez, rata rezervelor a scăzut dramatic, întrucât primăria orașului Amsterdam a impus ca banca să îi acorde ca împrumut mare parte din depozite, pentru acoperirea cheltuielilor publice tot mai ridicate. În consecință, în acea perioadă, depozitele ajungeau la douăzeci de milioane de florini, în vreme ce, în vistierie, existau doar patru milioane de florini în metale prețioase; de unde deducem că banca nu s-a limitat la încălcarea principiului esențial al custodiei pe care fusese fondată și pe care își asigurase existența mai bine de o sută șaptezeci de ani, ci a redus rata rezervelor de la 100% la mai puțin de 25%. Aceasta a echivalat cu pierderea definitivă a vechii reputații de care s-a bucurat Banca din Amsterdam: depozitele au început să se reducă treptat din acest moment, pentru ca, în 1820, să se contracte până la mai puțin de o sută patruzeci de mii de florini[113]. Banca din Amsterdam a fost ultima bancă din istorie care a menținut o rată a rezervelor de 100%, iar dispariția sa a delimitat sfârșitul ultimelor tentative de fundamentare a băncilor pe principiile de drept generale. Preeminența financiară a orașului Amsterdam a fost înlocuită de sistemul financiar dezvoltat în Marea Britanie, mult mai instabil și mai insolvabil, bazat pe expansiunea creditelor, a depozitelor și a monedei de hârtie.

Băncile din Suedia și Anglia

Banca din Amsterdam a fost o precursoare a Băncii din Stockholm (Riksbank), aceasta începând să funcționeze din 1656 și fiind divizată în două departamente: un departament responsabil cu păstrarea depozitelor (practicând o rată de rezervă de 100%), ce a fost modelat după Banca din Amsterdam; iar celălalt dedicat împrumuturilor. Deși se presupunea că departamentele funcționau separat unul de celălalt, în realitate ele erau separate doar pe hârtie, astfel că Banca din Stockholm a abandonat peste puțin timp standardele fixate de banca olandeză[114]. Autoritățile suedeze au naționalizat-o în 1668, transformând-o în prima bancă de stat din lumea modernă[115]. Această bancă nu s-a limitat la încălcarea principiilor tradiționale care ghidau Banca din Amsterdam, ci a inițiat o nouă practică frauduloasă sistematică: emiterea de note de bancă sau chitanțe de depozit asupra unei sume mai ridicate decât depozitele concrete primite în numerar. Aceasta a fost calea prin care s-au născut bancnotele, și anume în corelație cu practica rentabilă de emitere pentru o sumă mai mare decât totalul depozitelor. În timp, această activitate a devenit practica bancară prin excelență, îndeosebi în secolele următoare, pe durata cărora i-a indus în eroare pe cercetători, care nu au înțeles că emiterea de bancnote are aceleași repercusiuni ca expansiunea artificială a creditului și crearea de depozite – două activități care, după cum nota A. P. Usher, au stat în centrul afacerii bancare de la începutul său.

Banca Angliei a fost creată în 1694, de asemenea după modelul Băncii din Amsterdam, motivul fiind influența considerabilă pe care Olanda o exercita asupra Angliei, după ce Casa de Orange a acces la tronul Angliei. Banca nu a fost însă constituită cu aceleași garanții juridice de custodie ca Banca din Amsterdam. Dimpotrivă, unul dintre scopurile sale a fost, de la bun început, acela de a sprijini finanțarea cheltuielilor publice. Din această pricină, deși s-a intenționat ca Banca Angliei să pună capăt abuzurilor sistematice, la ordinea zilei, comise de bancherii privați și de guvern în Anglia[116], în practică acest deziderat nu a fost niciodată atins. Pe scurt, Banca Angliei a dat faliment, în cele din urmă, în pofida rolului său privilegiat de bancher al guvernului, a monopolului asupra răspunderii limitate în Anglia și a autorizării, în condiții de exclusivitate, de a emite bancnote. În consecința ignorării sistematice a obligației de păstrare, precum și ca urmare a acordării de împrumuturi și avansuri către Trezorerie din depozitele băncii, Banca Angliei a suspendat plățile, într-un final, în 1797, după diferite evenimente pitorești nefericite, incluzând Bula [speculativă] a Mării de Sud (South Sea Bubble)[117]. Tot în 1797 – anul în care Băncii Angliei i s-a interzis restituirea depozitelor în numerar –, s-a stabilit ca taxele și datoriile să fie achitate în note emise de bancă (acestea deveneau astfel mijloace legale de plată), încercându-se limitarea avansurilor și a creditelor acordate guvernului[118]. Acesta a constituit momentul de naștere al sistemului monetar modern, bazat pe o rată de rezervă fracționară și pe o bancă centrală, în calitate de împrumutător de ultimă instanță. În capitolul 8, vom analiza în detaliu motivele pentru care au fost create băncile centrale, rolul lor și incapacitatea de ordin teoretic de a-l îndeplini, precum și controversa dintre sistemul cu bancă centrală și libera întreprindere bancară, alături de influența sa asupra diferitelor teorii ale banilor, activității bancare și ciclurilor economice. Capitolul de față nu ar fi însă complet fără a face o scurtă referire la evoluția activității bancare și a monedei de hârtie în secolul al XVIII-lea în Franța.

John Law și sistemul bancar din Franța în secolul al XVIII-lea

Istoria monedei și a activității bancare în secolul al XVIII-lea în Franța este indisolubil legată de finanțistul scoțian John Law și „sistemul” pe care el l-a inventat și l-a pus în practică în această țară. Law l-a convins pe regentul Franței, Philippe d’Orleans, că banca ideală este aceea care folosește depozitele pe care le primește, deoarece acest lucru sporește cantitatea de bani în circulație și „stimulează” creșterea economică. Sistemul lui Law, ca, de altfel, intervenționismul în genere, a apărut din trei factori diferiți, dar complementari. Primul, nerespectarea principiilor morale și de drept tradiționale, iar în ceea ce privește contractul de depozit neregulat de bani, a cerinței pentru păstrarea în permanență a întregii cantități de bani depozitați. Al doilea factor: o eroare intelectuală, care pare să justifice încălcarea principiilor de drept, cu scopul de a atinge rapid obiective aparent avantajoase. Al treilea factor: faptul că întotdeauna vor exista anumiți agenți care consideră reformele propuse drept niște ocazii de a câștiga profituri uriașe. Asocierea acestor trei factori i-a permis unui uneltitor politic, cum era John Law, să își lanseze „sistemul bancar” în Franța, la începutul secolului al XVIII-lea. De fapt, după ce banca își câștiga încrederea populației, ea începea să emită bancnote, într-o măsură care depășea cu mult depozitele în păstrare, și să expandeze creditele acordate din depozite. Cantitatea de note de bancă în circulație a crescut extrem de rapid, rezultând, după cum este logic, un fals avânt economic (boom) semnificativ. În 1718, banca a fost naționalizată (devenindbanca familiei regale) și a început să scoată pe bandă rulantă o cantitate și mai ridicată de note de bancă și să acorde și mai multe credite. Acest lucru a încurajat în ansamblu speculația la bursă, mai cu seamă cumpărarea și vânzarea speculativă de acțiuni la Compagnie de la Lousiane ou d’Occident – sau Mississippi Trading Company –, compania lui Law, care declara că urmărește amplificarea comerțului și avansarea mișcării de colonizare a acestui teritoriu francez din America. În jurul anului 1720, dimensiunile absurde ale bulei (bubble) financiare au devenit evidente. Law a încercat cu disperare să stabilizeze prețul acțiunilor companiei și valoarea notelor emise de banca sa; astfel: banca și compania comercială au fuzionat, acțiunile companiei au fost declarate mijloace legale de plată (legal tender), monezile au pierdut o parte din greutate în încercarea de a restaura legătura lor cu notele de bancă, etc. Toate mijloacele întrebuințate s-au dovedit însă inutile: piramida inflaționistă s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc, ruinând financiar nu numai banca, ci și pe mulți investitori francezi, care avuseseră încredere în Law și în acțiunile companiei sale comerciale. Pierderile au fost atât de grele, iar suferința, atât de mare, încât, pentru mai bine de o sută de ani, pronunțarea cuvântului „bancă” era considerată de rău-augur în Franța, devenind, pentru o vreme, sinonim cu „frauda”[119]. Ravagiile inflației au devastat din nou Franța câteva decenii mai târziu, după cum demonstrează haosul monetar de proporții din răstimpul perioadei revoluționare și emisiunea necontrolată de [bancnote] assignat la acea vreme. Toate aceste fenomene și-au lăsat amprenta asupra memoriei colective a populației franceze, care este până în prezent conștientă de pericolele majore ale inflației monedei de hârtie, păstrând tradiția de a tezauriza cantități considerabile de monezi și lingouri de aur. Franța, alături de India, este una dintre țările ai cărei cetățeni dețin, ca posesiuni private, cel mai mare stoc de aur.

Dincolo de toate cele menționate anterior și în pofida experimentului său bancar eșuat, John Law a avut contribuții importante la teoria monetară. Cu toate că nu putem accepta perspectiva sa inflaționistă, proto-keynesiană, trebuie să recunoaștem că, asemenea lui Carl Menger, Law a formulat pentru prima dată o teorie solidă a originii evolutive, spontane a banilor.

Richard Cantillon și încălcarea frauduloasă a contractului de depozit neregulat de bani

Este demn de remarcat faptul că trei dintre cei mai citați teoreticieni monetariști din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au fost bancheri: este vorba despre John Law, Richard Cantillon[120] și Henry Thorton. Băncile lor au dat toate faliment[121]. Cantillon singur a scăpat relativ „nevătămat”, nu numai pentru că a pus capăt la timp activității sale speculative; motivul cel mai important a constat în profiturile mari pe care el le obținuse în mod fraudulos prin încălcarea obligației de a păstra avuția clienților săi.

Într-adevăr, Cantillon a încălcat în mod evident contractul de depozit neregulat, deși în cazul său depozitul nu a constat în bani, ci în acțiuni la Mississippi Trading Company, fondată de John Law. Schema frauduloasă pusă la punct de Cantillon a fost următoarea: el acorda cu împrumut sume ridicate de bani clienților săi, pentru ca aceștia să poată cumpăra acțiuni la companie, cu condiția ca acțiunile să funcționeze drept garanție și să rămână la banca lui Cantillon sub forma unui depozit neregulat, în acest caz, de acțiuni fungibile și indistincte. Mai târziu, fără știința clienții săi, Cantillon și-a însușit ilicit titlurile de valoare depozitate, vânzându-le când aprecia că prețul lor de piață era ridicat și păstrând suma de bani încasată din vânzare. Când acțiunile își pierdeau aproape în întregime valoarea, Cantillon le cumpăra din nou, la o fracțiune din vechiul lor preț și reîntregea depozitul, asigurându­-și un profit considerabil. În final, el cerea rambursarea împrumuturilor acordateinițial clienților săi, aceștia nefiind capabili să returneze banii, din moment ce garanția pe care o aveau în bancă nu valora aproape nimic. Aceste operațiuni frauduloase au dus la numeroase acuzații penale și procese civile împotriva lui Cantillon, care, în perspectiva de a fi arestat și încarcerat în scurt timp, a fost forțat să părăsească în mare grabă Franța și să se refugieze în Anglia.

