9. Producția capitalistă și problema monopolului

9. Producția capitalistă și problema monopolului

Capitolele anterioare au demonstrat că nu poate fi formulat nici un argument economic, și nici unul moral în favoarea socialismului. Socialismul este, din perspectivă economică și morală, inferior capitalismului. Ultimul capitol a arătat de ce socialismul este, cu toate aceste, un sistem social viabil, și a analizat caracteristicile socio-psihologice ale statului -instituția care întruchipează socialismul. Existența, stabilitatea și creșterea sa sunt fondate pe agresiune și pe sprijinul public pe statul reușește să-l provoace pentru agresiunea sa. Dar el obține acest lucru, în primul rând, printr-o politică de discriminare populară; adică o politică de mituire a unor oameni, prin acordarea de favoruri, pentru sprijinirea exploatării continue a altora; iar în al doilea rând, printr-o politică a participării populare la elaborarea politicilor, adică prin coruperea publicului și prin convingerea lui să joace jocul agresiunii, acordând potențialilor deținători de putere oportunitatea consolidată de a-și pune în aplicare schemele lor specifice de exploatare cu prilejul uneia dintre modificările viitoare ale politicilor.

Ne vom reîntoarce acum la economie, și vom analiza funcționarea unui sistem capitalist de producție -o economie de piață- ca alternativă la socialism, rotunjind astfel constructiv argumentul împotriva socialismului. În vreme ce capitolul final va fi dedicat problemei modului în care capitalismul rezolvă problema producției așa-numitelor „bunuri publice”, capitolul de față va explica ceea ce putem numi funcționarea normală a producției capitaliste și o va pune în contrast cu funcționarea normală a unui sistem al producției sociale sau de stat. Vom trece apoi la ceea ce se crede în general a fi o problemă specială, despre care se pretinde că ar arăta o deficiență economică specifică într-un sistem de producție pur capitalist: așa-numita problemă a producției monopoliste.

Ignorând pentru moment problemele speciale ale producției monopoliste și ale producției de bunuri publice, vom oferi trei motive structurale pentru care capitalismul este superior din punct de vedere economic în comparație cu alternativa socialistă. În primul rând, doar capitalismul poate aloca rațional (adică în funcție de evaluările consumatorilor) mijloacele de producție; în al doilea rând, doar capitalismul ne poate asigura că, date fiind calitatea oamenilor și alocarea resurselor, calitatea bunurilor produse va atinge nivelul optim, judecat din nou din perspectiva evaluărilor consumatorilor; iar în al treilea rând, presupunând alocarea factorilor de producție și calitatea produselor ca date, și judecând din nou din perspectiva evaluărilor consumatorilor, doar un sistem al pieței poate să garanteze faptul că valoarea factorilor de producție va fi eficient conservată în timp. [1]

Atâta vreme cât produce pentru piață, adică în vederea schimbului cu alți oameni sau alte firme, și supusă fiind regulii non-agresiunii împotriva proprietarilor naturali, fiecare firmă obișnuită își va folosi resursele pentru producția unor astfel de bunuri, și în acele cantități care, prin anticipație, promit un beneficiu din vânzări care să depășească cu cât mai mult costurile presupuse de utilizarea resurselor. Dacă beneficiul nu ar depăși costurile, atunci firma și-ar folosi resursele pentru producerea acelor bunuri în alte cantități sau pentru producerea altor bunuri. Și fiecare asemenea firmă trebuie să decidă în mod repetat daca o alocare sau o utilizare dată a mijloacelor sale de producție ar trebui sau nu să fie menținută sau dacă, datorită unei modificări a cererii sau anticipării unei astfel de modificări, este nevoie de o realocare a lor pentru alte utilizări. Întrebarea dacă resursele au fost sau nu utilizate astfel încât să producă maximum de valoare (maximum de profit), sau dacă o realocare dată ar fi cea mai economică, poate, desigur, să primească un răspuns, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în orice sistem economic ori social imaginabil, deoarece este întotdeauna nevoie de timp pentru a produce un bun și a-l aduce pe piață. Totuși, iar acest lucru este unul decisiv, există pentru fiecare firmă un criteriu obiectiv pentru a decide măsura în care deciziile sale alocaționale anterioare au fost sau nu corecte. Contabilitatea ne informează -și în principiu oricine dorește acest lucru poate să verifice aceste informații- dacă o alocare dată a factorilor de producție este sau nu economic rațională, și în ce măsură, nu doar pentru firmă în întregul ei, ci și pentru fiecare din subunitățile acesteia, atâta vreme cât există prețuri de piață pentru factorii de producție utilizați. Cum criteriul profitului și pierderilor este un criteriu ex post, și trebuie cu necesitate să fie astfel în orice sistem de producție datorită factorului timp implicat în producție, nu poate fi de nici un ajutor pentru a decide ex ante alocările viitoare. Cu toate acestea, din punctul de vedere al consumatorilor, procesul alocării și realocării resurselor poate fi conceput ca rațional, deoarece orice decizie alocațională este testată constant prin criteriul profitului și al pierderilor. Orice firmă care nu satisface acest criteriu este condamnată, într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, să se micșoreze sau chiar să fie eliminată total de pe piață, și doar acele afaceri care reușesc să satisfacă criteriul profitului și al pierderilor pot rămâne pe piață și, eventual, pot să crească și să prospere. Fără îndoială, instituționalizarea acestui criteriu nu ne asigură (așa cum nici un alt criteriu nu ne-ar putea vreodată asigura) că fiecare decizie particulară a firmei se va dovedi, în termenii evaluărilor consumatorilor, rațională. Totuși, prin eliminarea celor cu o slabă capacitate anticipativă și prin întărirea poziției celor care reușesc constant anticipări corecte, ea ne asigură că schimbările structurale ale întregului sistem de producție, care au loc în timp, pot fi descrise ca mișcări constante înspre o utilizare mai rațională a resurselor și ca un proces nesfârșit de direcționare și redirecționare a factorilor de producție din domeniile de producție mai puțin profitabile înspre cele care au, pentru consumator, o mai mare valoare. [2]

