8. Asistența și statul asistențial

391

Chiar dacă o inhibare strictă este mult mai bună decât primirea cu brațele deschise și proclamarea „drepturilor” asistaților, poziția liberală autentică cere abolirea completă a asistenței de stat și recursul la caritatea privată, bazată cu necesitate pe ajutarea „săracilor merituoși” să ia calea independenței cât mai rapid cu putință. […] Este rușinos să încerci să impui, chiar și fără coerciție, „valorile clasei de mijloc” sau „burgheze” culturii naturale a clasei de jos, cu glorioasa ei spontaneitate. Poate că e foarte bine așa; dar apoi nu te aștepta – sau chiar pretinde – ca aceeași burghezie care muncește din greu să fie forțată să susțină și să subvenționeze aceste valori parazitare ale leneviei și iresponsabilității, pe care le detestă – și care sunt evident disfuncționale pentru supraviețuirea oricărei societăți. Dacă oamenii vor să fie „spontani”, n-au decât să fie pe timpul și cu resursele lor, și să suporte consecințele acestei decizii, nu să folosească forța de coerciție a statului pentru a-i obliga pe cei muncitori și lipsiți de „spontaneitate” să ia asupra lor consecințele. Pe scurt, sistemul asistențial trebuie abolit.

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

De ce avem o criză a asistenței

Aproape toată lumea, indiferent de ideologie, cade de acord că ceva este profund în neregulă cu picajul accelerat al sistemului asistențial al Statelor Unite, un sistem în care o proporție din ce în ce mai mare a populației duce o viață trândavă de asistat, cu pretenții obligatorii asupra producției restului societății. Câteva date și comparații vor schița unele din dimensiunile aceste probleme galopante. În 1934, în mijlocul celei mai mari depresiuni din istoria americană, la nadirul vieții noastre economice, cheltuielile totale ale statului pentru asistență socială erau de 5,8 miliarde de dolari, din care plățile directe pentru asistență („ajutorul public”) era de 2,5 miliarde de dolari. În 1976, după patru decade în care am avut cel mai mare avânt din istoria Americii, când am ajuns să avem cel mai mare nivel de trai din istoria lumii, cu un nivel relativ scăzut de șomaj, cheltuielile statului pe asistența socială însumau 331,4 miliarde, din care cheltuielile asistențiale directe ajungeau la 48,9 miliarde. Pe scurt, cheltuielile totale cu asistența socială au crescut în aceste patru decade cu imensa rată de 5.614%, iar ajutorul asistențial direct cu 1.856%. Altfel spus, cheltuielile cu asistența socială au crescut cu o medie de 133,7% pe an în intervalul 1934-1976, iar asistența directă a crescut cu 44,2% pe an.

Dacă ne concentrăm mai departe de asistența directă, aflăm că cheltuielile au rămas cam aceleași din 1934 până în 1950, iar apoi au decolat în stratosferă, odată cu avântul postbelic. Mai exact, între anii 1950-1976, ajutorul asistențial a crescut cu imensul ritm de 84,4% pe an.

Acum, unele dintre aceste creșteri enorme pot fi puse pe seama inflației, care a diluat valoarea și puterea de cumpărare a dolarului. Dacă ajustăm aceste date la inflație, punându-le în termeni de „dolari constanți din 1958” (i.e., fiecare dolar având în mare aceeași putere de cumpărare ca dolarul din 1958), atunci valorile relevante arată așa: 1934 – cheltuieli sociale totale de 13,7 miliarde de dolari; ajutor asistențial direct, 5,9 miliarde. În 1976 – cheltuieli sociale totale de 247,7 miliarde; ajutor asistențial direct, 36,5 miliarde.

Deci, chiar dacă corectăm aceste date pentru a ține cont de inflație, cheltuielile statului cu asistența socială au crescut cu suma imensă de 1.789%, sau 42,8% pe an în acești 42 de ani, iar ajutorul asistențial direct a crescut cu 519%, sau 12,4% pe an. Mai mult, dacă privim la valorile ajutorului asistențial direct din anii 1950 și 1976, ajustate cu inflația, aflăm că cheltuielile asistențiale au crescut, în anii de boom, cu 1.077%, sau 41,4% pe an.

Dacă ajustăm mai departe aceste valori pentru a ține cont de creșterea populației (populația americană totală era în 1934 de 126 de milioane și de 215 milioane în 1976), tot avem o creștere de aproape 10 ori a cheltuielilor asistențiale totale (de la 108 de dolari la 1.152 de dolari pe persoană, în dolari constanți din 1958), și mai mult de o triplare a ajutorului public direct (de la 47 de dolari în 1934, la 170 de dolari pe persoană în 1976).

Să mai vedem câteva comparații: din 1955 până în 1976 – ani ai unei mari prosperități – numărul total de persoane asistate a crescut de cinci ori, de la 2,2 la 11,2 milioane. Din 1952 până în 1970, numărul de copii cu vârste până în 18 ani a crescut cu 42%; numărul celor asistați, însă, a crescut cu 400%. Populația totală a stagnat, însă numărul de asistați din New York a sărit de la 330.000 în 1960, la 1,2 milioane în 1971. Este clar, ne paște o criză asistențială.[1]

Criza pare și mai mare dacă includem în „plățile asistențiale” toate ajutoarele sociale pentru săraci. Astfel, „ajutoarele pentru nevoiași” la nivel federal aproape că s-au triplat din 1960 până în 1969, sărind de la 9,5 miliarde de dolari la 27,7 miliarde. Asistența de stat și cea locală a crescut de la 3,3 miliarde în 1935, la 46 de miliarde, o creștere de 1.300%! Cheltuielile asistențiale totale pentru 1969, la nivel federal, de stat și local, au însumat suma uluitoare de 73,7 miliarde.

Cei mai mulți oameni cred că a ajunge asistat este un proces exterior pentru clienții asistați, aproape ca o calamitate naturală (ca o erupție vulcanică sau ca un tsunami) care se întâmplă dincolo și în ciuda voinței asistaților. Se spune de obicei că „sărăcia” este cauza din care indivizii sau familiile recurg la ajutorul statului. Dar, orice criteriu am folosi pentru definirea sărăciei, pe baza oricărui nivel ales al veniturilor, este de netăgăduit că numărul persoanelor și familiilor de sub acel „prag al sărăciei” a scăzut continuu din anii 1930, nu viceversa. Astfel, gradul de sărăcie nu prea poate explica creșterea spectaculoasă a clientelei asistate.

Soluția acestei enigme se clarifică dacă este înțeles faptul că numărul beneficiarilor de asistență este dat de ceea ce, în economie, se cheamă o „funcție de ofertă pozitivă”; cu alte cuvinte, dacă stimulentele de a trece pe asistență sunt mai mari, listele de asistați se lungesc și același lucru se va întâmpla dacă stimulentele de a nu trece pe asistență devin mai slabe. Este bizar faptul că nimeni nu contestă acest fenomen în oricare altă zonă a economiei. Să presupunem, de exemplu, că cineva (fie statul, fie un miliardar țicnit, nu asta importă aici) oferă 10.000 de dolari în plus oricui va lucra într-o fabrică de pantofi. Este evident că în industria încălțămintei se va multiplica oferta de lucrători dornici. Același lucru se va întâmpla atunci când piedicile sunt reduse, e.g., dacă statul promite că va scuti fiecare lucrător din încălțăminte de plata impozitelor pe venit. Dacă începem să aplicăm asistaților aceeași analiză ca în toate celelalte arii ale vieții economice, dezlegarea enigmei asistenței devine clară ca lumina zilei.

Care sunt, atunci, stimulentele și piedicile pentru a trece pe asistență și cum s-au schimbat în timp? În mod clar, un factor extrem de important este relația dintre venitul care se poate câștiga din asistență, în comparație cu venitul care se câștigă din munca productivă. Să presupunem, simplu, că salariul „mediu” sau curent (considerat în mod foarte grosier salariul pe care l-ar primi un lucrător „mediu”) dintr-o anumită zonă este de 7.000 de dolari pe an. Să presupunem, de asemenea, că venitul care ar putea fi obținut din asistență este de 3.000 de dolari pe an. Aceasta înseamnă că din muncă se va câștiga net în medie (înainte de taxe) 4.000 de dolari pe an. Să presupunem acum că plata asistențială urcă la 5.000 de dolari pe an (sau, alternativ, că salariul mediu este redus la 5.000 de dolari). Diferența, câștigul net care se obține prin muncă, a fost acum înjumătățită de la 4.000 la 2.000 de dolari pe an. Este logic că rezultatul va fi o creștere a listelor de asistați (care se va accentua și mai mult, dacă ținem cont că lucrătorii de 7.000 de dolari vor avea de plătit taxe mai mari pentru a-i susține pe asistații înmulțiți și neplătitori de taxe). Ne putem aștepta, așadar ca dacă – așa cum a și fost cazul – nivelul plăților asistențiale crește mai repede decât salariile medii, un număr din ce în ce mai mare va umple listele de asistați. În exemplul nostru, dacă asistența crește la 5.000 de dolari pe an, la ce ne putem aștepta de la lucrătorii care câștigă 4.000, 5.000 sau chiar 6.000 de dolari pe an? Salariatul de 5.000 de dolari pe an care înainte câștiga o diferență de 2.000 de dolari față de asistat, acum vede că diferența a fost redusă la zero, că nu câștigă mai mult – chiar mai puțin, după plata taxelor – decât asistatul care este susținut să stea degeaba de către stat. Este oare de mirare că și el va trece la goana după asistență?

