Case urâte din lemn, cu două sau trei etaje, se aliniau de-a lungul străzii. Alături de ele Jonathan zări o casă mare, elegantă, pe o pajiște verde. Casa părea construită solid și era decorată cu flori care contrastau minunat cu pereții albi, proaspăt văruiți.
Curios, Jonathan se apropie de clădire și descoperi o echipă cu bâte mari și grele care încerca să dărâme casa. Lucrătorii nu păreau prea entuziaști și își făceau treaba cu destulă încetineală. Apoi zări o femeie cu părul grizonat și cu o atitudine demnă, care nu părea prea bucuroasă de ceea ce se petrecea. Femeia stătea lângă casă, cu pumnii strânși. Ea ofta din adâncul inimii în timp ce îi privea pe lucrători.
Jonathan se apropie de ea și spuse, “Casa asta nu pare prea veche sau în stare proastă. A cui este?”
“Bună întrebare!” aruncă femeia cu vehemență. “Am crezut că e a mea.”
“Ați crezut că e a dvs.? Un om știe cu siguranță când are o casă, “ spuse Jonathan.
Pământul se cutremură când un perete întreg se prăbuși. Femeia se uita profund nefericită la norul de praf ce se ridica din ruine. “Nu e așa de simplu,” strigă ea ca să acopere zgomotul. “A fi proprietar înseamnă a controla ceva, nu? Dar aici nimeni nu controlează cu adevărat ceva. Lorzii controlează totul – așa că ei sunt adevărații proprietari ai tuturor lucrurilor. Și tot ei sunt proprietarii acestei case, chiar dacă eu am construit-o și am plătit pentru fiecare scândură și cui din ea.”
Devenind mai agitată, ea se duse și smulse o hârtie de pe cutia poștală care rămăsese neatinsă în fața casei. “Vezi nota asta?” O mototoli, o aruncă pe jos și o călcă în picioare. “Autoritățile îmi spun ce pot să construiesc, cum pot să construiesc, când pot să construiesc și pentru ce pot folosi clădirea. Acum ele îmi spun că trebuie să o dărâm. Sună ca și cum eu aș fi proprietarul?”
“Păi,” făcu Jonathan cu sfială. “Dar puteți să stați în ea cât timp e în picioare, nu?”
“Numai dacă plătesc regulat impozitul pe proprietate. Dacă nu pot să plătesc, autoritățile mă aruncă afară cât ai spune “cazul următor”! Ele tratează totul ca și cum le-ar aparține.” Femeia se făcu roșie de furie și continuă pe nerăsuflate, “Nimeni nu e cu adevărat proprietar. Nu facem decât să închiriem de la guvern atât timp cât plătim impozitele.”
“Deci n-ați plătit impozitul?” întrebă Jonathan. “De aceea vă dărâmă oamenii aceștia casa?”
“Sigur c-am plătit afurisitul ăla de impozit!” strigă pur și simplu femeia. “Dar asta nu le-a fost de ajuns. De data asta, Lorzii au spus că planul după care mi-am construit casa nu se potrivea cu al lor – planul de maestru al Consiliului. Mi-au dat ceva bani pentru cât credeau ei că valorează casa și acum o dărâmă ca să facă loc pentru un parc. Parcul o să aibă în centru un monument mare și frumos pentru unul de-ai lor.”
“Cel puțin v-au plătit pentru casă,” spuse Jonathan. Se gândi un moment, apoi întrebă, “N-ați fost mulțumită?”
Femeia îl privi pieziș. “Dacă aș fi fost mulțumită, n-ar fi avut nevoie de un polițist care să stea aici și să se asigure că am plecat în liniște. Iar banii pe care mi i-au dat au trebuit să-i ia de la vecinii mei. Pe ei cine o să-i compenseze? Banii nu provin niciodată din buzunarele Lorzilor.”
Jonathan clătină din cap cu uimire. “Spuneați că totul face parte dintr-un plan de maestru?”
“Da! Păi sigur! Un plan de maestru!“ spuse femeia sarcastic. “E un plan care aparține oricui se află la putere. Dacă mi-aș petrece viața urmărind să ajung la putere, atunci aș putea să-mi impun planurile mele tuturor. Atunci aș putea să fur case în loc să le construiesc. E mult mai ușor!”
“Dar nu ai nevoie de un plan pentru a avea un oraș bine construit?” spuse Jonathan cu speranță. Încerca să găsească o explicație logică pentru chinul femeii. “N-ar trebui să aveți încredere în Consiliu că va veni cu un asemenea plan?”
Femeia își flutură mâna în direcția orașului. “Du-te și vezi singur. Insula Corrumpo e plină de planuri revoltătoare. Dar mai rele decât planurile sunt proiectele terminate! Acelea sunt fie prost construite, fie mult mai scumpe decât fusese planificat.”
Întorcându-se către Jonathan, femeia îl privi drept în ochi și îi spuse: “Gândește-te că au construit un stadion unde nouă din zece spectatori nu pot vedea terenul de joc. Și din cauza prostiei lor a costat de două ori mai mult ca să fie reparat decât a costat construcția lui. Și marele lor hol de primire e accesibil doar vizitatorilor, nu contribuabililor care au plătit pentru el. Și cine sunt cei care au plănuit așa ceva? Lorzii. Ei se aleg cu numele încrustate în piatră, iar prietenii lor cu contracte grase.”
Împungându-l pe Jonathan cu un deget în piept, declară, “E o nebunie să crezi că planurile înțelepte trebuie impuse oamenilor. Cei care folosesc forța împotriva mea nu-mi pot câștiga mie încrederea!” Spumegând, ea privi înapoi către casa ei și spuse, “Vor mai auzi ei de mine!”