Situația se schimbă în întregime odată cu intrarea în scenă a statului, iar raționalitatea este înlocuită, din punctul de vedere al consumatorului (pentru care, să ne amintim, are loc producția) cu arbitrariul. Fiind diferit de firmele obișnuite prin aceea că i se permite să obțină venituri prin mijloace non-contractuale, statul nu este forțat să evite pierderile dacă dorește să supraviețuiască, așa cum trebuie să facă restul producătorilor. Mai curând, pentru că îi este permis să stabilească impozite și reglementări, statul este în poziția de a determina unilateral dacă să subvenționeze sau nu, în ce măsură, și pentru ce perioadă de timp, propriile activități productive. De asemenea, statul poate decide unilateral ce competitor potențial poate să concureze cu el. În esență, aceasta înseamnă că statul devine independent de criteriul cost-profit. Dar dacă nu mai este forțat să testeze continuu prin acest criteriu diferitele utilizări pe care le dă resurselor, adică dacă nu mai este nevoit să-și reajusteze cu succes alocările resurselor la schimbările în cererea consumatorilor pentru a supraviețui ca producător, atunci succesiunea deciziilor alocative în întregul ei poate fi privit ca un proces decizional arbitrar, irațional. Nu mai există, pur și simplu, un mecanism de selecție care să elimine acele „mutații” alocative care ignoră constant, sau prezintă o nepotrivire față de cererea consumatorilor. [3] A spune că procesul alocării resurselor devine arbitrar în absența funcționării eficiente a criteriului profitului și pierderilor nu înseamnă că deciziile care trebuie să fie, într-un fel sau altul, luate, nu sunt supuse nici unei constrângeri, ci sunt pur întâmplătoare. Nu sunt, și fiecare astfel de decizie înfruntă anumite constrângeri impuse celui care o ia. Dacă, de exemplu, alocarea factorilor de producție este decisă democratic, atunci este evident că ea trebuie să facă apel la majoritate. Dar, fie că o decizie este supusă unor astfel de constrângeri sau este luată în mod autocratic, respectând starea opiniei publice așa cum este ea văzută de autocrat, ea este totuși arbitrară din punctul de vedere al consumatorilor care cumpără sau nu cumpără, voluntar, produsul în cauză. [4] Astfel, alocarea resurselor în aceste condiții, oricare ar fi ea și oricum s-ar modifica în timp, presupune o utilizare risipitoare a unor mijloace rare. Eliberat de necesitatea de a obține profituri pentru a supraviețui ca instituție deservindu-i pe consumatori, statul înlocuiește în mod necesar raționalitatea cu haosul alocațional. M. Rothbard rezumă precis problema, după cum urmează:

Cum poate el (guvernul, statul) să știe dacă e cazul să construiască drumul A sau drumul B, dacă să investească într-un drum sau într-o școală -de fapt, cât de mult să cheltuiască pentru fiecare din activitățile sale? Nu există un mod rațional de a aloca fondurile, și nici măcar de a decide ce fonduri să aloce. Atunci când există o criză de profesori, de săli de clasă, de polițiști sau de străzi, guvernământul și susținătorii săi au un singur răspuns: mai mulți bani. De ce acest răspuns nu este niciodată dat pe piața liberă? Motivul este că banii trebuie să fie retrași din alte utilizări în investiții sau în consum…iar această retragere trebuie să fie justificată. Această justificare este dată de testul profitului și al pierderii: indicația că sunt satisfăcute cele mai urgente nevoi ale consumatorilor. Dacă o firmă sau un produs realizează profituri mari pentru proprietari, iar aceste profituri este de așteptat să continue, vor fi investiți bani suplimentari; dacă nu, și dacă apar pierderi, vor fi retrași bani din acea industrie. Testul profitului și al pierderii servește ca un ghid critic pentru direcționarea fluxului de servicii productive. Nu există un astfel de test la dispoziția guvernământului, care nu are nici o modalitate rațională de a decide cât de mulți bani să cheltuiască, fie în total, fie într-un domeniu de producție specific. Cu cât cheltuiește mai mult, cu atât mai multe servicii poate să ofere -dar unde să se oprească? [5]

În afara alocării defectuoase a factorilor de producție, ce rezultă din decizia de a acorda statului dreptul special de a apropria venituri în mod non-contractual, producția de stat implică o reducere a calității bunurilor produse, oricare ar fi ele. Din nou, o firmă obișnuită, orientată înspre profit, poate să-și mențină dimensiunile sau chiar să crească doar dacă își poate vinde produsele la un astfel de preț și într-o astfel de cantitate care să-i permită cel puțin să-și recupereze costurile de producție. De vreme ce cererea pentru bunurile sau serviciile produse depinde fie de calitatea lor relativă, fie de preț -acesta fiind unul dintre multele criterii ale calității- așa cum sunt percepute ele de consumatori, producătorii trebuie să se preocupe constant de „calitatea percepută a produsului” sau de „cât de ieftin este produsul”. O firmă este dependentă, pentru continuarea existenței sale, doar de achizițiile voluntare ale consumatorilor, deci nu există pentru o firmă capitalistă nici un standard de calitate definit arbitrar (inclusiv așa-numitele standarde științifice sau tehnologice de calitate) de către un pretins expert sau comitet de experți. Pentru ea, nu există decât calitatea așa cum este percepută de consumatori. Încă o dată, acest criteriu nu garantează inexistența unor produse sau servicii de slabă calitate sau prea scumpe oferite pe piață, deoarece producția necesită timp, iar testul vânzărilor vine abia după ce produsele au apărut pe piață. Iar lucrurile trebuie să stea așa în orice sistem al producerii de bunuri. Cu toate acestea, faptul că fiecare firmă capitalistă trebuie să se supună acestui test și să-l treacă pentru a evita eliminarea sa de pe piață garantează o poziție suverană pentru consumatori și pentru evaluările lor. Doar dacă calitatea produselor este constant îmbunătățită și ajustată la gusturile consumatorilor, poate o firmă să supraviețuiască și să prospere.