În apărarea sa, Cantillon a avansat același argument atât de uzitat de-a lungul Evului Mediu de autori deciși să confunde depozitul cu un împrumut. În realitate, Cantillon a încercat să se apere susținând că acțiunile depozitate la el ca bunuri fungibile indistincte nu constituie, de fapt, un depozit veritabil, ci o operațiune de credit, ce implică transferarea deplină a proprietății și a dispoziției către bancher. Astfel, Cantillon a apreciat operațiunile sale ca fiind perfect „legitime”. Știm însă că acest argument juridic era fals, și chiar dacă depozitul de titluri de valoare era considerat un depozit neregulat de bunuri fungibile, rămânea în vigoare obligația de custodie a acțiunilor și de menținere 100% a posesiei neîntrerupte asupra lor. Prin urmare, atunci când Cantillon vindea acțiunile în detrimentul clienților săi, el comitea în mod limpede actul delictual de însușire ilicită. F. A. Hayek explică încercarea lui Cantillon de a-și justifica acțiunile frauduloase:

„Punctul său de vedere era, după cum avea să explice mai târziu, că acțiunile ce i-au fost încredințate, de vreme ce numărul lor [de înregistrare] nu a fost notat, nu constituiau un depozit veritabil, ci, mai degrabă – după cum am spune în prezent –, un depozit în bloc, așa încât nici unul dintre clienții săi nu avea un drept de revendicare asupra unor titluri de valoare particulare. Firma a câștigat, în realitate, profituri extraordinare pe această cale, deoarece putea să cumpere din nou, la prețuri mai mici, niște acțiuni vândute la prețuri ridicate, iar în acest răstimp capitalul, pentru care cerea o dobândă ridicată, nu era pierdut absolut deloc, ci era economisit și investit în lire. Când Cantillon, care a făcut aceste avansuri parțial în nume personal, a cerut rambursarea împrumuturilor de la speculatori, care suferiseră pierderi importante, și i-a dat în judecată, aceștia au cerut ca profiturile obținute de Cantillon și firma sa din acțiuni să acopere aceste avansuri La rândul lor, l-au dat în judecată pe Cantillon la Londra și Paris, acuzându-l de fraudă și practicarea unei dobânzi ridicate (camătă). Prezentând la tribunal corespondența dintre Cantillon și firmă, ei au dovedit că întreaga tranzacție s-a desfășurat sub conducerea nemijlocită a lui Cantillon, acesta purtând, prin urmare, întreaga responsabilitate.”[122]

În capitolul următor vom arăta că încălcarea depozitului neregulat de titluri de valoare este la fel de ilicită din punct de vedere juridic ca nerespectarea depozitului neregulat de bani, dând naștere unor dezastre economice și sociale similare. Un exemplu perfect din secolul al XX-lea ni-l oferă falimentul Băncii din Barcelona și a altor bănci catalane, care au acceptat în mod sistematic depozite neregulate de titluri de valoare, fără a menține custodia deplină, 100%, asupra lor[123]. Într-adevăr, pentru a câștiga un profit, ei le-au utilizat în tot felul de operațiuni speculative, în detrimentul adevăraților proprietari ai titlurilor, după cum am văzut că a procedat și Cantillon cu două sute de ani mai devreme. Richard Cantillon a fost ucis cu brutalitateîn casa sa din Londra în 1734, după doisprezece ani de litigii, două arestări și amenințarea continuă cu pușcăria. Cu toate că versiunea oficială a fost aceea că a fost ucis, iar corpul său a ars, fiind imposibil de recunoscut, de către un fost bucătar, a cărui motivație a fost prădarea, este, de asemenea, plauzibil ca unul dintre numeroșii săi creditori să fi instigat omorul, sau chiar, după cum sugera A. E. Murphy, cel mai recent biograf al său, ca însuși Cantillon să își fi înscenat propria moarte pentru a fugi, evitând astfel alți ani de procese și acțiuni legale împotriva lui[124].



[1] Avem aici în vedere sursa cea mai evidentă de profit, care i-a motivat inițial pe bancheri să își însușească ilicit banii deponenților. Vom analiza în capitolul 4 o sursă de câștiguri mult mai însemnate: și anume, capacitateabancherilor de a emite bani sau de a crea împrumuturi și depozite din nimic. Profitul ce rezultă de aici este mai ridicat într-o măsură de neimaginat; cu toate acestea, deoarece decurge dintr-un proces abstract, cu siguranță că nici măcar bancherii nu au fost pe deplin conștienți de el până foarte târziu în procesul de evoluție al domeniului financiar. Că nu au înțeles, ci doar au intuit acest al doilea tip de câștig nu înseamnă însă că nu profitat, pe deplin, de el. În capitolul 4, vom explica modalitatea prin care încălcarea de către bancheri a principiilor tradiționale de drept prin practica activității bancare cu rezervă fracționară face posibilă crearea de credite din nimic, a căror rambursare este, mai apoi, pretinsă în numerar forte – cu tot cu dobândă! Pe scurt, ne ocupăm de o sursă constantă, privilegiată de obținere de fonduri, sub formă de depozite, pe care bancherii le creează din nimic și le folosesc mereu pentru atingerea propriilor scopuri.

[2] Luis Saravia de la Calle, Instrucción de mercaderes, Pedro de Castro, Medina del Campo, 1544; reeditată în Colección de Joyas Bibliográficas, Madrid, 1949, cap. VIII, p. 179.

[3] Arheologul Lenor Mant a descoperit printre ruinele Babilonului o tăbliță de argilă, cu o inscripție ce atestă comerțul dintre orașe și utilizarea mijloacelor financiare și comerciale de plată. Tăblița amintește de un Ardu-Nama (un trăgător de polițădin orașul Ur), care îi ordonă lui Marduk-Bal-at-Irib (trasul) din orașul Orkoe să plătească în numele lui Ardu-Nama suma de patru mineși cincisprezece sicli de argint lui Bel-Abal-Iddin într-o anumită perioadă de timp. Acest document este datat 14 ale Arakhsamna, anul al doilea al domniei lui Nabonaid. La rândul său, cercetătorul Hilprecht a descoperit în ruinele orașului Nippur un total de 730 de tăblițe de argilă arsă cu inscripții, considerate a fi aparținut arhivelor unei bănci prezente în oraș în anul 400 î. H., cu denumirea de „Nurashu și fiii”. (A se vedea „Origen y desenvolvimiento histórico de los bancos”, în Enciclopedia universal ilustrada europeo-americana, Editorial Espasa-Calpe, Madrid, 1979, vol. 7, p. 477.) De asemenea, Joaquín Trigo, pe lângă faptul că ne oferă informația de mai sus, menționează că, în jurul anului 3300 î. H., templul lui Uruk era proprietar al pământului pe care îl exploata, primea ofrandele și depozitele și acorda împrumuturi fermierilor și comercianților de vite și grâu, devenind prima bancă din istorie. În British Museum, găsim de asemenea tăblițe cu înregistrări financiare ale băncii „Fiii lui Egibi”. Succesiunea tăblițelor demonstrează că, încă din perioada asiriană și pentru mai mult de 180 de ani, instituția a fost controlată de o adevărată dinastie financiară. Codul lui Hamurabi a înlesnit transferul de proprietate și a reglementat strict drepturile implicate în acesta, precum și activitatea comercială, punând limite superioare ratelor dobânzii și inițiind chiar împrumuturi publice la rate de 12,5%. Contractele de înființare a unei afaceri erau de asemenea reglementate, la fel ținerea contabilității operațiunilor. Codul lui Manu din India menționează și el operațiunile de tip bancar și financiar. Pe scurt, înregistrările ce au ajuns până la noi indică prezența unor operațiuni financiare între anii 2300 și 2100 î. H., cu toate că răspândirea afacerii „bancare” începe între 730 și 540 î. H., când dinastiile asiriene și noile dinastii babiloniene au făcut posibil un comerț sigur, care a dat naștere unor bănci specializate pe tipul de comerț cu care operau. Această activitate s-a răspândit și în Egipt, iar de acolo, mai târziu, în lumea antică grecească. (Joaquín Trigo Portela, „Historia de la banca, capitolul 3 din Enciclopedia práctica de la banca, Editorial Planeta, Barcelona, 1989, vol. 6, îndeosebi p. 234–237.)

[4] Raymond de Roover subliniază că termenul actual de bancher a apărut în Florența, unde bancherii erau denumiți fie banchieri, fie tavolieri, întrucât își desfășurau activitatea în spatele unei bănci (banco) sau unei mese (tavola). Aceeași logică se află în spatele terminologiei utilizate în Grecia antică, unde bancherii erau numiți trapezitei deoarece lucrau la trapeza (masă). Acesta este motivul pentru care discursul lui Isocrates „Despre o chestiune bancară” este îndeobște cunoscut ca Trapezitica. A se vedea Raymond de Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397–1494, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1963, p. 15. La rândul său, marele Diego de Covarrubias y Leyva, menționează că

„remunerarea plătită celor ce schimbau banii pentru activitatea lor a fost denumită collybus de greci, prin urmare, cei ce schimbau banii erau numiți collybistas. Li se mai spunea și nummularios și argentarios, de asemenea trapezitas, mensularios sau banqueros, deoarece, pe lângă activitatea de schimbare a banilor, ei desfășurau o altă activitate, mult mai rentabilă, și anume primeau bani spre păstrare și acordau cu împrumut proprii bani și pe cei ai altora.”

A se vedea capitolul 7 din Veterum collatio numismatum, publicat în Omnium operum în Salamanca, 1577.

[5] Isocrates a fost unul dintre acei macróbioi ai antichității și a trăit aproape o sută de ani (436-338 î. H.). A trăit, astfel, de la ultimii ani ai dominației ateniene triumfătoare asupra Persiei până la războiul peloponesian, hegemonia ulterioară spartană și tebană și expansiunea macedoneană, care se încheie cu bătălia de la Chaironeia, în care Filip al II-lea învinge Liga elenă în anul în care Isocrates moare. Tatăl lui Isocrates, Theodorus, a fost un cetățean din clasa de mijloc, care s-a îmbogățit din fabrica de flaute pe care o deținea, fapt care i-a permis să-i dea fiului său o educație strălucitoare. După câte se pare, printre profesorii direcți ai lui Isocrates se includ Theramines, Gorgias și, mai cu seamă, Socrate – există un fragment în Phaidros, în care Platon, prin „vocea” lui Socrate, îl laudă pe tânărul Isocrates, aparent cu ironie, prezicându-i un viitor măreț. Isocrates a fost logograf, cu alte cuvinte, scria discursuri juridice pentru alții – persoane care revendicau sau își apărau drepturile –, iar mai târziu a deschis o școală de retorică în Atena. Pentru informații despre Isocrates, a se vedea Juan Manuel Guzmán Hermida, „Introducción General” la Discursos, Biblioteca Clásica Gredos, Madrid, 1979, vol. 1, p. 7–43.

