Afaceri și comerț

Țopârlanul

Imaginați-vă, vă rog, problemele unei persoane care se ocupă cu afaceri imobiliare, care încearcă să înlocuiască un cvartal de locuințe sociale sărăcăcioase și în ruină cu un complex rezidențial modern, plin de grădini, piscine, balcoane și alte dotări ale traiului confortabil. Apar multe probleme, unele datorate unor obstacole guvernamentale (legi privind zonarea, autorizații necesare, mită pentru acceptarea planurilor de arhitectură). În zilele noastre, acestea sunt răspândite și contradictorii. Totuși, în unele cazuri, o problemă și mai mare este pusă de țopârlanul care este proprietar și trăiește în cea mai decrepită locuință din cvartalul respectiv. El este peste măsură de atașat de clădirea lui și refuză să o vândă, indiferent de preț. Constructorul oferă sume absurde, dar țopârlanul refuză în continuare.

Țopârlanul, care poate fi o bătrânică sau un bătrân înverșunat, și-a apărat multă vreme gospodăria împotriva invaziei constructorilor de autostrăzi, a magnaților căilor ferate, a companiilor miniere sau a proiectelor de baraje și de control al irigațiilor. Într-adevăr, subiectul multor filme occidentale se bazează pe această rezistență. Țopârlanul și cei de-o teapă cu el au servit ca inspirație pentru adoptarea legislației care conferă statului posibilitatea de a lua proprietatea privată în scopul folosirii ei publice, cu plata unei compensații proprietarului. El a fost descris ca o barieră umană neclintită în calea progresului, cu picioarele bine înfipte în răscrucea drumurilor, având drept moto un „nu” puternic și îndrăzneț.

Cazuri ca acestea sunt numeroase, și se presupune că demonstrează conflictul țopârlanului cu progresul și bunăstarea mulțimii. Cu toate acestea, acest popular punct de vedere este greșit. Țopârlanul, descris ca stând în calea progresului, reprezintă în realitate una dintre cele mai mari speranțe pe care progresul le-a avut vreodată: instituția drepturilor de proprietate. Aceasta deoarece abuzul îndesat asupra lui este un atac deghizat la adresa însuși conceptului de proprietate privată.

Dacă proprietatea privată înseamnă ceva, ea înseamnă că proprietarii au dreptul de a lua decizii cu privire la folosirea proprietății lor, atâta timp cât această utilizare nu intră în conflict cu alți proprietari și cu drepturile acestora de a-și folosi proprietățile. În cazul legilor amintite mai sus, când statul forțează proprietarul să renunțe la drepturile lui, în termeni pe care el nu i-ar alege de bunăvoie, drepturile la proprietate privată sunt restrânse.

Cele două argumente capitale în favoarea proprietății private sunt cel moral, în primul rând, și cel practic. Potrivit argumentului moral, fiecare om este în primul rând proprietarul deplin al său și al roadelor muncii sale. Principiul care stă la baza proprietății de sine și a proprietății asupra lucrurilor create de sine este principiul de homesteading*, sau al guvernării naturale. Fiecare persoană se are în proprietate naturală pe sine însuși, deoarece, în natura lucrurilor, voința sa îi controlează acțiunile. În conformitate cu principiul de homesteading, fiecare om deține în proprietatea sa propria-i persoană și, de aceea, și lucrurile pe care le produce sunt proprietatea sa – acele părți din natură neposedate de nimeni până atunci și care, în amestec cu munca lui, se transformă în entități productive. Singurele modalități morale pentru ca aceste entități să își schimbe proprietatea sunt schimbul voluntar și oferirea voluntară de cadouri. Aceste modalități sunt consecvente cu drepturile naturale de homesteading ale proprietarului inițial, pentru că ele sunt metode prin care se renunță la proprietate în mod voluntar, în concordanță cu voința proprietarului.

Să presupunem că proprietatea țopârlanului a fost câștigată prin acest proces natural de homesteading. Dacă a fost așa, atunci a existat un colonizator inițial, au existat vânzări voluntare ale terenului sau, într-un moment sau altul, pământul a putut fi dat sub formă de cadou. Apoi terenul a trecut sub controlul țopârlanului printr-un lanț continuu de evenimente voluntare, toate consecvente cu principiul de homesteading; cu alte cuvinte, titlul său de proprietate asupra terenului este legitim.

Orice încercare de a i-l smulge fără consimțământul lui violează deci principiul de homesteading și, în consecință, este imorală. Este un act de agresiune împotriva unei părți inocente. (Se va ridica întrebarea privind terenul care a fost furat. În realitate, cea mai mare parte a suprafeței pământului îndeplinește acest criteriu. În asemenea cazuri, dacă există dovezi că (1) terenul a fost furat și că (2) poate fi găsit un alt individ care este proprietarul sau moștenitorul de drept, atunci drepturile de proprietate ale acelei persoane trebuie respectate. În toate celelalte cazuri, proprietarul actual trebuie considerat proprietarul de drept. Proprietatea de facto este suficientă atunci când proprietarul este colonizatorul inițial sau atunci când nu poate fi găsit nici un alt pretendent legitim.)

Mulți recunosc acest lucru atunci când țopârlanul se opune cererilor ridicate asupra proprietății lui de către afaceri private. Este clar că un interes privat nu are dreptul să „intre” cu forța peste un alt interes privat. Totuși, când este vorba despre stat, ca în cazul legilor mai sus amintite, lucrurile par să stea diferit. Pentru că statul, se presupune, îi reprezintă pe toți oamenii, iar țopârlanul blochează progresul în mod intenționat. Și totuși în multe cazuri – dacă nu în toate – legile guvernamentale care se referă la interesul public sunt folosite pentru urmărirea unor interese private. Multe programe de relocalizare urbană, de exemplu, sunt făcute la comanda unor universități și spitale private. O mare parte din confiscările de proprietăți private prin legile de preluare a proprietății în interes public sunt făcute pentru interesele speciale ale unor lobby-uri sau ale altor grupuri de presiune. Confiscarea terenului pe care s-a construit Lincoln Center for the Performing Arts din New York este un astfel de exemplu. Acest teren a fost confiscat pentru a face loc „marii culturi”. Oamenii au fost forțați să își vândă pământul la prețurile pe care guvernul a fost dispus să le plătească. A cui cultură o servește acest centru îi este clar oricui citește lista abonaților la Lincoln Center. Este o adevărată Who’s Who a clasei conducătoare.

Dacă examinăm al doilea set de argumente în favoarea drepturilor de proprietate privată, cele practice, există un argument bazat pe conceptul de gestionare. În regim de gestionare privată, se afirmă, proprietatea primește „cea mai bună” îngrijire posibilă. Nu contează cine controlează proprietatea respectivă. Ceea ce este important este ca întreaga proprietate să fie privată, ca delimitările între proprietăți să fie clar marcate și să nu fie permise transferuri de proprietate forțate sau non-voluntare. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții și dacă este menținută piața de tip laissez faire, atunci cei care își „administrează prost” proprietatea pierd profituri pe care altminteri le-ar fi câștigat, iar cei care își îngrijesc proprietatea pot acumula fonduri. Astfel, cei mai pricepuți în buna gestionare devin, în cele din urmă, responsabili pentru tot mai multe proprietăți, deoarece își permit să cumpere din câștigurile lor proprietăți suplimentare, în timp ce acei care nu se pricep să gestioneze vor avea din ce în ce mai puțin. În consecință, standardul general al gestionării va crește, și proprietatea va primi o îngrijire mai bună în general. Sistemul gestionării, recompensându-i pe bunii gestionari și penalizându-i pe cei slabi, ridică nivelul mediu al gestionării. El face acest lucru în mod automat, fără voturi politice, fără epurări politice și fără prea multă publicitate.

Ce se întâmplă când guvernul intervine și sprijină, prin împrumuturi și subvenții, întreprinderile care merg prost, administrate de incompetenți? Eficiența sistemului gestionării este viciată, dacă nu distrusă cu totul. Întreprinderile nerentabile sunt protejate prin subvențiile guvernului de consecințele proastei lor administrări. Astfel de intervenții ale guvernului iau forme numeroase – acordarea de licențe, autorizații și alte tipuri de avantaje de monopol unui individ sau unui grup; acordarea de cote și tarife pentru protejarea administratorilor interni împotriva concurenței din partea unor gestionari străini mai eficienți; și acordarea de contracte guvernamentale care pervertesc dorințele originale de consum ale publicului. Toate îndeplinesc aceeași funcție. Ele permit guvernului să se interpună între un prost gestionar și un public care a ales să nu îi fie client.

Dar dacă guvernul se amestecă în sensul opus? Dacă încearcă să grăbească procesul prin care gestionarii buni dobândesc mai multe proprietăți? Din moment ce semnul unei bune gestionări pe piața liberă este succesul, de ce nu ar putea guvernul să analizeze, pur și simplu, distribuția prezentă a proprietății și bogăției, să se asigure care sunt succesele și care eșecurile și apoi să completeze transferul proprietății de la cel sărac la cel bogat? Răspunsul este că sistemul pieței funcționează în mod automat, făcând ajustări zilnice ca răspuns imediat la competența diferiților gestionari. Încercările guvernamentale de a grăbi procesul prin transferarea de bani și proprietate de la săraci la bogați pot fi făcute numai pe baza comportamentului trecut al gestionarilor în cauză. Dar nu există nici o garanție că viitorul va semăna cu trecutul, că cei care au fost întreprinzători de succes în trecut vor fi întreprinzători de succes în viitor! În mod similar, nu se poate ști cine dintre săracii de astăzi are competența înnăscută de a avea, în cele din urmă, succes pe o piață liberă. Programele guvernamentale, care s-ar baza – așa cum ar fi nevoite să facă – pe realizări trecute, ar fi în mod inerent arbitrar concepute.

Revenind la țopârlanul nostru, el este un prototip al individului sărac „care trage înapoi”, considerat a fi, conform oricărui standard, un administrator prost. Astfel, el este un candidat preferat pentru schema guvernamentală al cărei scop este să grăbească procesul de piață prin care gestionarii buni dobândesc mai multă proprietate, iar cei proști o pierd pe a lor. Dar aceasta, așa cum am văzut, este o schemă destinată eșecului.

A doua apărare practică a proprietății private poate fi numită argumentul praxeologic. Acest punct de vedere pune accentul pe întrebarea referitoare la cine trebuie să evalueze tranzacțiile. Potrivit lui, singura evaluare științifică a unui schimb voluntar ce poate fi făcută este că toate părțile participante câștigă în sensul ex ante. Adică, la momentul schimbului, ambele părți acordă o valoare mai mare lucrurilor pe care le vor câștiga decât celor la care vor trebui să renunțe în schimb. Părțile nu ar face schimbul în mod voluntar dacă, la momentul respectiv, fiecare nu ar fi prețuit ceea ce va primi mai mult decât lucrurile la care trebuie să renunțe. De aceea, în sensul ex ante, nu se va putea face o greșeală în schimb. Totuși, o greșeală poate fi făcută în sensul ex post – după ce schimbul a fost înfăptuit, cineva își poate schimba evaluarea. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, schimbul reflectă, de regulă, dorința ambelor părți.

Ce legătură au toate acestea cu situația țopârlanului, care este acuzat că blochează progresul și se opune transferului natural al proprietății de la cei mai puțin pricepuți la cei mai pricepuți? Conform praxeologului, răspunsul la întrebarea „N-ar trebui el oare să fie forțat să-și vândă proprietatea celor care o pot administra mai productiv?” este un „nu” răsunător. Singura evaluare care poate fi făcută, dintr-o perspectivă științifică, este cea a schimbului voluntar. Un schimb voluntar este, în sens ex ante, bun. Dacă țopârlanul refuză să schimbe, nu este posibilă nici o evaluare negativă. Tot ce se poate spune este că țopârlanul își evaluează proprietatea la o valoare mai mare decât cea pe care dorește sau poate să o plătească constructorul. Deoarece nici o comparație interpersonală de utilitate sau bunăstare nu are o bază științifică (nu există nici o unitate cu care asemenea lucruri să poată fi măsurate, cu atât mai puțin comparate între diferiți oameni), nu există nici o bază legitimă pe care să se poată spune că refuzul țopârlanului de a-și vinde proprietatea este dăunător sau provoacă probleme. Este adevărat că alegerea țopârlanului servește la obstrucționarea scopului urmărit de persoane care se ocupă cu afaceri imobiliare. Dar, la urma urmelor, scopurile acestei persoane sunt la fel de obstrucționiste față de scopurile bătrânului țopârlan. În mod clar, țopârlanul nu este obligat să-și frustreze propriile dorințe pentru a le satisface pe ale altuia. Și totuși, de obicei, țopârlanul este obiectul unei cenzuri și al unei critici nejustificate, pe câtă vreme el continuă să acționeze cu integritate și curaj în fața unor presiuni sociale enorme. Toate acestea trebuie să înceteze.

Proprietarul de locuințe din ghetou

Pentru mulți oameni, proprietarul de locuințe din ghetou – stăpân al mahalalei și escroc al chiriilor – este o dovadă că oamenii pot obține, încă din timpul vieții, o imagine satanică. Destinatar al unor blesteme înfocate, perniță în care chiriații amatori de voodoo își înfig acele, exploatator al celor umili, proprietarul de locuințe din ghetou este, desigur, una dintre cele mai detestate figuri ale epocii. Rechizitoriul este lung: el cere chirii exorbitante; lasă clădirile în paragină; apartamentele lui sunt văruite cu vopsea ieftină, toxică pentru copiii mici; și, în sfârșit, permite vagabonzilor, violatorilor și bețivilor să-i hărțuiască chiriașii. Tencuiala care cade, gunoiul revărsându-se în șuvoaie, gândacii omniprezenți, țevile sparte, spărturile din acoperiș și incendiile, toate acestea fac parte integrantă din domeniul proprietarului de locuințe din ghetou. Iar singurele creaturi care prosperă în aceste condiții sunt șobolanii.