Povestea se schimbă imediat ce statul se implică în producerea de bunuri. Odată ce beneficiile viitoare devin independente de vânzări care să acopere costurile -așa cum stau în mod tipic lucrurile atunci când statul produce un bun- nu mai există nici un motiv pentru care un astfel de producător să fie preocupat de calitatea produsului, în același mod în care ar trebui să fie preocupată o instituție dependentă de vânzări. Dacă venitul viitor al producătorului poate fi asigurat, indiferent dacă produsele sau serviciile oferite își merită sau nu banii (din perspectiva evaluărilor consumatorilor), de ce să facă acesta eforturi speciale pentru a îmbunătăți ceva? Mai precis, chiar dacă presupunem că angajații statului ca intreprindere productivă cu dreptul de a impozita și de a reglementa unilateral competitivitatea potențialilor săi rivali sunt, în medie, la fel de interesați sau de dezinteresați de munca lor ca și cei care lucrează într-o firmă dependentă de profituri [6] și, în plus, că ambele grupuri de angajați și de muncitori sunt în medie la fel de interesate sau de dezinteresate de creșterea sau scăderea propriilor venituri, calitatea produselor, măsurată în termenii cererii consumatorilor și relevată de cantitatea cumpărată, trebuie totuși să fie mai slabă într-o intreprindere de stat decât într-o firmă privată, deoarece venitul angajaților de stat ar fi mult mai puțin dependent de calitatea produselor. În consecință, ei vor tinde să dedice relativ mai puține eforturi pentru a produce produse de calitate, și mai mult timp și efort vor fi dedicate pentru a face ceea ce lor, dar nu în mod necesar și consumatorilor, le-ar plăcea să se întâmple. [7] Numai dacă cei ce lucrează la stat ar fi supraoameni sau îngeri, în timp ce toți ceilalți ar fi oameni obișnuiți, inferiori lor, ar putea rezultatul fi unul diferit. Dar același rezultat, adică o inferioritate a calității bunurilor produse de stat, ar fi obținut și dacă rasa umană în general ar suferi cumva o îmbunătățire: dacă ar lucra într-o intreprindere de stat, până și îngerii ar produce bunuri de o mai slabă calitate decât cele produse de colegii lor îngeri care ar lucra în firmele private, dacă munca ar presupune pentru ei fie și cele mai mici costuri.

În fine, în afara faptului că doar un sistem al pieței poate asigura o alocare rațională a resurselor rare, și că doar firmele capitaliste pot garanta o producție despre a cărei calitate să se poată spune că este una optimă, există și un al treilea motiv structural pentru superioritatea economică, chiar pentru eficiența de nedepășit a unui sistem de producție capitalist. Numai prin operațiile forțelor pieței este posibilă utilizarea eficientă a resurselor în timp, în orice alocare dată, adică este posibilă evitarea suprautilizării și a subutilizării resurselor. Această problemă a fost deja discutată în cap.3, cu referire la socialismul în stil rus. Care sunt constrângerile instituționale asupra deciziilor unei firme orientate către profit, în privința gradului de exploatare sau de conservare a resurselor sale în domeniul de producție în care sunt ele utilizate? Evident, proprietarul unei astfel de firme ar ar fi și proprietarul factorilor de producție sau al resurselor, la fel ca și al produselor pentru a căror producție sunt ele utilizate. Astfel, venitul său (cuvânt folosit aici într-un sens mai larg) constă din două părți: venitul obținut din vânzarea produselor, după scăderea diverselor costuri de operare; și valoarea factorilor de producție, care poate fi transpusă în venit curent, dacă proprietarul s-ar decide să-i vândă. Instituționalizarea unui sistem capitalist -o ordine socială bazată pe proprietatea privată- implică astfel stabilirea unei structuri a inițiativei în care oamenii ar încerca să-și maximizeze venitul, în privința ambelor componente. Ce înseamnă acest lucru? [8] Fiecare act de producție afectează evident ambele dimensiuni menționate ale venitului. Pe de altă parte, atâta vreme cât factorii de producție nu sunt nelimitați, adică atâta vreme cât ei sunt bunuri rare, și nu libere, fiecare act de producție implică o deterioare a valorii factorilor de producție. Presupunând că există proprietate privată, se produce o situație în care fiecare firmă încearcă în mod constant să nu permită costurilor marginale de producție (adică scăderii valorii factorilor de producție ce rezultă din utilizarea lor) să devină mai mari decât beneficiile marginale, și în care există, cu ajutorul contabilității, un instrument de verificare a succesului sau eșecului unor astfel de încercări. Dacă un producător nu ar reuși să-și îndeplinească obiectivul și dacă scăderea valorii capitalului ar fi mai mare decât creșterea venitului obținut din vânzări, atunci venitul total (în sensul larg al termenului) al proprietarului s-ar reduce. Astfel, proprietatea privată este un instrument instituțional pentru prevenirea supraexploatării capitalului sau, dacă aceasta se întâmplă, pentru pedepsirea, prin pierderi de venit, a proprietarului care a permis să se întâmple. Acest lucru face posibil ca valorile produse să fie mai mari decât cele pierdute în timpul producției. În special, proprietatea privată este o instituție prin care este stabilită o inițiativă de a ajusta eficient gradul de conservare sau de consum al unei cantități date de capital dintr-un domeniu specific de producție la schimbările anticipate ale prețului. Dacă, de exemplu, prețul viitor al petrolului ar fi de așteptat să crească deasupra nivelului curent, atunci valoarea capitalului utilizat pentru producția de petrol ar crește imediat, la fel ca și costul marginal presupus de producția unității marginale de produs. Astfel, firma ar fi imediat îmboldită să reducă producția și să sporească în concordanță gradul de conservare, deoarece utilitatea marginală a produsului pe piața prezentă se află încă la un nivel nemodificat. Pe de altă parte, dacă ar fi de așteptat ca prețurile viitoare ale petrolului să scadă sub nivelul prezent, rezultatul ar fi o scădere imediată a valorii capitalului și a costurilor marginale, iar firma ar începe imediat să-și utilizeze mai intens capitalul disponibil, deoarece prețurile pe piața prezentă ar fi încă relativ mai mari. Și, fără îndoială, ambele reacții sunt exact cele dezirabile din punctul de vedere al consumatorilor.

