6. O filozofie socială de tip Crusoe

Una dintre construcțiile îndeobște cele mai luate în derâdere ale teoriei economice clasice este „economia de tip Crusoe”, analiza unui individ izolat față în față cu natura.

Una dintre construcțiile îndeobște cele mai luate în derâdere ale teoriei economice clasice este „economia de tip Crusoe”, analiza unui individ izolat față în față cu natura. Și totuși, acest model aparent „nerealist” are, după cum am încercat să demonstrez și în altă parte, utilizări foarte importante, ba chiar indinspensabile[1]. Servește la izolarea omului față în față cu natura, câștingând astfel claritate prin abstragerea inițială de la relațiile interpersonale. Ulterior, această analiză om/natură poate fi extinsă și aplicată „lumii reale”. Introducerea lui „Vineri”, ori a uneia sau a mai multor alte persoane, după analiza strictei izolări robinsoniene, servește pentru a ilustra modul în care adăugarea altor persoane afectează discuția. Aceste concluzii pot fi apoi aplicate lumii contemporane. Astfel, abstracțiunea analizării câtorva persoane interacționând pe o insulă facilitează o percepție clară a adevărurilor fundamentale ale relațiilor interpersonale, adevăruri care rămân obscure dacă insistăm în a privi din capul locului lumea contemporană numai în integralitatea și unitatea ei.

Dacă economia de tip Crusoe poate și chiar furnizează fundamentul indispensabil al întregii structuri a economiei și praxeologiei – analiza formală, în sens larg, a acțiunii umane – un procedeu similar ar trebui să fie capabil a realiza același lucru și pentru filozofia socială, pentru analiza adevărurilor fundamentale ale naturii omului față în față cu natura lumii în care s-a născut, precum și cu cea a lumii celorlalți indivizi. Mai precis, poate ajuta considerabil la rezolvarea unor probleme ale filozofiei politice precum natura și rolul libertății, proprietății și violenței.[2]

Să ne oprim asupra lui Crusoe care a naufragiat pe insula lui și – pentru a simplifica lucrurile – are amnezie. Cu ce realități de neocolit se confruntă el? Se confruntă, pentru început, cu el însuși, cu faptul primordial al propriei sale conștiințe și al propriului său trup. Descoperă, în al doilea rând, natura din jurul său, habitatul natural și resursele pe care economiștii le desemnează prin termenul de „pământ”.[3] Descoperă de asemenea că, prin contrast cu animalele, nu posedă cunoaștere înnăscută instinctuală care să-l ghideze către căile adecvate de a-și satisface nevoile și dorințele. În fapt, își începe viața în această lume necunoscând literalmente nimic; trebuie să învețe totul. Învață că are numeroase țeluri, scopuri pe care dorește să le atingă, dintre care multe îi sunt necesare pentru menținerea vieții: hrană, adăpost, îmbrăcăminte, etc. După ce nevoile de bază sunt satisfăcute, descoperă trebuințe mai „avansate” pe care să le urmărească. Pentru a-și satisface oricare dintre – sau toate – aceste nevoi pe care le evaluează în funcție de importanța lor relativă pentru el, Crusoe trebuie de asemenea să învețe cum să facă aceasta; trebuie, pe scurt, să dobândească „cunoștințe tehnologice” sau „rețete”.

Crusoe are, prin urmare, multiple nevoi pe care dorește să și le satisfacă, obiective pe care se străduiește să le atingă. Unele dintre aceste obiective pot fi atinse cu eforturi minime din partea lui; dacă insula e astfel alcătuită, el poate culege fructele comestibile ale arbuștilor din vecinătate. În astfel de cazuri, consumul unui bun sau serviciu îi este la îndemână rapid și aproape instantaneu. În ceea ce privește majoritatea nevoilor sale, Crusoe descoperă însă că lumea naturală din preajma sa nu le satisface imediat și instantaneu; nu se află, cu alte cuvinte, în Grădina Raiului. Pentru a-și atinge scopurile el trebuie, cât mai rapid și productiv cu putință, să ia elementele puse la dispoziție de natură și să le transforme în obiecte, forme și locuri utile pentru el – astfel încât să-și poată satisface nevoile.