[6] Isocrates, „Despre o afacere bancară”, în Discursos I, p. 112.

[7] Astfel, după mai mult de 2200 de ani după Isocrates, senatorul de Pennsylvania Condy Raguet recunoștea, asemenea lui Isocrates, puterea semnificativă a bancherilor și utilizarea pe care i-o dau aceștia pentru a-și intimida dușmanii, pentru a-i descuraja, pe orice cale este posibil, pe deponenți să își retragă depozitele, și pentru a împiedica aceste retrageri cu speranța deșartă de a evita crizele, printre altele. Condy Raguet conchide că presiunea a fost aproape de nesuportat și că

„o persoană independentă, care nu era nici acționar, nici debitor și care ar fi riscat să forțeze din partea băncilor un comportament licit, ar fi fost persecutat ca dușman al societății.”

A se vedea scrisoarea trimisă de Raguet lui Ricardo pe 18 aprilie 1821, publicată în David Ricardo, Minor Papers on the Currency Question 1805–1823, Jacob Hollander, ed., The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1932, p. 199–201. Exact aceeași idee a fost exprimată cu mai bine de trei secole mai devreme de Saravia de la Calle, care, arătând obstacolele ridicate de bancheri pentru a-i împiedica pe deponenți să își retragă banii, obstacole față de care puțini au avut curajul să protesteze, menționa că

„alte mii de umilințe arunci asupra celor care merg să își retragă banii de la tine; îi reții și îi faci să piardă bani așteptând, îi ameninți că îi vei plăti într-o monedă depreciată. În acest fel, îi forțezi să îți dea tot ce dorești. Ai descoperit această modalitate de a fura, căci, atunci când ei pleacă să își retragă banii, nu îndrăznesc să ceară numerar, ci îți lasă banii pentru a colecta profituri mult mai ridicate și mai diabolice.” (Instrucción de mercaderes, p. 183.)

Richard Cantillon menționează câteva trucuri pe care bancherii le foloseau pentru a întârzia plata depozitelor în Essai sur la nature du commerce en général, Fletcher Gyles, Londra, 1775, p. 425-426. În final, Marx face și el referire la teama și reverența pe care bancherii le inspiră tuturor. El citează următoarele cuvinte ironice ale lui G. M. Bell:

„Sprâncenele încruntate ale bancherului au o mai mare influență asupra lui decât predica moralistă a prietenilor; tremură la gândul că va fi suspectat de a fi comis o fraudă sau, cel puțin, că va fi acuzat de mărturie mincinoasă, de teama de a cauza suspiciune, în urma căreia creditul bancar îi va fi retras sau micșorat. Sfatul bancherului este mult mai important pentru el decât cel al duhovnicului.” (Karl Marx, Capital, vol. 3: The Process of Capitalist Production as a Whole, Friedrich Engels, ed., Ernest Untermann, trad., Charles H. Kerr and Company, Chicago,1909, p. 641)

[8] Isocrates, „Sobre un asunto bancario”, p. 114 și 117.

[9] Grecii făceau o diferență între depozitele la vedere de bani (phanerà ousía) și depozitele invizibile (aphanés ousía). Distincția, departe de a sublinia dacă banii erau sau nu la dispoziția continuă a deponentului (ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în ambele situații), pare să se fi referit la caracterul public sau dimpotrivă al depozitului și al mărimii sale. Dacă erau publice, banii puteau face obiectul interdicțiilor sau al confiscării, îndeosebi de origine fiscală.

[10] Isocrates, „Sobre un asunto bancario”, p. 116.

[11] Demosthenes, Discursos privados I, Biblioteca Clásica Gredos, Editorial Gredos, Madrid, 1983, p. 157–180. Aceste fragmente din text se găsesc la p. 162, 164, respectiv 176, din ediția mai sus menționată. Pentru informații privind falimentul băncilor grecești, a se vedea Edward E. Cohen, Athenian Economy and Society: A Banking Perspective, Princeton University Press, Princeton, N. J., 1992, p. 215–224. Cohen nu pare însă să înțeleagă modalitatea prin care expansiunile creditului cauzează crizele economice ce afectează solvabilitatea băncilor.

[12] Demosthenes, Discursos privados II, Biblioteca Clásica Gredos, Editorial Gredos, Madrid, 1983, p. 79–98. Pasajul menționat în textul principal apare la p. 86.

[13] Ibidem, p. 99–120. Fragmentul citat se găsește la p. 102.

[14] G. J. Costouros, „Development of Banking and Related Book-Keeping Techniques in Ancient Greece”, International Journal of Accounting 7, nr. 2, 1973, p. 75–81.

[15] Demosthenes, Discursos privados II,p. 119.

[16] Ibidem, p. 112.

[17] Ibidem, p. 120.

[18] Stephen C. Todd, referindu-se la activitatea bancară ateniană, afirmă că

„băncile nu erau văzute ca surse evidente de credit… este uimitor că, din sute de credite menționate în documente, doar unsprezece erau împrumutate de la bancheri; și nu există într-adevăr nici o dovadă că un deponent s-ar fi așteptat în mod obișnuit să primească dobândă de la banca sa.” (S. C. Todd, The Shape of Athenian Law, Clarendon Press, Oxford, 1993, p. 251.)

La rândul său, Bogaert confirmă că bancherii nu plăteau nici o dobândă la depozitele la vedere și chiar pretindeau un comision pentru custodia și păstrarea acestora:

„Depozitele la vedere puteau să aibă, așadar, diferite forme. Ce aveau în comun era absența dobânzilor. În nici unul dintre cazurilecitate mai sus nu am găsit vreo mărturie despre dobândă. Este posibil chiar ca anumiți bancheri să fi cerut un comision pentru ținerea conturilor de depozit sau pentru «executarea ordinelor».” (Raymond Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, A. W. Sijthoff, Leyden, Olanda, 1968, p. 336.)

Bogaert menționează, de asemenea, absența oricărui indiciu că bancherii din Atena ar fi practicat o anumită rată de rezervă fracționară – „Nu deținem, din păcate, nici o informație referitoare la sumele din casă (l’encaisse) deținute de o bancă din antichitate”, p. 364 –, deși știm că diferiți bancheri, printre care și Pison, au acționat fraudulos și nu au păstrat o rată a rezervelor de 100%. Ca urmare a acestui fapt, în numeroase situații ei nu reușeau să plătească și dădeau faliment.

[19] „Se poate considera astfel că oferta monetară din Atena se compunea din pasive bancare («depozite») și bani gheață în circulație. Creșterea datorată părții bancare a acestei oferte va depinde de volumul și viteza împrumuturilor bancare, procentul acestor fonduri redepuse imediat sau în cele din urmă în trapezai, și de perioada de timp și volatilitatea depozitelor” (Cohen, Athenian Economy and Society, p. 13)

[20] Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, p. 391–393.

[21] Ibidem, p. 391.

[22] Trigo Portela, „Historia de la banca”, p. 238. Raymond Bogaert, dimpotrivă, estimează venitul anual al lui Pasion înaintea decesului său la nouă talanți, adică de șapte ori mai mare:

„Aceasta totalizează un venit anual de aproximativ 9 talanți. Înțelegem astfel că bancherul ar fi putut să adune într-o perioadă scurtă de timp o avere importantă, să ofere orașului cadouri generoase și să achite cheltuielile a cinci trireme.” (Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, p. 367 și de asemenea Cohen, Athenian Economy and Society, p. 67)

[23] Michael Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxford University Press, Oxford, 1953, vol. 1, p. 405.

[24] Michael Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxford University Press, Oxford, 1957, vol. 2, p. 1279.

[25] Ibidem, p. 623.

[26] În Captivi de Plautus, de pildă, citim: „Subducam ratunculam quantillum argenti mihi apud trapezitam sied” (i.e. „Merg înăuntru, căci trebuie să calculez cât de mulți bani am în bancă”), citat de Knut Wicksell în cartea sa Lectures on Political Economy,Routledge and Kegan Paul, Londra, 1935, vol. 2, p. 73.

[27] Trigo Portela, „Historia de la banca”, p. 239.

[28] Faptul cu adevărat extraordinar ca cineva din profesiunea bancară să devină papă, iar mai târziu sfânt pare să justifice la prima vedere alegerea lui Callistus I ca sfântpatron al bancherilor. Din păcate, ca bancher falimentar, care a înșelat încrederea ce-i fusese acordată de frații săi creștini, el a dat un exemplu nefericit. Adevăratul patron al bancherilor este Sf. Carlo Borromeo (1538-1584), arhiepiscop de Milano [în tradiția catolică – n.t.]. El a fost nepotul și administratorul lui Giovanni Angelo Medici (Papa Pius al IV-lea), iar ziua sa de sărbătorireeste 4 noiembrie.

[29] Hippolytus, Hippolytus Werke, vol. 2: Refutatio omnium haeresium, P. Wendland, Leipzig, 1916.

[30] Juan de Churruca, „La quiebra de la banca del cristiano Calisto (c.a. 185–190)”, Seminarios complutenses de derecho romano, februarie–mai 1991, Madrid, 1992, p. 61–86.

[31] „Gínesthe trapézitai dókimoi” („Bancherilor, trebuie să fiți cinstiți!”). A se vedea „Orígenes y movimiento histórico de los bancos”, în Enciclopedia universal ilustrada europeo-americana,Espasa Calpe, Madrid, 1973, vol. 7, p. 478.

[32] A se vedea Manuel J. García-Garrido, „La sociedad de los banqueros (societas argentaria)”, în Studi in onore di Arnaldo Biscardi, Milano, 1988, vol. 3, îndeosebi p. 380–383. Răspunderea nelimitată a membrilor asociației de bancheri în dreptul roman a fost stabilită, printre altele, în textul menționat anterior al lui Ulpian (Pandectele, 16, 3, 7, 2-3) și de asemenea într-un fragment de Ulpian (Pandecte, 16, 3, 8), unde el hotărăște ca banii necesari pentru achitarea datoriilor bancherilor frauduloși să provină nu numai din „fondurile depozitate găsite printre activele bancherului, ci din toate activele celui ce a comis frauda” (Cuerpo de derecho civil roman, op. cit., vol. 1, p. 837). Câțiva autori contemporani au propus, de asemenea, o revenire la principiul răspunderii nelimitate aplicat bancherilor, ca un fel de incitativ de a acționa cu prudență. Această prescripție nu reprezintă însă o condiție nici necesară, nici suficientă pentru a obține un sistem bancar solvabil. Nu este necesară, deoarece cerința privind rezerva de 100% ar elimina crizele bancare și recesiunile economice într-un mod mult mai eficace. Nu este suficientă întrucât, chiar dacă acționarii băncii ar avea răspundere nelimitată, crizele bancare și recesiunile economice ar continua să aibă loc câtă vreme se practică o rezervă fracționară.