Dacă este comparat modul de funcționare al unui sistem capitalist de producție cu situația instituționalizată ori de câte ori statul ia în grija sa mijloacele de producție, vom vedea că există diferențe izbitoare. Acest lucru este adevărat mai ales dacă statul este o democrație parlamentară modernă. In acest caz, managerii unei firme pot avea dreptul de a primi benficiile obținute din vânzări (după scăderea costurilor de operare) dar, cel mai important lucru, ei nu au dreptul de a-și apropria privat sumele provenite dintr-o posibilă vânzare a factorilor de producție. În acest context, inițiativa de a folosi economic în timp un capital dat este drastic redusă. De ce? Deoarece dacă cineva are dreptul de a-și apropria privat venitul din vânzarea producției, dar nu are dreptul de a-și apropria câștigurile sau pierderile în valoarea capitalului, care rezultă dintr-un grad dat de utilizare a capitalului, atunci structura instituționalizată a inițiativei nu este aceea de a maximiza venitul total -adică avuția socială totală în termenii evaluărilor consumatorilor- ci mai curând aceea de a maximiza venitul obținut din vânzări pe seama unor pierderi în valoarea capitalului. De ce, de exemplu, ar trebui un funcționar guvernamental să reducă gradul de exploatare al unei cantități date de capital și să treacă la o politică de conservare atunci când se așteaptă ca prețurile bunurilor produse să crească în viitor? Evident, avantajul unei astfel de politici de conservare (valoarea sporită a capitalului ce rezultă de aici) nu poate fi exploatat privat. Pe de altă parte, prin adoptarea unei astfel de politici, venitul său din vânzări ar scădea, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ar renunța la conservare. Pe scurt, a conserva capitalul ar însemna a avea toate dezavantajele și nici un avantaj. Prin urmare, dacă managerii de stat nu sunt supra-oameni, ci ființe umane preocupate de propriile avantaje, trebuie să tragem concluzia că suprautilizarea capitalului existent și scăderea nivelului de viață al consumatorilor sunt consecințe necesare ale oricărei producții de stat, în comparație cu situația existentă în capitalism.

Este destul de sigur că, în acest punct, cineva ar putea argumenta că, deși nu se îndoiește de ceea ce s-a spus până acum, lucrurile ar sta de fapt diferit, iar deficiențele unui sistem pur al pieței libere ar ieși la lumină imediat ce s-ar examina cazul special al producției monopoliste. Iar producția monopolistă va apărea cu necesitate în capitalism, cel puțin pe termen lung. Nu doar criticii marxiști, ci și economiștii ortodocși formulează adesea acest pretins contra-argument. [9] Ca răspuns la această teză, vom formula patru obiecții. În primul rând, experiența istorică arată că, contrar tezei criticilor, nu există o tendință de lărgire a monopolurilor într-un sistem neîngrădit al pieței. În plus, există temeiuri teoretice pentru a ne îndoi că o astfel de tendință ar deveni vreodată dominantă pe o piață liberă. În al treilea rând, chiar dacă ar avea loc, dintr-un motiv sau altul, un astfel de proces al monopolizării crescânde, el ar fi inofensiv din punctul de vedere al consumatorilor, cu condiția ca intrarea liberă pe piață să fie într-adevăr asigurată. Iar în al patrulea rând, conceptul de prețuri de monopol ca distincte de și în contrast cu prețurile concurențiale este, într-o economie capitalistă, iluzoriu.

În ceea ce privește dovezile istorice, dacă teza criticilor capitalismului ar fi adevărată, ar trebui să ne așteptăm la o tendință mai pronunțată de monopolizare într-un capitalism de tip laissez-faire relativ mai liber, mai neîngrădit și mai puțin reglementat decât într-un sistem relativ mai strict reglementat al capitalismului „bunăstării” sau al capitalismului „social”. Totuși, istoria ne oferă dovezi exact pentru rezultatul contrar. Există un acord general privitor la evaluarea perioadei istorice dintre 1867 și primul război mondial ca fiind o perioadă relativ mai capitalistă a istoriei Statelor Unite, și a perioadei ulterioare ca fiind, comparativ, una a înmulțirii reglementărilor economice și a creșterii legislației privitoare la asistența oferită de stat. Totuși, la o analiză comparativă, vom vedea nu doar că în prima perioadă evoluția înspre monopolizare și concentrarea afacerilor a fost mai puțin pregnantă, ci și că s-a putut observa tot atunci o tendință constantă de creștere a severității concurenței și de scădere aproape continuă a prețurilor. [10] Iar această tendință a fost stopată și inversată doar atunci când, în decursul timpului, sistemul pieței a devenit din ce în ce mai obstrucționat și a fost distrus de intervenția statului. Monopolizarea crescândă s-a instalat doar atunci când oamenii de afaceri importanți au reușit să convingă guvernul să intervină în sistemul dur al concurenței și să adopte o legislație regulativă, impunând un sistem al concurenței „ordonate” pentru a proteja marile firme existente de competiția ucigătoare care se năștea în jurul lor. [11] G. Kolko, un teoretician de stânga și deci un martor cu siguranță de încredere, cel puțin pentru criticii de stânga, își rezumă cerecetările asupra problemei după cum urmează:

A existat în timpul acestei (prime) perioade o tendință dominantă de creștere a concurenței. Concurența era inacceptabilă pentru mulți oameni de afaceri și lideri financiari importanți, iar mișcarea de concentrare a fost în mare măsură o reflexie a încercărilor nereușite ale marilor firme de a aduce sub control tendințe irezistibile…Pe măsură ce apăreau noi competitori, iar puterea economică se difuza în rândurile unei națiuni în expansiune, a devenit evident pentru mulți oameni de afaceri importanți că doar guvernul central ar putea (controla și stabiliza) economia…Ca o ironie, contrar consensului istoricilor, nu existența monopolurilor a cauzat intervenția guvernului în economie, ci lipsa lor. [12]

Aceste concluzii, care se află în clară contradicție cu multe dintre opiniile comune asupra subiectului, sunt susținute, în plus, de considerații teoretice. [13] Monopolizarea înseamnă că un anumit factor de producție este retras din sfera pieței. Nu există comerț cu acel factor, ci proprietarul lui se angajează tocmai în restrângerea comerțului. Dacă lucrurile stau așa, atunci nu există prețuri de piață pentru factorul de producție monopolizat. Dar dacă nu există un preț de piață pentru el, atunci proprietarul lui nu mai poate evalua costurile monetare presupuse de retragerea de pe piață și de utilizarea acelui factor într-un mod oarecare. Cu alte cuvinte, proprietarul nu-și mai poate calcula profiturile și nu se mai poate asigura, fie și doar ex post facto, că obține într-adevăr cele mai mari profituri posibile din investițiile sale. Astfel, presupunând că antreprenorul este cu adevărat interesat în a realiza cel mai mare profit posibil (lucru pe care, fără îndoială, criticii îl asumă întotdeauna), el ar trebui să ofere continuu pe piață factorii de producție monopolizați, pentru a fi sigur că îi utilizează în cel mai profitabil mod și că nu există o altă utilizare mai profitabilă, care să facă mai profitabilă vânzarea factorilor decât păstrarea lor. Se pare, deci, că am ajunge la rezultatul paradoxal că monopolistul, pentru a-și maximiza profiturile, trebuie să aibă un interes permanent de a renunța la poziția sa de proprietar al factorului de producție retras de pe piață și, în schimb, să-i dorească includerea în sfera pieței.