Rechizitoriul, atât de încărcat cum pare, este fals. Proprietarul de locuințe din ghetou diferă prea puțin de alți furnizori de marfă ieftină. De fapt, el nu este altfel decât oricare alt furnizor al oricărui fel de marfă. Ei toți cer prețuri cât mai mari posibile.

Să-i examinăm mai întâi pe furnizorii de marfă ieftină, inferioară și de mâna a doua, în calitate de clasă. Mai presus de orice altceva, un singur lucru se poate spune despre marfa pe care ei o cumpără și o vând: este fabricată la un preț scăzut, este de calitate inferioară sau la mâna a doua. O persoană rațională nu s-ar aștepta la o calitate ridicată, la o finisare deosebită sau la marfă nouă atunci când prețul este un chilipir; ea nu s-ar simți jignită sau înșelată dacă s-ar dovedi că marfa la prețuri foarte mici are doar o calitate corespunzător de mică. Nu avem aceleași așteptări de la margarină, pe care le-am avea de la unt. Suntem mulțumiți cu mai puține calități la o mașină folosită, față de una nouă. Cu toate acestea, când este vorba de locuințe, în special în zonele urbane, oamenii așteaptă, ba chiar insistă, să obțină locuințe de calitate la prețuri chilipir.

Dar ce se poate spune despre acuzația că proprietarul de locuințe din ghetou cere chirii prea mari pentru clădirile lui decrepite? Aceasta este greșită. Fiecare încearcă să obțină cel mai ridicat preț posibil pentru ceea ce produce și să plătească cel mai scăzut preț posibil pentru ceea ce cumpără. Proprietarii de locuințe procedează astfel, ca și muncitorii, membrii grupurilor minoritare, socialiștii, cele ce se ocupă cu baby-sitting și fermierii comunali. Chiar și văduvele și pensionarii care își economisesc banii ca să preîntâmpine vreo urgență încearcă să obțină cele mai mari dobânzi posibile pentru economiile lor. Potrivit raționamentului care-l găsește demn de dispreț pe proprietarul de locuințe din ghetou, toți acești oameni trebuie condamnați la rândul lor. Pentru că, atunci când încearcă să obțină cel mai mare beneficiu posibil, ei îi „exploatează” într-un mod identic pe cei cărora le vând sau le închiriază serviciile și capitalul lor. Dar, desigur, ei nu sunt demni de dispreț, cel puțin nu din cauza dorinței lor de a obține un beneficiu cât mai mare posibil din produsele și serviciile lor. Dar nici proprietarii de locuințe din ghetou nu sunt de disprețuit. Proprietarii de case dărăpănate sunt arătați cu degetul pentru ceva care este aproape o parte fundamentală a naturii umane, dorința de a negocia și de a obține cel mai bun târg posibil.

Criticii proprietarului de locuințe din ghetou nu reușesc să facă deosebirea între dorința de a cere prețuri mari, pe care o are oricine, și capacitatea de a face acest lucru, pe care nu oricine o are. Proprietarii de locuințe din ghetou fac figură aparte nu pentru că doresc să ceară prețuri mari, ci pentru că pot să o facă. De aceea, întrebarea centrală a problemei – pe care criticii o ignoră în totalitate – este de ce stau lucrurile așa.

Ceea ce îi oprește de obicei pe oameni să ceară prețuri excesiv de mari este concurența care apare imediat ce profitul marginal al oricărui produs sau serviciu începe să crească. Dacă, de exemplu, prețul unor jucării începe să crească, fabricanții existenți își vor mări producția, noi întreprinzători vor intra în activitate, jucăriile uzate de tipul respectiv vor începe poate să se vândă la mâna a doua etc. Toate aceste activități tind să contracareze creșterea inițială de preț. Dacă prețul apartamentelor de închiriat începe să crească brusc din cauza unei crize subite de locuințe, forțe similare vor intra în joc. Vor fi construite locuințe noi de către proprietarii de imobile existenți și de alții noi care sunt atrași în ramură de creșterea prețurilor. Casele vechi vor începe să fie renovate; pivnițele și podurile vor căpăta statut de locuință. Toate aceste activități vor face să scadă prețul caselor și să remedieze criza de locuințe.

Dacă proprietarii de locuințe din ghetou ar încerca să ridice chiriile în absența unei crize a locuințelor, ei ar descoperi că le este greu să își mențină apartamentele închiriate. Pentru că atât vechii chiriași, cât și cei noi ar pleca, fiind tentați de chiriile relativ mici cerute în alte părți. Chiar dacă proprietarii s-ar alia (formând un cartel) pentru a crește chiriile, ei nu ar putea menține creșterea în absența unei crize a locuințelor. O astfel de încercare ar fi contracarată de noi întreprinzători, care nu fac parte din cartelul celor vechi și care s-ar grăbi să iasă în întâmpinarea cererii de locuințe la preț scăzut. Ei ar cumpăra casele existente și ar construi altele noi. Chiriașii, desigur, s-ar repezi spre locuințele din afara cartelului. Cei care au rămas în locuințele cu preț ridicat ar tinde să folosească mai puțin spațiu, fie mutându-se câte doi, fie căutând locuințe cu spațiu mai mic decât înainte. Pe măsură ce se petrec aceste lucruri, ar fi din ce în ce mai greu pentru proprietarii din cartel să-și mențină clădirile închiriate în întregime. Inevitabil, cartelul s-ar sparge, pentru că proprietarii ar căuta să-și păstreze chiriașii în singurul mod posibil: coborând chiriile. Iată de ce este înșelător să se pretindă că proprietarii cer orice chirie vor ei. Ei cer acel nivel de preț pe care piața îl va suporta, așa cum face toată lumea.

Un alt motiv pentru a caracteriza informația ca fiind nejustificată este că, la urma urmei, nu există un sens legitim al conceptului de a cere un preț prea mare. „A cere un preț prea mare” nu poate însemna decât „a cere mai mult decât ar vrea cumpărătorul să plătească”. Dar din moment ce noi toți am vrea cu adevărat să nu plătim nimic pentru spațiul nostru de locuit (sau poate minus infinit, ceea ce ar fi echivalent cu plata, efectuată de către proprietar către chiriaș, a unei sume infinite de bani pentru a locui în clădirea lui), proprietarii care cer totuși ceva sunt învinuiți că cer prea mult. Despre oricine vinde la un preț mai mare decât zero se poate spune că cere un preț prea mare, pentru că noi toți am vrea să nu plătim nimic (sau minus infinit) pentru ceea ce cumpărăm.

Dacă nu dăm atenție acuzației că proprietarul de locuințe din ghetou cere un preț prea mare, socotind-o falsă, ce putem spune despre imaginea șobolanilor, a gunoiului și a tencuielii căzute etc.? Este, oare, proprietarul de locuințe din ghetou responsabil pentru aceste condiții? Deși într-o manieră extremă este la modă să răspunzi afirmativ, acest lucru nu ne satisface. Aceasta deoarece problema locuințelor din ghetou nu este o problemă de ghetou, nici una de locuințe. Ea este o problemă de sărăcie, o problemă pentru care proprietarul de locuințe din ghetou nu poate fi considerat responsabil. Și când nu este efectul sărăciei, nu mai rămâne deloc o problemă socială.

Locuințele din ghetou și toate ororile lor nu constituie o problemă atunci când locuitorii sunt oameni care își permit locuințe de calitate mai ridicată, dar preferă să trăiască în ghetou pentru că astfel pot economisi bani. O asemenea alegere poate să nu fie prea populară, dar deciziile libere ale altor oameni, care îi afectează numai pe ei, nu pot fi clasificate drept o problemă socială. (Dacă s-ar putea face acest lucru, am fi cu toții în primejdie de a vedea cele mai deliberate alegeri ale noastre, gusturile și dorințele cele mai scumpe nouă caracterizate ca „probleme sociale” de oamenii cu gusturi diferite de ale noastre.)

Locuințele din ghetou constituie o problemă atunci când chiriașii locuiesc acolo de nevoie – nedorind să rămână acolo, dar neputând să-și permită ceva mai bun. Situația lor este desigur tristă, dar vina nu este a proprietarului. Dimpotrivă, el asigură un serviciu necesar, dată fiind sărăcia chiriașilor. Ca dovadă, să examinăm o lege care interzice existența ghetourilor și deci și a proprietarilor de locuințe din ghetouri, fără a prevedea nimic altceva în privința chiriașilor din ghetouri, cum ar fi asigurarea de locuințe pentru săraci sau un venit adecvat pentru cumpărarea sau închirierea unor locuințe bune. Argumentul susține că, dacă proprietarul de locuințe din ghetou îi face într-adevăr rău chiriașului său, atunci eliminarea lui – toate celelalte condiții rămânând neschimbate – ar trebui să ducă la creșterea netă a bunăstării chiriașului. Dar legea nu ar realiza acest lucru. Ea i-ar afecta nu numai pe proprietarii de locuințe din ghetou, ci și pe chiriașii acestora. Ba chiar i-ar afecta mai mult pe chiriași, pentru că proprietarii ar pierde, poate, una dintre mai multe surse de venit; chiriașii însă și-ar pierde locuințele. Ei ar fi forțați să locuiască cu chirie în spații mai scumpe și să suporte o scădere corespunzătoare a sumelor de bani disponibili pentru hrană, medicamente și alte necesități. Nu. Problema nu este proprietarul de locuințe din ghetou, ci sărăcia. Doar dacă proprietarul ar fi cauza sărăciei, el ar putea fi acuzat, în mod legitim, pentru relele locuințelor din ghetou.

Dacă nu este mai necinstit decât alți negustori, de ce atunci proprietarul de locuințe din ghetou a fost ales drept țintă a defăimării? La urma urmelor, cei care vând haine uzate vagabonzilor din Bowery nu sunt învinuiți de nimic, deși marfa lor este inferioară, prețurile sunt ridicate, iar cumpărătorii, săraci și neajutorați. Totuși, în loc să-i învinuim pe negustori, se pare că știm unde este vina, în sărăcia și condiția precară a vagabondului din Bowery. În mod asemănător, oamenii nu-i învinuiesc pe proprietarii locurilor unde se vând vechituri pentru condiția în care se găsește marfa lor sau pentru faptul că mușteriii lor sunt strâmtorați. Oamenii nu-i învinuiesc pe proprietarii brutăriilor unde se vinde pâine veche de o zi pentru faptul că pâinea nu este proaspătă. Dimpotrivă, ei înțeleg că, dacă nu ar exista magazinele de vechituri sau de pâine veche, cei săraci s-ar găsi într-o situație și mai rea decât cea prezentă.

Deși răspunsul poate fi numai de natură speculativă, s-ar părea că există o relație pozitivă între dimensiunea amestecului guvernamental într-un domeniu economic, pe de o parte, și abuzul, precum și invectivele aruncate asupra oamenilor de afaceri din domeniul respectiv, pe de altă parte. Au existat puține legi care să se amestece în problema magazinelor de vechituri sau ale brutăriilor cu pâine veche de o zi, dar multe în domeniul locuințelor. Prin urmare, trebuie să scoatem în relief legătura dintre intruziunea guvernamentală pe piața locuințelor și afectarea imaginii publice a proprietarului de locuințe din ghetou.

Că există o implicare guvernamentală puternică și variată pe piața locuințelor nu poate fi negat. Proiectele de locuințe în zone largi, proiectele de renovare urbană sau de locuințe „publice” sunt numai câteva exemple. Fiecare din acestea a dat naștere la mai multe probleme decât a rezolvat. Au fost distruse mai multe locuințe decât au fost create, tensiunile rasiale au fost exacerbate, iar viața comunităților a fost tulburată. În fiecare caz, se pare că efectele nedorite ale birocrației și cârpăcelii sunt puse pe seama proprietarului de locuințe din ghetou. El este învinuit pentru o mare parte din supraaglomerarea provocată de programul de renovare urbană. El este învinuit pentru că nu-și întreține clădirile la standardele stabilite prin coduri de construcții nerealiste care, dacă ar fi îndeplinite, ar înrăutăți situația chiriașului din ghetou. (Obligativitatea „caselor Cadillac” nu poate decât să-i afecteze pe locuitorii „caselor Volkswagen”. Ea situează toate locuințele în afara puterii de cumpărare a săracilor.)

Poate că cea mai critică legătură dintre guvern și reputația proastă de care se bucură proprietarul de locuințe din ghetou este legea pentru controlul chiriilor. Aceasta deoarece legislația privind controlul chiriilor transformă stimulentele curente, bazate pe profit, care pun întreprinzătorul în slujba clientului lui, în stimulente care îl fac dușmanul direct al clienților lui chiriași.

De obicei, proprietarul (sau orice alt om de afaceri) câștigă bani servind nevoile chiriașilor lui. Dacă el nu reușește să satisfacă aceste nevoi, chiriașii vor avea tendința de a se muta în altă parte. Apartamentele goale înseamnă, desigur, o pierdere de venit. Reclamele, agenții de închirieri, reparațiile, zugrăvitul și alte lucruri implicate de reînchirierea unui apartament reprezintă cheltuieli suplimentare. În plus, proprietarul care nu reușește să satisfacă cerințele chiriașilor s-ar putea vedea nevoit să ceară chirii mai mici decât ar fi putut obține în mod obișnuit. Ca și în alte afaceri, clientul „are întotdeauna dreptate”, iar negustorul care ignoră această zicală o face pe riscul lui.