Pe scurt, trebuie (a) să-și aleagă obiectivele; (b) să învețe cum să le atingă prin utilizarea resurselor puse la dispoziție de natură; și apoi (c) să-și exercite energia muncii pentru a transforma aceste resurse în forme și locuri mai utile: i.e., în „bunuri de capital” și în cele din urmă în „bunuri de consum” pe care le poate consuma direct. Astfel, Crusoe și-ar putea confecționa, din materia primă disponibilă în natură, o secure (bun de capital) cu care să taie lemne pentru a-și construi o colibă (bun de consum). Sau ar putea confecționa o plasă (bun de capital) cu care să prindă pește (bun de consum). De fiecare dată el utilizează cunoștințele tehnologice învățate pentru a-și exercita munca și a transforma resursele naturale în bunuri de capital și, în cele din urmă, în bunuri de consum. Acest proces de transformare a resurselor naturale constituie „producția” sa. Pe scurt Crusoe trebuie să producă înainte de a putea consuma, și pentru a putea consuma. Iar prin acest proces de producție, de transformare, el modelează și modifică mediul natural în conformitate cu nevoile sale, în loc să fie, precum animalele, pur și simplu determinat de acest mediu.

Și astfel omul, neavând o cunoaștere înnăscută, instinctivă, dobândită automat a scopurilor sale adecvate, sau a mijloacelor prin care acestea pot fi atinse, trebuie să le învețe, iar pentru a le învăța trebuie să-și exercite puterea de observație, abstracție și gândire: pe scurt, rațiunea sa. Rațiunea este instrumentul omului pentru cunoaștere și pentru însăși supraviețuirea sa; utilizarea și dezvoltarea minții sale, dobândirea de cunoștințe despre ceea este cel mai bine pentru el și cum se poate aceasta realiza, este metoda unic umană de existență și dezvoltare. Și aceasta este în mod unic natura umană; omul, cum a arătat Aristotel, este animalul rațional, sau pentru a fi mai exacți, ființa rațională. Prin rațiunea sa, individul uman observă atât realitățile și legile lumii exterioare, cât și și pe cele ale propriei sale conștiințe, inclusiv ale emoțiilor sale: altfel spus, utilizează atât extrospecția cât și introspecția.

Crusoe, spuneam, învață despre scopurile sale și despre modul de atingere a acestora. Dar ce anume realizează facultatea sa de învățare, rațiunea sa, în procesul de dobândire a unei astfel de cunoașteri? Învață despre felul în care lucrurile funcționează în lume, i.e., despre naturile diferitelor entități specifice și clase de entități pe care le identifică; cu alte cuvinte cunoaște legile naturale ale felului în care lucrurile se comportă în lume. Învață că o săgeată eliberată din coarda unui arc poate doborî o căprioară și că o plasă de pescuit poate prinde o mulțime de pești. Mai departe, învață despre propria sa natură, despre tipurile de evenimente sau acțiuni care-l fac fericit sau nefericit; pe scurt, învață despre scopurile pe care are nevoie să le atingă sau pe care ar trebui să le evite.

Acest proces, această metodă necesară pentru supraviețuirea și prosperitatea omului în această lume, a fost adesea luată în derâdere ca nepotrivit de – sau exclusiv – „materialistă”. Dar ar trebui să fie limpede că ceea ce s-a întâmplat în această activitate în conformitate cu natura umană este o contopire a „spiritului” cu materia; mintea omului, utilizând ideile pe care le-a dobândit, direcționează energia înspre transformarea și remodelarea materiei în mijloace de susținere și propășire a nevoilor și vieții sale. În spatele oricărui bun „produs”, a oricărei transformări de către om a resurselor naturale, stă o idee care direcționează efortul, o manifestare a spiritului uman.

Individul uman, introspectând faptul propriei sale conștiințe, descoperă de asemenea realitatea primordială naturală a libertății sale: libertate de a alege, libertate de a utiliza sau nu rațiunea în legătură cu orice problemă dată. Pe scurt, descoperă faptul natural al propriei „libertăți de voință”. Descoperă de asemenea faptul natural al controlului minții sale asupra trupului și acțiunilor sale: adică al proprietății sale naturale asupra lui însuși.