Mai mult, cu fiecare act suplimentar de monopolizare, problema proprietarului factorilor de producție monopolizați -aceea că, datorită imposibilității calculului economic, nu se mai poate asigura că acei factori sunt într-adevăr utilizați în cel mai profitabil mod- devine tot mai acută. Lucrurile stau așa, în special, pentru că trebuie să facem asumpția realistă că monopolistul nu doar că nu este omniscient, ci și că cunoașterea sa privitoare la bunurile și serviciile concurente viitoare disponibile pentru consumatori pe piețe viitoare devine tot mai limitată pe măsură ce procesul de monopolizare avansează. Pe măsură ce factorii de producție sunt retrași de pe piață, și pe măsură ce se lărgește cercul consumatorilor deserviți de bunurile produse cu acești factori, devine tot mai puțin probabil ca monopolistul, incapabil să mai utilizeze calculul economic, să mai poată stăpâni toate informațiile relevante necesare pentru a detecta cea mai profitabilă utilizare a factorilor săi de producție. Devine, în schimb, mai probabil ca, în cursul unui astfel de proces de monopolizare, alți oameni sau alte grupuri de oameni să perceapă, dată fiind dorința lor de a realiza profituri angajându-se în producție, moduri mai profitabile de a utiliza factorii monopolizați. [14] Nu neapărat pentru că ei ar fi antreprenori mai buni, ci pur și simplu pentru că ei ocupă poziții diferite în timp și spațiu, devenind astfel tot mai conștienți de oportunitățile antreprenoriale a căror detectare devine tot mai dificilă și mai costisitoare pentru monopolist, cu fiecare nou pas pe calea monopolizării. De aceea, probabilitatea ca monopolistul să fie convins să-și vândă factorii de producție altor producători –nota bene: cu scopul de a-și spori astfel profiturile- crește cu fiecare pas suplimentar către monopolizare. [15]

Să presupunem însă că se întâmplă totuși, dintr-un motiv sau altul, ceea ce experiența istorică, la fel ca și teoria, dovedește că este improbabil să se întâmple. Și să presupunem direct cazul cel mai extrem care poate fi imaginat: cel în care există o singură firmă, un super-monopolist, ca să spunem așa, care oferă toate bunurile și serviciile disponibile pe piață, și care este unicul cumpărător de forță de muncă. Ce implică această stare de lucruri cu privire la satisfacerea consumatorilor presupunând, desigur, că super-monopolistul și-a câștigat și menținut poziția fără a face apel la utilizarea agresiunii? În primul rând, acest lucru înseamnă, evident, că nimeni nu poate avea nici o revendicare validă împotriva proprietarului acestei firme; ea îi aparține în întregime și în mod legitim. În al doilea rând, înseamnă că nu există nici o limitare a dreptului cuiva de a boicota orice schimb posibil. Nimeni nu este obligat să muncească pentru monopolist sau să cumpere ceva de la el, și fiecare poate face orice dorește cu câștigurile pe care le-a obținut din muncă. Le poate consuma sau le poate economisi, le poate folosi pentru scopuri productive sau non-productive, sau se poate asocia cu alții pentru a-și uni fondurile pentru orice afacere comună. Dar, dacă lucrurile stau așa, atunci existența monopolurilor nu ne-ar permite să spunem decât atât: este clar că monopolistul în cauză nu a văzut nici o posibilitate de a-și spori venitul vânzându-și mijloacele de producție, sau o parte dintre ele, căci altfel ar fi făcut-o. Și nimeni altcineva nu a sesizat vreo șansă de a-și spori venitul licitând pentru factorii de producție ai monopolistului sau devenind la rândul său un capitalist economisind, transformând avuția privată folosită non-productiv în capital productiv sau unindu-și forțele cu ale altora, căci altfel ar fi făcut-o. Dar atunci, dacă nimeni nu a sesizat, vreo șansă de a-și spori venitul fără a face apel la agresiune, ar fi evident greșit să vezi ceva în neregulă la un astfel de super-monopol. Dacă el ar lua ființă într-adevăr în cadrul creat de o economie de piață, acest lucru nu ar dovedi decât că super-monopolistul a oferit într-adevăr consumatorilor bunurile și serviciile cele mai intens dorite, în cel mai eficient mod.

Rămâne însă problema prețurilor de monopol. [16] Nu implică oare un preț de monopol o ofertă suboptimală de bunuri pentru consumatori, și nu constituie acest lucru o excepție importantă de la funcționarea în general economic superioară a capitalismului? Într-un fel, la această întrebare s-a răspuns deja prin explicația de mai sus că nici chiar un super-monopolist, dacă apare prin funcționarea pieței, nu poate fi considerat ca dăunător pentru consumatori. Dar, în orice caz, teoria care pretinde că prețurile de monopol sunt categoric diferite de prețurile concurențiale a fost prezentată într-un limbaj diferit, tehnic, și prin urmare merită un tratament special. Rezultatul acestei analize, cu nimic surprinzător acum, nu face decât să întărească ceea ce am spus deja: monopolul nu constituie o problemă specială care ne oblige să amendăm regula generală că o economie de piață este cu necesitate mai eficientă decât orice sistem socialist sau etatist. Care este definiția „prețurilor de monopol” și, prin contrast, a „prețurilor concurențiale”, conform ortodoxiei economice (care, în această problemă, include și așa-numita școală austriacă de economie, reprezentată de L. v. Mises)? Definiția care urmează este una tipică:

Monopolul este o precondiție pentru apariția prețurilor de monopol, dar nu este singura precondiție. Este necesară îndeplinirea unei condiții suplimentare, mai precis a unei forme anume a curbei cererii. Simpla existență a monopolului nu înseamnă nimic în această privință. Editorul unei cărți cu copyright este un monopolist. Dar el ar putea să nu reușească să vândă nici măcar un singur exemplar, oricât de mic ar fi prețul cerut. Nu orice preț la care un monopolist vinde o marfă monopolizată este un preț de monopol. Prețurile de monopol sunt doar acele prețuri la care este mai avantajos pentru monopolist să restrângă cantitatea totală ce urmează a fi vândută, decât să-și extindă vânzările până la limita pe care ar permite-o o piață concurențială. [17]

