“Vi se pare că aveți probleme?” întrebă o femeie cu un aer superior, evident supărată că trebuia să fie acolo împreună cu ceilalți. Abia stăpânindu-și lacrimile, ea își tamponă ochii cu o batistă albă și spuse, “Când presa o să afle că eu, Madam Ins, sunt arestată, cariera soțului meu va fi terminată. N-am crezut niciodată că fac ceva atât de greșit. Ce ați fi făcut dvs.?”
Îmbrățișând o tânără pereche care era în lanțuti alături de ea, Madam Ins continuă, “Cu ani în urmă, aveam o casă mare, trei copii care se duceau la cele mai bune școli, și voiam să mă întorc la cariera mea. Așa că mi-am întrebat vecinul dacă îmi poate sugera cum să fac rost de niște ajutor pentru menaj. Wilhelm și Hilda aveau recomandări foarte bune și i-am angajat imediat. Hilda e minunată pentru grădină și transport. Repară orice în casă și face nenumărate comisioane.”
“Iar Wilhelm, dragul de el, mi-a salvat viața. E atât de bun cu copiii. E întotdeauna acolo când am nevoie de el. Tunde, gătește, face curat – face o mie de treburi mai bine decât aș fi putut eu să fac vreodată. Băieților mei le plac la nebunie prăjiturile lui. Când ajung acasă pot să mă relaxez cu soțul meu și să mă joc cu copiii.”
“Pare să fie un ajutor pe care l-ar vrea oricine,” spuse Jonathan. “Dar ce s-a întâmplat?”
“La început totul a fost minunat. Apoi soțul meu a fost numit șef al Biroului Bună-Voinței. Adversarii lui ne-au investigat finanțele și au descoperit că nu plătisem impozitele de angajare pentru Wilhelm și Hilda.”
“Dar de ce nu?” întrebă Jonathan.
“Pe vremea aceea nu puteam. Impozitele erau mari, iar câștigurile mele au fost la început mici, așa că pur și simplu nu am fi putut să-i angajăm dacă am fi plătit și impozitele.”
Wilhelm spuse, “Ar fi însemnat mari probleme pentru noi.”
Soția lui îi făcu semn cu cotul și spuse, “Fii prudent, Will. Știi cât am riscat ca să venim aici.”
“Dar, doamnă,” îi spuse el curajos Dnei Ins, “ne-ați salvat viața. Am fugit de pe insula noastră din cauza foametei și a războiului civil de acolo. Nu aveam de ales – trebuia să fugim de pe insulă sau să murim de foame sau împușcați. Așa că am fugit și am venit pe Corrumpo. Dacă Madam Ins nu ne ajuta, am fi fost trimiși înapoi la moarte.”
“Da,” spuse Hilda cu voce o mică și catifelată. “Vă datorăm viața, și acum ne pare rău că sunteți la ananghie din cauza noastră.”
Madam Ins oftă din greu și spuse, “Soțul meu o să-și piardă slujba la Biroul Bună-Voinței și poate chiar și vechea lui slujbă. A fost șeful Primei Comisii de pe Corrumpo, promovând mândria națională. Inamicii lui îl vor acuza de ipocrizie.”
“Ipocrizie?” întrebă Jonathan.
“Da. Prima Comisie de pe Corrumpo descurajează noii nou-veniți.”
“Noii nou-veniți?” repetă Jonathan. “Dar cine sunt vechii nou-veniți?”
“Vechii nou-veniți? Păi, ăștia suntem noi, restul,” spuse Madam Ins. “De-a lungul anilor toți strămoșii noștri au venit din altă parte ca nou-veniți, fie fugind de asuprire, fie căutând o viață mai bună. Dar noii nou-veniți sunt cei sosiți recent. Ei sunt interziși prin Legea Urcătotmaisus.”
Jonathan înghiți în sec. Nu îndrăznea să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă oficialii descopereau că și el era un nou-venit. Încercând să pară dezinteresat, întrebă, “Dar de ce nu doresc nou-veniți?”