Mai exact, în perioada dintre 1952 și 1970, când numărul asistaților a crescut de 5 ori, de la 2 la 10 milioane, câștigul mediu lunar al unei familii asistate a crescut de mai mult de două ori, de la 82 la 187 de dolari, o creștere de aproape 130%, într-o perioadă când prețurile bunurilor de consum au crescut cu doar 50%. Mai mult, în 1968, Comisia pentru Bugetul Cetățenesc a orașului New York a comparat primele zece state ale Uniunii care înregistrau cea mai mare creștere a numărului de asistați cu cele zece state care aveau cea mai mică rată de creștere. Comisia a descoperit că beneficiile asistențiale lunare medii în statele cu creșterea cea mai rapidă era de două ori mai mare decât în statele cu creșterea cea mai înceată. (Plățile asistențiale lunare pe persoană au fost în medie de 177 de dolari în primul grup de state și de doar 88 de dolari în cel de-al doilea grup.)[2]

Un alt exemplu al impactului plăților asistențiale mari și al relației cu salariile oferite pentru lucru a fost citat de Comisia McCone, care a investigat protestul Watts din 1965. Comisia a stabilit că o slujbă plătită cu salariul minim obținea aproximativ 220 de dolari pe lună, din care trebuiau suportate cheltuieli legate de muncă, precum îmbrăcămintea și transportul. În schimb, familia medie asistată din zonă primea între 177 și 238 de dolari pe lună, din care nu trebuiau deduse cheltuieli legate de muncă.[3]

Un alt factor puternic în umflarea listelor de asistați este dispariția din ce în ce mai accentuată a diferitelor stimulente solide de a nu trece pe asistență. Principala piedică a fost dintotdeauna stigmatul pe care fiecare persoană asistată obișnuia să îl simtă, stigmatul de a fi un parazit ce trăiește de pe urma producției, în loc să contribuie la producție. Acest stigmat a fost eliminat din societate de către valorile cu care este încărcat socialismul modern; mai mult, agențiile guvernamentale și lucrătorii sociali au fost ei înșiși din ce în ce mai dornici să le întindă covorul roșu și chiar să îi îndemne pe oameni să treacă pe asistență cât mai rapid cu putință. Imaginea „clasică” a lucrătorului social era aceea a cuiva care ajută oamenii să se ajute ei înșiși, care îi sprijină pentru a-și atinge și păstra independența, pentru a fi pe picioarele lor. Pentru asistați, scopul lucrătorilor sociali obișnuia să fie acela de a-i ajuta să iasă de pe listele de asistați cât mai curând. Dar, acum, lucrătorii sociali au un scop opus: de a încerca să pună cât mai mulți oameni pe listele de asistați, de a le promova și proclama „drepturile”. Rezultatul a fost o continuă relaxare a condițiilor de eligibilitate, o reducere a procedurilor birocratice, și o renunțare treptată la aplicarea cerințelor de rezidență, lucru sau chiar de venit, pentru a primi asistență. Oricine sugerează, oricât de timid, că cei asistați ar trebui să fie obligați să accepte slujbe și să renunțe la asistență este considerat o lepră morală reacționară. Și, pe măsură ce vechiul stigmat este din ce în ce mai slab, oamenii tind să treacă din ce în ce mai rapid pe asistență, în loc de a se feri de ea. Irving Kristol a scris tranșant despre „explozia asistențială” din anii 1960:

Această „explozie” a fost creată – în parte intenționat, în mai mare parte fără intenție, de autoritățile publice și de funcționarii care executau politici publice în cadrul unui „război contra sărăciei”. Iar aceste politici au fost propuse și aplicate de mulți dintre aceiași oameni care mai apoi au fost atât de uimiți de „explozia statului asistențial”. Nu este de mirare că le-a luat ceva timp până să-și dea seama că problema pe care încercau să o rezolve era problema pe care o creau.

Aici … sunt motivele pentru „explozia statului asistențial” din anii 1960:

1. Numărul de persoane sărace care sunt eligibile pentru asistență va crește pe măsură ce este lărgită definiția „sărăciei” și „necesității”. Războiul contra sărăciei a lărgit aceste definiții oficiale; în consecință, a apărut automat o creștere a numărului „eligibililor”.

2. Numărul săracilor eligibili care depun efectiv formularele pentru primirea asistenței va crește pe măsură ce beneficiile asistențiale cresc – așa cum s-a întâmplat în anii 1960. Atunci când plățile asistențiale (și beneficiile asociate, cum ar fi cele aferente programului Medicaid sau voucherelor alimentare) concurează cu salariile mici, mulți săraci vor prefera în mod rațional să apeleze la asistență. În prezent, în New York, la fel ca în multe alte orașe mari, beneficiile asistențiale concurează și chiar depășesc salariile scăzute.

3. Neparticiparea celor eligibili la programele asistențiale – o neparticipare bazată pe mândrie sau ignoranță sau frică – va scădea dacă se organizează campanii pentru „recrutarea” lor. O astfel de campanie a fost lansată cu succes în anii 1960 de (a) diverse organizații comunitare sponsorizate și finanțate de către Oficiul pentru Oportunitate Economică, (b) Mișcarea pentru Drepturi Asistențiale și (c) tagma lucrătorilor sociali, care era acum populată de absolvenți de facultate care considerau că este datoria lor morală să-i ajute pe oameni să obțină asistență – în loc să-i ajute să nu mai necesite asistență, așa cum se întâmpla înainte. În plus, tribunalele cooperau prin înlăturarea diverselor obstacole legale (de exemplu, cerințele privind reședința)…

Cumva, faptul că mai mulți oameni sărmani sunt asistați, primind beneficii mai generoase, nu pare să fi făcut din această țară un loc mai plăcut traiului – nici măcar pentru săracii asistați, a căror situație nu pare să fie evident mai bună decât atunci când erau săraci și neasistați. Ceva pare că nu a funcționat; politica socială plină de compasiune a socialiștilor a dus la tot soiul de consecințe neanticipate și perverse.[4]

Spiritul care anima în trecut tagma lucrătorilor sociali era unul cu totul diferit – și liberal. Se baza pe două principii: (a) orice ajutor și beneficiu asistențial trebuie să fie voluntar, oferit mai degrabă prin agenții private decât prin mijloacele coercitive ale statului; și (b) scopul ajutorului trebuie să fie acela de a-l ajuta pe primitor să devină independent și productiv cât mai curând cu putință. Bineînțeles, logica ultimă este ca (b) să rezulte din (a), din moment ce nu există agenție privată care să poată accesa fondurile practic nelimitate ce se pot mulge de la îndelung răbdătorii plătitori de taxe. Deoarece fondurile caritabile private sunt strict limitate, nu încape loc pentru ideea de „drepturi” asistențiale, definite ca creanțe nelimitate și permanente asupra producției altora. Un alt corolar al limitării fondurilor era că lucrătorii sociali înțelegeau că nu încape discuție despre ajutorarea prefăcuților, celor care refuzau să lucreze sau celor care foloseau asistența ca pe o schemă de îmbogățire; astfel, s-a conturat distincția dintre săracii „merituoși” și cei „nemerituoși”. Astfel, agenția laissez-faire engleză din secolul XIX numită Societatea pentru Organizarea Carității includea în categoria sărmanilor nemerituoși care nu erau eligibili pentru ajutor pe aceia care nu aveau nevoie de sprijin, pe impostori și pe cei a căror „situație este datorată neglijenței sau risipei și pentru care nu este speranță de a deveni independenți de … asistența caritabilă în viitor”[5]

Liberalismul englez de tip laissez-faire, chiar dacă accepta asistența guvernamentală prin „Legea Sărmanilor”, insista asupra unui efect de descurajare, nu doar prin condițiile stricte de eligibilitate, ci și prin crearea unor condiții destul de neplăcute în azilurile de muncă încât să se asigure că ajutorul este ceva foarte respingător, mai degrabă decât o oportunitate atractivă. Pentru „săracii nemerituoși”, cei responsabili pentru propria soartă, abuzul sistemului de ajutorare nu putea fi frânat decât prin „facerea lui cât mai neplăcut pentru solicitanți, adică prin obligativitatea (ca regulă generală) de a fi supus unui test de muncă sau de a locui într-un azil de muncă.”[6]

Chiar dacă o inhibare strictă este mult mai bună decât primirea cu brațele deschise și proclamarea „drepturilor” asistaților, poziția liberală autentică cere abolirea completă a asistenței de stat și recursul la caritatea privată, bazată cu necesitate pe ajutarea „săracilor merituoși” să ia calea independenței cât mai rapid cu putință. În Statele Unite nu a existat asistență de stat până în Depresiunea din anii 1930 și totuși – într-o epocă în care nivelul de trai era mult mai scăzut – nu se murea de foame pe străzi. Un program de ajutorare privată cu foarte mult succes în prezent este cel al Bisericii Mormone, care cuprinde trei milioane de membri. Acești oameni remarcabili, hăituiți de sărăcie ș persecuții, au emigrat în Utah și în statele învecinate în secolul XIX și, prin economisire și muncă asiduă, s-au ridicat la un nivel general de prosperitate și belșug. Foarte puțini mormoni recurg la ajutoare asistențiale; ei sunt educați să fie independenți, pe propriile picioare și să evite sprijinul public. Mormonii sunt credincioși râvnitori și și-au asumat cu succes aceste valori. Mai mult, Biserica Mormonă gestionează un program extins de ajutorare privată pentru membrii săi – bazat, iarăși, pe principiul sprijinirii membrilor să atingă independența cât mai rapid posibil.

Să observăm, de exemplu, următoarele principii din „Programul asistențial” al Bisericii Mormone:

Încă de la organizarea sa în anul 1830, Biserica i-a încurajat pe membrii săi să își obțină și să își păstreze independența; a încurajat economisirea și a sprijinit formarea unor industrii care să creeze locuri de muncă; a fost gata în orice moment să-i ajute pe credincioșii aflați în nevoi.

În 1936, Biserica Mormonă a dezvoltat un

Program bisericesc de asistență … un sistem prin care blestemul leneviei să fie stârpit, relele dependenței de ajutorul public să fie alungate, iar independența, munca productivă, cumpătarea și respectul de sine să fie readuse în sânul poporului nostru. Scopul Bisericii este să-i ajute pe oameni să se ajute singuri. Munca trebuie adusă la rangul de principiu de căpătâi al vieții membrilor Bisericii noastre.[7]

Asistenții sociali care lucrează în programul mormon sunt instruiți să acționeze în consecință:

Credincioși acestui principiu, lucrătorii sociali vor educa și sfătui pe membrii Bisericii să se susțină cu toate forțele de care sunt capabili. Nici un mormon adevărat nu se va feri, dacă este în putere, de povara propriei sale susțineri. Atât timp cât este capabil, sub înrâurirea Celui Atotputernic și cu propriile puteri, își va obține cele necesare vieții.[8]

Obiectivele imediate ale programului asistențial sunt:

1. Să ducă la ocuparea lucrativă a celor care sunt capabili de muncă. 2. Să ofere locuri de muncă în cadrul Programului asistențial, pe cât este posibil, pentru cei care nu se pot angaja în slujbe plătite. 3. Să obțină mijloacele cu care să sprijine pe cei aflați în nevoie, pentru care Biserica își asumă responsabilitatea, cu cele necesare traiului.[9]

În măsura în care este posibil, acest program este înfăptuit de grupuri mici, descentralizate și pornite de la firul ierbii:

Familiile, vecinii, congregațiile, clerul și alte unități organizaționale ale Bisericii ar putea să dorească formarea unor grupuri mici pentru întrajutorare. Aceste grupuri ar putea să planteze și să strângă recoltele, să proceseze alimentele, să depoziteze mâncare, haine sau combustibil și să inițieze alte proiecte pentru beneficiul mutual.[10]

Concret, clerul preoțesc și episcopal este sfătuit să își ajute confrații să devină independenți:

În cadrul activităților seculare, episcopul privește problema fiecărei persoane capabile și aflate în nevoie ca pe o problemă temporară, având grijă de ea până când este în stare să se ajute singură. Preoții trebuie să privească problema membrului nevoiaș ca pe o problemă continuă, până când nevoile seculare, dar și cele spirituale, sunt satisfăcute. De exemplu – un episcop oferă ajutor unui artizan sau meseriaș care este șomer și nevoiaș; o adunare preoțească îl asistă în căutarea unei slujbe și încearcă să se asigure că devine complet independent și activ, prin datoriile preoțești.