Oricât de plauzibilă ar părea această distincție, vom argumenta că nici producătorul însuși, nici vreun observator neutru nu ar putea vreodată să decidă dacă prețurile obținute în realitate pe piață sunt prețuri de monopol sau concurențiale, pe baza criteriului „ofertei restrânse sau extinse” oferit prin definiția de mai sus. Pentru a înțelege acest lucru, să presupunem că există un monopolist, în sensul de „unic producător al unui bun dat”. Intrebarea dacă un bun dat este diferit sau identic cu alte bunuri produse de alte firme nu este una la care se poate răspunde ex ante pe baza unor analize comparative ale acestor bunuri în termenii proprietăților lor fizice sau chimice, ci la care trebuie întotdeauna să se răspundă ex post facto, pe baza tratamentului și evaluărilor diferite sau identice pe care le primesc aceste bunuri din partea cumpărătorilor pe piețe viitoare. Astfel, fiecare producător, indiferent ce ar produce, poate fi considerat, în momentul luării deciziilor, un monopolist potențial în acest sens al termenului. Care este,atunci, decizia pe care el, la fel ca și toți ceilalți producători, trebuie să o ia? El trebuie să decidă cât de mult să producă din bunul în cauză, pentru a-și maximiza venitul monetar (considerațiile privind alte venituri, non-monetare, considerându-se a fi date). Pentru a putea face acest lucru, el trebuie să anticipeze care va fi forma curbei cererii pentru produsul în cauză, atunci când acesta va ajunge pe piață, și trebuie să ia în considerare diferitele costuri de producție aferente producerii unor cantități diferite din acel bun. Pasul următor va fi să stabilească cantitatea pe care o va produce la acel punct în care beneficiile obținute din vânzări, adică cantitatea de bunuri produsă înmulțită cu prețul unei unități de bun, din care se scad costurile de producție implicate de producerea acelei cantități, vor fi maxime. Să presupunem că se întâmplă acest lucru și că se întâmplă de asemenea ca monopolistul să aibă dreptate în privința curbei viitoare a cererii, prin aceea că întreaga cantitate de pe piață va fi vândută la prețul cerut. Acum, se pune întrebarea dacă acest preț este unul concurențial sau unul de monopol. Așa cum a arătat M.N. Rothbard în analiza sa deschizătoare de drumuri dar îndelung neglijată a problemei monopolurilor, nu avem cum să știm acest lucru. A fost cantitatea de bunuri produsă „restrânsă” pentru a profita de cererea inelastică și deci a fost vorba despre un preț de monopol, sau prețul obținut a fost unul concurențial stabilit pentru a vinde o cantitate de bunuri extinsă „până la punctul pe care l-ar permite o piață concurențială”? Nu avem nici un mod de a decide. [18] În mod clar, fiecare producător va încerca întotdeauna să fixeze cantitatea produsă la nivelul deasupra căruia cererea ar deveni elastică, iar beneficiile sale ar fi mai mici datorită prețurilor reduse. El se angajează astfel în practici restrictive. În același timp, pe baza estimărilor sale privitoare la forma curbelor viitoare ale cererii, fiecare producător va încerca întotdeauna să-și extindă producția până la punctul în care costul marginal de producție (costul de oportunitate al non-producerii unei unități dintr-un bun alternativ cu ajutorul factorilor rari de producție blocați în procesul producerii unei noi unități din x) va egala prețul unei unități din x pe care se așteaptă să-l obțină la nivelul respectiv al ofertei. Atât restrângerea, cât și expansiunea, sunt parte a maximizării profitului și a formării prețurilor de piață, și nici unul dintre aceste două aspecte nu poate fi separat de celălat pentru a opera o distincție validă între acțiunea monopolistă și cea concurențială.

Să presupunem acum că, la următorul punct de luare a deciziilor, monopolistul decide să reducă cantitatea de bunuri produsă de la un nivel mai înalt la unul mai jos, și să presupunem că el reușește într-adevăr să-și asigure astfel beneficii mai mari decât anterior. Nu ar fi acesta un exemplu clar de preț de monopol? Iarăși, răspunsul trebuie să fie negativ. De data aceasta, motivul va fi imposibilitatea de a distinge între această „restricție” realocativă și o realocare „normală” care să țină cont de schimbările în structura cererii. Orice eveniment care poate fi interpretat într-un fel poate fi interpretat și în celălalt, și nu există nici un mijloc de a decide deoarece, încă o dată, cele două sunt în esență două aspecte ale unuia și aceluiași lucru: ale acțiunii, ale alegerii. Același rezultat, adică o restrângere a ofertei, însoțită nu de prețuri mai mari, ci de preturi suficient de mari pentru a spori benficiul total obținut din vânzări, ar fi obținut dacă monopolistul care, de exemplu, produce un sortiment unic de mere se confuntă cu creșterea cererii pentru merele sale (o formă ascendentă a curbei cererii) și simultan cu o creștere chiar mai pronunțată a cererii de portocale (o pantă ascendentă chiar mai abruptă a curbei cererii). Ïn această situație, de asemenea, el ar obține beneficii mai mari reducând cantitatea de mere, deoarece între timp prețul de piață anterior pentru merele sale a devenit unul subconcurențial. Iar dacă dorește să-și maximizeze profiturile, în loc să-și extindă pur și simplu producția de mere până la limita pe care ar permite-o cererea sporită, ar trebui să utilizeze acum pentru producția de portocale o parte dintre factorii de producție pe care-i folosise pentru a produce mere, deoarece între timp au apărut schimbări în sistemul prețurilor relative. Ce se întâmplă însă dacă monopolistul care-și restrânge producția de mere nu se angajează în producția de portocale cu factorii acum disponibili, ci pur și simplu nu face nimic cu aceștia? Din nou, acest lucru ar indica faptul că, în afara creșterii cererii pentru mere, între timp a avut loc o creștere chiar mai mare a cererii pentru un alt bun -pentru timpul liber (mai precis, a cererii pentru timp liber din partea monopolistului, care este la rândul său un consumator). Explicația ofertei restrânse de mere poate fi găsită în modificarea prețului relativ al timpului liber (în locul prețului portocalelor) în comparație cu cel al altor bunuri.