Dar în condițiile controlării chiriilor, sistemul stimulentelor este răsturnat. În acest caz, proprietarul poate câștiga cel mai mare profit nu prin satisfacerea chiriașilor lui, ci tratându-i fără respect, mințindu-i, insultându-i și refuzând să facă reparațiile cuvenite. Când chiriile sunt controlate în mod legal la niveluri mai scăzute decât valoarea lor de piață, proprietarul câștigă cel mai mare profit nu servindu-și chiriașii, ci descotorosindu-se de ei. Aceasta deoarece atunci el poate să-i înlocuiască cu chiriași care plătesc mai mult și ale căror chirii nu sunt controlate.

Dacă sistemul de stimulente este răsturnat în condițiile controlului chiriilor, intrarea în ramura „proprietarilor” este decisă prin procesul de autoselecție. Tipurile de oameni atrași într-o ocupație sunt influențate de tipul de muncă ce trebuie făcută în ramura respectivă. Dacă ocupația cere (financiar) servirea clienților, va fi atras un anumit tip de proprietar. Dacă ocupația cere (financiar) hărțuirea clienților, atunci va fi atras un tip foarte diferit de proprietar. Cu alte cuvinte, în multe cazuri, reputația proprietarului de locuințe din ghetou ca fiind avar, viclean etc. poate fi binemeritată, dar, în primul rând, programul de control al chiriilor este cel care încurajează acest tip de oameni să devină proprietari.

Dacă proprietarului de locuințe din ghetou i s-ar interzice să mai aibă proprietăți în ghetouri și dacă această interdicție ar fi aplicată cu strictețe, starea săracului din ghetou s-ar înrăutăți în mod considerabil, așa cum am văzut. Interzicerea chiriilor mari, prin controlul chiriilor și alte legi similare, este cea care provoacă deteriorarea locuințelor. Interzicerea locuințelor de calitate proastă, prin coduri ale locuințelor și alte măsuri similare, îi determină pe proprietari să părăsească acest domeniu de activitate. Rezultatul este că, astfel, chiriașii au mai puține opțiuni, iar cele pe care le au sunt de calitate scăzută. Dacă proprietarii nu pot obține, prin furnizarea de locuințe săracilor, la fel de mult profit ca în alte ocupații, ei vor părăsi domeniul. Încercările de a scădea chiriile și a menține o calitate ridicată prin interdicții nu pot să ducă decât la micșorarea profiturilor, eliminarea proprietarilor din domeniu și lăsarea chiriașilor săraci într-o stare cu mult mai proastă decât înainte.

Ar trebui amintit faptul că nu proprietarul de locuințe din ghetou este cauza fundamentală a existenței mahalalei și că cele mai rele „excese” ale acestuia se datorează programelor guvernamentale, în special controlului chiriilor. Proprietarul de locuințe din ghetou are o contribuție pozitivă în societate; fără el, economia ar fi într-o stare mai proastă. Faptul că el continuă să-și îndeplinească sarcina lipsită de mulțumire, în mijlocul tuturor abuzurilor și acuzațiilor, nu poate fi decât o dovadă a naturii sale fundamental eroice.

Negustorul din ghetou

Cum de îndrăznește el să ceară prețuri atât de scandalos de mari pentru o marfă atât de proastă? Magazinul este împuțit, serviciul este oribil, iar garanțiile nu fac doi bani. Ratele pentru cumpărături au să te îndatoreze față de ei pentru tot restul vieții tale. Clienții acestor lipitori sunt printre cei mai săraci și cei mai naivi în materie de bani care se pot găsi. Singurul remediu este interzicerea prețurilor ridicate, a produselor de calitate proastă, a planurilor de rate necinstite și, în general, a exploatării săracilor.

Acesta este punctul de vedere al majorității celor care au ținut discursuri despre „problema” negustorului din ghetou. Și într-adevăr, el este într-o oarecare măsură plauzibil. La urma urmelor, negustorii din ghetouri sunt, în general, bogați și albi, iar clienții lor sunt în general săraci, membri ai grupurilor de minorități. Marfa vândută în magazinele din ghetou este adesea mai scumpă decât cea vândută în alte zone și de calitate inferioară. Totuși, soluția propusă, aceea de a-i obliga pe negustorii din ghetou să urmeze practicile din alte cartiere, centrale, nu va funcționa. O astfel de obligativitate mai degrabă îi va afecta pe cei pe care vrea să-i ajute, pe săraci.

Este ușor de argumentat că, dacă interzici ceva rău, se va întâmpla ceva bun. Este simplu, dar nu întotdeauna adevărat. Și este în mod evident neadevărat în cazul negustorului din ghetou și al practicilor lui în afaceri. Acest argument facil ignoră cu abilitate cauzele problemei: de ce prețurile sunt cu adevărat mai mari în ghetou.

Deși, la prima vedere, poate să pară că prețurile sunt mai mari în cartierele luxoase decât în ghetou, acest lucru se datorează faptului că magazinele din ghetou și cele din cartierele luxoase nu vând, de fapt, aceleași lucruri. Calitatea mărfii vândute este mai scăzută în ghetou. Acest lucru este valabil chiar și în cazul unor mărfuri care par identice. O sticlă de ketchup Heinz, de exemplu, poate să aibă un preț mai mare în cartierul de lux, dar produsul care se vinde acolo este ketchup plus decorul magazinului, livrarea și alte servicii, plus avantajul de a face cumpărături aproape de casă, la orice oră din zi și din noapte. Aceste facilități fie lipsesc cu desăvârșire în magazinul din ghetou, fie sunt prezente într-o formă restrânsă. Când sunt luate în considerare, devine clar faptul că, în ghetou, clientul primește mai puțin pentru banii lui decât consumatorul dintr-un cartier de lux.

Acest lucru trebuie să fie adevărat, deoarece prețurile cerute de negustorul din ghetou reflectă cheltuieli de funcționare „ascunse”, pe care negustorul din afara ghetoului nu este nevoit să le facă. În ghetou, rata furturilor și a altor tipuri de delicte este mai ridicată. Acolo sunt mai multe pierderi de pe urma incendiilor, iar pericolul unor pagube datorate tulburărilor de stradă este mai mare. Toate acestea duc la creșterea primelor de asigurare pe care trebuie să le plătească negustorul. În același timp, ele duc la creșterea cheltuielilor necesare pentru instalarea de sisteme de alarmă, a lacătelor și porților, folosirea câinilor de pază, a polițiștilor privați etc.

Astfel, deoarece costurile desfășurării unei afaceri sunt mai ridicate în ghetou, prețurile cerute trebuie să fie mai mari. Dacă ele nu ar fi așa, negustorii din ghetou ar obține un profit mai mic decât cei din afara ghetoului și ar abandona zona pentru alte locuri mai bune. Ceea ce menține prețurile din ghetou ridicate nu este „lăcomia” negustorului din ghetou; căci toți negustorii, din interiorul și din afara ghetoului, sunt lacomi. Ceea ce menține prețurile din ghetou ridicate sunt costurile ridicate ale desfășurării de afaceri în acele zone.

De fapt, există o tendință constantă ca profiturile din diferite domenii de activitate să se egalizeze sau să se echilibreze (dată fiind variația așteptată pentru riscul profitului și alte avantaje sau non-avantaje nepecuniare). Iar situația negustorilor din ghetou exemplifică această tendință. Când profiturile din zona A sunt mai mari decât cele din zona B, negustorii sunt atrași din B spre A. Atunci când, drept rezultat, în zona B rămân doar câțiva negustori, concurența de acolo scade și profiturile cresc. Și, pe măsură ce tot mai mulți negustori sosesc în zona A, concurența de aici crește, iar profiturile scad. De aceea, chiar dacă la un anumit moment negustorii din ghetou realizează profituri mai mari decât ceilalți, ei nu pot continua să obțină profituri mai mari pentru multă vreme. Dacă se pot obține profituri mai mari în ghetou, negustorii sunt atrași acolo, iar concurența rezultată tinde să împingă profiturile în jos, spre echilibru. Iar ca răspuns la scăderea concurenței din afara ghetoului, profiturile din acel loc s-ar ridica spre echilibru.

Negustorul din ghetou ca binefăcător

Chestiunea avantajelor și a dezavantajelor nepecuniare nu a fost încă discutată. Dar acestea există. Și toate avantajele nepecuniare sunt de partea negustorului localizat în afara ghetoului. În afară de faptul că-și riscă viața și proprietatea, negustorul din ghetou trebuie să mai suporte și disprețul unui public supărat, furios și plin de resentimente la adresa lui, deoarece, printre altele, îi vinde marfă proastă la prețuri ridicate.

Din cauza insultelor suferite de negustorul din ghetou, rata profitului va fi mai ridicată în ghetou decât în afara lui. Cu alte cuvinte, profiturile vor rămâne stabile la un nivel la care negustorii din ghetou câștigă un profit mai mare decât alți negustori, dar nu atât de mare încât să-i tenteze pe alți negustori să intre în ghetou. Negustorii din afara ghetoului nu vor fi atrași în interior de acest profit suplimentar, deoarece el va fi mai puțin decât suficient pentru a-i compensa pentru umilințele și riscurile suplimentare pe care ei le-ar suferi ca negustori în ghetou. Negustorii care rămân în ghetou sunt cel mai puțin influențați de umilințele și riscurile implicate. Pentru ei, profitul suplimentar este o compensație suficientă. Cu alte cuvinte, va exista (și există întotdeauna) o procedură de autoselecție, prin care cei care au cea mai mare toleranță față de riscurile și umilințele din ghetou vor fi determinați de profitul suplimentar să rămână acolo. Cei cu cea mai mică toleranță nu vor fi compensați de profiturile suplimentare și se vor îndrepta spre zone mai bune.

Dacă toleranța negustorilor din ghetou scade, rata de echilibru a profitului va trebui să crească. Dacă nu crește, aceia dintre negustorii din ghetou care au cea mai mică capacitate de a suporta umilințe vor părăsi zona. Concurența va scădea, iar negustorii rămași vor putea să ridice prețurile și, prin urmare, profiturile. Această creștere a profiturilor va fi tocmai suficientă pentru a-i compensa pe negustorii rămași pentru sensibilitățile lor crescute. Deci, motivul pentru care prețurile din ghetou nu sunt mai mari decât în realitate este că acești negustori au o mai mare capacitate de a suporta riscurile, disprețul și abuzul.

În lumina celor de mai sus, negustorul din ghetou, care cere prețuri exagerat de mari, poate fi considerat un binefăcător. Aceasta deoarece capacitatea sa de a rezista presiunilor exercitate asupra lui este cea care menține prețurile din ghetou la nivelul actual. În lipsa acestei capacități, prețurile ar fi și mai mari.

Un alt aspect surprinzător trebuie examinat. Personajul negativ, dacă există unul, nu este negustorul din ghetou, cel a cărui toleranță față de umilințe menține prețurile scăzute; răii sunt mai degrabă cei care îl acoperă cu dispreț și abuzuri și îl admonestează pentru că cere prețuri mari pentru marfă proastă. Acești „jalnici nababi ai negativismului” sunt cei care reușesc să mențină prețurile din ghetou ridicate. Aceste persoane ursuze, de obicei politicieni locali și „lideri” ai comunității, în căutare de putere și de o bază politică, sunt cei care ridică marja de profit de echilibru, necesară pentru a ține negustorii în ghetou. Dacă ei ar renunța la dezaprobările lor nechibzuite, dezavantajele nepecuniare ale negustoriei în ghetou ar scădea și, o dată cu ele, marja de profit de echilibru și deci prețurile din ghetou. Oricât de paradoxal ar fi, cei care vociferează cel mai tare, plângându-se de prețurile mari cerute de negustorii din ghetou, sunt, de fapt, responsabili pentru menținerea acestor prețuri mai ridicate decât în mod obișnuit!

Această analiză nu se reduce la cazurile în care comunitatea din ghetou este neagră, iar negustorii sunt albi. Pentru că riscul de furt, incendiu și pagubă prin vandalism sau revoltă l-ar face și pe un negustor negru sau portorican să ridice prețurile. Iar abuzul la care, prin urmare, negustorul va fi supus ar duce prețurile încă și mai sus. Negustorul care este membru al unei minorități ar avea de suportat o critică și mai dureroasă – acuzația că este un trădător al grupului său etnic. De aceea, analiza se va aplica și mai bine atunci când negrii și portoricanii vor începe să-i înlocuiască pe albi ca negustori în ghetou.

Restricțiile nu pot decât să dăuneze

Acum poate fi evaluat efectul unei legi care să-i interzică negustorului din ghetou să ceară prețuri mai mari decât cele din alte părți. Pur și simplu, i-ar alunga pe negustori din ghetou! Costuri mai mari de desfășurare a afacerilor, fără posibilitatea de a le recupera prin prețuri mai mari, înseamnă profituri mai reduse. Nici un negustor nu ar rămâne de bunăvoie într-o astfel de afacere. De fapt, negustorii nu vor rămâne în ghetou dacă nu pot să câștige un profit mai mare decât poate fi câștigat în altă parte, profit care să-i compenseze pentru dezavantajele nepecuniare.