Activitățile concrete de reabilitare pentru membrii nevoiași care sunt impuse adunărilor preoțești includ:

1. Găsirea de slujbe permanente pentru membrii adunărilor și pentru membrii familiilor lor. În unele cazuri, prin pregătirea în cadrul școlilor comerciale, prin ucenicie și pe alte căi, adunările i-au asistat pe membrii lor în calificarea pentru locuri de muncă mai bune. 2. Asistarea membrilor adunărilor și a familiilor lor în deschiderea propriilor afaceri.[11]

Obiectivul principal al Bisericii Mormone este găsirea unor locuri de muncă pentru șomeri.

Găsirea unor slujbe potrivite, în cadrul Programului asistențial, este o responsabilitate majoră a membrilor adunării preoțești. Ei și membrii Societății de Ajutorare ar trebui să fie tot timpul alerți în găsirea unor oportunități de angajare. Dacă fiecare membru al comitetului de supraveghere pentru asistență își face bine treaba în această privință, cei mai mulți șomeri vor fi angajați lucrativ la nivel de grup sau de conducere.[12]

Când alți membri sunt reabilitați pe cont propriu, biserica poate ajuta cu un mic împrumut, iar membrii clerului pot garanta rambursarea din propriile fonduri. Acei mormoni care nu pot fi plasați la locuri de muncă sau pe cont propriu „trebuie să primească, pe cât posibil, de lucru în cadrul proprietăților Bisericii.” Biserica insistă ca cel care primește ajutor să muncească în cât mai mare măsură:

Este imperativ ca cei care primesc ajutor din programul de depozitare al episcopatului să lucreze în măsura capacităților lor, câștigând astfel ceea ce primesc. … Munca unui individ în programele de asistență trebuie considerată mai degrabă temporară, decât permanentă. Trebuie, însă, să continue atât timp cât individul primește asistență prin programul episcopal de depozitare. În acest fel, bunăstarea spirituală a oamenilor va fi asigurată, în timp ce sunt satisfăcute nevoile sale seculare. Sentimentele de neîncredere în sine vor fi înlăturate.[13]

Dacă nu pot face alte munci, episcopul îi poate însărcina pe cei care primesc asistență să îi ajute pe membrii individuali care au nevoie de ajutor, iar cei care sunt ajutați răsplătesc Biserica la nivelul de piață al salariilor. În general, în schimbul asistenței, cei care o primesc sunt solicitați să aducă ce contribuții pot la programul asistențial al Bisericii, fie sub formă monetară, de produse, sau de muncă.[14]

Pe lângă acest sistem cuprinzător de ajutorare privată pe principiul susținerii independenței, Biserica Mormonă îi descurajează puternic pe membrii săi să apeleze la asistența publică. „Se cere ca oficialii Bisericii să sublinieze cât de important este ca fiecare individ, fiecare familie și fiecare comunitate bisericească să devină independentă și să nu apeleze la ajutorul public.” Și: „Căutarea și acceptarea ajutorului public direct cheamă adesea blestemul leneviei și hrănește celelalte rele ale asistenței. Distruge independența, hărnicia, cumpătarea și respectul de sine.”[15]

Nu există un model mai bun decât cel al Bisericii Mormone pentru un program asistențial privat, voluntar, rațional și individualist. Dacă asistența guvernamentală ar fi abolită, ne putem aștepta ca numeroase astfel de programe pentru întrajutorarea rațională să apară peste tot în țară.

Exemplul admirabil al Bisericii Mormone demonstrează că ceea ce determină cine sau câți de mulți sunt cei care apelează la asistența publică sunt valorile morale și culturale, mai degrabă decât nivelul venitului. Un alt exemplu este grupul albanezilor americani din New York.

Albanezii americani sunt un grup extrem de sărac, iar în New York sunt aproape invariabil locuitori ai mahalalelor sărace. Nu prea există statistici, dar venitul lor mediu este cu siguranță mai mic decât cel al foarte mediatizaților negri sau al portoricanilor. Și totuși, nici un albanez nu este pe ștatele de plată ale programelor asistențiale. De ce? Pentru că sunt mândri și independenți. După cum afirma un lider al lor: „Albanezii nu cerșesc, iar pentru albanezi a primi asistență este totuna cu a primi pomeni pe stradă.”[16]

Un caz similar este cel al comunității catolice decăzute și sărmane din Northside, în Brooklin, New York, alcătuită în mare din polonezi americani. În ciuda veniturilor scăzute, sărăciei și a caselor vechi și ruinate din zonă, nu există aproape nici un asistat în această comunitate de aproximativ 15.000 de oameni. De ce? Rudolph J. Stobierski, președintele Consiliului de Dezvoltare a Comunității din Northside, a oferit răspunsul: „Consideră că asistența este o insultă.”[17]

În plus față de impactul religiei și diferențelor etnice asupra valorilor, profesorul Banfield, în strălucita sa carte The Unheavenly City, a demonstrat importanța a ceea ce el numește cultura „clasei superioare”, sau a „clasei inferioare”, în influențarea valorilor membrilor. Definițiile „clasei” la Banfield nu sunt legate strict de nivelul venitului sau de statut, dar tind să se suprapună puternic cu aceste definiții mai comune. Definițiile sale de axează pe diversele atitudini vizavi de prezent și viitor: membrii claselor superioare și de mijloc tind să fie orientați către viitor, să aibă scopuri clare, să fie raționali și disciplinați. Oamenii din clasa inferioară, pe de altă parte, tind să aibă o puternică orientare către prezent, sunt capricioși, hedoniști, lipsiți de scopuri clare și, deci, fără dorința de a-și găsi un loc de muncă sau o carieră consistentă. Oamenii care împărtășesc primele valori tind să aibă venituri mai mari și locuri de muncă mai bune, iar cei din clasa de jos tind să fie săraci, șomeri și asistați. Pe scurt, soarta economică a oamenilor tinde să fie pe termen lung responsabilitatea lor internă, mai degrabă decât să fie determinată – așa cum insistă întotdeauna socialiștii – de factori externi. Astfel, Banfield citează rezultatele lui Daniel Rosenblatt despre lipsa de interes a săracilor din mediul urban pentru îngrijirea medicală, datorată „lipsei generale de orientare către viitor”:

De exemplu, verificarea regulată a automobilelor pentru detectarea defecțiunilor într-un stadiu incipient nu face parte din sistemul general de valori al sărăcimii urbane. De asemenea, obiectele casnice sunt adesea folosite și aruncate, în loc să fie reparate într-un stadiu mai timpuriu al dezintegrării. Cumpărăturile pe credit sunt acceptate cu ușurință, fără a se conștientiza durata lungă pe care se vor face plățile.

Trupul poate fi privit pur și simplu ca o altă categorie de obiecte care pot fi folosite fără a fi reparate. Astfel, dinții nu sunt îngrijiți la dentist; mai mult, nu există un interes pentru îngrijirea dinților, fie ea gratuită sau nu. În orice caz, dinții falși nu sunt folosiți pe scară largă. Examinările oculare corective, chiar și pentru cei care poartă ochelari, sunt adesea neglijate – indiferent de disponibilitatea resurselor clinice. Este ca și cum clasa de mijloc privește trupul ca pe o mașină care trebuie întreținută și menținută într-o stare de funcționare perfectă, fie prin mijloace protetice, refacere, chirurgie estetică sau tratament continuu, pe când săracii privesc trupul ca pe ceva cu o perioadă de utilitate limitată: de care te bucuri din plin la tinerețe și pe care îl suferi cu stoicism pe măsură ce ajungi în vârstă și decrepit.[18]

Banfield observă, mai departe, că mortalitatea clasei inferioare este, și a fost timp de generații, mult mai mare decât cea a claselor superioare. Mare parte din diferență este cauzată nu atât de veniturile mici în sine, cât de valorile sau cultura cetățenilor din clasa inferioară. Astfel, cauzele specifice și principale pentru clasa inferioară sunt alcoolismul, consumul de narcotice, omuciderea și bolile venerice. Mortalitatea infantilă a fost și ea mult mai mare pentru clasele inferioare, ajungând să fie de două și trei ori mai mare decât cea a grupurilor superioare. Faptul că acest lucru se datorează valorilor mai degrabă decât nivelului veniturilor poate fi văzut din comparația pe care o face Banfield între imigranții de la începutul secolului, cei de origine irlandeză și evreii veniți din Rusia în New York. Imigranții irlandezi erau, în acea epocă, orientați în general către prezent și cu atitudini de clasă inferioară, pe când evreii ruși, cu toate că trăiau în locuințe aglomerate și cu un nivel al veniturilor probabil mai mic decât al irlandezilor, erau neobișnuit de orientați către viitor, cu scopuri clar definite și cu valori și atitudini de clasă superioară. La începutul secolului, speranța de viață a unui imigrant irlandez în vârstă de 10 ani era de doar 38 de ani, pe când a imigrantului evreu rus era de 50 de ani. Mai mult, într-un studiu din 1911-1916, făcut în șapte orașe, mortalitatea infantilă era de peste trei ori mai mare pentru cei cu veniturile cele mai mici față de grupurile cu veniturile mai mari, iar mortalitatea infantilă a evreilor era foarte scăzută.[19]