Nici din perspectiva monopolistului însuși, nici din cea a unui observator neutru, nu se poate distinge conceptual o acțiune restrictivă de o realocare normală care urmează schimbărilor anticipate în structura cererii. Întotdeauna când monopolistul se angajează în activități restrictive urmate de creșterea prețurilor, el trebuie prin definiție să utilizeze factorii de producție disponibilizați pentru un scop considerat mai valoros, ceea ce înseamnă că se adaptează la schimbările în cererea relativă. După cum rezumă M.N. Rothbard:

Nu putem utiliza „restrângerea producției” ca test pentru prețul de monopol în contrast cu cel concurențial. Trecerea de la un preț sub-concurențial la unul concurențial implică de asemenea o restrângere a producției acelui bun însoțită, desigur, de o creștere a producției în alte domenii, cu ajutorul factorilor disponibilizați. Nu există nici un mod de a distinge o astfel de restrângere și expansiunea corelată de pretinsa situație a „prețului de monopol”. Dacă restrângerea este însoțită de creșterea timpului liber al proprietarului factorului muncă, mai curând decât de creșterea producției unui alt bun de pe piață, este totuși vorba despre creșterea cererii pentru un bun de consum -timpul liber. Nu există nici un mod de a determina dacă „restrângerea” a avut ca rezultat un preț „de monopol” sau unul „concurențial”, sau în ce măsură a fost implicat motivul creșterii timpului liber. A defini prețul de monopol ca preț obținut prin vânzarea unei cantități mai mici dintr-un produs la un preț mai mare este prin urmare fără sens, de vreme ce aceeași definiție se aplică atât prețului „concurențial” cât și celui „subconcurențial”. [19]

Analiza problemei monopolului, deci, nu ne oferă nici un temei pentru a modifica descrierea făcută mai sus modului normal de funcționare al unei economii a pieței pure și superiorității sale față de orice sistem de producție socialist sau etatist. Nu doar că este extrem de improbabil, empiric și teoretic, să aibă loc un proces de monopolizare ci, chiar dacă ar avea loc, ar fi inovensiv din punctul de vedere al consumatorilor. În cadrul creat de un sistem al pieței, prețul de monopol nu poate fi distins de o creștere normală de preț rezultată din creșterea cererii și din modificarea prețurilor realtive. Iar cum fiecare acțiune restrictivă este simultan una de extindere, a spune că o restrângere a producției într-un domeniu, însoțită de o creștere a venitului total, implică o alocare defectuoasă a factorilor de producție și exploatarea consumatorilor, este pur și simplu un non-sens. Neînțelegerea prezentă într-un astfel de raționament a fost evidențiată cu acuratețe în următorul pasaj, dintr-o lucrare târzie a lui L. v. Mises, în care el respinge implicit propria sa poziție ortodoxă asupra problemei prețurilor de monopol, citată mai sus. El spune:

Un antreprenor care are la dispoziție 100 de unități de capital folosește, de exemplu, 50 de unități pentru a produce p și 50 de unități pentru a produce q. Dacă ambele domenii sunt profitabile, este straniu să-l condamnăm că nu a folosit mai mult, să spunem 75 de unități, pentru a produce p. El ar putea să crească producția de p doar reducând corespunzător producția lui q. Dar am putea găsi același nod și în papura producției lui q. Dacă cineva îl condamnă pe antreprenor că nu a produs mai mult p, trebuie să-l condamne și pentru a nu fi produs mai mult q. Ceea ce înseamnă că antreprenorul este condamnat pentru existența unei rarități a factorilor de producție și pentru faptul că pământul nu este țara unde curge lapte și miere. [20]

Nu există o problemă a monopolului ca problemă specială pentru a cărei rezolvare este cerută acțiunea statului. [21] De fapt, doar atunci când intră statul în scenă se naște o problemă reală, neiluzorie, a monopolului și a prețurilor de monopol. Statul este singura organizație ale cărei prețuri și practici de afaceri pot fi conceptual distinse de alte prețuri și practici, și ale cărei prețuri și practici pot fi numite „prea mari” și „exploatatoare” într-un mod complet obiectiv, non-arbitrar. Acestea sunt prețuri și practici pe care consumatorii nu sunt dispuși să le plătească și să le accepte voluntar, ci care le sunt impuse prin amenințări cu recurgerea la violență. Și doar pentru o instituție atât de privilegiată cum este statul este normal să ne așteptăm și la un proces permanent de creștere a monopolizării și concentrării. Prin comparație cu toate celelalte intreprinderi, care sunt supuse controlului consumatorilor care le cumpără sau nu, voluntar, produsele, intreprinderea „stat” este o organizație care îi poate impozita pe oameni fără a avea nevoie de acceptul lor, și care poate impune reglementări asupra utilizării pe care o dau oamenii proprietății lor, fără a avea nevoie de consimțământul acestora pentru a o face. Acest lucru conferă evident statului, în comparație cu alte instituții, un enorm avantaj în competiția pentru resurse rare. Dacă presupunem doar că reprezentații statului sunt la fel de motivați de profit ca și oricine altcineva, rezultă din această poziție privilegiată că organizația „stat” trebuie să prezinte o tendință relativ mai pronunțată de creștere decât orice altă organizație. Intr-adevăr, deși nu există dovezi pentru teza că un sistem de piață ar provoca o tendință de creștere monopolistă, teza că un sistem etatist ar face acest lucru este susținută de ample dovezi istorice.


[1] Asupra acestui punct, cf. de asemenea cap. 3 mai sus și cap.10 mai jos.

[2] Despre funcția profitului și a pierderii, cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, cap.15; și „Profit and Loss” în Planning for Freedom, South Holland,1974; M.N.Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.8.

[3] Despre economia guvernământului, cf. în special M.N.Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.5.

[4] În ceea ce privește controlul democratic al alocărilor, diferitele sale deficiențe au devenit destul de evidente. De exemplu, J. Buchanan și R. Wagner (The Consequences of Mr. Keynes, London, 1978, p.19) scriu: „Concurența pe piață este continuă; la fiecare produs cumpărat, cumpărătorul poate alege între vânzători aflați în concurență. Concurența politică este intermitentă; în general, consecințele unei decizii durează pentru un număr determinat de ani. Concurența pe piață permite mai multor competitori să supraviețuiască simultan…Competiția politică are un rezultat de tip”totul sau nimic”…În condițiile concurenței pe piață, cumpărătorul poate avea în mod rezonabil o certitudune cu privire la ceea ce cumpără. În condițiile concurenței politice, cumpărătorul cumpără de fapt serviciile unui agent pe care nu-l poate controla…Mai mult, pentru că politicianul trebuie să-și asigure cooperarea unei majorități de politicieni, sensul votului dat unui politician este mai puțin clar decât al ‘votului’ pentru o firmă privată.” (Asupra acestui punct, cf. de asemenea J. Buchanan, „Individual Choice in Voting and the Market”, în Fiscal Theory and Political Economy, Chapel Hill, 1962; pentru un tratament mai general al problemei, vezi J. Buchanan și G. Tullock, The Calculus of Consent, Ann Arbor, 1962.)