Dacă interdicția ar fi aplicată strict, practic toți negustorii ar părăsi ghetoul și și-ar căuta norocul în altă parte, rămânând doar extrem de puțini. Atunci, clienții ar fi nevoiți să stea la coadă la puținele magazine rămase, reducând astfel costurile și crescând profiturile până la punctul în care negustorii să fie compensați pentru costurile mai mari ale unei afaceri în ghetou. Dar aceasta ar însemna că locuitorii ghetoului ar trebui să stea la coadă o bună bucată de vreme pentru a cumpăra ceva. Și, mai mult ca probabil, clienții îi vor acoperi cu insulte pe negustorii din ghetou, pentru serviciile tot mai proaste de care ar avea parte. Astfel de mulțimi s-ar putea dovedi chiar necontrolabile. Într-o asemenea situație, puținii negustori rămași ar fi forțați să închidă. Cetățenii ghetoului, „liderii” comunității, înțelepții și comentatorii i-ar blama atunci pe negustorii din ghetou pentru că părăsesc comunitatea.

Plecarea negustorilor din ghetou ar provoca durere și suferință la o scară cu adevărat monumentală. Locuitorii ghetoului ar fi obligați să parcurgă distanțe mari, pentru a face cumpărăturile pe care înainte le făceau în cartierul lor. Ei ar plăti prețuri puțin mai mici pentru bunuri de o calitate puțin mai mare, dar aceste câștiguri ar fi mai mult decât contrabalansate de cheltuielile mai mari cu transportul și de timpul pierdut în tranzit. Știm că se va întâmpla așa, deoarece aceste opțiuni se află întotdeauna la dispoziția locuitorilor din ghetou. Din moment ce, în prezent, localnicii frecventează magazinele din vecinătate, aceștia probabil simt că e mai bine pentru ei așa.

Locuitorii ghetoului nu ar putea nici măcar să cadă la o înțelegere prin care unii să facă cumpărături pentru ceilalți. Implicit, acest lucru i-ar transforma pe unii dintre ei în negustori de ghetou, iar noii negustori de ghetou ar avea la îndemână aceleași opțiuni pe care le aveau la dispoziție și cei vechi. Nu există nici un motiv pentru a presupune că ei ar fi insensibili la stimulentele financiare care i-au gonit pe cei vechi afară din ghetou. Singurul mod rezonabil în care locuitorii ghetoului ar putea stăpâni această situație neobișnuită ar fi să formeze un „colectiv pentru cumpărături”, ai cărui membri să se ajute unii pe alții în sarcina dificilă a cumpărăturilor. Dar a face asta ar însemna a reveni la un mod de viață în care strângerea hranei devine o activitate deosebit de cronofagă. În loc să-și dezvolte activitățile de producători și să iasă singuri din sărăcie, locuitorii ghetoului ar fi reduși la a căuta scheme colectiviste, devenite necesare din cauza dispariției negustorilor din ghetou. Drept dovadă că această alternativă este ineficientă, ea nu este utilizată în prezent, la concurență cu negustorul din ghetou.

Dacă această lege ar fi adoptată, „forțele progresiste” ale planificării orașului ar propune, fără îndoială, soluția alternativă de a lăsa guvernul să intervină, naționalizând afacerea negustorului (din ghetou). Această logică sfidează analiza. Pentru că, din moment ce este clar de la început că intervenția guvernului ar duce la haos (prin interzicerea diferențelor de preț din ghetou), cum ar putea consta soluția într-o și mai mare intervenție guvernamentală?

Prima problemă a soluției sugerate este imoralitatea ei. Ea implică faptul de a-i obliga pe toți să plătească pentru o industrie alimentară naționalizată, indiferent dacă vor sau nu. De asemenea, ea restrânge libertatea cetățenilor, interzicându-le să intre în această ramură de activitate.

A doua problemă este una pragmatică. Pe baza dovezilor disponibile, o astfel de soluție nu ar funcționa. Până în prezent, toate guvernele implicate în economie au fost marcate de ineficiență, venalitate și corupție, iar dovezile sugerează că acest lucru nu este accidental.

Ineficiența este ușor de explicat și destul de larg înțeleasă. Ne putem aștepta ca o „întreprindere” guvernamentală să fie ineficientă pentru că ea este imună la procesul de selecție al pieței. Pe piață, întreprinzătorii cei mai capabili să satisfacă dorințele consumatorilor culeg cele mai mari profituri. Dimpotrivă, întreprinzătorii care sunt cel mai puțin eficienți, care oferă cele mai puține satisfacții consumatorilor, suferă pierderi. În consecință, ei au tendința de a fi scoși de pe piață, făcând posibilă creșterea și dezvoltarea celor care sunt în mai mare măsură adepți ai satisfacerii consumatorilor. Acest proces continuu de selecție a celor mai potriviți asigură eficiența întreprinzătorilor. Din moment ce guvernul este imun la el, el nu reușește să regleze activitatea economică guvernamentală.

Venalitatea și corupția guvernului sunt încă și mai ușor de văzut. Ceea ce este totuși dificil este înțelegerea faptului următor: corupția este o parte necesară a funcționării guvernamentale în afaceri. Aceasta este mai greu de înțeles, din cauza presupunerilor noastre esențiale privind motivațiile celor care intră în guvern. Noi admitem cu ușurință că oamenii intră în afaceri pentru a câștiga bani, prestigiu sau putere. Acestea sunt aspirații umane fundamentale. Dar atunci când este vorba de guvern, pierdem din vedere această optică fundamentală. Credem că cei care intră în serviciul guvernului sunt „deasupra luptei”. Ei sunt „neutri” și „obiectivi”. Am putea recunoaște că unii dintre oficialii guvernamentali sunt venali, corupți și interesați de profit, dar aceștia sunt considerați excepții de la regulă. Motivația fundamentală a celor din guvern este, insist, servirea altruistă a altora.

Este timpul ca acest concept eronat să fie pus sub semnul întrebării. Indivizii care intră în guvern nu sunt diferiți de nici un alt grup. Ei moștenesc toate tentațiile pe care trupul le moștenește. Noi știm că putem să presupunem interesul de sine din partea oamenilor de afaceri, a sindicaliștilor și a altora. Dar la fel de clar se poate presupune că acesta funcționează și la oficialii guvernamentali. Nu la unii dintre ei, ci la toți.

Nu este deloc necesar să subliniem semnificația tuturor eșecurilor guvernamentale din domeniul industriei alimentare: subvenții pentru agricultură, tarife, prețuri minime sau maxime, precum și politicile de tipul „nu cultiva pe acest teren”. În mod clar, aceste programe nu sunt numai încercări ineficiente de a asigura bunăstarea publică, deși ele sunt și acest lucru. Dar cedările făcute către marii fermieri și plățile făcute cu scopul de a nu cultiva pe un anumit teren sunt și tentative, fin deghizate din partea birocraților guvernamentali, de a înșela publicul.

Dacă guvernul ar deveni negustor în ghetou, situația ar fi cu mult mai rea decât în condițiile existenței negustorilor privați din această zonă. Ambele grupuri urmăresc profitul. Singura diferență este că unul dintre ele are puterea de a ne obliga să ne supunem; celălalt, nu. Guvernul ne poate obliga să-i fim clienți; negustorii privați pot doar să concureze între ei în acest scop.

Speculantul

Ucideți speculanții! Acesta este strigătul ce s-a făcut auzit în timpul oricărei perioade de foamete care a existat vreodată. Pornit de la demagogi, care cred că speculantul provoacă moartea prin înfometare din cauza creșterii prețurilor la alimente, acest strigăt este sprijinit cu fervoare de mase de analfabeți în ale economiei. Acest mod de a gândi, sau mai degrabă de a nu gândi, a permis dictatorilor să aplice până și pedeapsa cu moartea negustorilor de alimente care cereau prețuri ridicate în perioadele de foamete. Și aceasta fără măcar cel mai mic protest din partea celor preocupați de obicei de drepturile și libertățile civile.

Cu toate acestea, adevărul în această problemă este că, departe de a provoca înfometare și foamete, speculantul este tocmai cel care le previne. Și, departe de a salva viețile oamenilor, tocmai dictatorul este cel care ar trebui să poarte cea mai mare răspundere pentru provocarea foametei de la bun început. De aceea, ura populară față de speculant este o pervertire a dreptății inimaginabil de mare. Putem vedea cel mai bine acest lucru dacă înțelegem că speculantul este o persoană care cumpără și vinde mărfuri în speranța de a realiza un profit. El este cel care, conform unei vechi zicale, încearcă „să cumpere ieftin și să vândă scump”.

Dar ce-are de-a face faptul de a cumpăra ieftin, de a vinde scump și a realiza un profit cu salvarea oamenilor de la înfometare? Adam Smith a explicat cel mai bine acest lucru prin doctrina „mâinii invizibile”. Conform acestei doctrine, „fiecare individ se străduiește să își utilizeze capitalul astfel încât ceea ce produce să aibă o valoare cât mai mare. În general, el nici nu urmărește să promoveze interesul public și nici nu știe cât de mult îl promovează. El nu urmărește decât propria-i siguranță, propriu-i câștig. Prin aceasta, el este condus ca de o mână invizibilă să țintească un scop care nu a făcut deloc parte din intenția lui. Urmărindu-și propriul interes, el îl promovează adesea pe cel al societății, mai eficient decât atunci când are într-adevăr intenția să îl promoveze”[1]. Speculantul de succes deci, acționând în propriul lui interes egoist, fără să știe și fără să-i pese de interesul public, îl promovează pe acesta din urmă.

În primul rând, speculantul atenuează efectele foametei, făcând provizii de alimente în perioadele de abundență, fiind motivat de profitul personal. El cumpără și depozitează alimente pentru ziua când acestea ar putea deveni o raritate, ceea ce îi va permite să le vândă scump. Consecințele activității lui sunt extinse. Ele acționează ca un semnal pentru alți oameni din societate, care sunt încurajați de activitatea speculantului să facă la fel. Consumatorii sunt încurajați să mănânce mai puțin și să facă economii, importatorii să importe mai mult, fermierii să-și îmbunătățească recoltele, constructorii să construiască mai multe depozite, iar negustorii să facă rezerve de alimente. Așadar, îndeplinind doctrina „mâinii invizibile”, speculantul, prin activitatea-i ce urmărește propriul lui profit, duce în perioadele de abundență la crearea unor rezerve de alimente mai mari decât în mod obișnuit, atenuând în acest fel efectele anilor grei care vin.

Cu toate acestea, se va obiecta că aceste consecințe bune vor veni numai dacă speculantul prevede corect condițiile viitoare. Dar dacă el se înșală? Dacă el prezice ani de abundență – și vinde, încurajându-i și pe alții să facă la fel – și urmează ani de lipsuri? În acest caz, nu ar fi el responsabil pentru creșterea asprimii foametei?

Da. Dacă speculantul s-ar înșela, el ar fi responsabil pentru mult rău. Dar există forțe puternice care lucrează pentru a-i elimina pe speculanții incompetenți. De aceea, pericolul pe care ei îl reprezintă și răul pe care îl fac sunt mai mult teoretice decât reale. Speculantul care face predicții greșite va suferi mari pierderi financiare. A cumpăra scump și a vinde ieftin poate direcționa greșit economia, dar în mod sigur constituie o grea lovitură pentru buzunarul speculantului. Nu ne putem aștepta ca un speculant să nu fi greșit niciodată în materie de predicții, dar dacă previziunile lui sunt mai mult greșite decât corecte, el va tinde să-și piardă stocul de capital. Astfel, el nu va rămâne într-o poziție din care să poată agrava foametea prin erorile sale. Aceeași activitate care afectează publicul îl afectează automat și pe speculant, împiedicându-l să continue astfel de activități. Așadar, în orice moment dat, speculanții existenți vor fi, probabil, foarte eficienți și, în consecință, benefici pentru economie.

Să comparăm acum toate acestea cu activitatea agențiilor guvernamentale, atunci când ele își asumă sarcina speculantului de a stabiliza piața alimentelor. Și ele încearcă să traseze o linie fină între a face rezerve de hrană prea mari și prea mici. Dar dacă ele greșesc, nu există nici un proces de înlăturare. Salariul unui funcționar guvernamental nu crește sau scade o dată cu succesul speculațiilor acestuia. Din moment ce banii care vor fi câștigați sau pierduți nu sunt ai lor, grija cu care ne putem aștepta ca birocrații să-și desfășoare speculațiile lasă mult de dorit. Nu există nici o îmbunătățire automată, zilnică și continuă în acuratețea birocraților, așa cum există în cazul speculanților privați.

Obiecția – citată adesea – rămâne aceea că din cauza speculantului prețurile alimentelor cresc. Totuși, dacă activitatea lui este studiată cu atenție, se va vedea că efectul total este mai degrabă acela de stabilizare a prețurilor.

În perioadele de abundență, când prețurile alimentelor sunt de obicei scăzute, speculantul cumpără. El retrage de pe piață o parte din hrană, ceea ce duce la creșterea prețurilor. În anii de lipsă care urmează, aceste alimente păstrate ca rezervă sunt scoase pe piață, ceea ce duce la scăderea prețurilor. Desigur, alimentele vor fi scumpe în timpul foametei, iar speculantul le va vinde la un preț mai mare decât cel la care le-a cumpărat. Dar alimentele nu vor fi la fel de scumpe cum ar fi fost fără activitatea lui! (Este necesar să ne amintim că speculantul nu este cauza crizelor de alimente, care sunt, de obicei, rezultatul recoltelor nereușite și al altor dezastre naturale sau provocate de om.)

Efectul speculantului asupra prețurilor alimentelor este acela de a le nivela. În perioadele de abundență, când prețurile alimentelor sunt scăzute, speculantul care cumpără și depozitează alimente face ca prețurile acestora să crească. În perioadele de foamete, când prețurile alimentelor sunt ridicate, speculantul vinde alimente și face ca prețurile să scadă. Ca efect, el obține profituri. Acesta nu este un lucru rău; dimpotrivă, speculantul îndeplinește un serviciu valoros.