Situația este similară și în cazul șomajului – care are, evident, o legătură strânsă cu sărăcia și asistența. Banfield citează rezultatele profesorului Michael J. Piore referitoare la „neangajabilitatea” multora sau majorității șomerilor cu venituri permanent scăzute. Piore a descoperit că problema nu era atât găsirea sau învățarea îndemânărilor necesare pentru locurile de muncă stabile și bine plătite, cât era lipsa fibrei personale pentru păstrarea unor astfel de locuri de muncă. Aceste persoane sunt tind să practice absenteismul extins, să își părăsească locul de muncă fără să anunțe, să fie neascultătoare și, câteodată, să fure de la angajator.[20] Mai mult, studiul lui Peter Doeringer despre piața muncii din „ghetoul” bostonez din 1968 a constatat că aproximativ 70% dintre candidații care erau trimiși de către centrele de ocupare din cartier au primit locuri de muncă – dar mai bine de jumătate dintre aceste oferte au fost refuzate și, dintre cele acceptate, doar aproximativ 40% dintre noii angajați și-au păstrat locurile de muncă timp de o lună. Doeringer a concluzionat: „O mare parte a șomajului din ghetou pare că este rezultatul instabilității lucrătorilor, mai degrabă decât al lipsei de locuri de muncă.”[21]

Este foarte interesant să comparăm descrierile făcute acestui refuz comun al șomerilor din clasa inferioară de a se angaja pe termen lung, pe tonul glacial dezaprobator al profesorului Banfield, pe de o parte, și pe cel foarte aprobator al sociologului de stânga Alvin Gouldner. Banfield: „Oamenii obișnuiți cu stilul de viață al străzii, cu traiul pe seama femeilor asistate și cu «golăniile», arareori sunt dornici să accepte rutinele terne ale locurilor de muncă «bune».”[22] Analizând lipsa de succes a lucrătorilor sociali în atragerea acestor oameni „dinspre viața iresponsabilă, senzuală și plină de agresivitate gratuită”, Gouldner afirmă că ei consideră neatractiv acest schimb potențial:

Renunță la promiscuitatea sexuală, la agresiunea facilă și la spontaneitatea dezlănțuită … și tu, sau copiii tăi, veți fi admiși în lumea celor trei mese bune pe zi, la liceu și poate chiar la facultate, în lumea cardurilor de credit, a locurilor de muncă sigure și a respectabilității.[23]

Este interesant că, aflați la capetele opuse ale spectrului ideologic, atât Banfield, cât și Gouldner cad de acord asupra naturii esențiale a acestui proces, în ciuda judecăților de valoare contrastante pe care le fac: mare parte din șomajul persistent al clasei inferioare, și deci a sărăciei, este cauzat voluntar de către șomeri înșiși.

Atitudinea lui Gouldner este tipică pentru socialiștii și stângiștii actuali: este rușinos să încerci să impui, chiar și fără coerciție, „valorile clasei de mijloc” sau „burgheze” culturii naturale a clasei de jos, cu glorioasa ei spontaneitate. Poate că e foarte bine așa; dar apoi nu te aștepta – sau chiar pretinde – ca aceeași burghezie care muncește din greu să fie forțată să susțină și să subvenționeze aceste valori parazitare ale leneviei și iresponsabilității, pe care le detestă – și care sunt evident disfuncționale pentru supraviețuirea oricărei societăți. Dacă oamenii vor să fie „spontani”, n-au decât să fie pe timpul și cu resursele lor, și să suporte consecințele acestei decizii, nu să folosească forța de coerciție a statului pentru a-i obliga pe cei muncitori și lipsiți de „spontaneitate” să ia asupra lor consecințele. Pe scurt, sistemul asistențial trebuie abolit.

Dacă problema majoră a săracilor din clasa de jos este orientarea iresponsabilă către prezent, și dacă trebuie să fie impuse valorile „burgheze” ale orientării către viitor pentru scoaterea oamenilor din dependență și asistență (cu tot respectul pentru Mormoni), atunci aceste valori ar trebui măcar încurajate, nu descurajate în societate. Atitudinile socialist-stângiste ale lucrătorilor sociali îi descurajează direct pe săraci prin hrănirea ideii că asistența este un „drept” și o creanță morală asupra producției. Mai mult, disponibilitatea facilă a cecului asistențial promovează evident orientarea către prezent, lipsa chefului de muncă și iresponsabilitatea celor care îl primesc – perpetuând astfel cercul vicios al sărăciei-asistenței. După cum spune Banfield, „probabil că nu există o cale mai bună de a converti oamenii la traiul de pe azi pe mâine decât să dai oricui un cec asistențial generos.”[24]

În general, atacurile conservatorilor la adresa sistemului asistențial s-au concentrat pe dezavantajele etice și morale ale obligării plătitorilor de taxe să susțină pe cei care nu fac nimic, pe când criticii stângiștii s-au concentrat pe demoralizarea „clienților” asistențiali prin dependența de mărinimia statului și a birocrației sale. De fapt, ambele tipuri de critică sunt corecte; nu există o contradicție între ele. Am putut observa că programele voluntare, precum cel al Bisericii Mormone, sunt foarte atente la această problemă. Mai mult, criticii laissez-faire mai timpurii ai asistenței erau la fel de preocupați de demoralizare, pe cât erau de coerciția asupra celor obligați să plătească pentru asistență.

Astfel, adeptul laissez-faire din secolul XIX Thomas Mackay declara că reformarea asistenței „constă în recrearea și dezvoltarea artelor independenței”. Pleda „nu pentru mai multă filantropie, ci, mai degrabă, pentru mai mult respect pentru demnitatea vieții umane și pentru mai multă credință în capacitatea ei de a-și realiza propria salvare”. Iar Mackay și-a revărsat disprețul asupra celor care pledau pentru mai multă asistență, asupra

celui filantrop cu banii altuia, care, într-o cursă nesăbuită pentru obținerea unei ieftine popularități, folosește creșterea nivelului [taxării] impus vecinilor lui pentru a înmulți capcanele puse în drumul … mulțimii pururi dispuse să cadă în dependență.[25]

Mackay adaugă că „înzestrarea prin lege a sărăciei” implicită în sistemul asistențial

introduce o influență foarte periculoasă și adesea demoralizantă asupra aranjamentelor noastre sociale. Necesitatea sa reală nu este nicicum demonstrată. Necesitatea sa aparentă rezultă în principal din faptul că sistemul și-a creat propria sa populație dependentă.[26]

Elaborând asupra temei dependenței, Mackay observa că

cel mai amar element al neplăcerilor celor sărmani vine, nu din simpla sărăcie, ci din sentimentul de dependență care trebuie în mod necesar să fie un ingredient al fiecărei măsuri de ajutor public. Acest sentiment nu poate fi eliminat, însă este intensificat de măsurile socialiste de ajutor public.[27]

Mackay conchide că

singura cale pe care legislatorul sau administratorul poate promova reducerea pauperismului este abolirea sau restricționarea drepturilor legale oferite pauperismului. Țara poate avea, fără îndoială, exact atâția pauperi cât alege să-și plătească. Abolind sau restricționând acest drept … noi capacități vor fi activate: înclinarea naturală a omului pentru independență, legăturile naturale de relaționare și prietenie, iar în această categorie aș include caritatea privată, spre deosebire de cea publică.[28]

Societatea pentru Organizarea Carității, cea mai importantă agenție privată engleză din secolul XIX târziu, activa exact cu aceste principii pentru a sprijini auto-ajutorarea. După cum notează Mowat, istoricul societății:

S.O.C. nutrea o idee despre caritate ce dorea să reconcilieze diviziunile din societate, să elimine sărăcia și să producă o comunitate fericită și independentă. Credea că cel mai serios aspect al sărăciei era degradarea caracterului femeii sau bărbatului sărac. Ajutorul lipsit de discernământ înrăutățea situația; demoraliza. Considera că adevărata caritate cerea prietenie, tipul de ajutor care să-i readucă unui om respectul de sine și abilitatea de a se susține, pe el și pe familia sa.[29]

Probabil că una din cele mai sumbre consecințe ale asistenței este aceea că descurajează activ auto-ajutorarea prin distrugerea stimulentului financiar pentru refacere. S-a estimat că, în medie, fiecare dolar investit de persoanele afectate de o dizabilitate în propria lor refacere le aduce între 10 și 17 dolari de venituri viitoare, la valoarea prezentă. Dar acest stimulent este redus de faptul că, prin refacere, se va pierde ajutorul asistențial, plata de la Securitatea Socială pentru dizabilități și compensarea din partea sindicatului. În consecință, cei mai mulți dintre cei cu dizabilități decid să nu investească în propria refacere.[30] În plus, mulți oameni sunt de acum conștienți de efectele inhibitive și distructive ale sistemului de Securitate Socială, care – spre flagrantă deosebire de fondurile de asigurare privată – întrerupe plățile dacă primitorul este atât de impertinent încât să muncească și să câștige un venit după vârsta de 62 de ani.

În prezent, când mulți oameni privesc pieziș la creșterea populației, puțini antipopulaționiști și-au concentrat atenția asupra unui alt efect nefericit al sistemului asistențial: din moment ce familiile asistate sunt plătite proporțional cu numărul de copii, sistemul oferă o importantă subvenție pentru producerea mai multor copii. Mai mult, cei care sunt stimulați să aibă mai mulți copii sunt exact aceia care și-i pot permite cel mai puțin. Rezultatul nu poate fi decât perpetuarea dependenței de asistență și, concret, dezvoltarea unor generații dependente permanent de ajutorul asistențial.

În anii recenți, s-a făcut multă agitație pentru ca statul să ofere grădinițe pentru copiii mamelor care lucrează. Aparent, piața nu a reușit să ofere acest serviciu mult dorit.

Din moment ce piața activează în domeniul deservirii celor mai urgente nevoi ale consumatorilor, întrebarea este, de fapt, de ce pare piața că a avut un eșec în acest caz particular. Răspunsul este că statul a îngrădit oferta de servicii de tip grădiniță cu o rețea de restricții legale împovărătoare și costisitoare. Pe scurt, chiar dacă este perfect legal să îți lași copilul la un prieten sau la o rudă, oricine ar fi acea persoană și în orice stare ar fi apartamentul său, sau să angajezi o vecină să aibă grijă de unul sau doi copii, este suficient ca prietenul sau vecina să dorească să dezvolte o afacere un pic mai mare, pentru ca statul să intervină asupra lor într-o manieră răzbunătoare. Astfel, statul va insista în general ca asemenea grădinițe să fie licențiate și va refuza să acorde licența dacă nu vor fi prezente în orice moment asistente calificate și înregistrate la stat, dacă nu este disponibil un număr minim de locuri de joacă și dacă grădinița nu are o suprafață minimă. Vor mai exista și multe alte feluri de restricții absurde și costisitoare pe care statul nu se obosește să le impună prietenilor, rudelor și vecinilor – sau chiar mamelor însele. Dacă aceste restricții ar fi eliminate, piața ar intra în funcțiune și ar satisface cererea.