[33] În Imperiul Roman, unele temple mari, influente au continuat să acționeze și în calitate de bănci. Printre acestea se numără templele din Delos, Delfi, Sardis (Artemis) și, cel mai semnificativ, Ierusalim, unde evreii, bogați și săraci deopotrivă, își depozitau în mod tradițional banii. Acesta este contextul în care trebuie să interpretăm alungarea de către Iisus Hristos a schimbătorilor de bani din templul din Ierusalim, după cum se relatează în Noul Testament. La Matei 21: 12-16, citim că Iisus, a intrat în

„biserica lui Dumnezeu […] și mesele schimbătorilor de bani le-au răsturnat, și scaunele celor ce vindeau porumbei. Și au zis lor: scris este: casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi o ați făcut pre dânsa peșteră tâlharilor”

Marcu 11: 15-17 oferă un text aproape identic. Ioan 2: 14-16 este puțin mai explicit și ne spune cum, după ce a intrat în curțile templului,

„au aflat în biserică pre cei ce vindeau boi și oi și porumbei, și pre schimbătorii de bani șezând. Și făcând biciu de ștreanguri, pre toți i-au scos din biserică, oile și boii; și schimbătorilorau vărsat banii, și mesele le-au răsturnat.” (Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi și a celei nouă, Ediția Sfântului Sinod, Tipografia cărților bisericești, București, 1914)

Traducerea acestor pasaje biblice nu este foarte exactă, aceeași greșeală se regăsește în traducerea realizată de García del Corral la Pandecte. În loc de „schimbători de bani”, ar trebui să fie „bancheri”, cuvânt care concordă mult mai bine cu sensul literal al ediției Vulgata a Bibliei în latină, în care la versetele din Matei citim:

„Et intravit Iesus in templum et eiiciebat omnes vendentes et ementes in templo, et mensas numulariorum, et cathedras vendentium columbas evertit: et dicit eis: Scriptum est: Domus mea domus orationis vocabitur: vos autem fecistis illam speluncam latronum. (Biblia Sacra iuxta Vulgatam Clementinam, Alberto Colunga și Laurencio Turrado, ed., Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid, 1994, Matei 21:12–13, p. 982)

Aceste versete evanghelice confirmă faptul că templul din Ierusalim acționa ca o adevărată bancă, în care publicul general, bogați și săraci, păstra depozite. Curățarea templului de către Iisus poate fi interpretată ca un protest împotriva abuzurilor ce proveneau dintr-o activitate ilicită – după cum bine știm, aceste abuzuri constau în utilizarea banilor din depozit. În plus, aceste referințe biblice ilustrează simbioza, deja prezentă, dintre bancheri și funcționarii publici, din moment ce atât preoții de frunte, cât și învățătorii legii au fost scandalizați de comportamentul lui Iisus (toate sublinierile ne aparțin, desigur). Despre importanța templului din Ierusalim ca bancă de depozit pentru evrei, a se vedea Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, vol. 2, p. 622.

[34] Jean Imbert, în cartea sa Historia económica (de los orígenes a 1789), traducere în limba spaniolă de Armando Sáez, Editorial Vicens-Vives, Barcelona, 1971, p. 58, nota că

praescriptio reprezenta echivalentul de azi al cecurilor. Când un capitalist îi ordona unui bancher să facă o plată corespunzătoare unui împrumut în numele său, bancherul se conforma, la prezentarea unui ordin bancar numit praescriptio.”

[35] A se vedea, de pildă, New Constitution 126 despre „Contractele bancare”, edictul 7 („Hotărâri și reglementări ce guvernează contractele bancare”) și edictul 9, „Despre contractele bancare”, ambele ale lui Iustinian, incluse în Novellae (a se vedea Cuerpo de derecho civil romano, vol. 6, p. 479–483, 539–544 și 547–551).

[36] O sinteză remarcabilă a cauzelor prăbușirii Imperiului Roman se găsește în tratatul lui Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics, Scholar’s Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1998, p. 161–163. [Traducerea în limba română de Dan Cristian Comănescu, www.misesromania.org/43/ – n.t.] Vom menționa și ediția a treia, mult mai răspândită a tratatului Human Action, Henry Regnery, Chicago, 1966, p. 767–769.

[37] A se vedea, de exemplu, cartea lui Jules Piquet, Des banquiers au Moyen Age: Les Templiers, Étude de leurs opérations financières, Paris, 1939, citat de Henri Pirenne în cartea sa, Histoire Économique et Sociale Du Moyen Age, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, p. 116 și 219. Piquet are impresia că vede începuturile contabilității în partidă dublă și chiar ale unei forme rudimentare de cec în registrele păstrate de templieri. Se pare însă că practicile contabile ale templierilor erau, cel mult, doar niște precursori direcți ai contabilității în partidă dublă, ce a fost formalizată mai târziu, în 1494, de Luca Pacioli, vestitul călugăr din Veneția, prieten cu Leonardo da Vinci. O bancă din Pisa utiliza contabilitatea în partidă dublă încă din 1336, de asemenea familia Masari – colectori de impozite din Genova – în 1340. Cel mai vechi registru contabil din Europa pe care îl cunoaștem provine de la o bancă florentină și datează din 1211. A se vedea G. A. Lee, „The Oldest European Account Book: A Florentine Bank Ledger of 1211”, în Accounting History: Some British Contributions, R. H. Parker și B. S. Yamey, ed., Clarendon Press, Oxford, 1994, p. 160–196.

[38] „În teorie cel puțin, băncile de depozit de la început nu erau bănci de scont sau bănci care acordau împrumuturi. Ele nu creau bani, ci serveau ca un sistem cu rezerve de 100%, așa cum o parte din monetariști ar dori să vadă stabilindu-se în prezent. Soldurile debitoare (overdraft) erau interzise. În practică, standardele s-au dovedit dificil de respectat, mai cu seamă în condițiile unei urgențe cu caracter public. Taula de Valencia a fost pe punctul să utilizeze averea depozitată pentru a cumpăra grâu pentru oraș în 1567. În 1590 au fost acordate niște avansuri ilegale oficialităților orașului, iar orașului însuși, împrumuturi ilegale în numeroase ocazii.” (Charles P. Kindleberger, A Financial History of Western Europe, ediția a doua, Oxford University Press, Oxford, 1993, p. 49)

[39] Pe parcursul întregii perioade medievale, dreptul islamic a menținut, de asemenea, interdicția privind folosirea în scop personal a depozitelor neregulate, îndeosebi în Peninsula Iberică. A se vedea, de pildă, Compendio de derecho islámico(Risála, Fí-l-Fiqh), de juristul hispano-arab din secolul al X-lea Ibn Abí Zayd, numit Al-Qayrawání, publicat cu sprijinul lui Jesús Riosalido, Editorial Trotta, Madrid, 1993. La p. 130, găsim următoarea formulare a unui principiu juridic: „persoana care utilizează în afaceri depozitul (de bani) comite o acțiune reprobabilă, dar profitul îi aparține, dacă este vorba despre numerar”. (A se vedea, de asemenea, p. 214-215, unde se specifică faptul că, în cazul unui veritabil împrumut, sau mutuum, împrumutătorul nu își poate retrage banii oricând dorește, ci doar la sfârșitul perioadei convenite; conceptul juridic de depozit de bani din dreptul islamic seamănă foarte mult cu depozitul neregulat roman.)

[40] Abbott Payson Usher a predat economia la Universitatea Harvard și este autorul faimoasei lucrări The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1943.

[41] Ibidem, p. 9 și 192.

[42] „În toate aceste registre genoveze există, de asemenea, o serie de instrumente în care banii primiți sunt în mod explicit descriși ca fiind un împrumut (mutuum).” Ibidem, p. 63.

[43] „Pentru aceste datorii, Banca de Depozit păstra rezerve în numerar care ajungeau la 29% din total. Apelând la terminologia curentă, banca a fost capabilă să extindă creditul într-un raport de 3,3 față de rezervele disponibile.” (Ibidem, p. 181)

Nu putem fi de acord însă cu afirmația pe care Usher o face imediat mai departe; el susține că băncile private ce operau de asemenea în Barcelona în acea perioadă dispuneau negreșit de o rată a rezervelor mult mai scăzută. În opinia noastră, exact contrariul este adevărat. De vreme ce băncile private erau mult mai mici, nu se bucurau de tot atâta încredere din partea populației asemenea băncii municipale și cum își desfășurau activitatea într-un mediu strict competitiv, cu siguranță păstrau o rată a rezervelor mult mai ridicată. (A se vedea p. 181-182 din cartea lui Usher.) În orice caz, Usher conchide că

„a existat un grad ridicat de centralizare a compensării în această etapă incipientă și o creație masivă de credit. În absența unor date statistice cuprinzătoare, nu dispunem de vreo bază pentru a estima importanța cantitativă a creditului în perioada medievală și cea modernă de început, cu toate acestea consecința logică a materialului nostru sugerează o utilizare pe scară largă a puterii de cumpărare a creditului.” (Ibidem, p. 8-9)

Vom cita mai târziu lucrări ale lui C. Cipolla, care confirmă în întregime teza principală a lui Usher. În capitolul 4 vom studia în profunzime teoria multiplicatorilor bancari.

[44] În Catalonia, în secolul al XV-lea, băncile operau fără garanții, însă celor care nu prezentau garanții nu li se permitea să așeze o față de masă pe ghișeul lor. Cu ajutorul acestui sistem, populația era în măsură să identifice cu ușurință afacerile cele mai solvabile. Ibidem, p. 17.

[45] Marjorie Grice-Hutchinson, Early Economic Thought in Spain 1177–1740, George Allen and Unwin, Londra, 1978. A se vedea „In Concealment of Usury”, cap. 1, p. 13–60.

[46] „Până în secolul al XIII-lea, majoritatea activității financiare se afla în mâinile evreilor și a altor necreștini, cel mai adesea din Orientul Apropiat. Din punctul de vedere creștin, oricum nu mai putea exista mântuire pentru asemenea necredincioși, iar interdicțiile Bisericii nu li se aplicau… Ura față de evrei provenea din partea celor care erau indignați de asemenea rate ale dobânzii, în timp ce monarhii și principii, mai puțin nemulțumiți, dăduseră de urma profiturilor de încasat din exproprierea acestui grup mai mult sau mai puțin neajutorat.” (Harry Elmer Barnes, An Economic History of the Western World, Harcourt, Brace and Company, New York, 1940, p. 192–193)

[47] Aceasta este opinia susținută de părintele Bernard W. Dempsey S.J., care conchide, în remarcabila sa carte Interest and Usury (American Council of Public Affairs, Washington, D.C., 1943), că, acceptând chiar legitimitatea dobânzii, activitatea bancară cu rezervă fracționară echivalează cu o „camătă instituțională” și este în mod special dăunătoare pentru societate, din moment ce generează recurent false avânturi economice (boom), crize bancare și recesiuni economice (p. 228).