Cu toate acestea, în loc să onoreze speculantul, demagogii și adepții lor îl insultă. Dar interzicerea speculațiilor cu alimente are asupra societății același efect pe care l-ar avea faptul de a împiedica veverițele să pună deoparte alune pentru iarnă – ar duce la înfometare.

Importatorul

Uniunea Internațională a Muncitorilor din Industria de Galanterie pentru Femei (ILGWU*) a lansat, de curând, o campanie de publicitate neobișnuită, mare și scumpă. Este un apel rasist și șovin nemaiîntâlnit. Tema campaniei este aceea că „străinii” (necinstiți și pe nemeritate) iau locurile de muncă ale americanilor (cinstiți, demni și sinceri). Poate cea mai celebră reclamă din serie este cea care prezintă un steag american deasupra inscripției „Made in Japan”. O alta prezintă imaginea unei mănuși de baseball cu textul „Marele joc neamerican”. Textul care însoțește reclama explică faptul că mănușile de baseball și steagurile americane sunt importate.

La raison d’etre, ni se spune, a acestor atacuri severe asupra importurilor este faptul că ele creează șomaj în America. Iar la nivel superficial, argumentul pare plauzibil. La urma urmelor, fiecare steag american sau mănușă de baseball care ar fi putut fi produse în interior, dar în schimb au fost importate, reprezintă muncă ce ar fi putut fi produsă de americani. Desigur, aceasta înseamnă mai puține locuri de muncă pentru muncitorii americani decât ar fi fost în mod obișnuit. Dacă argumentul s-ar fi rezumat la acest aspect, pledoaria ILGWU pentru restrângerea, dacă nu chiar interzicerea importurilor, ar fi fost reușită.

1. Argumentul totuși este fals, iar consecințele la care duce în mod logic sunt foarte nesănătoase. Premisa care justifică protecționismul la nivel național îl justifică și la nivel de stat federal. Vom ignora imposibilitatea politică (neconstituționalitatea) ca un stat să stabilească tarife între el și alte state. La urma urmelor, aceasta este irelevant pentru argumentul economic al grupului ILGWU pornit contra comerțului liber. Teoretic, oricare stat american și-ar putea justifica politica exact în același mod în care o poate face o națiune. De exemplu, statul Montana ar putea interzice importurile din alte state, pe motiv că ele reprezintă munca pe care ar fi putut-o primi un cetățean din Montana, dar nu a primit-o. Un program „Cumpără ceea ce este produs în Montana” ar fi atunci la ordinea zilei. Ar fi la fel de ilogic și nesănătos ca și campania „Cumpără ceea ce este produs în America” a grupului ILGWU.

Argumentul totuși nu se termină la nivel de stat. El poate fi aplicat, cu egală justificare, orașelor. Să examinăm importul unei mănuși de baseball în orașul Billings, Montana. Producerea acestui articol ar fi putut crea un loc de muncă pentru un locuitor din Billings, dar nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă, a creat locuri de muncă pentru, să zicem, cetățenii din Roundup, Montana, unde a fost fabricat. Părinții fondatori ai orașului Billings ar putea adopta poziția grupului ILGWU și să declare „patriotic” un moratoriu asupra comerțului dintre cetățenii orașului lor și agresorii economici străini din Roundup. Acest tarif, la fel cu cele ale subdiviziunilor politice mai mari, ar fi destinat salvării locurilor de muncă ale cetățenilor.

Dar nu există nici un motiv logic pentru a opri procesul la nivel de oraș. Teza grupului ILGWU poate fi extinsă în mod logic la cartierele din Billings sau la străzile din cartiere. „Cumpără ceea ce este produs pe strada Elm” sau „Opriți exportul de locuri de muncă spre strada Maple” ar putea deveni lozinci ale protecționiștilor. În mod similar, locuitorii oricărui bloc de pe strada Elm s-ar putea ridica împotriva vecinilor lor dintr-un alt bloc de pe aceeași stradă. Și nici chiar acolo argumentul nu s-ar opri. Ar trebui să tragem concluzia că se poate aplica chiar și indivizilor. Pentru că, în mod clar, de fiecare dată când un individ cumpără ceva, el împiedică fabricarea acelui ceva chiar de către el însuși. De fiecare dată când cumpără pantofi, o pereche de pantaloni, o mănușă de baseball sau un steag, el creează ocazia de muncă pentru altcineva și, deci, o anulează pentru el însuși. Astfel, logica internă a argumentului protecționist al grupului ILGWU duce la cantonarea pe o poziție de suficiență de sine, la un interes economic total pentru interzicerea comerțului cu toți ceilalți oameni și la fabricarea pentru sine a tuturor articolelor necesare unui trai bun.

Desigur, un astfel de punct de vedere este absurd. Întreaga structură a civilizației se întemeiază pe sprijin și cooperare reciprocă și pe schimb între oameni. A predica încetarea oricărui schimb este un nonsens, și totuși aceasta este urmarea inevitabilă a poziției protecționiste. Dacă este acceptat argumentul în favoarea interzicerii comerțului la nivel național, atunci nu există nici un punct logic de oprire la nivel de stat, oraș, cartier, stradă sau bloc. Singurul punct de oprire este individul, pentru că individul este cea mai mică unitate posibilă. Premisele care conduc inevitabil la o concluzie absurdă sunt ele însele absurde. Așadar, oricât de convingător ar putea să pară argumentul protecționist la suprafață, există ceva îngrozitor de greșit în el.

Și anume, esența erorii este o înțelegere greșită a naturii și funcției schimbului liber. Schimbul, credem noi, întrece focul, roata și degetul opozabil în explicarea superiorității omului față de animale. Pentru că el și numai el face posibile specializarea și diviziunea muncii.

În viața lor de zi cu zi, oamenii consumă practic sute de mii de articole diferite în fiecare an. Dacă nu ar exista specializarea, fiecare persoană ar fi obligată să fabrice singură aceste articole. Aceasta ar fi o sarcină imposibilă. De fapt, oamenii nu ar putea nici măcar să producă hrană suficientă pentru ei înșiși, darămite să producă toate celelalte bunuri pe care și le-ar putea dori. Producerea eficientă a hranei presupune producerea a multe alte lucruri, printre care mașinile agricole. Producerea acestor lucruri ar implica fiecare persoană în fabricarea tuturor bunurilor care sunt acum distribuite la o întreagă populație. Este foarte adevărat că, fără foc, roată sau degete opozabile, umanitatea s-ar găsi într-o stare jalnică. Dar fără specializare, din moment ce ar fi imposibil practic pentru oricine chiar și să se hrănească, fiecare ar fi confruntat cu perspectiva înfometării și a morții.

Existând specializare, fiecare persoană își poate limita eforturile productive la acele domenii în care obține rezultatele cele mai bune. Dar schimbul este elementul care face coeziunea sistemului. Fără posibilitatea schimbului, oamenii ar aduna cantități enorme de ace de siguranță, agrafe de hârtie sau orice alte bunuri inutilizabile. Fără posibilitatea schimbului, stimularea pentru specializare și diviziunea muncii ar dispărea. Fiecare ar fi împins cu forța înapoi, în încercarea sinucigașă de a deveni autarhic.

2. Un alt motiv semnificativ pentru a respinge argumentul protecționist este acela că el nu ia în considerare exporturile. Este adevărat că, pentru fiecare steag american sau minge de baseball importată în această țară, sunt pierdute unele locuri de muncă interne. Dar ceea ce uită foarte comod protecționiștii este că, pentru fiecare loc de muncă într-o ramură internă pierdut din cauza concurenței cu importurile, se poate câștiga un loc de muncă într-o ramură de export.

Să presupunem că statele Vermont și Florida sunt autarhice. Ambele produc, printre alte lucruri, sirop de arțar și portocale. Din cauza condițiilor climatice diferite, siropul de arțar este rar și scump în Florida, iar portocalele sunt rare și scumpe în Vermont. Portocalele din Vermont trebuie să fie cultivate în sere, iar siropul de arțar din Florida vine de la arțari cultivați în niște frigidere mari.

Ce s-ar întâmpla dacă brusc cele două state ar începe să facă comerț? Desigur, Vermont ar începe să importe portocale, iar Florida ar importa sirop de arțar. ILGWU, sau oricare alt grup de presiune protecționistă existent la momentul respectiv, ar arăta degrabă că importul siropului de arțar în Florida ar ruina mica industrie de sirop de arțar a acestui stat, iar importul de portocale în Vermont ar ruina industria portocalelor de aici. Protecționiștii ar ignora faptul că în Florida s-ar câștiga locuri de muncă în industria portocalelor, iar în Vermont în industria siropului de arțar. Ei ne-ar atrage atenția asupra locurilor de muncă pierdute din cauza importurilor și ar ignora complet locurile de muncă câștigate din cauza exporturilor. Desigur, este adevărat că în Vermont vor fi pierdute locuri de muncă în industria portocalelor, iar în Florida în industria siropului de arțar. Dar nu este mai puțin adevărat că numărul locurilor de muncă va crește în industria siropului de arțar din Vermont și în industria portocalelor din Florida.

Este foarte posibil ca în ambele ramuri din ambele state să fie mai puține locuri de muncă disponibile, din moment ce cultivarea portocalelor poate fi făcută cu mai puțină mână de lucru în Florida decât în Vermont, iar siropul de arțar poate fi fabricat mai eficient în Vermont decât în Florida. Dar departe de a fi un efect negativ, acesta este unul din câștigurile comerțului! Muncitorii eliberați din aceste industrii devin disponibili pentru proiecte care nu puteau fi întreprinse înainte. De exemplu, dacă nu exista un sistem modern de transport, iar industria trebuia să se bazeze pe indivizi cărând cu spatele greutăți de 50 de kilograme, sute și mii de oameni ar trebui retrași din alte domenii pentru a acoperi necesitățile industriei de transport. Astfel, multe proiecte și ramuri ar trebui să fie abandonate. Cu metodele moderne, este nevoie de mai puțini muncitori. Cei rămași în plus sunt astfel liberi să se mute în alte domenii, cu toate consecințele pozitive pentru societate.

Dacă, în ultimă instanță, vor fi într-adevăr mai puține locuri de muncă în industriile portocalelor și siropului de arțar din Vermont și Florida depinde de modul în care oamenii doresc să-și cheltuiască noile venituri. Numai dacă acești oameni decid să cheltuiască toate veniturile noi pe mai multe portocale sau mai mult sirop de arțar, utilizarea totală a forței de muncă în aceste două ramuri nu se va modifica după începerea schimbului. Atunci, același număr de muncitori va produce mai mult sirop de arțar și mai multe portocale. Totuși, este mai probabil că oamenii vor decide să cheltuiască o parte din noile venituri pe aceste două bunuri, iar restul pe alte bunuri. În acest caz, utilizarea forței de muncă în cele două domenii va scădea într-o oarecare măsură (deși această forță de muncă redusă încă va fi capabilă să producă mai mult decât înainte), dar utilizarea forței de muncă va crește în ramurile ale căror produse sunt cele mai cerute de consumatori.

Așadar, văzută în totalitatea ei, dechiderea comerțului între cele două regiuni este în beneficiul amândurora. Deși utilizarea forței de muncă va scădea în domeniile înlocuite de importuri, ea va crește în ramurile de export și în noile ramuri care se dezvoltă va urmare a disponibilității muncitorilor. Dar protecționiștii nu se înșală în totalitate. Comerțul creează probleme în ramurile înlocuite și unii muncitori vor suferi pe termen scurt. De exemplu, nu va mai fi o cerere rapidă de cetățeni din Vermont care să se specializeze în producerea portocalelor, sau de cetățeni din Florida care să producă sirop de arțar. Vor fi locuri de muncă pentru acești oameni în alte ramuri, dar, deoarece vor fi nevoiți să intre în aceste domenii ca începători, ei vor trebui, probabil, să accepte o reducere de salariu. De asemenea, s-ar putea ca ei să aibă nevoie de o recalificare considerabilă.

Deci se pune întrebarea: cine va plăti pentru recalificare și cine va suporta pierderea asociată cu salariile mai scăzute în noua ramură? Protecționiștii, desigur, vor pleda pentru ca guvernul sau capitaliștii să preia nota de plată. Dar acest lucru nu este justificat.

În primul rând, ar trebui să reținem că numai muncitorii calificați se confruntă cu o reducere de salariu din cauza mutării într-o ramură nouă. Ceilalți vor intra în noua ramură la un nivel foarte apropiat de acela la care au funcționat în cea veche. În loc să spele podeaua unei fabrici de sirop de arțar, ei vor spăla, poate, podeaua unei fabrici de textile. Dimpotrivă, muncitorul calificat are anumite abilități care sunt de mai mare folos într-o ramură decât în alta. El nu este la fel de util în noua ramură și nu poate cere același salariu.

În al doilea rând, trebuie înțeles faptul că muncitorul calificat este un investitor, la fel ca și capitalistul. Capitalistul investește în bunuri materiale, iar muncitorul investește în calificările lui. Toți investitorii au ceva în comun, și anume faptul că profiturile lor sunt nesigure. De fapt, cu cât este mai mare riscul implicat, cu atât investitorul poate câștiga mai mult. În exemplul dat, o parte din motivul pentru care cultivatorii calificați de portocale din Vermont și producătorii calificați de sirop de arțar din Florida câștigau salarii mari, înainte de a începe comerțul între cele două state, era riscul că într-o bună zi ar putea începe un astfel de comerț.