Crusoe, prin urmare, este proprietarul trupului său; mintea lui este liberă să adopte orice scopuri dorește, să-și exercite rațiunea pentru a descoperi ce obiective ar trebui să aleagă și să învețe rețetele pentru utilizarea mijloacelor la îndemână în atingerea acestora. Într-adevăr, faptul în sine că nu-i este dată congenital – sau determinată de evenimente externe – cunoașterea necesară pentru supraviețuire și progres, că trebuie să-și utilizeze mintea pentru a o dobândi, demonstrează că este prin natura sa liber să-și utilizeze sau nu această rațiune – i.e., adică are libertate de voință (free will).[4] Cu siguranță, nu e nimic outré sau mistic în legătură cu faptul că omul diferă de pietre, plante sau chiar animale și că cele de mai sus sunt diferențe cruciale față de acestea. Faptele critice și unice în legătură cu omul și modalidățile în care trebuie să trăiască pentru a supraviețui – conștiința sa, libertatea de voință și alegere, facultatea rațiunii, necesitatea de a învăța legile naturale ale lumii exterioare și ale lui însuși, proprietatea asupra lui însuși, nevoia de a „produce” prin transformarea materiei din natură în forme consumabile – toate acestea compun ceea ce se cheamă natura omului, și căile prin care acesta poate supraviețui și prospera. Să presupunem acum că Crusoe se confruntă cu alternativa de a culege fructe sau de a strânge ciuperci pentru hrană și că se decide pentru gustoasele ciuperci, când deodată, un locuitor al insulei naufragiat în trecut, venind înspre el, strigă: „Nu face asta! Ciupercile acelea sunt otrăvitoare.” Nu e nimic misterios în reprofilarea ulterioară a lui Crusoe înspre fructe. Ce s-a întâmplat? Amândoi indivizii au operat cu o presupunere atât de puternică încât a rămas tacită, și anume că otrava este rea, dăunătoare pentru sănătatea și chiar supraviețuirea organismului uman – pe scurt, nocivă pentru prezervarea și calitatea vieții umane. În acest acord implicit asupra valorii vieții și sănătății pentru persoana umană precum și asupra indezirabilității durerii și morții, cei doi indivizi au ajuns în mod limpede la bazele une etici, fundamentată pe realitate și pe legile naturale ale organismului uman.

Dacă Crusoe ar fi mâncat ciupercile fără să afle despre efectele lor otrăvitoare, atunci decizia sa ar fi fost incorectă – o eroare posibil tragică având la bază faptul că omul nu e nicidecum determinat în mod automat să ia deciziile corecte tot timpul. De aici lipsa omniscienței în ceea ce îl privește și posibilitatea de a greși. Dacă, pe de altă parte, Crusoe ar fi știut de otravă și ar fi mâncat totuși ciupercile – poate pentru „senzații tari” sau datorită unei preferințe de timp foarte ridicate – atunci decizia lui ar fi fost în mod obiectiv imorală, un act deliberat împotriva propriei sănătăți și vieți. S-ar putea ridica foarte bine întrebarea de ce ar trebui viața să fie o valoare ultimă obiectivă, de ce ar trebui omul să opteze pentru viață (atât sub aspectul duratei cât și al calității)[5]. În replică, am putea consemna că o propoziție se ridică la statutul de axiomă când se poate arăta că cel care o neagă o utilizează în chiar procesul presupusei negări[6]. Așadar, orice persoană care ia parte la orice tip de discuție, inclusiv una asupra valorilor, este vie și afirmă, în virtutea acestei participări, viața. Pentru că dacă s-ar opune realmente vieții n-ar mai avea ce căuta într-o astfel de discuție, mai mult, n-ar mai avea de ce continua să trăiască. Prin urmare, presupusul oponent al vieții de fapt afirmă viața tocmai în procesul discuției sale, iar prezervarea și propășirea vieții capătă deci, statutul unei incontestabile axiome.