[48] O listă concisă, clară a subterfugiilor utilizate pentru a masca împrumuturile și dobânda poate fi găsită în cartea lui Imbert, Historia económica (de los orígenes a 1789), p. 157–158. Imbert menționează următoarele metode de mascare a împrumuturilor purtătoare de dobândă: (a) contractele fictive, de pildă înțelegerile privind răscumpărarea sau garanțiile imobiliare; (b) clauzele privind plata unor penalități, care camuflează dobânda sub forma sancțiunilor economice; (c) neadevărul cu privire la mărimea împrumutului, împrumutatul convenind să ramburseze o sumă mai ridicată decât cea primită în realitate ca împrumut; (d) tranzacțiile deschimb valutar, care includeau dobânda ca o taxă suplimentară; și (e) venitul sau rentele – renta viageră cuprindea atât dobânda, cât și rambursarea capitalului inițial. Jean Imbert cu face nici o referire precisă la depositum confessatum, una dintre cele mai populare căi de justificare a dobânzii. Acesta se încadrează perfect în categoria „clauze privind plata unor penalități”. A se vedea de asemenea comentariul făcut de Henri Pirenne, când se referă la „ingeniozitatea extremă” de care se dădea dovadă pentru camuflarea „periculoasei dobânzi”. Economic and Social History of Medieval Europe, Kegan Paul, Trench, Trubner and Company, Londra, 1947, p. 140.

[49] Echivalarea de către canoniști a depozitului neregulat de bani cu contractul de împrumut, sau mutuum, i-a încurajat pe experți să caute o trăsătură juridică comună între aceste două contracte. Ei au realizat în scurt timp că, în cazul depozitului unui bun fungibil, se „transferă” „proprietatea” în sens restrâns a unităților individuale depozitate, din moment ce depozitarul este obligat să păstreze în custodie, să mențină și să restituie la cerere doar tantundem. Acest transfer de proprietate pare să coincidă cu cel din cazul unui contract de împrumut, sau mutuum, astfel că a fost firesc pentru experți să presupună în mod automat că toate depozitele neregulate de bani erau împrumuturi, din moment ce ambele includeau un „transfer” de „proprietate” de la deponent către depozitar. Așadar, teoreticienii au trecut cu vederea diferența esențială (a se vedea capitolul 1) între depozitul neregulat de bani și împrumut, sau mutuum: scopul principal al depozitului neregulat este custodia și protejarea bunului, și, dacă într-un sens „proprietatea” este „transferată”, dispoziția nu este, iar tantundem trebuie să fie păstrat în permanență la dispoziția deponentului. Spre deosebire de aceasta, împrumutul reclamă transferul întregii dispoziții, în plus față de proprietate – de fapt, bunurile prezente sunt schimbate pe bunuri viitoare – și implică un element fundamental: și anume, o perioadă în răstimpul căreia bunul încetează să fie la dispoziția împrumutătorului. Depozitele neregulate nu includ o asemenea perioadă. Pe scurt, întrucât interdicția canonică a dobânzii a dat naștere instituției frauduloase și nelegitime a depositum confessatum, ea a fost în mod direct responsabilă de pierderea clarității în distincția dintre depozitul neregulat de bani și mutuum. Pe această confuzie se bazează, cu certitudine, decizia finală a tribunalului în cazul Isabetta Querini vs. The Bank of Marino Vendelino, menționat de Reinhold C. Mueller în The Venetian Money Market: Banks, Panics, and the Public Debt, 1200–1500, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1997, p. 12–13.

[50] În fond, Pasquale Coppa-Zuccari, a cărui lucrare am menționat-o deja, a fost primul care a început să reconstruiască teoria juridică completă a depozitului neregulat de bani, pornind de la aceeași premisă ca experții clasici romani și evidențiind, o dată în plus, caracterul nelegitim al însușirii ilicite de către bănci a depozitelor la vedere. Privitor la efectele depositum confessatum asupra tratamentului teoretic al instituției juridice a depozitului neregulat, Coppa-Zuccari conchide că

„le condizioni legislative dei tempi rendevano fertile il terreno in cui il seme della discordia dottrinale cadeva. Il divieto degli interessi nel mutuo non valeva pel deposito irregolare. Qual meraviglia dunque se chi aveva denaro da impiegare fruttuosamente lo desse a deposito irregolare, confessatum se occorreva, e non a mutuo? Quel divieto degli interessi, che tanto addestrò il commercio a frodare la legge e la cui efficacia era nulla di fronte ad un mutuo dissimulato, conservò in vita questo ibrido instituto, e fece sì che il nome di deposito venissi imposto al mutuo, che non poteva chiamarsi col proprio nome, perchè esso avrebbe importato la nullità del patto relativo agli interessi.” (Coppa-Zuccari, Il deposito irregolare, p. 59–60)

[51] De pildă, Raymond Bogaert menționează că, din cele 163 de bănci atestate din Veneția, există dovezi că cel puțin 93 au dat faliment. Bogaert, Banques et banquiers dans les cités grecques, n. 513, p. 392. O listă detaliată a 46 de falimente ale unor bănci de depozit din Veneția poate fi găsită în Mueller, The Venetian Money Market, p. 585-586. Aceeași soartă a falimentelor au împărtășit-o toate băncile din Sevilla în secolul al XV-lea. Rezultă că prăbușirea sistematică a băncilor private practicante ale unei rezerve fracționare și care nu primesc sprijinul unei bănci centrale (sau al unei instituții echivalente) este o realitate istorică. Pascal Salin trece cu vederea acest lucru în articolul său „In Defense of Fractional Monetary Reserves”, prezentat la Austrian Scholars Conference, 30-31 martie, 2001.

[52] După cum este firesc, bancherii și-au desfășurat întotdeauna activitățile lor de încălcare a principiilor generale de drept și însușirea ilicită de bani din depozitele la vedere pe ascuns, în mod rușinos. Într-adevăr, ei erau pe deplin conștienți de natura culpabilă a propriilor acțiuni și, mai mult, știau că, dacă vor afla clienții despre acțiunile lor, aceștia își vor pierde instantaneu încrederea în bancă, iar aceasta va da imediat faliment. Astfel se explică discreția excesivă prezentă în mod tradițional în activitatea bancară. Alături de natura abstractă și dificil de înțeles a tranzacțiilor financiare, această lipsă de deschidere îi protejează în bună măsură pe bancheri, chiar și în prezent, de evaluarea realizată de populație. Cu toate că sunt îndeobște prezentați ca adevărați intermediari financiari, ar fi mult mai corect să vedem băncile doar ca pe niște agenți ai creației expansioniste, din nimic, de credite și depozite. Natura vinovată, așadar secretă, a acestor practici bancare a fost înfățișată cu multă măiestrie de Knut Wicksell în cuvintele următoare:

„în realitate și contrar planului inițial, băncile au devenit instituții de credit, instrumente de sporire a ofertelor din mijlocul de schimb sau de atribuire stocului total de bani a unei viteze crescute de circulație, fizice sau virtuale. Activitatea bancară de transferuri a continuat ca de obicei, deși nu exista un stoc efectiv de bani care să corespundă totalului certificatelor de depozit. Însă atâta timp cât indivizii continuau să creadă că prezența banilor în bancă reprezintă o condiție necesară pentru preschimbarea certificatelor de depozit, aceste împrumuturi trebuiau să rămână un secret bine păstrat. Dacă era descoperit, banca pierdea încrederea din partea populației și era ruinată, mai cu seamă dacă vestea era aflată într-un moment în care guvernul nu era în măsură să ramburseze avansurile.” (Wicksell, Lectures on Political Economy, vol. 2, p. 74-75)

[53] S-au scris numeroase articole pe această temă. A se vedea articolul interesant al lui Reinhold C. Mueller, „The Role of Bank Money in Venice, 1300–1500”, în Studi Veneziani nr. 3, 1979, p. 47–96, și capitolul 5 din cartea sa The Venetian Money Market. Carlo M. Cipolla, în studiul său remarcabil The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1982, p. 13, afirmă, de asemenea, că: „Băncile din acea perioadă se dezvoltaseră deja până într-atât încât să creeze bani și să le sporească viteza de circulație”.

[54] Cipolla, The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, p. 9.

[55] Ibidem, p. 1. A se vedea și comentariul lui Boccaccio referitor la efectele economice ale ciumei, citat de John Hicks în Capital and Time: A Neo-Austrian Theory, Clarendon Press, Oxford, 1973, p. 12–13; a se vedea n. 60, cap. 5.

[56] Analiza interpretativă a evenimentelor istorice realizată de Carlo M. Cipolla dovedește o mai bună cunoaștere și capacitate de aplicare a teoriei economice decât cea etalată de ceilalți autori – exemplul lui A. P. Usher și Raymond de Roover, care își exprimă amândoi surprinderea în fața recesiunilor economice din Evul Mediu, ale căror origini sunt uneori „misterioase și inexplicabile” pentru ei. Cu toate acestea, analiza sa, monetaristă în fond, se centrează pe etapele recesiunii, pe care el o atribuie unei penurii de ofertă monetară, care, la rândul ei, provine dintr-o contracție generală a creditului. În mod remarcabil, el trece cu vederea boom­-uleconomic anterior, adoptând, fără să-și dea seama, o interpretare „monetaristă” a istoriei, astfel că nu reușește să identifice boom-ul artificial creat de expansiunea creditului ca fiind adevărata sursă a recesiunii inevitabile, decurgând din aceasta. Teza lui Cipolla – conform căreia Ciuma Neagră a soluționat, în cele din urmă, „penuria” de bani – este extrem de discutabilă, deoarece penuriile de bani au tendința să se auto-corecteze spontan, printr-o scădere generală a prețurilor (via o creștere corespunzătoare a valorii monedei), fapt care face nenecesară menținerea de către indivizi a unor dețineri monetare atât de ridicate. Nu este nevoie de un război sau de o ciumă pentru a decima populația. Chiar dacă nu ar fi fost ciumă, o dată ce erorile investiționale făcute pe durata boom-ului au fost corectate, procesul de declin economic ar fi încetat mai devreme sau mai târziu, datorită unei sporiri a valorii monedei și a reducerii ulterioare a deținerilor monetare. Fără îndoială, acest proces s-a desfășurat simultan, dar independent de efectele Ciumei Negre. Așadar, chiar și istoricii erudiți și cu o mare putere de înțelegere, asemenea lui Cipolla, au comis, în mod evident, erori parțiale de judecată atunci când nu au întrebuințat instrumentele teoretice adecvate. În orice caz, rămâne demn de menționat faptul că acești apărători ai unei interpretări inflaționiste a istoriei continuă să sublinieze „efectele pozitive” ale războaielor și calamităților, considerându-le cheia către ieșirea din crizele economice.