Ar trebui, oare, cultivatorii calificați de portocale, acum că trebuie să părăsească ramura în care erau specialiști foarte bine plătiți, să fie subvenționați pentru recalificare și pentru reducerea de salariu pe care trebuie să o accepte în perioada de adaptare? Sau ar trebui să suporte ei înșiși cheltuielile și pierderile? Pare clar că orice subvenție va fi o încercare de a menține muncitorul calificat în prosperitatea cu care acesta s-a obișnuit, fără a-i cere să suporte nici o parte din riscul care a făcut posibil, de la început, un standard de viață atât de ridicat pentru el. Pe lângă aceasta, o astfel de subvenție, provenind din veniturile din impozite care sunt plătite mai ales de săraci, ar constitui o subvenționare forțată a muncitorilor calificați bogați de către muncitorii necalificați săraci.

3. Să examinăm acum o situație care, la suprafață, pare să fie coșmarul protecționistului, devenit realitate. Să ne imaginăm că există numai o țară care le poate întrece pe toate celelalte țări în toate ramurile. Să presupunem că Japonia (marota grupului ILGWU) poate produce toate lucrurile mai eficient decât America – nu numai steaguri, mănuși de baseball, aparate de radio, televizoare, automobile și casetofoane – ci totul. Ar fi atunci valabilă pretenția grupului ILGWU că trebuie să interzicem energic comerțul?

Răspunsul este că niciodată nu este justificat să interzici schimbul între două persoane adulte care consimt sau între două națiuni de adulți care consimt, în orice caz nu pe motivul că schimbul îl va răni pe unul dintre parteneri. Pentru că, dacă partenerul respectiv ar considera că schimbul îi va dăuna, el pur și simplu l-ar refuza. Interzicerea nu ar fi necesară. Și dacă ambele părți au consimțit să facă schimbul, ce drept ar avea orice terță parte să-l interzică? Interdicția ar echivala cu negarea maturității uneia sau a ambelor părți participante la schimb, tratându-le ca pe niște adolescenți care nu aveau priceperea sau dreptul să își asume obligații contractuale.

În ciuda tuturor acestor argumente morale, protecționiștii încă ar mai dori să interzică comerțul pe motivul că, dacă nu s-ar face acest lucru, s-ar produce un dezastru. Să urmărim situația care ar exista între Statele Unite și Japonia, în condițiile de coșmar enunțate mai sus. Se presupune că Japonia ar exporta bunuri și servicii fără să importe nimic din Statele Unite. Acest lucru ar aduce prosperitate industriei japoneze și depresiune în industria Statelor Unite. În cele din urmă, Japonia ar acoperi toate nevoile americane și, cum nu ar fi nici un export care să contrabalanseze acest lucru, industria americană s-ar opri, spulberată. Șomajul ar atinge proporții epidemice, și dependența de Japonia ar fi deplină.

Această descriere poate suna puțin absurdă, dar istoria protecționismului în Statele Unite și succesul campaniilor de tip ILGWU indică faptul că asemenea „coșmaruri” se bucură de mai multă credibilitate decât ne putem imagina. Poate că acest vis oribil are câștig de cauză pentru că este mai ușor să dai înapoi cu groază din fața lui decât să îl ataci frontal.

Contemplând acest coșmar, se pune întrebarea ce vor utiliza americanii pentru a cumpăra bunuri japoneze. Ei nu pot folosi aur (sau oricare altul dintre metalele prețioase monetare), pentru că aurul însuși este o marfă. Dacă americanii ar utiliza aur pentru a plăti importurile, ei de fapt ar exporta aur. Aceasta ar contrabalansa pierderea de locuri de muncă din cauza importurilor, și ne-am întoarce la situația prototip. Americanii ar putea să piardă locuri de muncă în radio și televiziune, dar le-ar câștiga în mineritul aurului. Economia americană ar semăna cu cea a Africii de Sud, care își plătește importurile în mare parte cu exporturi de aur.

Singurul alt mijloc de plată ar fi sub forma dolarilor SUA. Dar ce ar face japonezii cu dolari? Există numai trei posibilități: ei ne-ar putea returna acești dolari ca plată pentru exporturile noastre către ei, ei ar putea păstra acești dolari sau i-ar putea cheltui pe produsele altor țări decât Statele Unite. Dacă ei ar opta pentru ultima alternativă, țările cu care ei fac comerț ar avea aceleași trei opțiuni: să cheltuiască în Statele Unite, să tezaurizeze sau să cheltuiască în alte țări, și așa mai departe, pentru țările cu care aceste națiuni fac schimb la rândul lor. Dacă împărțim lumea în două părți – Statele Unite și toate celelalte țări – putem vedea că cele trei posibilități se reduc la două: banii de hârtie pe care noi îi trimitem afară fie că vin înapoi, fie că nu.

Să presupunem că se întâmplă „cea mai rea” posibilitate – că nici un ban nu vine înapoi pentru a ne stimula exporturile. Departe de a fi un dezastru, așa cum pretind protecționiștii, aceasta ar fi în realitate o binecuvântare totală! Banii de hârtie pe care noi îi trimitem afară ar fi doar atât, hârtie fără valoare. Și nici măcar nu ar trebui să „risipim” prea multă hârtie – am putea, pur și simplu, să tipărim dolari cu zerouri adăugate în plus. Astfel, în coșmarul ILGWU, Japonia ne-ar trimite produsele industriei ei, iar noi am trimite Japoniei nimic altceva decât bucăți de hârtie verde cu multe zerouri tipărite pe ele. Ar fi un exemplu excelent de produs comercial oferit drept cadou. Refuzul străinilor de a profita de dolarii lor ar echivala cu un mare cadou făcut Statelor Unite. Noi am primi produsele, iar ei ar primi hârtie lipsită de valoare!

În ciuda fanteziilor grupului ILGWU și ale altor grupuri protecționiste, beneficiarii unor mari cadouri nu suferă de obicei agonii îngrozitoare. Israelul a primit mulți ani de zile despăgubiri din partea Germaniei și cadouri din partea Statelor Unite, fără vreun efect dăunător vizibil. Țara care primește nu trebuie să-și înceteze propria producție. Pentru că dorințele oricărei populații sunt infinite. Dacă japonezii ar dărui câte o mașină Toyota fiecărui individ din Statele Unite, în curând ei ar dori două, trei sau mai multe Toyota. Desigur, este de neconceput ca japonezii (sau oricine altcineva) să aibă atâta sacrificiu de sine, încât să încerce măcar să satisfacă toate dorințele poporului american fără vreo recompensă. Dar numai dacă ei ar reuși în această sarcină imposibilă, industria noastră internă ar suferi un colaps, pentru că atunci toți oamenii ar avea tot ce și-au dorit din toate produsele.

Dar în acest caz imaginar, colapsul industriei naționale ar fi ceva demn de laudă, nu de condamnat. Oamenii din Statele Unite ar înceta orice producție numai dacă ar avea impresia că au suficiente bunuri materiale și vor continua să aibă suficiente în viitor. O astfel de situație nu numai că nu este îngrozitoare, dar ar fi întâmpinată cu bunăvoință de americani ca fiind cel mai apropiat lucru de o utopie.

În realitate, desigur, japonezii și alții nu ar fi mulțumiți să stocheze dolarii pe care i-am da noi ca plată pentru produsele lor. Imediat ce balanțele lor în dolari ar depăși un nivel ales de ei, ei ar returna dolarii, stimulând astfel producerea de bunuri pentru export în Statele Unite. Ei ar putea cumpăra bunuri americane, stimulând astfel direct exporturile americane. Sau ar putea cere aur în schimbul dolarilor lor („atacând” dolarul), necesitând o devalorizare care ar face exporturile americane mai competitive pe piețele lumii. În oricare situație, dolarii ar veni înapoi în Statele Unite, iar ramurile noastre interne care produc pentru export ar fi stimulate. Locurile de muncă pierdute din cauza importurilor ar fi contrabalansate de creșteri în alte ramuri, exact ca în cazul Vermont-Florida.

De ce ar face japonezii comerț cu o țară a cărei producție este mai puțin eficientă decât a lor? Din cauza diferenței dintre ceea ce se numește avantaj absolut și avantaj comparativ. Comerțul are loc între două părți (țări, state, orașe, cartiere, străzi, persoane) nu în concordanță cu capacitatea lor absolută de a produce, ci în concordanță cu capacitatea lor relativă. Exemplul clasic este cel al celui mai bun avocat din oraș, care este și cel mai bun dactilograf. Această persoană are un avantaj absolut față de propria lui secretară, prin aceea că oferă atât servicii de avocatură, cât și servicii de dactilografiere. Cu toate acestea, avocatul decide să se specializeze în profesia în care el are un avantaj comparativ – avocatura. Pentru că să presupunem că el este un avocat mai bun de o sută de ori decât secretara lui, dar numai de două ori mai bun ca dactilograf. Este mai avantajos pentru el să practice profesia de avocat și să angajeze (adică să facă comerț cu) o dactilografă. Secretara are un avantaj comparativ în dactilografiere: ea are numai 1% din eficiența în avocatură în comparație cu patronul ei, dar este, cel puțin pe jumătate, la fel de bună ca el în materie de dactilografiat. Ea este capabilă să își câștige traiul prin acest schimb, deși este mai slabă la ambele calificări.

Japonia pe care ne-am imaginat-o noi are un avantaj absolut în producția tuturor bunurilor. Dar când japonezii ne returnează dolarii în schimbul bunurilor noastre, America va exporta bunurile la care ea are un avantaj comparativ. Dacă noi suntem pe jumătate la fel de buni ca japonezii în producerea grâului, dar numai un sfert la fel de buni în producerea de aparate de radio, vom exporta grâu ca plată pentru importul de aparate de radio. Și cu toții vom câștiga.

Așadar, indiferent ce situație este imaginată – chiar și cea mai extremă – demonstrația protecționistă se dovedește inadecvată. Dar din cauza puterii emoționale a apelului ei, importatorii au fost supuși acuzațiilor de multă vreme. Pentru îndârjirea lor într-o sarcină care este de ajutor prin ea însăși, importatorii ar trebui priviți ca niște mari binefăcători ce sunt.

Intermediarul

Ni se spune că intermediarii exploatează. Mai rău chiar decât alți profitori – care, cel puțin, oferă vreun tip de serviciu – intermediarul este considerat total neproductiv. El cumpără un produs pe care l-a făcut altcineva și îl revinde la un preț mai mare, fără să fi adăugat nimic la el, cu excepția costului pentru consumator. Dacă nu ar exista intermediari, bunurile și serviciile ar fi ieftine, fără vreo reducere în cantitate sau calitate.

Deși această concepție este populară și predominantă, ea este incorectă. Ea dezvăluie o ignorare șocantă a funcției economice a intermediarilor, care într-adevăr îndeplinesc un serviciu. Dacă ei ar fi eliminați, întreaga ordine a producției ar fi aruncată în haos. Bunurile și serviciile ar fi rare, dacă ar mai fi de găsit, iar sumele de bani care ar trebui cheltuite pentru a face rost de ele ar crește considerabil.

Procesul de producție a unei „mărfi” tipice constă din materii prime care trebuie adunate și prelucrate. Mașinile și alți factori utilizați în producție trebuie obținute, puse în funcțiune, reparate etc. Când apare produsul final, el trebuie asigurat, transportat și luat în evidență. Trebuie să i se facă publicitate și să fie vândut cu amănuntul. Trebuie ținute evidențe, iar partea legală și financiară trebuie să fie în ordine.

Producția și consumul unei mărfi tipice se pot descrie în următorul fel:

# 10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

Numărul 10 reprezintă primul stadiu în producția mărfii noastre, iar #1 ultimul stadiu, când marfa se află în mâinile consumatorului. Stadiile de la #2 la #9 indică etapele intermediare de producție. Toate acestea sunt operate de intermediari. De exemplu, #4 ar putea fi cineva care se ocupă de publicitate, un vânzător cu amănuntul, un vânzător cu ridicata, un agent de bursă, un finanțist, un montator sau un transportator. Indiferent care îi este titlul sau funcția specifică, acest intermediar cumpără de la #5 și revinde produsul lui #3. Fără să specificăm, sau chiar fără să știm exact ce face, este evident că intermediarul îndeplinește un serviciu necesar într-un mod eficient.

Dacă nu ar fi un serviciu necesar, #3 nu ar cumpăra produsul de la #4 la un preț mai mare decât cel la care ar putea cumpăra produsul de la #5. Dacă #4 nu ar îndeplini un serviciu prețios, #3 ar „sări peste intermediar” și ar cumpăra produsul direct de la #5.

Deci este evident că #4 face o treabă eficientă – cel puțin mai eficientă decât ar putea să facă #3 însuși. Dacă nu ar fi așa, #3 din nou ar sări intermediarul #4 și ar face treaba singur.

Este de asemenea adevărat că #4, deși îndeplinește un serviciu necesar într-un mod eficient, nu ia pentru efortul lui un preț mai mare decât cel normal. Dacă el ar face acest lucru, ar fi mai avantajos pentru #3 să îl ocolească și fie să facă treaba singur, fie să o subcontracteze unui alt intermediar. Pe lângă aceasta, dacă #4 ar câștiga un profit mai mare decât cel câștigat în alte stadii ale producției, atunci întreprinzătorii din alte etape ar fi tentați să se mute în stadiul lui, împingând în jos rata profitului până când aceasta ar deveni echivalentă cu profitul câștigat în celelalte stadii (cu un risc și incertitudine date).