Am văzut că Crusoe, ca orice alt om, are libertate de voință, libertatea de a alege cursul vieții și al acțiunilor sale. Unii critici au obiectat că această libertate este iluzorie deoarece omul este constrâns de legi naturale. Aceasta, totuși, este o neînțelegere (misrepresentation) – unul dintre multele exemple ale persistentei confuzii moderne între libertate și putere. Omul este liber să adere la valori și să-și aleagă cursul acțiunilor; dar aceasta nu înseamnă nicidecum că poate încălca legile naturii fără consecințe – că poate, de exemplu, traversa oceane dintr-un singur salt. Pe scurt, când spunem că „omul nu e ’liber’ să sară peste ocean”, discutăm de fapt nu de lipsa sa de libertate ci de lipsa de putere de a traversa oceane, date fiind legile naturii sale și ale naturii lumii înconjurătoare. Libertatea lui Crusoe de a adopta idei, de a-și alege scopurile, este inviolabilă și inalienabilă; pe de altă parte, omul, nefiind nici omnipotent și nici omniscient, descoperă întotdeauna că puterea sa de a face toate lucrurile pe care le-ar dori este limitată. Pe scurt, puterea sa este limitată în mod necesar de legile naturale, dar nu și libertatea sa de voință. Sau altfel spus, este vădit absurd să definești „libertatea” unei entități ca puterea acesteia de a întreprinde un act care-i este imposibil prin natura sa![7]

Dacă libertatea voinței omului de a adopta idei și valori este inalienabilă, libertatea sa de acțiune – adică de a pune la lucru aceste idei în lume, nu beneficiază de condiții la fel de norocoase. Încă o dată, nu vorbim de limitele puterii omului inerente legilor naturii sale și ale naturilor altor entități. Ceea ce avem în vedere este interferența altor persoane cu sfera sa de acțiune – dar îl depășim puțin pe Robinson Crusoe și discuția noastră. E de ajuns să spunem la acest punct că, în sensul libertății sociale – al libertății ca absență a agresiunii din partea altor persoane – Crusoe este absolut liber, dar că o lume alcătuită din mai mult de o persoană necesită investigații suplimentare.

Din moment ce în această carte suntem interesați mai degrabă de filozofia socială și politică decât de filozofie în sine, vom fi interesați de termenul de „libertate” în acest sens social sau interpersonal, mai degrabă decât în cel de libertate a voinței.[8]

Să ne întoarcem la analiza transformării intenționale (purposeful) de către Crusoe a datelor naturii prin înțelegerea legilor naturale. Crusoe găsește pe insulă terenuri virgine, neutilizate; pământuri, așadar, neutilizate și necontrolate de nimeni, prin urmare nedeținute în proprietate. Prin descoperirea resurselor naturale, învățând cum să le folosească și, în particular, prin transformarea lor efectivă în forme mai utile, Crusoe – cu cuvintele memorabile ale lui John Locke – își „îmbină munca cu pământul”. Făcând astfel, punându-și amprenta personalității și energiei sale asupra pământului, el a preluat în mod natural pământul și roadele acestuia în proprietatea sa. Deci, individul izolat deține în proprietate ceea ce utilizează și transformă; prin urmare, în cazul său nu se pune problema a ceea ce ar trebui să constituie proprietatea lui A spre deosebire de a lui B. Proprietatea oricărui om se constituie, ipso facto, din ceea ce produce, i.e., transformă în vederea utilizării, prin eforturi proprii. Proprietatea sa asupra pământului și bunurilor de capital se prelungește de-a lungul stadiilor de producție, până când Crusoe ajunge să dețină în proprietate bunurile de consum pe care le-a produs și până când acestea, în cele din urmă, dispar prin consum.