[57] De Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397–1494.

[58] „Banca Medici și băncile din rețeaua sa acceptau, de asemenea, depozite de la persoane din afara sistemului, îndeosebi nobili de rang înalt, demnitari ai bisericii, condottieri și persoane politice, de pildă Philippe de Commines și Ymbert de Batarnay. Asemenea depozite nu erau de obicei plătibile la vedere, ci erau, explicit sau implicit, depozite la termen, pentru care se plătea dobândă, sau, mai bine spus, discrezione.” (De Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397–1494, p. 101)

[59] Ibidem, p. 213.

[60] Ibidem, p. 245.

[61] Ibidem, p. 239.

[62] Astfel, de-a lungul existenței băncii, proprietarii săi au crescut treptat gradul în care încălcau principiul tradițional de drept, care le impunea menținerea custodiei de 100% la depozitele la vedere, rata rezervelor diminuându-se continuu:

„O privire atentă asupra balanțelor contabile existente ne arată un alt lucru semnificativ: Banca Medici opera cu rezerve de numerar insuficiente, care se aflau, de regulă, mult sub procentul de 10% din activele totale. Este adevărat că aceasta era o trăsătură comună a documentelor financiare ale bancherilor-comercianți medievali, precum Francesco Datini și Borromei din Milano. Gradul în care foloseau substitutele monetare nu încetează să constituie o surpriză pentru istoricii moderni. Putem să ne punem însă întrebarea dacă rezervele de numerar erau adecvate și dacă Banca Medici nu se găsea în lipsă de lichidități.” Raymond de Roover, The Rise and Decline of the Medici Bank, 1397-1494, op. cit., p. 371.

[63] Usher, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, p. 239.

[64] Ibidem, p. 239.

[65] Ibidem, p. 240 și 242. În lumina recentelor scandaluri și crize bancare din Spania, ne-am putea întreba, în glumă, dacă nu ar fi o idee bună ca bancherii frauduloși să fie pedepsiți cu la fel de multă severitate ca în secolul al XIV-lea în Catalonia. O studentă, Elena Sousmatzian, spune că, în criza bancară recentă ce a devastat Venezuela, un senator din Partidul Social-Democrat Copei a sugerat chiar, „în mod serios”, asemenea măsuri, într-o declarație acordată presei. În paranteză fie spus, remarcile sale au fost extrem de bine-primite de deponenții afectați de criză.

[66] Ibidem, p. 244.

[67] „În februarie 1468, după o lungă perioadă de eforturi, Banca de Depozit a fost constrânsă să își suspende complet plățile în numerar. Într-adevăr, pentru toate sumele din registrele de la acea dată au fost emise anuități purtătoare de dobânzi de 5% către deponenții dornici să le accepte. Cei nedoritori să accepte anuitățile rămâneau creditori ai băncii, nu li se permitea însă retragerea fondurilor în numerar.” A. P. Usher, op. cit., p. 278.

[68] Documentele arată că, în 1433, cel puțin 28% din depozitele de la Taula de Canvi din Barcelona proveneau din confiscări judiciare obligatorii și erau foarte stabile. A se vedea Usher, The Early History of Deposit Banking in Mediterranean Europe, p. 339, și Kindleberger, A Financial History of Western Europe, p. 49. În orice caz, rata rezervelor s-a înrăutățit progresiv până la suspendarea plăților din 1468. În urma reorganizării prin care a trecut în acel moment, Banca de Depozit din Barcelona a avut o existență financiară fragilă în următorii 300 de ani, grație privilegiilor de care beneficia cu privire la depozitele judiciare și limitele stabilite la împrumuturile acordate primăriei. La scurt timp după capturarea Barcelonei de către familia Bourbon pe 14 septembrie 1714, banca a fost preluată de o instituție nouă, ale cărei statute au fost elaborate de Contele de Montemar pe 14 ianuarie 1723. Aceste statute au reprezentat temelia băncii până la lichidarea sa finală în anul 1853.

[69] O versiune în limba engleză a acestei secțiuni se găsește în Jesús Huerta de Soto, „New Light on the Prehistory of the Theory of Banking and the School of Salamanca”, Review of Austrian Economics 9, nr. 2, 1996, p. 59–81.

[70] Ramón Carande, Carlos V y sus banqueros, 3 vol., Editorial Crítica, Barcelona și Madrid, 1987.

[71] Băncile spaniole din secolul al XVII-lea nu au avut o soartă mai bună:

„La începutul secolului al XVII-lea, existaubănci la curte, Sevilla, Toledo și Granada. Puțin după 1622, Alejandro Lindo deplângea faptul că nici una nu mai funcționa, ultima – deținută de Jacome Matedo – dând faliment în Sevilla.” (M. Colmeiro, Historia de la economía política española, 1863; Fundación Banco Exterior, Madrid, 1988, vol. 2, p. 342)

[72] În ultimă instanță, după multe strădanii, el a reușit să obțină în jur de 200 000 de ducați, scriind la acea vreme „Mă tem ca voi declanșa falimentul tuturor băncilor din Sevilla”. A se vedea Carande, Carlos V y sus banqueros, vol. 1, p. 299–323, îndeosebi p. 315–316, care se referă la vizita lui Gresham la Sevilla.

[73] A se vedea Cipolla, Money in Sixteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1989, îndeosebi p. 101 și urm. Legătura strânsă de factură financiară și comercială dintre Spania și Italia în secolul al XVI-lea este foarte bine documentată în cartea lui Felipe Ruiz Martín, Pequeño capitalismo, gran capitalismo: Simón Ruiz y sus negocios en Florencia, Editorial Crítica, Barcelona, 1990.

[74] Cipolla menționează că în anii 1570 Banca Ricci nu mai putea să satisfacă cererile de retragere a numerarului și a suspendat, practic, plățile, plătind doar „în cerneală” sau cu polițe bancare. Autoritățile florentine s-au concentrat doar pe simptomele acestei situații îngrijorătoare și au încercat soluționarea tipică, apelând la simple hotărâri. Ele au impus bancherilor obligația de a plăti creditorilor la vedere, în numerar, dar fără a pune un diagnostic și a ataca sursa fundamentală a problemei – și anume, însușirea ilicită a depozitelor și canalizarea acestora către împrumuturi și eșecul în menținerea unei rezerve de numerar de 100%. Drept urmare, decretele ce au urmat nu au reușit să aibă efectul dorit și criza s-a înrăutățit treptat până la explozia violentă de la mijlocul anilor 1570. A se vedea Cipolla, Money in Sixteenth-Century Florence, p. 107.

[75] Cea mai bună sursă despre relațiile dintre Banca Fugger și Carol al V-lea este, după câte se pare, cartea lui Ramón Carande Carlos V y sus banqueros. Merită, de asemenea, menționat studiul lui Rafael Termes Carreró, intitulat Carlos V y uno de sus banqueros: Jacobo Fugger, Asociación de Caballeros del Monasterio de Yuste, Madrid, 1993. Rafael Termes face o observație interesantă cu privire la influența familiei Fugger în Spania, subliniind că:

„există o stradă în Madrid numită după familia Fugger. Calle de Fúcar, între străzile Atocha și Moratín păstrează versiunea hispanizată a numelor lor de familie. În plus, cuvântul „fúcar”este menționat chiar și în prezent ca însemnând „persoană bogată și avută” în Diccionario [Dicționarul] Academiei Regale Spaniole.” (p. 25)

[76] Următorii autori, printre alții, au analizat recent contribuțiile scolasticilor spanioli la teoria economică: Murray N. Rothbard, „New Light on the Prehistory of the Austrian School”, în The Foundations of Modern Austrian Economics, Edwin G. Dolan, ed., Sheed and Ward, Kansas City, Mo., 1976, p. 52–74, și Economic Thought Before Adam Smith, cap. 4, p. 97–133; Lucas Beltrán, „Sobre los orígenes hispanos de la economía de mercado”, în Ensayos de economía política, Unión Editorial, Madrid, 1996, p. 234–254; Marjorie Grice-Hutchinson, The School of Salamanca: Readings in Spanish Monetary Theory 1544–1605, Clarendon Press, Oxford, 1952, Early Economic Thought in Spain 1177–1740, George Allen and Unwin, Londra, 1978, și Economic Thought in Spain: Selected Essays of Marjorie Grice-Hutchinson, Laurence S. Moss și Christopher K. Ryan, ed., Edward Elgar, Aldershot, Anglia, 1993; Alejandro A. Chafuen, Christians for Freedom: Late-Scholastic Economics, Ignatius Press, San Francisco, 1986; și Huerta de Soto, „New Light on the Prehistory of the Theory of Banking and the School of Salamanca”, p. 59–81. Influența intelectuală a Școlii de la Salamanca asupra Școlii austriece nu reprezintă o simplă coincidență sau o curiozitate a istoriei, ci consecința unor strânse legături istorice, politice și culturale, ce se stabiliseră între Spania și Austria, pe durata domniei lui Carol al V-lea și a fratelui său Ferdinand I. Aceste relații au durat câteva secole, iar Italia a jucat un rol crucial în acest sens, activând ca un veritabil nod cultural, economic și financiar între cele două vârfuri îndepărtate ale Imperiului – Spania și Viena. (Cu privire la acest subiect, vă recomandăm cartea interesantă a lui Jean Bérenger, A History of the Habsburg Empire, 1273-1700, tradusă de C. A. Simpson, Longman, Londra, 1994, p. 133–135). Cu toate acestea, teoria scolasticilor asupra activității bancare a fost trecută cu vederea, în general, în lucrările menționate mai sus. Într-adevăr, Marjorie Grice-Hutchinson atinge puțin subiectul, cu o reproducere aproape identică a scurtei contribuții a lui Ramón Carande la această problemă (a se vedea The School of Salamanca, p. 7–8). Ramón Carande, la rândul său, citează doar (la p. 297–298 din volumul 1 al cărții sale Carlos V y sus banqueros) din reflecțiile lui Tomás de Mercado despre activitatea bancară. Un tratament mult mai profund este realizat de Alejandro A. Chafuen, care cel puțin menționează punctele de vedere ale lui Luis de Molina despre activitatea bancară și analizează măsura în care Școala de la Salamanca aprobă sau dezaprobă activitatea bancară cu rezervă fracționară. O altă sursă relevantă este lucrarea lui Restituto Sierra Bravo, El pensamiento social y económico de la Escolástica desde sus orígenes al comienzo del catolicismo social, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, Instituto de Sociología „Balmes”, Madrid, 1975. Vol. 1, p. 214–237 include o interpretare mai degrabă părtinitoare a ideilor membrilor Școlii de la Salamanca despre negoțul bancar. Potrivit lui Sierra Bravo, câțiva teoreticieni din rândurile Școlii – inclusiv Domingo de Soto, Luis de Molina și chiar Tomás de Mercado – tindeau să accepte activitarea bancară cu rezervă fracționară. El trece însă cu vederea scrierile altor membri ai Școlii, care, pe un teren teoretic mult mai solid, au susținut o poziție radical diferită. Aceeași critică poate fi aplicată referințelor pe care le face Francisco G. Camacho în prefața sa la traducerea în spaniolă a lucrărilor lui Molina, în particular, „Introducción” la La teoría del justo precio, Editora Nacional, Madrid, 1981, îndeosebi p. 33–34. Această versiune a teoriei, potrivit căreia anumiți membri ai Școlii de la Salamanca încuviințau activitatea bancară cu rezervă fracționară a fost în mare măsură influențată de un articol al lui Francisco Belda, S.J., intitulat „Ética de la creación de créditos según la doctrina de Molina, Lessio y Lugo”, publicat în Pensamiento 19, 1963, p. 53–89. Pentru motivele precizate în text, nu suntem de acord cu interpretarea pe care acești autori o dau doctrinei Școlii de la Salamanca privitor la problematica bancară. Vom prezenta aceste obiecții în detaliu în secțiunea 1 din capitolul 8.