Dacă intermediarul #4 ar fi eliminat printr-un decret legal, sarcina lui ar trebui să fie preluată de #3, de #5 sau de alții, sau nu ar mai fi făcută deloc. Dacă #3 sau #5 ar prelua sarcina lui, costul producției ar crește. Faptul că ei aleg să facă treaba cu #4, atâta timp cât este legal posibil, indică faptul că ei nu pot s-o facă la fel de bine – adică, la același preț sau la unul mai mic. Dacă stadiul #4 ar fi eliminat complet și nimeni nu ar prelua funcția lui, atunci procesul de producție ar fi serios întrerupt în acest punct.

În ciuda acestei analize, mulți oameni vor continua să creadă că există ceva mai „pur” și mai „direct” în schimburile care nu implică un intermediar. Poate că problemele implicate de ceea ce economiștii denumesc „dubla coincidență a nevoilor” îi va face să renunțe la acest punct de vedere.

Să examinăm situația dificilă a persoanei ce posedă un butoi cu murături, pe care ar dori să-l dea în schimbul unui pui. El trebuie să găsească pe cineva care are un pui și căruia i-ar plăcea să îl dea în schimbul unui butoi cu murături. Imaginați-vă cât de rară este coincidența care ar trebui să se petreacă pentru ca dorințele fiecăruia din acești doi oameni să se indeplinească. O astfel de „dublă coincidență a nevoilor” este, în realitate, atât de rară, încât amândoi oamenii ar gravita în mod natural către un intermediar, dacă ar exista vreunul disponibil. De exemplu, proprietarul butoiului cu murături, doritor de pui, și-ar vinde marfa intermediarului contra unei mărfi mai comercializabile (aur), apoi ar utiliza aurul pentru a cumpăra un pui. Dacă ar face acest lucru, nu ar mai fi necesar pentru el să găsească un proprietar de pui, doritor de un butoi cu murături. Orice proprietar de pui ar fi bun, indiferent dacă vrea murături sau nu. Evident, schimbul este mult simplificat prin existența unui intermediar. El face să nu mai fie necesară dubla coincidență a nevoilor. Departe de a-l prăda pe consumator, intermediarul este cel care, în multe situații, face posibil schimbul pe care îl dorește consumatorul.

Unele atacuri la adresa intermediarului se bazează pe argumente care sunt prezente în diagramele următoare. Într-un caz precedent, reprezentat în Diagrama nr. 1, prețul bunului era scăzut, iar partea ce revenea intermediarului era scăzută. Apoi (Diagrama nr. 2), partea din valoarea bunului final care revine intermediarului a crescut, și la fel costul bunului respectiv. Astfel de exemple au fost utilizate pentru a arăta că prețul ridicat al cărnii în primăvara lui 1973 s-a datorat intermediarilor. Dar ele demonstrează, dimpotrivă, exact contrariul. Partea destinată intermediarilor se poate să fi crescut, dar numai datorită faptului că și contribuțiile intermediarilor au crescut! O parte crescută de valoare fără o contribuție crescută ar ridica, pur și simplu, profiturile și ar atrage mult mai mulți întreprinzători în domeniu. Iar intrarea lor ar împrăștia profiturile. Deci, dacă partea care revine intermediarilor crește, aceasta trebuie să fie din cauza productivității lor.

Exemple ale acestui fenomen abundă în analele economiei afacerilor. Cine poate nega că magazinele de profil și supermarketurile joacă un rol mai mare azi (și iau o parte mai mare de piață) decât intermediarii în trecut? Și totuși, magazinele de profil și supermarketurile duc la o eficiență mai mare și la prețuri mai scăzute. Aceste moduri noi de vânzare cu amănuntul necesită mai multe cheltuieli în fazele de producție ale intermediarului, dar eficiența mai mare duce la prețuri mai mici.

Diagrama nr. 1:

Diagrama nr. 2:

Cel care stoarce profituri

Este clar că profiturile și tot ceea ce este asociat cu ele au fost atacate de multă vreme. Nu este prea clar însă motivul acestor atacuri.

Se pot distinge câteva modele. Obiecția cel mai des întâlnită este aceea că profiturile, spre deosebire de alte tipuri de venituri cum ar fi salariile, rentele sau chiar dobânzile (plata pentru un risc așteptat), nu sunt câștigate. Nu există o muncă sau un efort cinstit asociat cu obținerea profitului pentru a justifica beneficiile. Cei mai mulți nu înțeleg procesele prin care se obțin profiturile și presupun că ceva se petrece nefavorabil… „Nu este drept să câștigi profituri fără să fi muncit pentru ele.”

O altă obiecție ridicată adesea împotriva profiturilor, în special împotriva mercantilismului (profituri nerezonabile), este că astfel de profituri sărăcesc restul lumii. Ideea este că există numai o cantitate finită de bogăție, iar dacă profitorii iau mai mult din ea, rămâne mai puțin pentru toți ceilalți. Astfel, nu numai că profiturile sunt „nemeritate” pentru că sunt „necâștigate”, dar de fapt ele rănesc oamenii, deturnând fonduri de la restul societății.

Multora li se pare, de asemenea, că profiturile sunt obținute pe seama neajutorării altora. Acest punct de vedere constituie un al treilea tip de obiecție și este oglindit în expresia populară, disprețuitoare, conform căreia profitorii își obțin venitul „din mizeria altora”. Când neajutorarea constă din lipsa de cunoștințe, criticii profiturilor sunt și mai zgomotoși în condamnarea lor. De exemplu, cazul în care se câștigă un profit numai pentru că clientul nu știe că aceeași marfă este vândută la mică distanță la un preț mai scăzut este în special iritant. Atunci când clientul este sărac, profitorul este și condamnat mai tare.

Apărările obișnuite ale ideii și practicii câștigării unui profit lasă foarte mult de dorit. În trecut, ele s-au limitat la a sublinia că (1) profiturile sunt patriotice și că a le ataca este neamerican sau poate comunist; (2) că ele oricum nu sunt prea mari; și că (3) în multe cazuri ele sunt utilizate în scopuri caritabile. Nu mai este nevoie să spunem că acestea nu sunt niște pledoarii formidabile. Este necesar să se ia în considerare funcția profiturilor într-o economie modernă și să se facă un efort pentru a găsi o apărare mai inspirată a vechii și onorabilei vocații de profitor.

În primul rând, profiturile sunt obținute de întreprinzători care văd și prind ocazii pe care alți oameni nu le văd. Ocazia prinsă de un întreprinzător poate varia de la caz la caz, dar în toate cazurile oamenilor le sunt oferite schimburi pe care ei le consideră în avantajul lor, schimburi ce nu ar fi oferite în absența întreprinzătorului. În cazul cel mai obișnuit, întreprinzătorul vede o diferență între diferite prețuri – căpșunile vândute cu 25 de cenți caserola în New Jersey și cu 45 de cenți caserola în New York. Atâta vreme cât costurile asociate transportului căpșunilor (transport, asigurare, depozitare, daune, perisabilități etc.) sunt mai mici decât diferența de preț de 20 de cenți pe caserolă, întreprinzătorul întreprinzător este în postura de a oferi două seturi de schimburi. El se poate oferi să cumpere căpșunile din New Jersey la un preț ușor mai mare decât cel prevalent de 25 de cenți caserola și apoi să vândă căpșuni la New York, la un preț puțin sub cei 45 de cenți caserola, care predomină pe piață. În ambele cazuri, dacă găsește parteneri dispuși, el va acorda avantaje celor cu care face târgul, fie propunându-le un preț mai mare pentru bunurile lor decât erau obișnuiți să primească, fie oferindu-se să le vândă bunuri la un preț mai mic decât erau obișnuiți să plătească.

Pe lângă cazul diferenței de preț la același moment în timp, există și cazul în care este percepută o diferență de preț între bunuri prezente și bunuri viitoare. Să luăm, de exemplu, discurile cu care se joacă copiii pe plajă. Să examinăm toți factorii de producție – teren, muncă și capital – care sunt încorporați în bunul final al discurilor oferite spre vânzare. Factorii de producție sunt și ei bunuri de un anumit tip și, prin urmare, au anumite prețuri. După ce se ia în considerare timpul necesar pentru a converti acești factori în bunul final, apar trei posibilități: 1) nu există nici o diferență între prețurile factorilor și prețul viitorului bun; 2) există o diferență, iar prețurile factorilor sunt ridicate în comparație cu prețul bunului și 3) există o diferență, iar prețul bunului final este ridicat în comparație cu prețurile factorilor.

Dacă nu există nici o diferență de preț, întreprinzătorul de succes nu va acționa. Dar dacă prețurile factorilor sunt relativ ridicate, întreprinzătorul se va retrage din producție. Ar însemna o risipă să aloce resurse relativ valoroase pentru un bun final care va fi relativ lipsit de valoare. El își poate vinde acțiunile din companiile care se angajează într-o asemenea producție. Sau, dacă nu deține acțiuni, el poate face un contract prin care să le vândă în viitor la prețul lor prezent, ridicat (care nu reflectă încă eroarea de producție de a fabrica discuri cu resurse care sunt mai valoroase decât vor fi discurile însele). El poate acoperi aceste vânzări prin cumpărarea aceleiași cantități de acțiuni în viitor, când se așteaptă ca valoarea lor să fie mai scăzută, din cauza erorii de producție. Există mulți oameni care nu înțeleg acest proces, numit adesea „a vinde scurt”. Ei se miră cum este posibil să vinzi ceva ce nu se află în posesia ta, în viitor, dar la prețul de astăzi. Strict vorbind, cineva nu poate vinde ceva ce nu posedă. Dar este, desigur, posibil să promiți că vinzi în viitor ceva care încă nu se află în posesia ta, pe baza înțelegerii că poți oricând să-l cumperi în viitor și apoi să-l livrezi, îndeplinind contractul de vânzare. Pentru a testa înțelegerea acestui concept, putem întreba cine ar fi de acord să cumpere acțiuni în viitor la prețul de astăzi? Oamenii care se așteaptă ca prețul să crească și mai mult, dar nu doresc să-și investească banii acum.

Pe de altă parte, dacă întreprinzătorul crede că prețul bunului final va fi, probabil, mai mare decât costurile combinate ale tuturor factorilor, el va avea un comportament contrar. El va produce discurile și/sau investi în companiile care fac o asemenea producție.

Al treilea tip de ocazie ascunsă pe care o poate prinde întreprinzătorul nu implică vreo diferență de preț, nici la același moment în timp, nici la momente diferite. Acest tip de ocazie implică bunuri care nu au fost încă produse, și de aceea nu au deloc prețuri. Să analizăm, în acest sens, discul înainte de a fi fost produs sau inventat. La vremea respectivă nu exista nici o garanție că publicul îl va accepta. În astfel de cazuri, întreprinzătorul simte, crede sau ghicește că există ceva, a cărui lipsă poate să nu fie sesizată de nimeni altcineva, ceva pe care consumatorii îl vor prețui în mare măsură dacă ar putea afla de existența lui și dacă cineva îi va convinge de atributele lui benefice. În acest caz, întreprinzătorul este ca o dădacă pentru idee, prin procesele de invenție, finanțare, publicitate și prin toți ceilalți pași necesari pentru a face ca ideea să fie acceptată de către public.

După ce am văzut câteva tipuri de activitate în care se angajează întreprinzătorii care obțin profit, putem evalua rezultatele căutării profitului.

Un rezultat este vizibil imediat – și anume colectarea și diseminarea cunoștințelor, a informației. Informația despre produse încă neproduse este un exemplu evident și dramatic, dar, așa cum am văzut, informația obținută prin comportamentul de căutare a profitului nu se limitează, în nici un caz, la astfel de împrejurări exotice. Zi de zi, cel care urmărește profitul aduce constant pe piață informație despre diferențe de preț, atât la același moment, cât și la momente diferite în timp.

Această informație este de mare folos tuturor celor implicați. Fără ea, oamenii din New Jersey ar consuma căpșunile pe care mai degrabă le-ar vinde, dacă ar găsi pe cineva dispus să plătească mai mult de 25 de cenți caserola. Adică locuitorii din New Jersey consumă căpșunile din cauza lipsei de informație referitoare la oameni care ar cheltui pe căpșuni o valoare mai mare decât ar da ei înșiși. Pe lângă aceasta, ar exista oameni în New York ce nu ar îngurgita căpșuni, deoarece își închipuie că singurul mod de a le obține este să plătească 45 de cenți pe caserolă, când în realitate ele ar putea fi obținute cu mai puțin.

Desigur, cel care urmărește profitul nu aduce această cunoaștere așa cum ar face un profesor. El nu este o persoană care se plimbă prin țară și face publică informația în mod explicit. De fapt, după ce el și-a făcut treaba, este posibil ca nimeni din New Jersey și New York să nu fie conștient de prețurile relative ale căpșunilor pe acele piețe. Ceea ce face căutătorul de profit este să se asigure că efectele cunoașterii prețurilor în diferite zone se fac simțite. Căutătorul de profit nu răspândește direct informația în sine; el răspândește doar căpșunile care, în absența informației privind prețurile lor, nu ar fi fost distribuite în acest mod.

Este perfect adevărat, deci, că cel care urmărește profitul obține avantaje de pe urma ignoranței altor oameni. Dacă informația relevantă ar fi prezentă, întreprinzătorul nu ar putea câștiga profituri transportând căpșuni din New Jersey în New York. Deși acest lucru este adevărat, el nu poate fi considerat condamnabil. Orice persoană a cărei funcție este să vândă o marfă trebuie să o vândă celor care duc lipsă de ea. Faptul că lipsa este determinată de ignoranță nu face această lipsă – sau nevoie – mai puțin reală. Cel care urmărește profitul „profită” de lipsa de informație a clienților săi în același mod în care fermierul „profită” de foamea clientului său: oferindu-i ceea ce îi lipsește.

Așadar, profiturile întreprinzătorului nu sunt realizate în dauna nici unei alte persoane. Nu este adevărat că trebuie să existe pierderi altundeva în economie egale cu câștigul întreprinzătorului, pentru că nu este adevărat că întreprinzătorul nu creează nimic. Întreprinzătorul creează. El creează posibilitatea cooperării între grupuri diferite și, în unele cazuri, între grupuri separate prin mari distanțe. El este un broker sau un intermediar de ocazii, cum s-ar spune. Funcția lui este să aibă grijă ca ocaziile reciproc avantajoase să nu fie trecute cu vederea. De ce, oare, acest tip de efort trebuie singularizat și denigrat ca „nefiind o muncă cinstită”, acest lucru depășește domeniul raționalului.

Pe lângă faptul că servește drept punct focal pentru utilizarea informației, întreprinzătorul care urmărește profitul este de folos oamenilor prin faptul de a le oferi alegeri care, altminteri, nu le-ar fi accesibile. Cazul în care întreprinzătorul prezintă publicului un produs în întregime nou este, iarăși, un exemplu evident. Dar principiul se aplică și în cazul, mai terestru, al diferențelor de preț la momente diferite în timp. Aceasta deoarece societatea obține beneficii atunci când nu sunt alocate resurse prețioase unor produse finale care sunt mai puțin valoroase decât resursele în sine. Astfel de resurse pot fi folosite la fabricarea unor produse finale mai valoroase, adică la fabricarea unor produse finale pe care consumatorii le prețuiesc mai mult.

Ar trebui reținut faptul că toate tranzacțiile întreprinzătorului sunt strict voluntare. Oamenii cu care întreprinzătorul intră în relații sunt la fel de liberi să respingă sau să accepte ofertele acestuia. Ca urmare, dacă ei acceptă, aceasta se întâmplă numai pentru că ei consideră că vor avea avantaje din schimbul făcut cu el. S-ar putea ca ei să-și regrete decizia și să-și dorească să fi cumpărat la un preț mai scăzut sau să-și fi vândut produsele la un preț mai ridicat. Dar aceasta nu schimbă afirmația că întreprinzătorul în căutare de profit oferă un schimb care, la momentul când este oferit, este considerat avantajos de toți participanții la el. Aceasta este o afirmație importantă și ea reprezintă o mărturie favorabilă pentru întreprinzător. Este o afirmație care nu poate fi făcută, de exemplu, despre tranzacțiile guvernamentale, pentru că nu se poate spune că ele sunt pe deplin voluntare.

Un alt rezultat al procesului de realizare a profitului este că, după ce a avut loc în orice piață dată, există o mai mică posibilitate pentru continuarea lui. Succesul lui sădește semințele pentru dispariția lui. O dată ce ocazia a fost arătată și fructificată de întreprinzător, funcția lui este îndeplinită. Precum, odinioară, Polițistul Singuratic, „întreprinzătorul singuratic” trebuie să plece mai departe pentru a face bine și în alte locuri. Cu toate acestea, dacă la scurtă vreme după aceea vor apărea din nou diferențe de preț, căutătorul de profit se va întoarce.

Stimulentul care stă la baza încercării întreprinzătorului de a reuni părți disparate ale economiei este, desigur, profitul pe care speră să-l obțină în acest fel. Acesta este un exemplu excelent referitor la efectele benefice ale unui sistem bazat pe profit și pierdere. Pentru că întreprinzătorul de succes – cel care câștigă profituri – unifică economia prin scăderea discrepanțelor între prețuri. Dar întreprinzătorul care cumpără atunci când ar trebui să vândă sau vinde când ar trebui să cumpere (în loc să scadă diferențele de preț și să unifice economia, le mărește și produce rupturi în economie) pierde bani. Cu cât face mai multe greșeli, cu atât este mai puțin capabil să persevereze în eroare. Nu putem spera să scăpăm economia complet de erori. Dar un mecanism care tinde automat să îmbunătățească în orice moment performanțele clasei întreprinzătoare nu poate fi ignorat cu ușurință.

Deși s-a pledat în favoarea efectelor benefice ale profiturilor, obținerea profiturilor nu a fost menționată. Este important să facem acest lucru, pentru că sunt mulți care ar susține, în spiritul aristotelicei „căi de mijloc aurite”, că profiturile moderate sunt acceptabile, poate chiar benefice, dar că extremismul în obținerea profiturilor nu poate decât să dăuneze.

Expresia „a stoarce profituri” a fost folosită întotdeauna într-un context murdar. „Profituri” plus „îl urăsc pe netrebnic” echivalează cu „a stoarce profituri”, în același mod în care „hotărâre” plus „cred că greșește” echivalează cu „încăpățânare”. (Pentru a ilustra acest lucru, Bertrand Russell spunea „Eu sunt hotărât, tu ești încăpățânat, iar el este un catâr netrebnic”.) Noi nu avem un termen echivalent care să exprime oprobiul față de cel care își câștigă salariul ori care caută să obțină salarii „exorbitante” sau „nerezonabile”. Poate pentru că „opinia publică” (mass-media conservatoare) este în favoarea salariilor ridicate, dar nu și a profiturilor ridicate.

Lăsând la o parte semantica, va deveni clar că, dacă profiturile sunt un beneficiu al societății noastre, atunci obținerea de profituri este un beneficiu și mai mare. Posibilitatea profiturilor, după cum a fost deja demonstrat, este un semn că ceva lipsește din economie, indicând faptul că oamenii nu „profită” de schimburi reciproc avantajoase. Realizarea profiturilor indică faptul că se face ceva în legătură cu aceste ocazii pierdute (întreprinzătorii se asigură că într-adevăr „căpșunile sunt răspândite în mod adecvat”). Dar dacă posibilitatea profiturilor indică ceva care lipsește, atunci posibilitatea obținerii unor profituri mari înseamnă găuri și mai mari în țesătura economiei. Iar dacă simplele profituri indică faptul că are loc tratamentul economic, atunci obținerea de profituri mari este un semn că ceva, de o mărime substanțială, funcționează pentru a remedia situația. În loc să considerăm că profiturile moderate sunt acceptabile, dar profiturile mari sunt „exploatatoare”, putem vedea că, cu cât sunt mai mari profiturile, cu atât economia se află într-o stare mai bună. Îmi vine în minte o analogie medicală: dacă plasturii sunt „buni” pentru că pot ajuta la îngrijirea trupului, atunci chirurgia („profiturile mari”) este și mai bună, pentru că arată că poate fi îngrijit un pacient care are și mai multă nevoie de ajutor.

Cea mai importantă apărare a realizării profiturilor se bazează pe libertatea politică:

Există doar două moduri fundamentale de a conduce o economie. Primul, în mod voluntarist, prin descentralizare, se bazează pe sistemul prețurilor și al profitului pentru a oferi informație și stimulare. Al doilea, prin obligativitate, cu planificare centralizată, ordine și directive economice, bazându-se pe inițiativa dictatorilor economici și pe supunerea tuturor celorlalți. Aceste sisteme se află la doi poli opuși. Toate celelalte sisteme economice sunt permutări și combinații ale acestor două tipuri „pure”.

Economia obligatorie, sau de comandă, este simplitatea însăși în concepție. Liderii economici decid pur și simplu ceea ce se va produce, cine trebuie să producă și cum și cine trebuie să culeagă roadele unei asemenea producții.

Dimpotrivă, economia voluntară, sau de piață liberă, este foarte complexă. Individul trebuie să decidă ce să producă și cum să producă. Stimulentul este faptul că se bucură el însuși de produs și de ceea ce ar putea obține dacă îl schimbă cu alți oameni. În loc să fie coordonată prin directive economice, economia de piață liberă, așa cum am văzut, este coordonată de mecanismul profitului și al pierderii.

Acum să examinăm acest paradox: Cei care sunt, în mod frecvent, cei mai virulenți critici ai „profitorilor” și, prin extindere, ai întregului sistem de piață liberă sunt de asemenea, în mod frecvent, campioni vehemenți ai descentralizării și ai drepturilor individuale în probleme personale. Cu toate acestea, atâta vreme cât atacă „profiturile” și „obținerea de profituri mari”, ei atacă nu numai dreptul indivizilor de a acționa liber în domeniul economic, ci însuși fundamentul libertății în orice alt domeniu al vieții omenești.

Prin atacurile lor asupra profiturilor și a celor care obțin profituri – într-adevăr, la adresa tuturor lucrurilor „profitabile” – ei arată că sunt complici cu despoții și dictatorii.

Dacă lucrurile s-ar petrece cum vor ei și profiturile ar fi supuse restricțiilor sau ar fi scoase complet în afara legii, atunci colectivismul coercitiv ar fi întărit în aceeași măsură. Libertățile personale ar dispărea cu desăvârșire sub avalanșa ordinelor venite de sus. Individul nu poate fi liber dacă existența lui economică se bazează pe decretele unui dictator economic, de la directivele căruia nu există derogare. Pe o piață liberă, dacă îți părăsești locul de muncă, dacă un angajat îți pleacă, dacă un client refuză să cumpere de la tine sau un furnizor refuză să-ți vândă, există alți șefi, angajați, clienți sau furnizori, reali sau potențiali. Dar într-o economie controlată nu există nici o altă alternativă. Deviațiile, excentricitățile sau înclinațiile neortodoxe nu sunt tolerate.

Campionii libertăților civile au un punct de vedere strălucit și un mod de a-l exprima realmente uman, pe care îl aplică cu asiduitate în domeniul moralității sexuale: „Orice este permis între adulți care consimt, și (implicit) nu este permis decât ceea ce se întâmplă între adulți care consimt”. Dar ei refuză cu încăpățânare să aplice această regulă oricărui alt domeniu decât cel al moralității sexuale! În mod special, ei refuză să-l aplice în domeniul economic. Dar acest aforism uman ar trebui aplicat tuturor părților vieții umane, inclusiv profitorului, în aceeași măsură ca și perversului sau deviantului sexual; întreprinzătorului, în aceeași măsură ca și fetișistului; speculantului, în aceeași măsură ca și sado-masochistului.

A demonstra că perverșii, devianții și ceilalți asemenea lor au fost denigrați pe nedrept este una dintre principalele sarcini ale acestei cărți. De aceea, nu putem să fim acuzați că ne-am folosit îndemânarea pentru a omite această comunitate. Dar este la fel de nedrept ca membrii comunității profitorilor să fie tratați drept niște paria.

O ultimă critică adusă obținerii profiturilor și pieței libere este cea potrivit căreia în trecutul îndepărtat, când economia era agrară și „viața era mai simplă”, poate că era viabil un sistem de liberă inițiativă. Astăzi, ceea ce poate ar fi fost potrivit pentru fermieri și mici negustori pur și simplu nu mai poate fi la fel. În societatea noastră industrială complexă, nu ne putem permite să lăsăm lucrurile după voia anacronică a indivizilor. Avem nevoie de un puternic control central exercitat de o comisie de planificare economică și de eliminarea profiturilor și a obținerii acestora din tranzacțiile noastre.

Acest punct de vedere este larg răspândit. În unele cercuri el este considerat „de la sine înțeles”. Dar analiza profiturilor în strânsă legătură cu lipsa informațiilor trebuie să ducă la o poziție opusă. Instituția profiturilor este un ajutor inestimabil în culegerea și diseminarea informațiilor și a efectelor informațiilor. Dacă poate fi găsită o caracteristică a „economiei moderne extrem de complexe, neagrariene”, atunci aceasta este lipsa informației economice și a utilizării ei. Pare deci să rezulte de aici că sistemul profitului devine și mai prețios pe măsură ce economia devine mai complexă! Pentru că, într-o asemenea economie, informația oferită de sistemul automat al prețului și profitului este esențială. Dictatura economică, dacă ar fi să fie vreodată viabilă, dar nu este, ar avea loc numai într-o economie simplă, care poate fi administrată cu ușurință de un grup de birocrați.

În concluzie, trebuie făcută o distincție strictă, precisă și fundamentală între profiturile care pot fi câștigate pe piață și profiturile care pot fi „câștigate” prin subvenții și influență guvernamentală, pe scurt, prin sistemul capitalismului statal-corporatist. Pe piață, toate transferurile de fonduri trebuie făcute în mod voluntar. De aceea, toate profiturile trebuie să se bazeze pe alegerile voluntare ale actorilor economici, și deci trebuie să indice – și să aducă soluții pentru – nevoile economiei. Așadar, afirmația potrivit căreia posibilitatea profiturilor arată domeniul unor schimburi neconsumate și că dobândirea reală a profiturilor indică faptul că aceste „găuri” sunt „umplute” se aplică numai economiei de piață liberă.

Aceste afirmații nu pot fi făcute în absența pieței libere. Într-o economie „mixtă” (o economie care are elemente ale pieței libere, precum și elemente de coerciție), profiturile nu se pot datora decât pur și simplu interzicerii concurenței. De exemplu, o taxă pe importuri va duce la creșterea cererii pentru produse interne, iar profiturile în industria internă vor crește. Dar de aici se poate cu greu trage concluzia că a fost descoperită vreo informație nouă sau că satisfacerea consumatorului a crescut în vreun fel. Dimpotrivă, lucrurile se petrec exact invers. Legătura dintre profituri și bunăstare este astfel tăiată și nu o mai putem deduce pe cea de pe urmă din primele.


* Primul utilizator = primul proprietar (n. trad.).

[1] Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Random House, 1973 (parafrază), p. 243.

* În original, ILGWU = International Ladies’ Garment Workers’ Union (n. red.)

Scris de
Walter Block
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!