Ceea ce s-a trecut de obicei cu vederea, totuși -în special de către cei care încearcă să facă o virtute din faptul că democrația dă fiecăruia o putere de vot egală, pe când suveranitatea consumatorului permite „voturi” inegale- este deficiența cea mai importantă: aceea că într-un sistem al suveranității consumatorului oamenii pot avea voturi inegale dar, în orce caz, ei își exercită controlul exclusiv asupra acelor lucruri pe care le-au dobândit prin apropriere originară sau prin contract, și prin urmare sunt obligați să se comporte moral. Într-o democrație a producției, se presupune că fiecare ar avea ceva de spus în privința unor lucruri pe care nu le-a dobândit astfel, și prin urmare are interesul nu doar de a crea instabilitate legală, cu toate efectele sale negative asupra formării capitalului, ci, mai mult, de a acționa imoral. Asupra acestui punct, cf. de asemenea L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, cap.31; de asemenea cf. cap.8 de mai sus.

[5] M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, p.176

[6] Aceasta este, fără îndoială, o asumpție foarte generoasă, deoarece este aproape cert că așa-zisul sector public de producție atrage dintru început un tip diferit de persoane și se mândrește cu un număr neobișnuit de mare de angajați ineficienți, leneși și incompetenți.

[7] Cf. L.v. Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944; Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp.172 ș.u.; și For A New Liberty, New York, 1978, cap.10; de asemenea M. și R., The Tiranny of the Status Quo, New York, 1984, pp.34-51.

[8] Pentru ceea ce urmează, cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, cap.23.6; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.7, în special 7, 4-6; „Conservation in the Free Market”, în Egalitarianism As A Revolt Against Nature, Washington, 1974; și For A New Liberty, New York, 1978, cap.13.

[9] Pentru aceasta și pentru ce urmează, cf. L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, 3.2

[10] J.W. McGuire (Business and Society, New York, 1963, pp.38-39), spune astfel: „Din 1865 până în 1897, prețurile an de an în scădere au făcut dificilă planificarea viitorului de către oamenii de afaceri. În multe domenii, noile legături feroviare au avut ca rezultat naționalizarea pieței la est de Mississippi, și chiar micile firme din orașele mici au fost obligate să concureze cu alte firme, adesea mai mari, din alte locuri. Pe scurt, era o epocă minunată pentru consumatori și înspăimântătoare pentru producători, mai cu seamă deoarece concurența devenea din ce în ce mai severă.”

[11] Asupra acestui punct, cf. G. Kolko, The Triumph of Conservatism, Chicago, 1967; și Railroads and Regulations, Princeton, 1965; J. Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State, Boston, 1968; M.N. Rothbard și R. Radosh (eds), A New History of Leviathan, New York, 1972.

[12] G. Kolko, The Triumph of Conservatism, Chicago, 1967, pp.4-5; cf. de asemenea cercetărilor lui M. Olson, The Logic of Collective Action, Cambridge, 1965, în măsura în care organizațiile de masă (în special sindicatele) nu sunt nici ele fenomene de piață, ci își datorează existența acțiunii legislative.

[13] Pentru ceea ce urmează, cf. L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, 3.2; și Human Action, Chicago, 1966, cap.25-26; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, pp.544 ș.u.; pp.585 ș.u.; și „Ludwig von Mises and Economic Calculation under Socialism”, în L. Moss (ed.), The Economics of Ludwig von Mises, Kansas City, 1976, pp.75-76.

[14] Cf. F.A. Hayek, Individualism and Economic Order, Chicago, 1948, în special cap.9; I. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, Chicago, 1973.

[15] În privința marilor proprietăți, în special asupra pământului, Mises observă că ele sun create și menținute de forțe din afara pieței; de violența coercitivă și de un sistem legal aplicat de stat care scoate în afara legii sau îngreunează vinderea pământului. „Niciunde și nicicând nu au luat ființă marile proprietăți asupra pământului prin funcționarea forțelor economice ale pieței. Fondate pe violență, ele au fost menținute numai prin violență. Imediat ce latifundiile sunt atrase în sfera tranzacțiilor de pe piață, ele încep să se sfărâme, până când în cele din urmă dispar cu totul…Că este greu chiar și azi să fie menținute latifundiile într-o economie de piață, este demonstrat de încercările de a crea instituții legislative de cum ar fi ‘Fideikomiss’ și instituții legale corelate cum ar fi „moștenirea prin substituție” în Anglia…Nicicând nu a fost proprietatea asupra mijloacelor de producție mai puternic concentrată decât în timpul lui Pliniu, atunci când jumătate din provincia Africa era deținută de șase oameni, sau decât în perioada merovingiană, atunci când biserica poseda cea mai mare parte a pământului francez. Și nicăieri în lume nu este marea proprietate asupra pământului mai puțin prezentă decât în America de Nord capitalistă.” (Socialism, Indianapolis, 1981, pp.325-326).

[16] Pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.10, în special pp. 586 ș.u.; de asemenea W. Block, „Austrian Monopoly Theory. A Critique”, în Journal of Libertarian Studies, 1977

[17] L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p.359; cf. de asemenea oricărui manual curent, cum ar fi P. Samuelson, Economics, New York, 1976, p.500.

[18] Cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.10, în special pp.604-614.

[19] M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, p.607

[20] L.v. Mises, „Profit and Loss”, în Planning for Freedom, South Holland, 1974, p.116.

[21] De fapt, din punct de vedere istoric, politica guvernamentală anti-trust a fost exclusiv o practică de a oferi concurenților cu mai puțin succes instrumentele legale de a stânjeni operațiile rivalilor cu mai mult succes. Pentru o reunire impresionantă de studii de caz asupra acestei probleme, cf. D. Armentano, Antitrust and Monopoly, New York, 1982; de asemenea Y. Brozen, Is Government the Source of Monopoly? And Other Essays, San Francisco, 1980.

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?