[77] Saravia de la Calle, Instrucción de mercaderes, p. 180.

[78] Ibidem, p. 181.

[79] Ibidem, p. 195.

[80] Ibidem, p. 196.

[81] Ibidem, p. 197.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem, p. 186.

[84] Ibidem, p. 190; sublinierea ne aparține.

[85] Ibidem, p. 198.

[86] Martín de Azpilcueta, Comentario resolutorio de cambios, Consejo Superior de Investigaciones Científicas, Madrid, 1965, p. 57–58. În studiul nostru despre doctrinele Dr. Navarro am utilizat prima ediție spaniolă, publicată de Andrés de Portanarijs în Salamanca în 1556, precum și ediția portugheză, publicată de Ioam de Barreyra în Coimbra în 1560 și intitulată Comentario resolutorio de onzenas. În această ediție, textul corespunzător fragmentului citat mai sus se găsește la p. 77–80.

[87] Azpilcueta, Comentario resolutorio de cambios, p. 60–61.

[88] Ibidem, p. 61.

[89] Am citat din ediția Instituto de Estudios Fiscales, publicată în Madrid în 1977, editată și prefațată de Nicolás Sánchez Albornoz, vol. 2, p. 479. Restituto Sierra Bravo are o altă ediție, publicată de Editora Nacional în 1975. Fragmentul de mai sus se află la p. 401 din această ediție. Ediția originară a fost publicată în Sevilia în 1571, „en casa de Hernando Díaz Impresor de Libros, en la calle de la Sierpe”. [„în casa lui Hernando Díaz, tipăritor de cărți, pe strada de la Sierpe” – n.t.]

[90] Mercado, Suma de tratos y contratos, vol. 2, p. 480 din ediția Instituto de Estudios Fiscales, și p. 401 din ediția Restituto Sierra Bravo.

[91] A se vedea scrierile lui Restituto Sierra Bravo, Francisco Belda, și Francisco García Camacho, citate la n. 76.

[92] Mercado, Suma de tratos y contratos, vol. 2, p. 480 din ediția Instituto de Estudios Fiscales și p. 401 din ediția Restituto Sierra Bravo.

[93] Ibidem.

[94] Nueva Recopilación, legea 12, titlul 18, cartea 5, adoptată în Zamora pe 6 iunie 1554, de Carol al V-lea, regina Juana și prințul Philip:

„Întrucât băncile publice de pe piețele din Medina del Campo, Rioseco și Villalon și din cetăți, orașe și sate ale acestor regate… [s-au implicat în alte afaceri decât sarcina lor specifică privitoare la bani], au suspendat, în consecință, plățile și au dat faliment; [pentru] a se evita evenimentele mai sus menționate, decretăm ca, începând din acest moment, să se limiteze la datoria lor specifică, și nu numai o persoană, ci cel puțin două să fie necesare pentru înființarea acestor bănci publice… iar înainte de… [a-și practica profesiunea], ele trebuie să ofere garanții suficiente.” [sublinierea ne aparține]

Să remarcăm că termenul de „bănci publice” se referă aici nu la băncile guvernamentale, ci la băncile private care pot primi depozite de la populație în anumite condiții – un număr de cel puțin doi proprietari, garanții suficiente etc. A se vedea José Antonio Rubio Sacristán, „La fundación del Banco de Amsterdam (1609) y la banca de Sevilla”, Moneda y crédito, martie 1948.

[95] Acesta este un citat din Mercado, pe care Ramón Carande îl include în vol. 1 din Carlos V y sus banqueros, în introducerea pe care o face tratării de către autor a bancherilor din Sevilla și crizei care i-a făcut să falimenteze. A se vedea Mercado, Suma de tratos y contratos, vol. 2, p. 381–382 din ediția din 1977 a Instituto de Estudios Fiscales și p. 321 din ediția Sierra Bravo.

[96] „Habet autem praeterea istorum usus, ut fertur si mercatorum quispiam in cambio numeratam pecuniam deponat, campsor pro maio ri illius gratia respondeat. Numeravi campsori dece milia: fide habebo apud ipsum & creditu pro duodecim, & forfam pro quim decim: qui capsori habere numerata pecuniam bonum est lucrum. Neq, vero quicq vitij in hoc foedere apparet.” (Domingo de Soto, De iustitia et iure, Andreas Portonarijs, Salamanca, 1556, cartea 6, subiectul 11, unicul articol, p. 591. Ediția Instituto de Estudios Políticos, Madrid, 1968, vol. 3, p. 591.)

Sierra Bravo (El pensamiento social y económico de la Escolástica, p. 215) consideră că aceste cuvinte ale lui Domingo de Soto implică faptul că acceptă rezervele fracționare.

[97] Este foarte semnificativ faptul că diverși autori, printre care Marjorie Grice-Hutchinson, ezită să îl plaseze pe Luis de Molina în rândurile teoreticienilor Școlii de la Salamanca: „Includerea lui Molina în Școală mi se pare, acum, mult mai îndoielnică”. Marjorie Grice-Hutchinson, „The Concept of the School of Salamanca: Its Origins and Development”, capitolul 2 din Economic Thought in Spain: Selected Essays of Marjorie Grice-Hutchinson, p. 25. Pare evident că membrii de bază ai Școlii de la Salamanca au fost dominicani, și că, cel puțin în chestiunile bancare, este necesar să îi diferențiem de teologii iezuiți, un grup deviaționist și mult mai puțin riguros.

[98] Luis de Molina, Tratado sobre los cambios, editată și prefațată de Francisco Gómez Camacho, Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1991, p. 137–140. Ediția originară a fost publicată în Cuenca în 1597.

[99] Luis de Molina, Tratado sobre los préstamos y la usura, editat și prefațat de Francisco Gómez Camacho, Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1989, p. 13. Ediția originară a fost publicată în Cuenca în 1597.

[100] Molina, Tratado sobre los cambios, p. 137.

[101] Ibidem, p. 138-139; sublinierea ne aparține.

[102] După Molina, următorul scolastic de marcă ce a susținut o poziție similară cu privire la activitatea bancară a fost Luis de Molina, de asemenea iezuit. Acest lucru sugerează că, în ce privește activitatea bancară, existau în Școala de la Salamanca două curente de gândire: unul „monetar”, neviciat, bine susținut din punct de vedere doctrinar, anticipând viitoarea Școală monetară, reprezentat prin Saravia de la Calle, Martin de Azpilcueta și Tomás de Mercado; iar celălalt, „bancar”, mult mai înclinat către inconsecvența inflaționismului și a activității bancare cu rezervă fracționară, anticipând viitoarea Școală bancară. Luis de Molina, Juan de Lugo și, într-o măsură mai redusă, Domingo de Soto, au reprezentat acest curent. În capitolul 8, vom analiza în detaliu această teză. Pentru moment, dorim să subliniem faptul că Juan de Lugo a călcat pe urmele lui Molina și a dat un avertisment clar mai cu seamă bancherilor:

„Qui bene advertit, eivsmodi bancarios depositarios peccare graviter, & damno subsequuto, cum obligatione restituendi pro damno, quoties ex pecuniis apud se depositis tantam summam ad suas negotiationes exponunt, ut inhabiles maneant ad solvendum deposentibus, quando suo tempore exigent. Et idem est, si negotiationes tales aggrediantur, ex quibus periculum sit, ne postea ad paupertatem redacti pecunias acceptas reddere non possint, v.g. si euenrus ex navigatione periculosa dependeat, in qua navis hostium, vel naufragij periculo exposita sit, qua iactura sequunta, ne ex propio quidem patrimonio solvere possint, sed in creditorum, vel fideiussorum damnum cedere debet. (R.P. Joannis de Lugo Hispalensis, S.I., Disputationum de iustitia et iure tomus secundus, Disp. 28, secțiunea 5, Sumptibus Petri Prost, Lyon, 1642, p. 406–407.)

[103] Despre referirea ciudată la băncile publice din Sevilla (și Veneția) ca modele de urmat (!) pentru Banca din Amsterdam, ce se găsește inclusă într-o petiție trimisă de comercianții olandezi de frunte Consiliului municipal din Amsterdam, a se vedea José Antonio Rubio Sacristán, „La fundación del Banco de Amsterdam (1609) y la banca de Sevilla”, op. cit.

[104] Pierre Vilar, A History of Gold and Money, 1450–1920, Judith White, trad., NLB, Londra, 1976, p. 207. La p. 208-209 se găsesc cifrele referitoare la depozite și rezerve pe care le-am menționat în text. Alte două bănci europene modelate după exemplul Băncii din Amsterdam au fost Banca din Veneția și Banca din Hamburg. Ambele au fost fondate în 1619. Cu toate că prima dintre ele a încălcat, în cele din urmă, obligația strictă de custodie și a dispărut în 1797, Banca din Hamburg a operat într-o manieră mult mai consecventă, supraviețuind până la fuzionarea cu Reichsbank în 1873. J.K. Ingram, „Banks, Early European”, în Palgrave’s Dictionary of Political Economy, Henry Higgs, ed., Macmillan, Londra, 1926, vol. 1, p. 103–106.

[105] Vilar, A History of Gold and Money, 1450–1920, p. 209.

[106] Am citat direct din Real Cédula de S. M. y Señores del Consejo, por la qual se crea, erige y autoriza un Banco nacional y general para facilitar las operaciones del Comercio y el beneficio público de estos Reynos y los de Indias, con la denominación de Banco de San Carlos baxo las reglas que se expresan („Actul regal al M.S. și al membrilor Consiliului, prin care a fost creată, constituită și autorizată o bancă națională, universală, pentru promovarea comerțului și a binelui comun al acestor regate și al Lumii Noi”), tipărit de Pedro Marín, Madrid, 1782, p. 31–32; sublinierea ne aparține. Există o prezentare istorică excelentă a Banco de San Carlos de Pedro Tedde de Lorca, intitulată El banco de San Carlos, 1782–1829, Banco de España și Alianza Editorial, Madrid, 1988.