Câtă vreme individul rămâne izolat, așadar, nu apare nici un fel de problemă în legătură cu limitele până la care proprietatea sa – deținerile sale – se extinde; ca ființă rațională înzestrată cu libertate de voință, aceasta se extinde asupra corpului său și se prelungește mai departe asupra bunurilor materiale pe care le transformă prin muncă. Să presupunem că Crusoe a ajuns nu pe o mică insulă, ci pe un continent nou și necunoscut, și că, stând pe țărm, a revendicat „proprietatea” asupra întregului continent în virtutea faptului de a-l fi descoperit. Această afirmație n-ar fi decât simplă glorie deșartă (vainglory) atâta timp cât nimeni altcineva n-ar mai ajunge pe continent. Și asta pentru că prin firea lucrurilor veritabila sa proprietate – controlul său efectiv asupra resurselor materiale – s-ar extinde numai asupra resurselor pe care munca sa le-a angrenat în producție. Proprietatea sa reală nu s-ar putea extinde dincolo de sfera lui de control.[9] În mod similar, ar fi lipsit de sens ca Robinson să trâmbițeze că nu deține „realmente” în proprietate o parte din, sau tot ceea ce a produs (poate că acest Crusoe se întâmplă să fie vreun oponent romantic al conceptului de proprietate), deoarece în fapt utilizarea și, prin urmare proprietatea, îi aparține deja. Crusoe, prin firea lucrurilor, deține în proprietate nici mai mult nici mai puțin decât propria persoană și extensia acesteia în lumea materială.



[1] Vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1962), vol. 1, cap. 1 și 2.

[2] Constructe de secol șaptesprezece sau optsprezece precum „starea de natură” sau „contractul social” au fost încercări nu tocmai reușite de a realiza o astfel de analiză logică. Astfel de încercări au fost cu mult mai importante decât orice afirmații istorice efective care s-ar fi putut face pe parcursul dezvoltării acestor concepte.

[3] Acest „pământ” în sens economic, cuprinzând toate resursele puse la dispozițe de natură, nu înseamnă în mod necesar „pământ” în sensul obișnuit, deoarece poate include părți din mare, e.g., ape de pescuit și exclude îmbunătățirile aduse de om solului.

[4] Vezi Murray N. Rothbard, Individualism and the Philosophy of the Social Sciences (San Francisco: Cato Institute, 1979), pp. 5-10. Ca idee, o pesoană nu poate în mod coerent crede că face judecăți și în același timp că este determinată de o cauză externă în acest sens. Deoarece dacă ar fi așa, care ar fi statutul judecății că este determinat? Acest argument a fost utilizat de Immanuel Kant, Groundwork of the Metaphysics of Morals, traducere în limba engleză H.J. Paton (New York: Harper and Row, 1964), pp. 115 și urm.

[5] Asupra valorii vieții ca nedepinzând de faptul a fi percepută ca una fericită, vezi Philippa R. Foot, Virtues and Vices (Berkeley: Universitz of California Press, 1978), pag. 41.

[6] Altundeva, am scris: „dacă un individ nu poate afirma o propoziție fără a utiliza în același timp negația acesteia, atunci nu doar că este prins într-o inextricabilă contradicție; concede negației statutul de axiomă.” Rothbard, Individualism, pag. 8. Vezi de asemenea R. P. Phillips, Modern Thomistic Philosophy (Westminster, Md.: Newman Bookshop, 1934-35), vol. 2, pag. 36-37.

[7] Vezi Rothbard, Individualism, pag. 8, și F.A. Hayek, The Road to Serfdom (Chicago: University of Chicago Press, 1944), pag. 26.

[8] Poate că unul din marile avantaje ale termenului „libertate” în sens social (liberty) față de sinonimul său „libertate” în sensul metafizic (freedom) este că primul este utilizat în general numai în sensul social și nu și în cel pur filozofic de liber arbitru, fiind de asemenea mai puțin confundat cu conceptul de putere. Pentru o discuție excelentă asupra libertății de voință, vezi J. R. Lucas, The Freedom of the Will (Oxford: Clarendon Press, 1970).

[9] Ulterior, o dată cu ajungerea altor persoane pe continent, acestea ar deține de asemenea în proprietate prin firea lucrurilor resursele naturale pe care le-ar transforma prin muncă, primul venit putând deveni proprietarul ultimelor fie prin utilizarea forței invazive împotriva proprietății naturale a noilor veniți, fie prin dobândirea bunurilor în discuție de la aceștia prin cadouri sau schimb.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?