Femeia-pescar îl întrerupse, “Cei care au putere în Consiliul Lorzilor sunt îngrijorați din cauza concurenței. Noii nou-veniți ar putea lucra mai tare, sau mai mult, sau pentru salarii mai mici și cu riscuri mai mari. Ei ar putea face treburile grele pe care nu le vrea nimeni dintre noi.”
“Stai un pic. Sunt o mulțime de plângeri întemeiate împotriva noilor nou-veniți,” spuse Jack. “Noii nou-veniți nu știu întotdeauna limba, cultura, sau manierele și obiceiurile insulei. Eu le admir spiritul. Au curajul să-și riște viața ca să vină aici ca străini. Dar ia ceva timp să înveți totul și nu e loc destul. E mai complicat decât atunci când au venit strămoșii noștri.”
Jonathan se gândea la tot spațiul pe care îl văzuse în afara orașului, când Madam Ins se alătură cu mândrie, “Și soțul meu a adus exact aceleași argumente împotriva noilor nou-veniți. El spunea mereu că noii nou-veniți trebuie mai întâi să învețe limba și obiceiurile noastre înainte de a li se permite să stea aici. Ei trebuie să aibă și bani, calificări tehnice, să se întrețină singuri și să nu ia nici un spațiu. Soțul meu a propus o lege nouă care să-i identifice și să-i deporteze pe noii nou-veniți, apoi a întâmpinat o mică problemă. Descrierea legală li se potrivea mai bine propriilor noștri copii decât oamenilor ca Wilhelm și Hilda.”
Tocmai atunci, doi bărbați în costume țepene, cărând niște serviete foarte voluminoase, intrară pe ușă. Ei se duseră la Madam Ins, care se făcu mică de frică. Unul dintre bărbați îi făcu semn gardianului să-i dezlege lanțurile. “Permiteți-ne să vă prezentăm cele mai profunde scuze pentru această nefericită confuzie, Madam Ins. Puteți fi sigură că această problemă se va rezolva la cel mai înalt nivel.”
Vizibil ușurată, ea își urmă în grabă însoțitorii pe holul lung fără să îndrăznească să schimbe o vorbă cu Wilhelm sau Hilda. Ceilalți urmăreau într-o tăcere de moarte, punctată numai de sunetul lanțurilor. Când Madam Ins dispăru din vedere, gardienii se întoarseră către Wilhelm și Hilda, separându-i de ceilalți și îmbrâncindu-i cu brutalitate în direcția opusă. “Haideți, nimicurilor. Înapoi de unde ați venit.”
“Dar n-am făcut nici un rău,” se rugară Wilhelm și Hilda. “O să murim.”
“Nu e treaba mea,” mormăi gardianul.
Femeia-pescar așteptă până când ușa se închise în urma lor, apoi spuse încet, “Ba da, este.”
Jonathan tremura ușor, gândindu-se la soarta care îi aștepta pe cei doi și poate chiar și pe el însuși. Privi în sus și o întrebă pe femeie, “Deci toți care sunt legați cu lanțul ăsta sunt aici pentru că nu aveau voie să muncească?”
Arătând spre un tânăr de la capătul rândului, care stătea cu fața în mâini, femeia răspunse, “Dacă privești lucrurile așa, atunci el este o excepție. Autoritățile au insistat ca el să se înroleze în armată. A refuzat – așa că l-au pus în lanțuri împreună cu noi ceilalți.”
Jonathan nu putea să-i vadă fața băiatului, dar se întrebă de ce mai bătrânii orașului ar cere cuiva atât de tânăr să lupte pentru ei. “De ce l-ar obliga autoritățile să fie soldat?”
Femeia-pescar îi răspunse direct lui Jonathan. “Ei spun că este singurul mod de a apăra societatea noastră liberă.” Cuvintele ei răsunară în urechile lui Jonathan laolaltă cu sunetul metalic al lanțurilor.
“Să o apere de cine?” întrebă Jonathan.
“De cei care ne pun în lanțuri,” răspunse femeia cu scârbă.