În ultimii 13 ani, poetul Ned O’Gorman a înființat și administrat în Harlem, cu foarte puține fonduri, o grădiniță privată de succes, dar este acum în pericol să fie adus la faliment de către restricțiile birocratice impuse de administrația New York-ului. Chiar dacă primăria admite „dedicarea și eficiența” centrului lui O’Gorman, The Storefront, îl amenință cu amenzi și cu închiderea forțată a grădiniței, dacă nu va avea un lucrător social licențiat de stat, care să fie prezent oricând se află acolo cinci sau mai mulți copii. După cum remarcă, indignat, O’Gorman:

Pentru ce să fiu eu forțat să angajez pe cineva care posedă o bucată de hârtie pe care scrie că a studiat asistența socială și că este calificat pentru a conduce o grădiniță? Dacă eu nu sunt calificat, după 13 ani în Harlem, atunci cine este?[31]

Exemplul grădinițelor demonstrează un adevăr important despre piață: dacă există o aparentă penurie a ofertei și o cerere evidentă, atunci este cazul să căutăm cauza problemei în activitatea statului. Dacă piața este lăsată în pace, nu va exista penurie de grădinițe, așa cum nu va exista penurie de moteluri, mașini de spălat, televizoare, sau orice alt obiect al vieții de zi cu zi.

Poveri și subvenții ale statului asistențial

Îi ajută într-adevăr statul asistențial pe săraci? Noțiunea populară, ideea care a generat și menținut statul asistențial, este că statul asistențial redistribuie veniturile de la cei bogați la cei săraci: sistemul de taxare progresivă ia bani de la cei bogați, în timp ce numeroasele servicii asistențiale și de alt tip distribuie banii către cei săraci. Însă, chiar și socialiștii, marii adepți și activiști ai statului asistențial, încep să înțeleagă că fiecare parte și aspect al acestei idei este pur și simplu un mit popular. Contractele de stat, în special cele militare, direcționează banii din taxe către conturile corporațiilor favorizate și ale lucrătorilor industriali bine plătiți. Legile salariului minim generează, în mod tragic, șomajul în rândul celor mai săraci și puțin calificați sau educați – în Sud, sau în rândul adolescenților negri în ghetouri, sau în rândul celor cu handicapuri vocaționale. Pentru că salariul minim, bineînțeles, nu garantează angajarea niciunui lucrător; el doar interzice, prin forța legii, ca oricine să se angajeze cu salariul pe care angajatorul l-ar plăti pentru el. Prin urmare, generează șomaj. Economiștii au demonstrat că ridicarea salariului minim prin legislație federală a creat bine cunoscuta diferență de ocupare între adolescenții albi și cei negri, și a dus rata șomajului pentru adolescenții negri de la nivelul de 8%, imediat după război, la cel de peste 35% de acum – o rată a șomajului pentru adolescenții negri care este mult mai catastrofică decât rata șomajului masiv din anii 1930 (de 20-25%).[32]

Am văzut deja cum educația superioară de stat redistribuie venitul de la cetățenii mai săraci către cei mai bogați. O mulțime de licențe de stat, restricții, care vizează ocupație după ocupație, îi exclude pe cei mai săraci și mai puțin calificați din competiția pentru aceste locuri de muncă. Este deja de notorietate că programele de înnoire urbană, aparent destinate ajutorării celor săraci care trăiesc în maghernițe, de fapt, le demolează locuințele și îi forțează pe săraci să se mute în apartamente mai aglomerate și mai greu de obținut, iar toate acestea se întâmplă pentru avantajarea chiriașilor mai bogați care sunt subvenționați, a sindicatelor din construcții, a dezvoltatorilor imobiliari favorizați și a celor cu interese de afaceri în centru. Sindicatele, care erau cândva favoritele și răsfățatele socialiștilor, sunt acum, în general, cele care se folosesc de privilegiile guvernamentale pentru a-i exclude pe lucrătorii mai săraci și mai prost calificați. Ajutoarele pentru prețurile agricole, ridicate tot mai sus de aparatul de stat federal, îi mulg pe plătitorii de taxe pentru a urca prețurile alimentelor din ce în ce mai mult, lovind astfel în special în consumatorii săraci și ajutându-i – nu pe fermierii săraci, ci pe cei bogați, care controlează suprafețe întinse. (Din moment ce fermierii sunt plătiți pe livra sau bușelul de produs, programul de subvenționare îi avantajează în mare pe fermierii bogați; de fapt, pentru că fermierii sunt adesea plătiți ca să nu producă, scoaterea suprafețelor din producție, care rezultă de aici, cauzează șomajul sever al celui mai sărac segment al populației agricole – chiriașii și lucrătorii de la ferme.) Legile de zonare din suburbiile în plină dezvoltare ale Statelor Unite servesc pentru ținerea la distanță, prin coerciție legală, a cetățenilor mai săraci, adesea negrii care încearcă să iasă din ghetouri în căutarea oportunităților mai bune de angajare din suburbii. Serviciul poștal al Statelor Unite practică prețuri crescute, de monopol, pentru corespondența de clasa I, care este folosită de publicul general, pentru a subvenționa distribuția de ziare și reviste. Administrația Federală a Locuințelor subvenționează împrumuturile ipotecare ale proprietarilor de case înstăriți. Biroul Federal al Îmbunătățirilor Funciare subvenționează apa de irigații pentru fermierii înstăriți din Vest, lipsindu-i astfel de săracii de la oraș de apă și făcându-i să plătească facturi mai mari. Administrația pentru Electrificare Rurală și Autoritatea Văii Tennessee subvenționează electricitatea pentru fermierii înstăriți, pentru locuitorii suburbiilor și pentru corporații. Profesorul Brozen observa sardonic:

Electricitatea pentru sărmane corporații precum Corporația Americană a Aluminiului și Compania DuPont este subvenționată prin scutirea de taxe a Autorității Văii Tennessee (27% din prețul electricității reprezintă taxele plătite de furnizorii privați de utilități).[33]

Iar reglementarea statală monopolizează și cartelizează o mare parte a industriei, crescând astfel prețurile de consum și restricționând producția, alternativele concurențiale, sau îmbunătățirea produselor (e.g., reglementarea liniilor ferate, reglementarea utilităților publice, reglementarea liniilor aeriene, legile de planificare proporțională a producției de petrol). Astfel, Consiliul Aeronautic Civil alocă rutele de zbor companiilor favorite și îi ține sau chiar scoate afară pe concurenți. Legile federale și statale de planificare proporțională a producției de petrol stipulează niveluri maxime absolute pentru producție de petrol brut, crescând astfel prețul petrolului, care este ținut mai departe la nivel ridicat de restricțiile la import. Guvernământul, peste tot în țară, oferă monopolul absolut în fiecare domeniu unor companii de gaze, electricitate și telefonie, protejându-le astfel de concurență, și le fixează tarife care să le asigure un profit fix. Peste tot și în fiecare domeniu povestea e aceeași: o exploatare sistematică a masei populației de către „statul asistențial”.[34]

Cei mai mulți oameni cred că sistemul fiscal american îi taxează pe cei bogați, practic, mult mai mult decât pe cei săraci și, deci, că este o metodă de a redistribui venitul dinspre clasele superioare către cele inferioare. (Există, bineînțeles, multe alte tipuri de redistribuire, e.g., de la plătitorii de taxe către Lockheed sau General Dynamics.) Însă, nici măcar impozitul federal pe venit, despre care toată lumea presupune că este „progresiv” (taxându-i pe bogați mult mai mult decât pe săraci, cu clasa de mijloc între ei), nu funcționează cu adevărat așa, dacă ținem cont de alte aspecte ale acestui impozit. De exemplu, impozitul Securității Sociale este flagrant și puternic „regresiv”, pentru că este un impozit de tip „usucă-i pe săraci și pe cei din clasa de mijloc”: o persoană care câștigă un venit de bază de 8.000 de dolari plătește la fel de mult impozit pentru Securitatea Socială – iar suma crește în fiecare an – ca și cineva care câștigă 1.000.000 de dolari pe an. Din câștigurile de capital, care revin de regulă proprietarilor bogați de acțiuni și deținătorilor de imobiliare, se plătește mult mai puțin decât impozitul pe venit; trusturile și fundațiile private nu plătesc taxe, iar dobânzile obținute de pe urma titlurilor de stat și municipale sunt, de asemenea, scutite de impozitul federal pe venit. Obținem următoarea estimare a procentelor de venit plătite ca impozit federal, global, de fiecare „clasă de venit”:

1965

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit ca impozit federal

Sub 2.000

19

2.000 – 4.000

16

4.000 – 6.000

17

6.000 – 8.000

17

8.000 – 10.000

18

10.000 – 15.000

19

Peste 15.000

32

ÎN MEDIE

22

Dacă impozitele federale sunt ușor „progresive”, impactul taxelor de la nivel de stat și local este aproape inuman de regresiv. Taxele pe proprietate sunt (a) proporționale, (b) aplicate doar proprietarilor de imobiliare și (c) depind de capriciile politice ale asesorilor locali. Impozitele pe vânzări și accizele îi lovesc pe cei săraci mai mult decât pe oricine. Mai jos avem estimarea procentului din venit care este prelevat, global, prin taxele de la nivel de stat și local:

1965

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit prin taxele de la nivel de stat și locale

Sub 2.000

25

2.000 – 4.000

11

4.000 – 6.000

10

6.000 – 8.000

9

8.000 – 10.000

9

10.000 – 15.000

9

Peste 15.000

7

ÎN MEDIE

9

Mai jos avem estimarea combinată pentru impactul total al taxării – la nivel federal, de stat și local – pentru clasele de venit:

1965

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit pentru toate taxele[35]

Sub 2.000

44

2.000 – 4.000

27

4.000 – 6.000

27

6.000 – 8.000

26

8.000 – 10.000

27

10.000 – 15.000

27

Peste 15.000

38

ÎN MEDIE

31

Estimări mai recente (1968) ale impactului total al taxelor la toate nivelurile guvernământului confirmă din plin cele de mai sus, revelând de asemenea o creștere relativă mult mai mare a poverii fiscale pentru grupele cu venituri mai mici, în ultimii trei ani:

1968

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit pentru toate taxele[36]

Sub 2.000

50

2.000 – 4.000

35

4.000 – 6.000

31

6.000 – 8.000

30

8.000 – 10.000

29

10.000 – 15.000

30

15.000 – 25.000

30

25.000 – 50.000

33

Peste 50.000

45

Mulți economiști încearcă să diminueze impactul acestor numere relevante, spunând că persoanele cu venituri sub 2.000 de dolari, de exemplu, primesc mai mult, sub formă de plăți asistențiale și alte „transferuri”, decât plătesc prin taxe; dar, bineînțeles, această afirmație ignoră faptul vital că cei care primesc asistență și cei care plătesc taxe nu sunt aceleași persoane. Cei din urmă sunt loviți din greu pentru susținerea celor dintâi. Pe scurt, săracii (și clasa de mijloc) sunt taxați pentru a plăti subvenționarea locuințelor publice ale altor grupe de săraci – și din clasa de mijloc. Iar muncitorii săraci sunt cei împovărați cu sume imense pentru a plăti subvenții pentru săracii asistați.