[107] Am citat de la p. 284-285 din lucrarea reeditată a lui David Hume, Essays: Moral, Political and Literary, editată de Eugene F. Miller și publicată de Liberty Fund, Indianapolis, 1985; sublinierea ne aparține.

[108] Citat de Rothbard, Economic Thought Before Adam Smith, p. 332-335 și 462.

[109] Am citat din ediția originară, publicată de A. Miller și T. Cadell în Strand, Londra, 1767, vol. 2, p. 301; sublinierea ne aparține. Anterior analizei lui Steuart, am găsit un studiu mult mai superficial despre funcționarea Băncii din Amsterdam în faimoasa carte a abatelui Ferdinando Galiani, Della moneta. Ediția originară a fost publicată de Giuseppe Raimondi, Neapole, 1750, p. 326–328.

[110] Am citat direct din ediția originară Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, W. Strahan and T. Cadell in the Strand, Londra, 1776, vol. 2, p. 72–73.

[111] Ibidem, p. 73.

[112] Adam Smith, ibidem, p. 74.

[113] Vilar, A History of Gold and Money, 1450–1920, p. 208. Despre funcționarea Băncii din Amsterdam, a se vedea, de asemenea, Wicksell, Lectures on Political Economy, vol. 2, p. 75–76.

[114] În acest sens, după cum nota cu mult simț de observație Kindleberger în Financial History of Western Europe, p. 52-53, sistemul de organizare al Riksbank a anticipat structura pe care, două secole mai târziu, în 1844, Legea lui Peel (Bank Charter Act) o atribuia Băncii Angliei.

[115] Constituirea unui fond din care urma să se acorde anual un Premiu Nobel în economie a fost prilejuită tocmai de sărbătorirea, în 1968, a trei sute de ani de la înființarea Băncii din Stockholm.

[116] De pildă, în 1640, Carol I, imitând politicile aplicate în Spania o sută de ani mai devreme de omonimul său, împăratul Carol al V-lea, a confiscat aurul și obiectele de valoare depozitate spre păstrare în Turnul Londrei, distrugând astfel reputația monetăriei de loc sigur pentru obiecte de valoare. Treizeci și doi de ani mai târziu, Carol al II-lea și-a încălcat, de asemenea, îndatoririle, ceea ce a determinat trezoreria regală să își suspende plățile și a precipitat falimentul multor bănci private, care își expandaseră creditele acordate coroanei sau care cumpăraseră direct obligațiuni de stat cu fonduri provenind din depozite la cerere. A se vedea Kindleberger, A Financial History of Western Europe, p. 53–54.

[117] În 1720, Compania Mării de Sud a pus la punct un plan ambițios de preluare a datoriei naționale britanice în schimbul unei sume de bani. Această companie a luat ființă din partidul Tory, asemenea Băncii Angliei, și a fost destinată ajutorării finanțării războiului. În schimb, guvernul acorda privilegii anumitor corporații. Obiectivul real al promotorilor Companiei Mării de Sud a fost acela de a face speculații cu acțiunile companiei, în măsura în care obligațiunile emise de guvern erau acceptate ca plată pentru noile acțiuni. Pe parcursul acelui an, Banca Angliei și-a extins creditele emise asupra propriilor titluri de valoarepentru a facilita achiziționarea lor, după cum procedase și Compania Mării de Sud. Acest lucru a declanșat un proces inflaționist, în care prețul companiei și acțiunile băncii au fost urcate la valori ridicate, ceea ce a generat profituri uriașe. Speculatorii, printre care numeroși membri oficiali ai companiei, au tras foloase de pe urma acestor beneficii. O parte din profituri a fost investită în pământ, al cărui preț a crescut semnificativ. Toată această manie speculativă și inflaționistă a încetat brusc în vara anului 1720, iar în același timp, în Paris, rețeaua speculativă a lui John Law începuse să se deterioreze. O dată ce prețurile au început să scadă, a devenit practic imposibil să le fie oprită prăbușirea. Prețurile la acțiunile Companiei Mării de Sud au suferit o cădere de la 775 puncte în septembrie, până la 170 la mijlocul lui octombrie, iar acțiunile Băncii Angliei au scăzut de la 225 puncte la 135 într-o singură lună. Parlamentul a răspuns prin votarea Bubble Act [legea bulei speculative], care, începând cu acel moment, a limitat strict înființarea de societăți pe acțiuni. Cu toate acestea, de abia după 1722 și după negocieri foarte dificile, problema financiară a fost îndepărtată. În acel an, Parlamentul a aprobat o înțelegere între Banca Angliei și Compania Mării de Sud, prin care se stipula ca prima să primească patru milioane de lire din capitalul celei de-a doua, în tranșe anuale de 5%, garantate de Trezorerie. A se vedea, de asemenea, finalul notei 43 din capitolul 7.

[118] Plecând de la acest fapt, numeroși teoreticieni, mai cu seamă în Statele Unite, au proclamat marea amenințare la adresa libertății individuale pe care o reprezintă alianța, implicită sau explicită, dintre bancheri și guvern. Acest tip de pact s-a manifestat prin acordarea continuă, sistematică de privilegii, care permiteau băncilor să își încalce angajamentele legale prin suspendarea restituirii în numerar a depozitelor. De pildă, John Taylor, un senator american din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, califica această practică drept adevărată fraudă, remarcând că „în condițiile politicii noastre permisive, infracțiunile băncilor pot fi numărate, însă nici o cifră nu poate să le înregistreze pedepsele [primite], căci ele nu sunt niciodată pedepsite”. A se vedea John Taylor, Construction Construed and Constitutions Vindicated, Shepherd and Polland, Richmond, Virginia, 1820; reeditată de Da Capa Press, New York, 1970, p. 182–183. Un alt material interesant pe această temă este articolul lui James P. Philbin, intitulat „An Austrian Perspective on Some Leading Jacksonian Monetary Theorists”, publicat în Journal of Libertarian Studies 10, nr. 1, toamna, 1991, p. 83–95, îndeosebi p. 89. Murray N. Rothbard a scris un rezumat magnific al apariției activității bancare cu rezervă fracționară în perioada de început a Statelor Unite: „Inflation and the Creation of Paper Money”, capitolul 26 din Conceived in Liberty, vol. 2: „Salutary Neglect”: The American Colonies in the First Half of the 18th Century, Arlington House, New York, 1975, p. 123–140; ediția a doua, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 1999.

[119] O expunere detaliată a celebrului faliment bancar al lui Law în Franța, de către un savant cu o cunoaștere nemijlocită a evenimentelor, poate fi găsită în cartea Della moneta de Ferdinando Galiani, p. 329-334; precum și în capitolele 23-35 din volumul 2 al An Enquiry into the Principles of Political Oeconomy, de Sir James Steuart, p. 235-291. O analiză edificatoare, teoretic solidă a sistemelor financiare, monetare și bancare din Franța secolului al XVIII-lea se găsește în articolul lui F. A. Hayek, „First Paper Money in Eighteenth Century France”, publicat pentru prima dată în The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economists and Economic History, (cap. 10), vol. 3 din The Collected Works of F. A. Hayek, W. W. Bartley III și Stephen Kresge, ed., Routledge, Londra și New York, 1991, p. 155–176. Cea mai bună biografie a lui John Law îi aparține lui Antoin E. Murphy, John Law: Economic Theorist and Policy Maker, Clarendon Press, Oxford, 1997.

[120] Richard Cantillon a susținut, pentru prima dată, că o activitate bancară „sigură” ar putea fi desfășurată cu o rată de rezerve de numai 10%. „Dans ce premier exemple la caisse d’un Banquier ne fait que la dixième partie de son commerce.” („În acest prim exemplu, casieria unui bancher nu reprezintă decât a zecea parte din afacerile sale.”) A se vedea p. 400 din ediția originală a Essai sur la nature du commerce en général, publicată anonim (și fals) în Londra, Fletcher Gyles din Holborn, 1755. În mod incredibil, Murray Rothbard nu menționează acest lucru în studiul său magnific despre Cantillon. A se vedea Rothbard, An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, vol. I: Economic Thought Before Adam Smith, p. 345–362.

[121] Trebuie să recunoaștem că banca lui Thornton nu a dat faliment decât după moartea sa, în decembrie 1825. A se vedea p. 34-36 din „Introducerea” lui F. A. Hayek la cartea lui Henry Thornton, An Inquiry into the Nature and Effects of the Paper Credit of Great Britain, publicată pentru prima dată în 1802 și retipărită de Augustus M. Kelley, Fairfield, 1978. A. E. Murphy notează, de asemenea, că Law și Cantillon împărtășesc „faima” nefericită de a fi fost singurii economiști, alături de Antoine de Montchrétien, acuzați de crimă și alte infracțiuni. A se vedea A. E. Murphy, Richard Cantillon: Entrepreneur and Economist, Clarendon Press, Oxford, 1986, p. 237. Reputația religioasă și puritană de care se bucura Thornton l-a apărat cel puțin de acuzația de a fi comis asemenea atrocități.

[122] A se vedea Hayek, Richard Cantillon (1680–1734)”, capitolul 13 din The Trend of Economic Thinking, p. 245–293, îndeosebi p. 284.

[123] Despre depozitul neregulat de titluri de valoare și despre tipul de însușire ilicită comisă de Cantillon și, mai târziu, de bancherii catalani până la începutul secolului al XX-lea, a se vedea La cuenta corriente de efectos o valores de un sector de la banca catalana: su repercusión en el crédito y en la economía, su calificación jurídica en el ámbito del derecho penal, civil y mercantil positivos españoles según los dictámenes emitidos por los letrados señores Rodríguez Sastre, Garrigues, Sánchez Román, Goicoechea, Miñana y Clemente de Diego, seguidos de un estudio sobre la cuenta de efectos y el mercado libre de valores de Barcelona por D. Agustín Peláez, Síndico Presidente de la Bolsa de Madrid, Delgado Sáez, Madrid, 1936.

[124] Antoin E. Murphy, Richard Cantillon: Entrepreneur and Economist, Clarendon Press, Oxford, 1986, p. 209 și 291–297. Murphy menționează următoarele fapte în sprijinul acestei ultime teze: (1) Cantillon a lichidat o parte substanțială din avuția sa cu o zi înainte de a fi ucis; (2) Corpul a fost ars până la a fi imposibil de recunoscut; (3) Familia sa a manifestat o indiferență stranie după omor; și (4) Acuzatul s-a comportat ciudat, fără să acționeze vreodată asemenea unui criminal tipic.

Scris de
Jesús Huerta de Soto
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins