A. Natura economică a profiturilor și a pierderilor

A. Natura economică a profiturilor și a pierderilor

Proveniența profiturilor și a pierderilor

În sistemul capitalist de organizare economică a societății, antreprenorii sunt aceia care determină cursul producției. În îndeplinirea acestei funcții, ei sunt subordonați total și necondiționat suveranității publicului cumpărător, deci consumatorilor. Dacă nu reușesc să producă în modul cel mai corespunzător și mai ieftin cu putință acele bunuri pe care consumatorii le solicită cel mai imperativ, atunci ei suferă pierderi și sfîrșesc prin a fi eliminați din poziția lor antreprenorială. În locul lor vor veni alții, care vor ști mai bine cum să-i deservească pe consumatori.

Dacă toți oamenii ar anticipa corect configurațiile viitoare ale pieței, atunci antreprenorii nici nu ar obține vreun profit, nici nu ar suferi vreo pierdere. Ei s-ar găsi în situația de a cumpăra factorii complementari de producție la prețuri care ar reflecta pe deplin, încă din momentul achiziționării lor, prețurile viitoare ale produselor. Nu ar mai rămîne loc nici pentru profituri, nici pentru pierderi. Ceea ce determină apariția profitului este faptul că antreprenorul care estimează prețurile viitoare ale produselor mai corect decît alții cumpără o parte din factorii de producție, sau pe toți, la prețuri care, privite din punctul de vedere al configurației ulterioare a pieței, sunt prea mici. Astfel, costurile totale de producție — inclusiv dobînda pe capitalul investit — vor fi depășite de prețurile pe care antreprenorul le obține pe produse. Această diferență reprezință profitul antreprenorial.

Pe de altă parte, antreprenorul care estimează greșit prețurile viitoare ale produselor acceptă să achiziționeze factorii de producție la prețuri care, văzute din punctul de vedere al configurației ulterioare a pieței, sunt prea mari. Costurile sale totale de producție depășesc prețurile la care se poate vinde produsul. Această diferență reprezintă pierderea antreprenorială.

Astfel, profiturile și pierderile sunt generate de reușitele și, respectiv, nereușitele antreprenorilor, în activitatea de corelare a mersului activităților productive cu cele mai imperative cereri ale consumatorilor. O dată realizată această corelare, profiturile și pierderile dispar. Prețurile factorilor complementari de producție ating un nivel la care costurile totale de producție coincid cu prețul produsului. Profiturile și pierderile sunt omniprezente pe piață numai datorită faptului că schimbarea necontenită a datelor economice conduce mereu la noi discrepanțe și, în consecință, apare nevoia de noi ajustări.

Distincția între profituri și alte încasări

Numeroase erori privind natura profiturilor și a pierderilor au apărut datorită practicii de a îngloba sub denumirea de profit totalitatea veniturilor reziduale care îi revin antreprenorului.

Dobînda pe capitalul utilizat nu este o componentă a profitului. Dividendele unei corporații nu reprezintă profituri. Ele reprezintă dobînda pe capitalul investit, la care se adaugă profitul sau din care se scade pierderea.

Echivalentul pe piață al muncii prestate de un antreprenor în activitatea de gestionare a afacerilor unei întreprinderi reprezintă cvasi-salariul său antreprenorial, dar nu este un profit.

Dacă întreprinderea posedă un factor de producție pe care poate obține prețuri de monopol, atunci ea realizează un cîștig de monopol. Dacă întreprinderea este o corporație, atunci astfel de cîștiguri sporesc dividendele. Dar ele nu reprezintă profituri propriu-zise.

Încă și mai frecvente sunt erorile datorate confuziilor dintre activitatea antreprenorială și inovațiile sau îmbunătățirile tehnologice. Deficiențele de corelare, a căror îndepărtare este funcția esențială a activităților antreprenoriale, pot consta deseori în faptul că noile metode tehnologice disponibile n-au fost încă utilizate la întreaga capacitate la care ar trebui utilizate, pentru a satisface în cel mai înalt grad posibil cererile consumatorilor. Dar lucrurile nu stau întotdeauna astfel în mod necesar. Modificările suferite de datele economice, îndeosebi de cererea consumatorilor, pot necesita ajustări care nu au nimic de a face cu inovațiile și îmbunătățirile tehnologice. Antreprenorul care nu face altceva decît să sporească producția unui articol, prin adăugarea la facilitățile de producție existente a unui nou dispozitiv, fără a opera nici un fel de modificare a metodei sale tehnologice de producție, nu este întru nimic mai puțin un antreprenor decît cel care inițiază o nouă activitate de producție. Activitatea antreprenorului nu constă doar în a experimenta noi metode tehnologice, ci și în a selecta, din multitudinea tehnologiilor disponibile la un moment dat, pe acelea care sunt cele mai apte să furnizeze publicului, la prețurile cele mai ieftine, lucrurile pe care le solicită în modul cel mai imperativ. Dacă o nouă procedură tehnologică este sau nu potrivită pentru a îndeplini acest scop trebuie să decidă provizoriu antreprenorul, iar în cele din urmă se va decide prin conduita publicului cumpărător. Întrebarea nu este dacă noua metodă poate fi socotită o soluție mai „elegantă” date fiind anumite probleme tehnologice. Întrebarea este dacă, în configurația existentă a datelor economice, ea este metoda cea mai corespunzătoare cu putință de a-i deservi pe consumatori la prețurile cele mai ieftine.

Activitatea antreprenorului constă în luarea deciziilor. El determină în ce scopuri vor fi utilizați factorii de producție. Acesta este elementul care le scapă de regulă celor neavizați. Ei confundă activitățile antreprenoriale cu gestionarea afacerilor tehnologice și administrative ale unităților de producție. În ochii lor, nu acționarii, promotorii și speculatorii sunt adevărații antreprenori, ci funcționarii angajați. Cei dintîi n-ar fi decît niște paraziți indolenți, care încasează dividendele.

Desigur, nimeni n-a pretins vreodată că se poate produce fără muncă. Dar nu este posibil să se producă nici fără bunuri de capital, factorii produși anterior în vederea producției viitoare. Aceste bunuri de capital sunt rare, i.e., cantitatea lor nu este suficientă pentru a face posibilă producția tuturor bunurilor pe care ni le-am dori. De aici ia naștere problema economică: aceea de a utiliza bunurile de capital astfel încît să fie produse numai acele bunuri finale care sunt apte de a satisface cererile cele mai imperative ale consumatorilor. Nici un bun nu trebuie să rămînă neprodus datorită faptului că factorii necesari pentru producerea lui sunt utilizați — irosiți — în procesul de producție al altui bun, pentru care cererea publicului este mai puțin intensă. Atingerea acestui țel este, în capitalism, funcția antreprenoriatului, care determină alocarea capitalului în diversele ramuri de producție. În regimul socialist, asumarea acestei funcții ar cădea în sarcina statului, aparatul social de coerciție și de opresiune. Dacă un directorat socialist, lipsit de orice metodă de calcul economic, ar putea sau nu îndeplini această funcție, este o problemă care nu face obiectul acestui eseu.

Există o regulă consacrată, foarte simplă, pentru a-i deosebi pe antreprenori de non-antreprenori. Antreprenorii sunt cei care suportă incidența pierderilor pe capitalul utilizat. Economiștii amatori ar putea confunda profiturile cu alte genuri de încasări. Dar este cu neputință să nu recunoaștem pierderile pe capitalul investit.

Conducerea non-profit a afacerilor

Ceea ce s-a putut numi democrația pieței se manifestă în faptul că firmele de afaceri care urmăresc profitul sunt subordonate necondiționat supremației publicului cumpărător.

Organizațiile non-profit sunt suverane asupra propriului lor patrimoniu. Ele sunt, în limitele corespunzătoare volumului de capital de care dispun, în poziția de a nesocoti dorințele publicului.

Un caz aparte îl constituie gestionarea afacerilor guvernamentale, administrarea aparatului social de coerciție și de opresiune, adică a puterii polițienești. Obiectivele urmărite de aparatul guvernamental, protecția inviolabilității vieții și sănătății indivizilor, precum și a eforturilor depuse de ei pentru a-și îmbunătăți condițiile materiale de trai, sunt indispensabile. Ele aduc beneficii tuturor și reprezintă premisa necesară a cooperării sociale și a civilizației. Dar ele nu pot fi vîndute și cumpărate așa cum se vînd și se cumpără mărfurile; de aceea, ele nu au un preț pe piață. Cu privire la ele orice calcul economic este imposibil. Costurile suportate pentru desfășurarea lor nu pot fi confruntate cu prețurile obținute pentru produsul final. Dacă n-ar fi constrînși de sistemul bugetar, această împrejurare i-ar transforma pe funcționarii cărora le este încredințată administrația activităților guvernamentale în despoți iresponsabili. În cadrul acestui sistem, administratorii sunt siliți să urmeze instrucțiunile detaliate primite de ei de la suveran, fie acesta un autocrat autoproclamat, sau întregul popor acționînd prin reprezentanții săi aleși. Funcționarilor le sunt asignate fonduri limitate, pe care ei sunt ținuți să le cheltuie numai pentru acele scopuri pe care le ordonă suveranul. Astfel, managementul administrației publice rămîne birocratic, i.e., dependent de reguli și reglementări precise și detaliate.

Managementul birocratic este singura alternativă disponibilă acolo unde nu există un management bazat pe criteriul profiturilor și al pierderilor.[1]

Votul pieței

Cumpărînd sau abținîndu-se de la a cumpăra, consumatorii îi aleg pe antreprenori printr-un fel de plebiscit, zilnic repetat. Ei stabilesc cine merită să posede și cine nu, și cît de mult merită să posede fiecare.

Ca și în cazul alegerii unei persoane — fie că este vorba de alegerea funcționarilor publici, a salariaților, a prietenilor, sau a unei consoarte — decizia consumatorilor se bizuie pe experiență și, în acest sens, se raportează întotdeauna la trecut. Nu există nici o experiență a viitorului. Votul pieței îi promovează pe aceia care în trecutul apropiat i-au deservit cel mai bine pe consumatori. Pe de altă parte, alegerea nu este inalterabilă, ci poate fi zilnic corectată. Alesul care dezamăgește electoratul este retrogradat imediat.

Fiecare vot al consumatorilor lărgește doar cu foarte puțin sfera de acțiune a celui ales. Pentru a atinge nivelele superioare ale antreprenoriatului, el are nevoie de un mare număr de voturi, recîștigate în mod repetat, pe parcursul unei perioade îndelungate, printr-o serie prelungită de succese repetate. El trebuie să se confrunte cu probe noi la tot pasul, supunîndu-se zilnic, așa-zicînd, unor noi alegeri.

La fel se va întîmpla și cu moștenitorii săi. Ei își pot păstra poziția eminentă numai primind neîncetat confirmarea publicului. Rangul lor este revocabil. Dacă îl păstrează, nu este meritul predecesorilor, ci al propriilor lor abilități de a utiliza capitalul pentru cea mai deplină satisfacere posibilă a consumatorilor.

Antreprenorii nu sunt nici perfecți, nici buni, în vreun sens metafizic. Ei datorează poziția lor exclusiv faptului că sunt mai apți decît alții să îndeplinească funcțiile care le revin. Ei realizează profituri, nu pentru că sunt capabili în sarcinile pe care le îndeplinesc, ci pentru că sunt mai capabili sau mai puțin incapabili decît alții. Nu sunt infailibili și deseori comit chiar și gafe. Dar ei sunt mai puțin predispuși la erori și gafe decît alții. Nimeni nu este îndreptățit să se considere lezat de erorile comise de antreprenori în afacerile lor și să le reproșeze faptul că populația ar fi fost mai bine deservită dacă ei ar fi fost mai pricepuți și mai dinainte știutori. Dacă nemulțumitul era mai capabil, de ce nu va fi umplut el însuși golul, folosind prilejul pentru a obține un profit. După consumarea evenimentelor este, ce-i drept, ușor să-ți etalezi aptitudinile anticipative. Cînd privesc în urmă, toți neaveniții devin înțelepți.

Un silogism foarte popular sună astfel: Antreprenorul nu realizează profituri numai datorită faptului că alte persoane sunt mai puțin apte decît el în privința anticipării corecte a configurațiilor viitoare ale pieței. El însuși contribuie la apariția profitului, neproducînd cutare articol în cantități mai mari; fără această limitare intenționată a producției, pentru care este responsabil, oferta articolului cu pricina ar fi fost atît de mare, încît prețul ar fi scăzut pînă la un punct dincolo de care n-ar mai fi fost posibil nici un surplus de încasări, peste costurile de producție suportate. Acest raționament stă la rădăcina doctrinei viciate a competiției imperfecte și monopolistice. El a fost invocat recent de administrația americană, care a învinuit întreprinderile din industria oțelului pentru faptul că, în Statele Unite, capacitatea de producție a oțelului nu era superioară celei efectiv existente.

Desigur, cei angajați în producția de oțel nu sunt responsabili pentru faptul că alte persoane nu li s-au alăturat în această ramură de producție. Reproșul făcut de autorități ar fi fost justificat dacă ele ar fi acordat în prealabil corporațiilor de resort existente un monopol asupra producției de oțel. Dar, în absența unui astfel de privilegiu, mustrarea administrată oțelăriilor existente nu este prin nimic mai justificată decît ar fi cenzurarea poeților și a muzicienilor unei țări, pentru „vina” că țara respectivă nu dispune de poeți și muzicieni mai valoroși. Dacă cineva este de vină pentru faptul că numărul celor ce s-au înrolat în organizația voluntară de apărare civilă nu este mai mare, atunci vina nu le aparține celor care s-au înrolat deja, ci celor care n-au făcut-o.

Faptul că producția unui bun p nu este superioară celei efectiv existente se datorează faptului că factorii complementari de producție necesari pentru a susține acest spor au fost utilizați în procesele de producție ale altor bunuri. A vorbi depre insuficiența ofertei rămîne o vorbă goală și retorică dacă vorbitorul nu indică și diversele produse m, care au fost produse în cantități prea mari, cu urmarea că producția lor apare acum, i. e., după evenimente, ca o irosire de factori rari de producție. Putem presupune că antreprenorii care, în loc de a produce cantități adiționale de p, s-au orientat către cantități excesive de m și au suferit, în consecință, pierderi, nu au greșit intenționat.

Nici producătorii de p n-au limitat în mod intenționat producția de p. Capitalul oricărui antreprenor este limitat; el îl utilizează pentru acele proiecte care, anticipează el, vor răspunde celor mai imperative cereri ale publicului, aducînd profiturile cele mai ridicate.

Un antreprenor, care are la dispoziția sa 100 de unități de capital, utilizează, de pildă, 50 de unități pentru producția de p și 50 de unități pentru producția de q. Dacă ambele direcții sunt profitabile, este anormal să i se reproșeze că n-a utilizat mai multe unități, de exemplu 75, pentru producția de p. El nu putea spori producția de p decît reducînd corespunător producția de q. Alți nemulțumiți i-ar putea reproșa aceeași greșeală și referitor la q. Dacă unul îi va reproșa că n-a produs mai mult p, altul va trebui să-i reproșeze, dimpotrivă, că n-a produs mai mult q. Aceasta înseamnă că antreprenorul este criticat pentru faptul că există o raritate a factorilor de producție și că pămîntul nu este un tărîm al abundenței. Poate că nemulțumitul va obiecta pe temeiul că el consideră articolul p o marfă de interes vital, mult mai importantă decît q și că, de aceea, după părerea sa producția lui p ar trebui extinsă și cea a lui q restrînsă. Dacă acesta este adevăratul sens al criticii sale, atunci el se află în conflict cu evaluarea consumatorilor. El se demască, etalîndu-și aspirațiile dictatoriale. Producția nu ar trebui, așadar, să urmărească dorințele publicului, ci propriile sale mofturi despotice.

Dar dacă antreprenorul nostru suferă o pierdere de pe urma producției de q, este evident că greșeala sa nu a fost intenționată, ci a constat doar dintr-o anticipație eronată.

Într-o societate de piață nesabotată de interferențele guvernului, sau ale altor instituții care recurg la violență, intrarea în rîndurile antreprenorilor este deschisă tuturor. Aceia care știu să culeagă cîte ceva valorificînd orice oportunitate de afaceri, vor găsi întotdeauna capitalul necesar. Într-adevăr, piața este întotdeauna plină de capitaliști dornici să găsească cele mai promițătoare întrebuințări pentru fondurile lor și aflați permanent în căutare de noi veniți ingenioși, în asociație cu care să poată realiza cele mai remunerative proiecte.

Deseori, oamenii n-au înțeles această particularitate inerentă a capitalismului, deoarece n-au înțeles semnificația și efectele rarității capitalului. Sarcina antreprenorului este de a alege din multitudinea proiectelor tehnologic fezabile pe acelea care vor satisface nevoile cele mai imperative, încă nesatisfăcute, ale publicului. Acele proiecte pentru execuția cărora oferta de capital nu este suficientă, trebuie lăsate deoparte. Piața este întotdeauna înțesată de vizionari, dornici să lanseze la apă asemenea scheme impracticabile și irealizabile. Acești visători sunt cei care se plîng întotdeauna de cecitatea capitaliștilor, care sunt atît de obtuzi încît își urmăresc propriile lor interese. Desigur, investitorii greșesc adesea cînd își aleg investițiile. Dar aceste erori constă tocmai în faptul că au preferat un proiect necorespunzător, altuia care ar fi satisfăcut nevoi mai urgente ale publicului cumpărător.

Adesea, oamenii greșesc cît se poate de lamentabil în aprecierea muncii geniului creator. Numai o minoritate posedă suficient discernămînt pentru a evalua corect realizările poeților, ale artiștilor și ale gînditorilor. Se poate întîmpla ca indiferența contemporanilor să facă imposibilă pentru un geniu împlinirea lucrurilor pe care le-ar fi împlinit dacă semenii săi ar fi fost mai ageri. Modul în care se acordă laurii poetului laureat și se face selecția filozofului a la mode este, neîndoielnic, discutabil.

Dar este inadmisibil să punem sub semnul întrebării alegerea antreprenorilor, rezultată din procesul de selecție al pieței libere. Preferințele consumatotrilor pentru anumite articole pot fi condamnabile din perspectiva judecății filozofului. Dar judecățile de valoare sunt, inevitabil, întotdeauna personale și subiective. Consumatorul alege ceea ce, crede el, îl va satisface în cel mai înalt grad. Nimeni nu este chemat să determine ce l-ar putea face pe alt om mai fericit, sau mai puțin nefericit. Popularitatea autoturismelor, a televizoarelor sau a ciorapilor de nylon poate fi criticată dintr-o perspectivă „mai înaltă”. Dar acestea sunt lucrurile pe care oamenii le solicită. Ei își împart voturile acelor antreprenori care le oferă aceste mărfuri, de o calitate cît mai bună și la prețuri cît mai ieftine.

Cînd e vorba de a alege între diverse partide politice și programe de organizare socială și economică a unei țări, majoritatea oamenilor sunt neinformați și bîjbîie prin beznă. Alegătorului de rînd îi lipsește discernămîntul necesar pentru a distinge între politicile adecvate pentru atingerea scopurilor pe care le urmărește el și cele inadecvate. El este incapabil să analizeze secvențele prelungite de raționament aprioristic pe care le presupune filozofia unui program social comprehensiv. El își va forma, în cel mai bun caz, vreo opinie oarecare despre efectele pe termen scurt ale politicilor în chestiune, dar este neajutorat în ce privește evaluarea efectelor pe termen lung. Socialiștii și comuniștii proclamă adesea, în principiu, infailibilitatea deciziilor majorității. Pe de altă parte, tot ei se dezic de propriile lor cuvinte, criticînd majoritățile parlamentare care le resping crezul, sau refuzîndu-le celorlalți, în sistemul unipartit, prilejul de a alege între partide diferite.

Dar, cînd este vorba de a cumpăra un bun sau de a nu-l cumpăra, nu intervine nimic altceva în afară de aspirația consumatorului la satisfacția cea mai deplină cu putință a dorințelor sale instantanee. Spre deosebire de alegător în alegerile politice, consumatorul nu alege între diferite mijloace ale căror efecte apar abia mai tîrziu. El alege între lucruri care îi furnizează satisfacție imediat. Decizia sa este finală.

Un antreprenor realizează profituri prin deservirea consumatorilor, a oamenilor așa cum sunt ei, și nu cum ar trebui să fie, după capriciile nemulțumitului sau ale potențialului dictator.

Funcția socială a profiturilor și a pierderilor

Profiturile nu sunt niciodată normale. Ele apar numai acolo unde există o discrepanță, o divergență între producția actuală și producția așa cum ar trebui să fie ea pentru a utiliza materialul și resursele mentale disponibile pentru a oferi cea mai deplină satisfacție dorințelor publicului. Profiturile sunt recompensa celor care înlătură această discrepanță; ele dispar îndată ce discrepanța este complet înlăturată. În construcția imaginară a unei economii uniform repetitive nu există profituri. Acolo, suma prețurilor factorilor complementari de producție coincide cu prețul produsului, scontat prin rabatul cuvenit pentru preferința de timp.

Cu cît este mai mare discrepanța inițială, cu atît va fi mai mare profitul realizat prin eliminarea ei. Discrepanțele ar putea fi etichetate uneori drept excesive. Dar aplicarea epitetului de „excesive” la profituri este inadecvată. Lumea ajunge la ideea de profituri excesive confruntînd profiturile obținute cu capitalul investit în afacere și măsurînd profitul ca pe un procentaj din capital. Această metodă este sugerată de procedura uzuală întrebuințată de către corporații și parteneriate, pentru a calcula cotele din profitul total ce le revin acționarilor sau partenerilor individuali. Aceștia contribuie în măsuri diferite la finalizarea procesului și încasează profiturile sau suportă pierderile în funcție de contribuțiile lor specifice.

Dar nu capitalul utilizat este cel care crează profituri sau pierderi. Capitalul nu „produce profit”, cum credea Marx. Bunurile de capital ca atare sunt obiecte inerte și nu produc singure nimic. Dacă sunt întrebuințate în conformitate cu o idee bună, va rezulta un profit. Dacă sunt întrebuințate în conformitate cu o idee greșită nu rezultă nimic, sau rezultă pierderi. Decizia antreprenorială este cea care crează profituri sau pierderi. Originea ultimă a profiturilor se află în actul mental, în mintea antreprenorului. Profitul este un profit al minții, al succesului în anticiparea configurațiilor viitoare ale pieței. Apariția profitului este un fenomen spiritual și intelectual.

Absurditatea condamnării oricăror profituri pentru că ar fi excesive poate fi dovedită ușor. Să presupunem că o întreprindere care posedă o cantitate de capital c a produs o anumită cantitate de p, pe care a vîndut-o la prețuri care i-au asigurat un surplus de încasări peste costurile s și, în consecință, un profit de n%. Dacă antreprenorul ar fi fost mai puțin capabil, el ar fi avut nevoie de o cantitate 2c de capital, pentru a produce aceeași cantitate de p. Pentru a simplifica raționamentul, putem chiar să lăsăm de o parte faptul că acest fapt ar fi sporit inevitabil costurile de producție, deoarece ar fi dublat dobînda pe capitalul utilizat, și putem presupune că s ar fi rămas neschimbat. Însă oricum, s ar fi fost raportat la 2c în loc de c, astfel încît profitul ar fi fost de numai 2% din capitalul investit. Profitul „excesiv” ar fi fost, astfel, redus la un nivel „rezonabil”. De ce? Pentru că antreprenorul a fost mai puțin eficient și pentru că lipsa lui de eficiență i-a privat pe semenii săi de avantajele de care s-ar fi putut bucura dacă o cantitate c de bunuri de capital ar fi rămas disponibilă pentru producția altor mărfuri.

Etichetînd profiturile ca excesive și penalizîndu-i pe antreprenorii eficienți prin taxe discriminatorii, lumea își aduce singură prejudicii. Impozitarea profiturilor înseamnă impozitarea succesului în deservirea cît mai bună a consumatorilor. Unicul scop al tuturor activităților productive este de a utiliza factorii de producție astfel încît să rezulte un „output” cît mai substanțial cu putință. Cu cît scade mai mult „inputul” necesar pentru producția unui articol, cu atît mai mare va fi cantitatea factorilor rari de producție rămași pentru producerea altor articole. Dar cu cît reușește mai bine un antreprenor în această privință, cu atît este el mai hulit și mai stors prin impozitare. Augmentarea costurilor pe unitatea de output, adică risipa, este celebrată ca o virtute.

Cea mai remarcabilă manifestare a acestei incapacități totale de a înțelege sarcina producției, precum și natura și funcțiile profiturilor și a pierderilor, se vădește în superstiția populară potrivit căreia profitul ar fi un adaos la costurile de producție, al cărui nivel depinde numai de bunul plac al vînzătorului. Aceasta este credința care călăuzește guvernele, atunci cînd impun controlul prețurilor. Și tot aceasta este credința care a determinat multe guverne să stabilească pentru contractorii lor aranjamente conform cărora prețul care urmează a fi plătit pentru un articol furnizat va fi egal cu costurile de producție suportate de vînzător, la care se adaogă un procent prestabilit. Efectul este că furnizorul obține un profit cu atît mai mare cu cît reușește mai puțin să evite costurile inutile. Contractele de acest tip au sporit considerabil sumele pe care Statele Unite le-au avut de plătit în timpul celor două războaie mondiale. Dar birocrații, în frunte cu profesorii de economie care lucrau pentru diversele agenții de război, erau cît se poate de mîndri de modul inteligent în care au tratat această chestiune. Toți oamenii, atît antreprenorii cît și non-antreprenorii, se uită pieziș la orice fel de profituri realizate de alții. Invidia este o slăbiciune frecvent întîlnită la oameni. Ei nu recunosc cu plăcere că ar fi putut obține aceleași profituri, dacă ar fi dat dovadă de aceeași capacitate de previziune și de judecată antreprenorială ca și afaceriștii încununați de succes. Resentimentele lor izbucnesc cu atît mai violent cu cît, în subconșient, nu pot ocoli acest adevăr.

N-ar exista profituri dacă n-ar exista dorința fierbinte a publicului de a achiziționa mărfurile oferite spre vînzare de către antreprenorii de succes. Dar aceeași oameni care se încaieră pentru respectivele mărfuri, îl denigrează pe omul de afaceri, numind profitul său „venit ilicit”.

Expresia semantică a acestei invidii se găsește în distincția între venitul „meritat” („earned„) și cel” nemeritat” („unearned”). Ea permează manualele, limbajul juridic și procedurile administrative. Astfel bunăoară, formularul oficial nr. 201 pentru încasările din impozitarea pe venit ale statului New York, numește „Earnings” numai compensațiile primite de angajați și, prin implicație, toate celelalte venituri, inclusiv cele rezultate din exercițiul unei profesiuni, venituri nemeritate („unearned„). Așa sună terminologia administrativă a unui stat al cărui guvernator este un republican și a cărui adunare parlamentară are o majoritate republicană.

Opinia publică tolerează profiturile numai în măsura în care ele nu depășesc remunerația unui salariat. Orice surplus este respins ca inechitabil. Obiectivul impozitării este confiscarea acestui surplus, pe baza principiului capacității de plată.

Dar una din principalele funcții ale profitului este aceea de a deplasa controlul capitalului către cei ce știu cum să-l utilizeze, în scopul deservirii cît mai bune cu putința a publicului. Cu cît mai multe profituri realizează un om, cu atît mai mare va fi avuția sa și cu atît mai multă influență va avea el în orientarea afacerilor productive. Profiturile și pierderile sunt instrumentele prin mijlocirea cărora consumatorii încredințează conducerea activităților productive în mîinile celor care sunt cei mai apți să-i deservească. Orice se întreprindere pentru a îngrădi sau confisca profiturile contravine acestei funcții. Rezultatul acestui tip de măsuri este slăbirea controlului consumatorilor asupra cursului producției. Mecanismul economic devine, din punctul de vedere al populației, mai insensibil și mai puțin eficient.

Invidia omului de rînd privește profiturile antreprenorilor ca și cum ele ar fi în întregime destinate consumului. O parte din ele este, bineînțeles, consumată, dar, în lumea afacerilor, avuție și influență nu obțin decît acei antreprenori care nu consumă decît o fracțiune din veniturile lor, reinvestind în întreprinderi o cît mai mare parte din ele. Transformarea unei mici afaceri într-o mare afacere nu înseamnă consum, ci economisire și acumulare de capital.

Profiturile și pierderile în economia progresivă și în cea regresivă.

Numim economie staționară o economie în care cota de venit și avuție per capita a indivizilor rămîne neschimbată. Într-o asemenea economie, ceea ce consumatorii cheltuiesc în plus pentru achiziționarea unor articole, este egal cu ceea ce cheltuiesc în minus pentru alte articole. Volumul total al profiturilor realizat de o parte din antreprenori este egal cu volumul pierderilor suferit de alți antreprenori.

Un surplus adăugat la suma tuturor profiturilor realizate în întreaga economie, peste suma tuturor pierderilor suferite, apare numai într-o economie progresivă, adică într-o economie în care cota de capital per capita crește. Creșterea aceasta este o consecință a economisirii, care sporește volumul deja existent al bunurilor de capital, prin adăugarea altora noi. Creșterea volumului de capital disponibil crează decalaje, datorită discrepanței între structura actuală de producție și structura pe care capitalul adițional o face posibilă. Grație capitalului adițional nou apărut, anumite proiecte care nu au putut fi executate pînă acum devin fezabile. Prin direcționarea noului capital către acele canale care satisfac cele mai imperative dorințe ale consumatorilor nesatisfăcute în prealabil, antreprenorii realizează profituri care nu sunt contrabalansate de pierderile altor antreprenori.

Înavuțirea generată de capitalul adițional nu se răsfrînge decît în parte asupra celor care l-au creat prin economisire. Restul le revine salariaților, prin creșterea productivității marginale a muncii și, în consecință, a ratelor salariale; posesorilor de pămînt, prin ridicarea prețurilor la anumite materii prime și mărfuri alimentare; și, în fine, antreprenorilor, care integrează acest nou capital în procesele de producție cele mai economice. Dar, în vreme ce cîștigul salariaților și al posesorilor de pămînt este permanent, profiturile antreprenorilor dispar îndată ce această integrare s-a realizat. Profiturile antreprenorilor sunt, după cum menționam anterior, un fenomen permanent doar datorită faptului că zilnic apar noi decalaje, prin eliminarea cărora se realizează profituri.

Să recurgem, de dragul argumentației, la conceptul de venit național, așa cum apare el în economia populară. Este evident că, într-o economie staționară, nici o parte din venitul național nu se regăsește în profituri. Numai într-o economie progresivă există un surplus în totalul profiturilor, care depășește totalul pierderilor. Credința populară că profiturile se deduc din venitul muncitorilor și al consumatorilor este complet eronată. Dacă dorim să aplicăm termenul de „deducție” aici, va trebui să spunem că acest surplus de profituri care depășesc pierderile, precum și sporurile de venit ale salariaților și ale posesorilor de pămînt sunt deduse din cîștigurile celor ce au creat capitalul adițional prin economiile lor. Economiile lor constituie vehicolul progresului economic, cel ce face cu putință întrebuințarea inovațiilor tehnologice și care sporește productivitatea și nivelul de trai. Antreprenorii sunt cei a căror activitate asigură cea mai economică utilizare a capitalului adițional. După cum nu ei înșiși sunt cei care economisesc, nici muncitorii și nici proprietarii de pămînt nu contribuie cu nimic la crearea condițiilor care generează ceea ce numim progres economic și creșteri ale nivelului de trai. Aceștia din urmă sunt, pe de o parte, beneficiarii economiilor altor oameni care creează capitalul adițional și, pe de altă parte, ai acțiunii antreprenoriale, care orientează acest capital adițional către satisfacerea celor mai imperative dorințe ale consumatorilor.

Economia regresivă este o economie în care cota de capital investit per capita scade. Într-o astfel de economie suma totală a pierderilor suportată de unii antreprenori depășește suma totală a profiturilor realizate de alții.

Calculul profiturilor și al pierderilor

Categoriile praxeologice originare de profit și pierdere sunt calități psihice ireductibile la o descriere interpersonală în termeni cantitativi. Ele sunt mărimi intensive. Diferența între valoarea scopului atins și cea a mijloacelor aplicate pentru atingerea lui reprezintă un profit, dacă este pozitivă și o pierdere, dacă este negativă.

Acolo unde există diviziune socială a eforturilor și cooperare, precum și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, calculul economic în termeni de unități monetare devine fezabil și necesar. Profiturile și pierderile devin calculabile ca fenomene sociale. Fenomenele psihice de profit și pierdere, din care sunt derivate în ultimă instanță acestea, rămîn, desigur, mărimi incalculabile, intensive.

Faptul că, în cadrul economiei de piață, profitul și pierderea antreprenorială sunt determinate prin operațiuni aritmetice, i-a indus pe mulți în eroare. Ei n-au reușit să înțeleagă că elementele esențiale care intră în acest calcul sunt estimări, provenind din înțelegerea specifică a antreprenorului cu privire la viitoarea configurație a pieței. Ei cred că aceste calcule pot fi examinate, verificate sau corectate de către un expert dezinteresat. Ei ignoră faptul că asemenea calcule sunt, de regulă, parte integrantă din anticiparea antreprenorială speculativă a unor condiții ulterioare incerte.

În cadrul acestui eseu, este suficient să ne referim doar la una din problemele contabilizării costurilor. Unul din obiectivele unei note de contabilizare a costurilor este stabilirea diferenței dintre prețul de achiziție a ceea ce se numește, în mod uzual, un echipament durabil de producție și valoarea sa prezentă. Această valoare prezentă este echivalentul monetar al contribuțiilor pe care echipamentul respectiv le va aduce la încasările viitoare. Nu există nici o certitudine în legătură cu viitoarea configurație a pieței și cu nivelul acestor încasări. Ele nu pot fi determinate decît printr-o anticipare speculativă făcută de antreprenor. Este absurd să se facă apel la un expert și să se substituie judecata sa arbitrară judecății antreprenorului. Expertul este obiectiv în măsura în care expertiza sa nu este afectată de vreo greșeală. Dar antreprenorul își pune în joc propria sa bunăstăre materială.

Desigur, legislația specifică anumite mărimi pe care le numește profituri și pierderi. Dar aceste mărimi nu sunt identice cu conceptele economice de profit și pierdere și nu trebuie confundate cu ele. Dacă o lege privitoare la impozite denumește o mărime profit, ea determină în consecință nivelul impozitelor percepute. Legea numește această mărime profit deoarece urmărește justificarea în ochii publicului a politicii fiscale instituționalizate prin ea. Ar fi mai corect din partea legiuitorului să lase deoparte denumirea de profit și să vorbească pur și simplu de baza de calcul a taxei percepute.

Tendința legislației fiscale este de a lua în calcul o mărime pe care o etichetează drept profit cît mai mare cu putință, astfel încît să sporească imediat bugetul public. Dar există alte legi, la care se manifestă tendința de a reduce mărimea pe care o etichetează drept profit. Codurile comerciale ale multor țări au fost și sunt ghidate de dorința de a proteja drepturile creditorilor. Ele urmăresc reducerea a ceea ce numesc profit, pentru a împiedica antreprenorul să aducă prejuducii creditorilor, retrăgînd în propriul său beneficiu o parte prea mare din încasările firmei sau corporației. Aceste tendințe s-au manifestat în evoluția uzanțelor comerciale privitoare la nivelul cotelor de depreciere.

Nu este necesar, aici, să insist asupra problemei falsificării calculului economic în condiții inflaționiste. Toată lumea începe să înțeleagă fenomenul profiturilor iluzorii, produsul marilor inflații din epoca noastră.

Neînțelegerea efectelor inflației asupra metodelor obișnuite de calcul al profiturilor își are originea în conceptul modern de profitor. Un antreprenor este catalogat drept profitor dacă registrul său contabil, care ia în calcul prețurile exprimate într-o monedă supusă inflației aflate în creștere rapidă, indică profituri pe care alții le consideră „excesive”. S-a întîmplat deseori, în multe țări, ca registrul profiturilor și al pierderilor cîte unui astfel de profitor, calculate în termenii unei monede non-inflaționate sau mai puțin inflaționate, să indice nu numai inexistența profiturilor, ci chiar pierderi considerabile.

Chiar dacă lăsăm de o parte, de dragul argumentației, orice referire la fenomenul profiturilor iluzorii induse de inflație, este limpede că epitetul de profitor exprimă o judecată de valoare arbitrară. În afara criteriului furnizat de invidia și resentimentele personale ale cenzorului, nu există nici un altul disponibil pentru a face distincția între cîștigurile profitorului și profiturile drept meritate.

Este într-adevăr ciudat că un logician eminent, de talia regretatei L. Susan Stebbing, nu a reușit deloc să sesizeze problema la care ne referim. Profesoara Stebbing includea conceptul de profituri excesive, realizate de profitori, printre conceptele care se referă la o distincție clară, de așa natură încît nu se poate trasa o graniță categorică între extreme. Distincția între profiturile excesive realizate de profitor, și „profiturile legitime”, spunea ea, este clară, deși nu este o distincție categorică.[2] Desigur, această distincție nu este clară decît prin raportare la un act legislativ care definește termenul de profituri excesive, așa cum este el întrebuințat în contextul actului respectiv. Dar nu la acest lucru se referea d-na Stebbing, care sublinia explicit că asemenea definiții legale sunt făcute „într-o manieră arbitrară, pentru scopurile practice ale administrației”. Ea utiliza epitetul de legitime fără vreo referire la statutele legale și definițiile lor. Dar este oare permisibil să întrebuințăm termenul de legitime, fără referire la nici un criteriu în raport cu care lucrul respectiv trebuie considerat legitim? Și există oare vreun alt criteriu disponibil pentru a face distincția între profiturile excesive ale profitorului și cele legitime, cu excepția celui furnizat de judecăți personale de valoare?

Profesoara Stebbing invoca faimoasele argumente acervus și calvus, ale logicienilor din vechime. Multe cuvinte sunt vagi, în măsura în care se aplică la caracteristici ce pot fi posedate în grade diferite. Este imposibil să trasăm o graniță categorică între cei ce au și cei ce nu au chelie. Este imposibil să definim cu precizie conceptul de chelie. Dar, ceea ce nu a reușit să observe profesoara Stebbing este că acea caracteristică, în funcție de care distingem între cei care au chelie și cei care nu au, se pretează la o definiție precisă. Este vorba de prezența sau absența părului pe capul unui om. Acesta este un reper clar și inambiguu, a cărui prezență sau absență se poate stabili prin observație și se poate exprima prin propoziții referitoare la existență. Vagă este doar limita de la care non-chelia se transformă în chelie. Pot apărea dezacorduri privitoare la determinarea acestei limite. Dar dezacordurile se referă numai la interpretarea convenției care atașează o anumită semnificație cuvîntului chelie. Ele nu implică nici un fel de judecăți de valoare. Este desigur posibil, ca în anumite cazuri concrete, diferența de opinie să fie determinată de simpatii. Dar aceasta este o altă problemă.

Caracterul vag al unor cuvinte precum „chel”, este similar celui inerent în cazul numeralelor sau pronumelor indefinite. Limbajul are nevoie de astfel de termeni, deoarece pentru multiple scopuri ale comunicării zilnice dintre oameni, stabilirea de cantități aritmetice exacte este inutilă și prea greoaie. Logicienii fac o mare greșeală în încercarea lor de a atribui precizia numeralelor definite unor astfel de cuvinte, al căror caracter vag este intenționat, el servind unor scopuri bine definite. Pentru un individ care plănuiește să viziteze orașul Seattle, informația că în acel oraș există multe hoteluri este suficientă. Dar o organizație care ține un congres la Seattle are nevoie de informații precise referitoare la numărul camerelor de hotel disponibile.

Eroarea profesoarei Stebbing constă în confundarea propozițiilor existențiale cu propozițiile de valoare. Lipsa de familiaritate cu problemele teoriei economice, pe care o denotă toate celelalte scrieri ale d-sale, altminteri valoroase, a indus-o în eroare. Ea nu ar fi comis asemenea gafe într-un domeniu pe care l-ar fi cunoscut mai bine. Ea n-ar fi declarat, de exemplu, că există o distincție clară între „drepturile de autor legitime” ale cuiva și „drepturile de autor ilegitime”, ci ar fi înțeles că nivelul cîștigurilor provenite din drepturile de autor depinde de aprecierea de care se bucură cartea în ochii publicului și că observatorul care critică nivelul acestor cîștiguri, nu face decît să-și exprime propria sa judecată de valoare.

———————————

[1]. Cf. Mises, Human Action, Yale University Press, 1949, pp. 305-307; Bureaucracy, Yale University Press, 1944, pp. 44-73.

[2]. Cf. L. Susan Stebbing, Thinking to Some Purpose, Pelican Books A44, pp. 185-187.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!