Există foarte multă redistribuire în această țară: către Lockheed, către asistați și așa mai departe, însă „bogații” nu sunt taxați pentru susținerea „săracilor”. Redistribuirea are loc în cadrul categoriilor de venit; unii săraci sunt forțați să plătească pentru alți săraci.

Alte estimări fiscale confirmă această imagine sumbră. Fundația Taxelor, de exemplu, estimează că taxele de la nivel federal, de stat și local extrag 34% din venitul global al celor care obțin anual 3.000 de dolari și mai puțin.[37]

Scopul acestei discuții nu este, bineînțeles, pledoaria pentru o structură „cu adevărat” progresivă a impozitării venitului, o adevărată stoarcere a bogaților, ci observația că statul asistențial modern, prezentat ca o formă de stoarcere a bogaților pentru subvenționarea săracilor, nu se comportă astfel. De fapt, stoarcerea bogaților ar avea efecte dezastruoase, nu doar pentru bogați și cei din clasa de mijloc. Asta deoarece bogații înșiși sunt cei care oferă într-o măsură proporțional mai mare economisirea, capitalul pentru investiții, perspectiva antreprenorială și finanțarea inovației tehnologice care au dus Statele Unite la nivelul de trai de departe cel mai înalt – pentru mase – dintre toate țările din istorie. Stoarcerea bogaților nu ar fi doar profund imorală, ci ar penaliza drastic exact acele virtuți – cumpătarea, simțul afacerilor și investirea – care ne-au adus remarcabilul nivel de trai de care ne bucurăm. Ar însemna într-adevăr să omorâm gâsca cu ouă de aur.

Ce poate face statul?

Ne întrebăm, atunci, ce poate face statul pentru a-i ajuta pe săraci? Singurul răspuns corect este și cel liberal: să se dea la o parte. Dacă statul s-ar da la o parte din calea energiilor productive ale tuturor grupelor de populație, bogați, clasa de mijloc și săraci, atunci rezultatul ar fi o creștere enormă a bunăstării și a nivelului de trai al tuturor, și în special pentru săracii care se presupune că sunt ajutați de așa-zisul „stat al bunăstării”.

Statul se poate da la o parte din calea poporului american pe patru căi principale. În primul rând, poate aboli – sau măcar reduce drastic – taxarea la toate nivelurile, taxare care schilodește energiile productive, economisirea, investițiile și avansul tehnologic. De fapt, crearea de locuri de muncă și creșterea nivelului salariilor care ar rezulta din eliminarea acestor taxe ar fi mai mult în avantajul grupurilor cu venituri mici decât în al oricăror altora. După cum observă profesorul Brozen:

Dacă s-ar folosi mai puțin puterea statului în tentativa de compresare a inegalității distribuției veniturilor, inegalitatea s-ar diminua mai rapid. Salariile scăzute ar crește mai rapid dacă rata economisirii și formării capitalului ar fi mai mare, iar inegalitatea s-ar diminua odată cu creșterea veniturilor salariale.[38]

Cea mai bună cale de ajutorare a săracilor este tăierea taxelor și lăsarea economisirii, investițiilor și creării de locuri de muncă să evolueze nestingherite. După cum observa dr. F.A. Harper acum mulți ani, investițiile productive sunt „cea mai mare binefacere economică”. Harper scria:

Conform unui punct de vedere, împărțirea unei coji de pâine este metoda cea mai bună de a fi caritabil. Celălalt punct de vedere pledează pentru economisire și unelte pentru producerea mai multor franzele de pâine, aceasta fiind ceea mai mare binefacere economică.

Cele două perspective sunt în contradicție pentru că cele două metode se exclud reciproc în privința ocupării timpului și mijloacelor cuiva, pentru alegerile pe care le face în fiecare zi. …

Cauza diferenței dintre aceste puncte de vedere pornește cu adevărat din concepțiile diferite despre natura lumii economice. Primul punct de vedere este înrădăcinat în credința că suma bunurilor economice este constantă. Cel de-al doilea punct de vedere se bazează pe credința că dezvoltarea producției este posibilă fără vreo limită necesară.

Diferența dintre cele două puncte de vedere este asemenea diferenței dintre o perspectivă bidimensională și una tridimensională a producției. Mărimea bidimensională este fixă în orice moment, dar cea de-a treia dimensiune, și deci mărimea totalului, este expandabilă fără limite, prin economisire și utilaje. …

Întreaga istorie a umanității neagă existența unei sume fixe a bunurilor economice. Istoria ne arată, mai mult, că economisirea și expansiunea utilajelor constituie singura cale prin care se poate obține o creștere apreciabilă.[39]

Scriitoarea liberală Isabel Paterson ne oferă o pledoarie elocventă:

În privința diferenței dintre acțiunile specifice ale filantropului privat și ale capitalistului privat, haideți să studiem cazul persoanei cu adevărat nevoiașe, fără handicap, și să presupunem că filantropul îi dă mâncare, haine și adăpost. După ce le folosește revine în starea în care se afla înainte, doar că s-ar putea să fi căpătat năravul dependenței. Dar, să presupunem că cineva, fără a fi motivat de benevolență, care vrea pur și simplu să rezolve o problemă din propriile sale motive, l-ar angaja pe cel nevoiaș pe un salariu. Angajatorul nu face o faptă bună. Totuși, situația angajatului a fost schimbată. Care este diferența esențială dintre cele două acțiuni?

Este aceea că angajatorul, nefiind filantrop, l-a readus pe angajat în sfera producției, în marele circuit al energiei; pe când filantropul nu poate redirecționa energia decât fără o revenire în producție, și deci cu o mai mică probabilitate ca obiectul binefacerii sale să-și găsească un loc de muncă. …

Dacă s-ar cerceta întregul rol al filantropilor sinceri, de la începutul timpurilor, s-ar vedea că, luați la un loc, strict pentru activitățile lor filantropice, nu au oferit umanității nici a zecea parte din beneficiile care au rezultat din eforturile egoiste firești ale lui Thomas Alva Edison, ca să nu mai vorbim despre mințile mai luminate care au dezvoltat principiile pe care Edison le-a aplicat. Nenumărați gânditori speculativi, inventatori și organizatori au contribuit la confortul, sănătatea și fericirea semenilor lor – deoarece acesta nu era scopul lor.[40]

În al doilea rând, și ca un corolar al reducerii drastice sau al abolirii taxării, ar apărea o reducere echivalentă a cheltuielilor guvernamentale. Resursele economice rare nu ar mai fi sifonate pentru cheltuieli risipitoare și neproductive: pentru programul multimiliardar de explorare a spațiului, pentru cheltuieli publice, pentru complexul militar-industrial, sau pentru orice altceva. În schimb, aceste resurse ar fi disponibile pentru producerea de bunuri și servicii care sunt dorite de masa populației consumatoare. Revărsarea de bunuri și servicii ar oferi consumatorilor bunuri mai noi la prețuri mult mai mici. Nu am mai suferi de ineficiențele și piedicile puse productivității prin contractele și subvențiile guvernamentale. În plus, deturnarea majorității oamenilor de știință și inginerilor națiunii de la programele militare risipitoare și de la alte programe de cercetare guvernamentale ar elibera fondurile pentru a fi cheltuite pe activități productive și invenții care aduc beneficii consumatorilor națiunii.[41]

În al treilea rând, dacă statul ar elimina numeroasele modalități prin care îi taxează pe cei mai săraci pentru a-i subvenționa pe cei mai bogați, precum cele pe care le-am numit mai sus (educația înaltă, subvențiile agricole, irigațiile, Lockheed etc.), acest lucru în sine ar opri prelevările deliberate ale statului de la săraci. Prin încetarea taxării săracilor pentru a-i subvenționa pe bogați, statul i-ar ajuta pe săraci pentru că le-ar elibera activitatea productivă de poveri.

În fine, una dintre cele mai semnificative căi pe care statul i-ar putea ajuta pe săraci ar fi înlăturarea propriilor sale bariere din calea energiilor lor productive. Astfel, legile salariului minim îi lasă șomeri pe membrii cei mai săraci și mai puțin productivi ai populației. Privilegiile guvernamentale acordate sindicatelor le fac capabile să îi țină pe muncitorii săraci și minoritari departe de locurile de muncă productive și bine plătite. Iar legile de licențiere, interzicerea jocurilor de noroc și alte restricții guvernamentale îi împiedică pe săraci să înceapă mici afaceri și să creeze ei înșiși locuri de muncă. Astfel, statul a impus peste tot restricții oneroase comerțului ambulant, de la interzicerea directă până la taxele mari de licențiere. Comerțul ambulant a fost calea clasică prin care imigranții, săraci și lipsiți de capital, reușeau să devină antreprenori și chiar mari oameni de afaceri. Dar, acum, această rută a fost blocată – în mare pentru a da privilegii de monopol magazinelor de comerț cu amănuntul din fiecare oraș, care se tem că ar pierde profiturile dacă s-ar confrunta cu concurența foarte mobilă a vânzătorilor ambulanți.

Caracteristic pentru felul în care statul împiedică activitățile productive ale săracilor este exemplul neurochirurgului Thomas Matthew, fondator al organizației de întrajutorare NEGRO, care emite obligațiuni pentru a-și finanța activitatea. La mijlocul anilor 1960, Dr. Matthew, în ciuda conducerii orașului New York, a fondat un spital inter-rasial în cartierul negru Jamaica din Queens. A descoperit în scurt timp, însă, că transportul public în Jamaica era atât de defectuos încât era complet inutil pentru pacienții și angajații spitalului. Dr. Matthew a cumpărat câteva autobuze și a creat un serviciu de transport în Jamaica, serviciu care era regulat, eficient și de succes. Problema era, însă, că Dr. Matthew nu avea o licență pentru operarea liniei de autobuz. Ingeniosul doctor, descoperind că autoritățile nu permiteau ca autobuzele nelicențiate să ia bani pe bilet, a oferit serviciul gratuit, dar, în schimb, orice călător care dorea, putea să cumpere o obligațiune a companiei în valoare de 25 de cenți.

Serviciul de transport al Dr. Matthew s-a dovedit un succes atât de mare încât a decis să deschidă un traseu și în Harlem; dar în această fază, în prima parte a lui 1968, conducerea orașului New York s-a speriat și a intrat în acțiune. Autoritățile au acționat în justiție și au eliminat cele două linii de transport pentru că operau fără licență.

Câțiva ani mai târziu, Dr. Matthew și colegii săi au ocupat o clădire nefolosită din Harlem care aparținea primăriei. (Primăria New Yorkului este cel mai mare „proprietar de mahala”, deținând un număr vast de clădiri folositoare care au fost abandonate pentru neplata taxelor pe proprietate și care putrezesc încet, de nefolosit și de nelocuit.) În această clădire, Dr. Matthew a înființat un spital cu prețuri mici – într-o eră a prețurilor crescânde pentru serviciile de sănătate și a penuriei de spațiu în spitale. Primăria a reușit să închidă și acest spital, pretinzând că a găsit „nereguli P.S.I.”. Iar și iar, în sector după sector, rolul statului a fost acela de împiedica activitățile economice ale săracilor. Nu este de mirare că, întrebat de către un oficial alb al Primăriei New Yorkului cum poate să ofere cel mai bun sprijin proiectelor de întrajutorare ale negrilor, Matthew a răspuns: „Dați-vă la o parte din calea noastră și lăsați-ne să încercăm ceva.”

Un alt exemplu al felului în care funcționează statul ne-a fost oferit acum câțiva ani, când statul federal și Primăria New Yorkului au susținut sus și tare că vor repara un grup de 37 de clădiri în Harlem. Dar, în loc să încheie contracte pentru fiecare casă în parte, după obiceiul sectorului privat, statul a încheiat un singur contract pentru întregul pachet de 37 de case. Prin aceasta, statul s-a asigurat că firmele de construcție mici, deținute de negri, nu vor putea să liciteze, iar contractul cel mare s-a încheiat, firește, cu o firmă mare, deținută de albi. Un alt exemplu: În 1966, Administrația Federală pentru Întreprinderi Mici a anunțat cu mândrie un program pentru încurajarea noilor afaceri mici inițiate de negri. Dar, statul a impus anumite restricții pentru împrumuturi. În primul rând, a decis că solicitanții trebuie să fie „la limita sărăciei”. Dar, din moment ce sărmanii nu sunt în situația de a își începe afaceri, această restricție a exclus mulți antreprenori cu venituri relativ mici – exact cei cu o probabilitate mai mare de a lansa mici afaceri. Pe deasupra, Administrația pentru Întreprinderi Mici din New York a adăugat încă o restricție: toți negrii care solicită astfel de împrumuturi trebuie să dovedească „o nevoie reală în comunităților lor” pentru a umple un „vid economic” evident – nevoia și vidul trebuind să fie demonstrate unor birocrați rupți de peisajul economic local.[42]

Dacă și în ce măsură îi ajută sau îi împiedică guvernământul pe săraci prin „statul asistențial” ne este relevat într-un mod fascinant de un studiu nepublicat al Institutului pentru Studii Politice din Washington, D.C. S-a încercat o estimare a fluxului de bani de la stat (de la nivel federal și local) spre ghetoul de negri Shaw-Cardozo din Washington, D.C., în comparație cu fluxul care iese sub formă de taxe pe care zona le plătește. În anul fiscal 1967, zona Shaw-Cardozo avea o populație de 84.000 (din care 79.000 erau negri), cu un venit median pe familie de 5.600 de dolari pe an. Venitul personal câștigat în total pentru locuitorii zonei în acel an a fost de 126,5 milioane de dolari. Valoarea totală a ajutoarelor oferite de stat pentru district (cuprinzând de la plăți asistențiale până la cheltuielile estimate ale școlilor publice) în anul fiscal 1967 a fost estimată la 45,7 milioane. Un generos 40% din venitul total sub formă de ajutoare pentru Shaw-Cardozo? Probabil, dar trebuie contrabalansat cu totalul taxelor plătite din Shaw-Cardozo, estimat cel mai bine la 50 de milioane – adică o ieșire netă de 4,3 milioane din acest ghetou cu venituri mici! Se mai poate susține că abolirea întregii structuri masive și contraproductive a statului asistențial ar face rău celor săraci?[43]

Astfel, statul ar ajuta cel mai bine pe săraci – și pe restul societății – dându-se deoparte: prin înlăturarea vastei și ucigătoarei rețele de taxe, subvenții, ineficiențe și privilegii de monopol. Profesorul Brozen și-a încheiat astfel analiza „statului asistențial”:

Statul a fost de regulă un instrument al generării de afluență pentru o minoritate în defavoarea celor mulți. Piața a produs afluență pentru cei mulți, cu costuri mici chiar și pentru cei puțini. Statul nu și-a schimbat obiceiurile din vremea romană a pâinii și circului pentru mase, chiar dacă acum pretinde că oferă educație și medicină, precum și lapte sau arte ale spectacolului gratuite. Este în continuare sursa privilegiului monopolist și a puterii pentru puțini mascate de fațada asistenței pentru cei mulți – bunăstare care ar fi mult mai abundentă dacă politicienii nu ar expropria mijloacele pe care le folosesc pentru a crea iluzia că le pasă de cei care îi votează.[44]

Impozitul negativ pe venit

Din păcate, există o tendință recentă – îmbrățișată (fără modificări importante) de un larg spectru de susținători, de la Președintele Nixon la Milton Friedman între cei de dreapta, până la un mare număr dintre cei de stânga – de abolire a sistemului prezent de asistență, dar nu în direcția libertății, ci înspre opusul ei. Această tendință este „venitul anual garantat” sau „impozitul negativ pe venit”, sau „Planul Național de Asistență” al Președintelui Nixon. Evocând ineficiențele, inechitățile și birocrația prezentului sistem, venitul anual garantat ar face ajutoarele simple, „eficiente” și automate: Autoritățile care administrează impozitul pe venit vor plăti în fiecare an pe toți cei care câștigă un venit mai mic decât o anumită limită de bază – iar acest ajutor automat va fi finanțat, bineînțeles, prin taxarea familiilor care câștigă peste acea sumă de bază. Costurile estimate ale acestei scheme aparent simple și elegante ar trebuie să fie de doar câteva miliarde de dolari pe an.

Dar, există o observație extrem de importantă: costurile sunt estimate cu presupunerea că toată lumea – cei care primesc ajutorul universal, cât și cei care îl finanțează – vor continua să lucreze în aceeași măsură ca mai înainte. Dar această presupunere este evident îndoielnică. Problema principală este efectul extrem de inhibitor pe care venitul anual garantat îl va avea atât asupra beneficiarilor, cât și asupra plătitorilor de taxe.

Singurul element care salvează actualul sistem asistențial de la dezastrul total este tocmai birocrația și stigmatul asociat statutului de asistat. Asistatul încă poartă un stigmat psihic, chiar dacă mai șters în anii recenți, și încă trebuie să facă față unei birocrații ineficiente, impersonale și întortocheate. Însă venitul anual garantat, tocmai pentru că face ajutorul să fie eficient, simplu și automat, va înlătura principalele obstacole, principalii inhibitori ai „funcției de ofertă” ai asistenței și va duce la o creștere masivă a cererilor de asistență garantată. Mai mult, toată lumea va considera acum că noul ajutor este mai degrabă un „drept” automat, decât un privilegiu sau un dar, iar rușinea va dispărea cu totul.

Să presupunem, de exemplu, că 4.000 de dolari pe an este declarat „nivelul sărăciei”, și că oricine câștigă un venit sub această limită primește diferența de la Tătucul Stat în mod automat, în urma completării declarației de venit. Cei care nu au nici un venit vor primi 4.000 de la stat, cei care câștigă 3.000 vor primi 1.000 și așa mai departe. Este evident că nimeni dintre cei care câștigă mai puțin de 4.000 pe an nu va mai avea motive reale pentru a continua să muncească. De ce ar face-o, dacă vecinul său care nu lucrează va ajunge să aibă același venit ca el? Pe scurt, venitul net rezultat din muncă va fi nul, și toată populația muncitoare aflată sub linia magică de 4.000 va înceta să mai lucreze și se va buluci să primească ajutorul „cuvenit”.

Dar asta nu este tot; ce vor face persoanele care câștigă 4.000 de dolari, sau care sunt puțin sau moderat deasupra liniei? Cel care câștigă 4.500 pe an va afla în curând că puturosul de vizavi, care refuză să lucreze, își va lua cei 4.000 de dolari pe an de la statul federal; venitul său net pentru 40 de ore de muncă grea pe săptămână va fi de doar 500 de dolari pe an. Așa că se va lăsa și el de muncă și va apela la ajutorul impozitului negativ. Același lucru se va întâmpla și cu cei care câștigă 5.000 pe an etc.

Acest proces păcătos nu este încă la final. Pe măsură ce toți cei care câștigă sub 4.000 de dolari și chiar considerabil peste 4.000 își vor părăsi slujbele și vor cere ajutorul, plățile totale vor pentru ajutoare vor evolua exploziv, și vor putea fi finanțate doar prin impozitarea mai puternică a celor cu venituri mai mari care vor continua să lucreze. Dar, atunci, și suma care le rămâne net acestora din urmă, după impozitare, se va diminua vertiginos, și mulți dintre ei vor trece de asemenea în șomaj și vor apela la ajutor. Să analizăm cazul unei persoane care câștigă 6.000 de dolari pe an. La început, are un venit net de doar 2.000 de dolari pe an și trebuie apoi să plătească, să zicem, încă 500 pe an pentru finanțarea ajutorului către cei care nu lucrează. Venitul său net după plata taxelor va fi de doar 1.500 de dolari pe an. Dacă are apoi de plătit încă 1.000 pentru a finanța expansiunea rapidă a altor asistați, venitul său net va fi scădea la 500 de dolari și va alege să fie și el asistat. Astfel, concluzia logică a venitului anual garantat va fi o spirală vicioasă spre dezastru, spre finalitatea logică și imposibilă în care practic nimeni nu va mai lucra și toți vor fi asistați.

În plus, mai există câteva considerații importante de făcut. În practică, ajutorul, fixat inițial la 4.000 de dolari, bineînțeles că nu va rămâne acolo; presiunea irezistibilă a clienților programului de asistență și a altor grupuri de presiune va crește inexorabil nivelul de bază în fiecare an, producând astfel spirala vicioasă și dezastrul economic mult mai rapid. De asemenea, în practică, venitul anual garantat nu va înlocui, așa cum speră adepții săi conservatori, talmeș-balmeșul existent al sistemului asistențial. Aceasta, de exemplu, este tocmai ceea ce s-a întâmplat cu programele de ajutorare pentru bătrâni ale statelor. Principalul argument al programului federal de Securitate Socială era tocmai acela că va înlocui eficient cârpeala de programe pentru bătrâni ale statelor. În practică, bineînțeles, nu a realizat așa ceva, iar ajutorul pentru bătrâni este acum mult mai mare decât era în anii 1930. O structură în creștere a Securității Sociale a fost pur și simplu plantată peste programele existente. În fine, în practică, declarația Președintelui Nixon către conservatori că asistații în putere care vor primi noul ajutor vor fi forțați să muncească este de o falsitate stridentă. Vom spune aici doar că vor trebui să-și găsească doar munci „potrivite” și din experiența universală a agențiilor de șomaj știm că aproape niciodată nu se găsesc munci „potrivite”.[45]

Diversele scheme de venit anual garantat nu reprezintă o autentică soluție pentru problemele universal recunoscute ale sistemului asistențial; ele ne-ar afunda și mai mult în acele probleme. Singura soluție funcțională este cea liberală: abolirea sistemului asistențial în favoarea libertății și acțiunii voluntare a tuturor persoanelor, fie ele bogate sau sărace.


[1] The Statistical Abstract of the United States, în diferitele sale ediții anuale, conține datele de bază pentru națiune. Pentru valorile locale și analize din trecut, vezi Henry Hazlitt, Man vs. the Welfare State (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1969), pp. 59–60.

[2] Vezi Roger A. Freeman, „The Wayward Welfare State,” Modern Age (Fall, 1971): 401–02. Într-un detaliat studiu al statelor luate individual, profesorii Brehm și Saving au estimat că peste 60% din numărul de asistați din fiecare stat, în 1951, putea fi susținut de nivelul plăților asistențiale din acel stat; la sfârșitul anilor 1950, procentajul a crescut la peste 80%. C.T. Brehm and T.R. Saving, „The Demand for General Assistance Payments,” American Economic Review (December 1964): 1002–18.

[3] Comisia guvernatorului asupra tulburărilor din Los Angeles, Violențe în oraș – un sfârșit sau un început? (2 decembrie 1965), p. 72; citat în Edward Banfield, The Unheavenly City (Boston: Little, Brown, 1970), p. 288.

[4] Irving Kristol, “Welfare: The Best of Intentions, the Worst of Results,” Atlantic Monthly (August 1971): 47.

[5] Charity Organisation Society, 15th Annual Report (1883), p. 54; citat în Charles Loch Mowat, The Charity Organisation Society, 1869–1913 (London: Methuen, 1961), p. 35.

[6] Charity Organisation Society, 2nd Annual Report (1870), p. 5; citat în Ibid., p. 36.

[7] Welfare Plan of the Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints (The General Church Welfare Committee, 1960), p. 1.

[8] Ibid., p. 4.

[9] Ibid.

[10] Ibid. p. 5.

[11] Ibid., p. 19.

[12] Ibid., p. 22.

[13] Ibid., p. 25

[14] Ibid., p. 25, 46.

[15] Ibid., p. 46, 48.

[16] New York Times, April 13, 1970.

[17] Nadine Brozan, in New York Times, February 14, 1972.

[18] Daniel Rosenblatt, “Barriers to Medical Care for the Urban Poor,” în A. Shostak and W. Gomberg, ed., New Perspectives on Poverty (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1965), pp. 72–73; citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 286–87.

[19] Vezi Banfield, The Unheavenly City, pp. 210–16, 303. Comparațiile de mortalitate infantilă pot fi găsite în O.W. Anderson, „Infant Mortality and Social and Cultural Factors: Historical Trends and Current Patterns,” în E.G. Jaco, ed., Patients, Physicians, and Illness (New York: The Free Press, 1958), pp. 10–22; studiul din cele șapte orașe se găsește în R.M. Woodbury, Causal factors in Infant Mortality: A Statistical Study Based on Investigation in Eight Cities, U.S. Children’s Bureau Publication #142 (Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1925), p. 157. Despre speranța de viață la irlandezi și evrei, vezi James J. Walsh, “Irish Mortality in New York and Pennsylvania,” Studies: An Irish Quarterly Review (December 1921): 632. Despre necesitatea de schimbare a valorilor și a stilurilor de viață pentru reducerea mortalității infantile, vezi C.V. Willie and W.B. Rothney, „Racial, Ethnic and Income Factors in the Epidemiology of Neonatal Mortality,” American Sociological Review (August 1962): 526.

[20] Michael J. Piore, “Public and Private Responsibilities in On-the-Job Training of Disadvantaged Workers,” M.I.T. Department of Economics Working Paper #23 (June 1968). Citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 105, 285.

[21] Peter B. Doeringer, Ghetto Labor Markets–Problems and Programs, Harvard Institute of Economic Research, Discussion Paper #33 (June 1968), p. 9; citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 112, 285–86.

[22] Ibid., p. 105. De asemenea, p. 112.

[23] Alvin W. Gouldner, „The Secrets of Organizations,” în The Social Welfare Forum, Proceedings of the National Conference on Social Welfare (New York: Columbia University Press, 1963), p. 175; citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 221–22, 305.

[24] Ibid., p. 221.

[25] Thomas Mackay, Methods of Social Reform (London: John Murray, 1896), p. 13.

[26] Ibid., pp. 38–39.

[27] Ibid., pp. 259–60.

[28] Ibid., pp. 268–69.

[29] Mowat, The Charity Organisation Society, 1869–1913, pp. 1–2.

[30] Estelle James, „Review of The Economics of Vocational Rehabilitation,” American Economic Review (June 1966): 642; vezi și Yale Brozen, „Welfare Without the Welfare State,” The Freeman (December 1966): 50–51.

[31] „Poet and Agency at Odds Over His Day-Care Center,” New York Times (April 17, 1978): B2.

[32] Printre numeroase studii, vezi Yale Brozen și Milton Friedman, The Minimum Wage: Who Pays? (Washington, D.C.: Free Society Association, April 1966); și John M. Peterson and Charles T. Stewart, Jr., Employment Effects of Minimum Wage Rates (Washington, D.C.: American Enterprise Institute, August 1969).

[33] Brozen, “Welfare Without the Welfare State,” pp. 48–49.

[34] În plus față de ibid., vezi Yale Brozen, „The Untruth of the Obvious” The Freeman (June 1968): 328–40. Vezi și Yale Brozen, „The Revival of Traditional Liberalism,” New Individualist Review (Spring, 1965): 3–12; Sam Peltzman, „CAB: Freedom from Competition,” New Individualist Review (Spring, 1963): 16–23; Martin Anderson, The Federal Bulldozer (Cambridge, Mass.: MIT Press, 1964). O introducere asupra problemei prețului petrolului se găsește în Hendrik S. Houthakker, „No Use for Controls,” Barrons (November 8, 1971): 7–8.

[35] Pentru estimări, vezi Joseph A. Pechman, „The Rich, the Poor, and the Taxes They Pay,” Public Interest (Fall, 1969): 33.

[36] R.A. Herriott and H.P. Miller, „The Taxes We Pay,” The Conference Board Record (May 1971): 40.

[37] Vezi William Chapman, „Study Shows Taxes Hit Poor,” New York Post (February 10, 1971): U.S. News (December 9, 1968); Rod Manis, Poverty: A Libertarian View (Los Angeles: Rampart College, n.d.); Yale Brozen, „Welfare Without the Welfare State.”

[38] Brozen, “Welfare Without the Welfare State,” p. 47.

[39] F.A. Harper, „The Greatest Economic Charity,” in M. Sennholz, ed., On Freedom and Free Enterprise (Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1956), p. 106.

[40] Isabel Paterson, The God of the Machine (New York: G.P. Putnam’s Sons, 1943), pp. 248–50.

[41] Pe tema deturnării masive a oamenilor de știință și a inginerilor către stat în anii recenți, vezi H.L. Nieburg, In the Name of Science (Chicago: Quadrangle, 1966); despre ineficiențele și proastele alocări din complexul militar-industrial, vezi Seymour Melman, ed., The War Economy of the United States (New York: St. Martin’s Press, 1971).

[42] Despre Matthew și Administrația pentru Întreprinderi Mici, vezi Jacobs, The Economy of Cities (New York: Random House, 1969), pp. 225–28.

[43] Date preluate dintr-un studiu nepublicat, elaborat de Earl F. Mellor, „Public Goods and Services: Costs and Benefits, A Study of the Shaw-Cardozo Area of Washington, D.C.” (prezentat la Institute for Policy Studies, Washington, D.C., October 31, 1969).

[44] Brozen, „Welfare Without the Welfare State,” p. 52.

[45] O critică teoretică strălucită a venitului anual garantat, a impozitului negativ pe venit și a schemelor lui Nixon se găsește în Hazlitt, Man vs. Welfare State, pp. 62–100. Pentru o critică empirică definitivă și la zi a tuturor planurilor și experimentelor de venit anual garantat, inclusiv schema de reformă asistențială a Președintelui Carter, vezi Martin Anderson, Welfare: the Political Economy of Welfare Reform in the United States (Stanford, Calif.: Hoover Institution, 1978).

Avatar photo
Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?