Cu Jonathan agățat bine pe spatele lui, pasărea cea mare făcu câteva ocoluri deasupra insulei. După ce se obișnui puțin cu zborul, ea se îndreptă direct către soarele care răsărea. Un vânt ușor îi bătea în față, se scurseră câteva ore, iar mișcarea aripilor îl făcu pe Jonathan să adoarmă.
Visă. În vis, alerga pe o stradă îngustă urmărit de figuri întunecate. “Oprește-te, ticălosule!” strigau acestea. Dar ele îl îngrozeau și Jonathan alerga cu disperare fără să se oprească. O figură se detașa în fruntea celorlalte – Lady Tweed. Îi auzea răsuflarea în ceafă, în timp ce își întindea degetele groase ca să-l prindă.
O zguduitură îl trezi brusc pe Jonathan. “Ce! Unde suntem?” întrebă el, înfingându-și mai bine amândouă mâinile în penele dese ale păsării.
“Te las aici pe șuvița asta de țărm,” spuse vulturul. “Mergi cam o milă spre nord și apoi te vei putea orienta singur.” Aterizaseră pe o plajă care i se părea lui Jonathan oarecum familiară. Petice mari de iarbă deasă și sărată se vălureau ușor pe dunele de nisip lungi și aurii, iar oceanul care lovea țărmul arăta cenușiu și rece. Jonathan, încă zăpăcit, se dădu jos de pe spinarea păsării.
Deodată înțelese unde se afla. “Sunt acasă!” exclamă el. Începu să alerge pe potecile de nisip ale plajei, apoi se opri și se întoarse către vultur. “Dar ai spus că mă duci într-un loc unde lucrurile sunt făcute cu dreptate,” spuse Jonathan.
“Așa am făcut,” spuse pasărea.
“Dar aici nu e așa,” se plânse Jonathan.
“Poate că nu încă, dar vor fi când tu le vei face. Orice loc, chiar și Corrumpo, poate deveni un paradis când oamenii sunt liberi cu adevărat.”
“Corrumpo?” se miră Jonathan. “Mulți dintre oamenii de acolo, cel puțin cei care încă nu sunt în lanțuri, sunt convinși că sunt destul de liberi. Lady Tweed le-a spus asta. Iar restul se tem de libertate, și sunt dispuși să se dea pe mâna Marelui Anchetator.”
“Încrede-te în acțiuni, nu în cuvinte,” îi reaminti vulturul. “Oamenii pot să creadă că sunt liberi atâta timp cât fac ceea ce li se spune. Adevăratul test al libertății vine atunci când cineva se hotărăște să fie altfel. Acela este momentul lecțiilor și al ocaziilor.”
Jonathan deveni deodată foarte nervos. Nemaiavând astâmpăr, rupse o nuia și începu să scrijelească nisipul cu ea. “Dar cum ar trebui să fie lucrurile? Am văzut problemele – dar care sunt soluțiile?”
Vulturul lăsă întrebarea lui Jonathan să plutească între ei, în timp ce își aranja penele. Când toate fură curate și netezite, vulturul se uită spre mare și spuse, “Tinere, cauți cumva o viziune a viitorului?”
“Presupun că da,” spuse Jonathan.
“Asta e o problemă. Conducătorii au întotdeauna o viziune și încearcă să-i forțeze pe ceilalți să intre în ea.”
“Dar nu e nevoie să știu încotro mă îndrept?”
“Pentru tine, poate, dar nu pentru alții.” Vulturul se întoarse din nou spre Jonathan, bătând cu călcâiele nisipul. “Într-o țară liberă, te încrezi în virtute și în procesul descoperirii. Mii de creaturi care își urmăresc propriile scopuri, fiecare străduindu-se, vor crea o lume mult mai bună decât îți poți imagina tu pentru ele. Ai grijă de mijloace mai întâi, și scopurile nobile vor decurge din ele.”
Ca și cum o scânteie ar fi prins viață în el, Jonathan încercă să priceapă. “Dacă oamenii sunt liberi, ei vor găsi soluții neașteptate? Iar dacă oamenii nu sunt liberi, ei vor găsi probleme neașteptate! Nu-i așa?”
“Această înțelepciune este suficientă pentru a ști ce nu trebuie să facă conducătorii,” adăugă vulturul. “Folosește următoarea judecată ca pe un test: Dacă tu nu ai dreptul să faci un lucru, atunci nu ai nici dreptul să ceri unui politician să facă acel lucru pentru tine.”
Jonathan spuse cu scepticism, “Cred că am înțeles, dar nu cred că alții mă vor asculta.”
“E bine pentru tine indiferent dacă alții te ascultă sau nu. Cei care împărtășesc idealurile tale de libertate vor prinde curaj.” Vulturul se întoarse spre mare și își luă rămas bun.
“Stai,” strigă Jonathan, “când îmi voi revedea prietenii?”
“Când paradisul tău va fi gata, am s-o aduc pe Alisa să-l vadă.”
Jonathan urmări pasărea mare cum pornește și își lansează corpul uriaș în bătaia vântului. După câteva clipe, ea dispăru în cerul înnorat. Jonathan se întoarse spre nord și începu să meargă de-a lungul țărmului.
Nu-și amintea prea multe despre drumul acela, în afară de scârțâitul constant al nisipului sub pașii lui și vântul care îi biciuia trupul. Jonathan recunoscu canalul stâncos care marca intrarea în orașul lui. În curând se apropia de o casă și un magazin din capătul portului – casa lui.
Tatăl lui Jonathan, un bărbat înalt și subțire, făcea colac o frânghie în fața casei. Ochii i se lărgiră cu mirare când își văzu fiul apărând pe cărare. “Jon,” exclamă el, “Jon-băiete, unde ai fost?” Își strigă soția care făcea curat în casă, “Rita, uite cine s-a întors!”
“Ce-i cu tot scandalul ăsta?” spuse mama lui Jonathan, arătând ceva mai obosită decât și-o amintea el. Ieși afară din casă și, la vederea fiului ei, țipă de bucurie. În aceeași clipă îl luă în brațe și îl ținu așa multă vreme. Apoi, îl împinse puțin înapoi, ținându-l la distanță de un braț și trecându-și cealaltă mânecă peste ochi ca să-și șteargă lacrimile de bucurie. “Unde ai fost, tinere? Ți-e foame, Jon?” Apoi îi spuse cu însuflețire soțului ei, “Aprinde focul, Hubert, și pune ceainicul pe foc!”
Cu toții se bucurau de revedere. După ce mâncă o ultimă felie din pâinea caldă făcută de mama lui, Jonathan oftă și se lăsă pe speteaza scaunului. Le povesti părinților despre călătoria lui pe insula Corrumpo, omițând cu grijă deocamdată incredibila întâlnire cu vulturul. Magazinul cel vechi și locuința lor din spatele acestuia străluceau în lumina focului. Umbra lui Jonathan se întindea pe peretele opus, din cauza focului. “Ehei, fiule, parcă ai mai crescut,” îi spuse tatăl lui. “Ai de gând să dispari iarăși?”
“Nu, tată,” spuse Jonathan, “m-am întors ca să rămân pentru o vreme. Sunt o mulțime de lucruri de făcut pe aici.”
