6. Consecințele psihologice ale birocratizării

6. Consecințele psihologice ale birocratizării

1. Mișcarea tineretului german

Intelectualii își întorc privirile către filosofia lui Horațiu Alger. Alger a reușit mai bine ca oricine să sublinieze punctele caracteristice ale societății socialiste. Capitalismul este un sistem în care fiecare are posibilitatea să se îmbogățească, care dă tuturor oportunități nelimitate. Dar, bineînțeles, nu toți au noroc. Foarte puțini devin milionari. Dar toată lumea știe că efortul susținut și numai efortul susținut se plătește. Toate drumurile sunt deschise tânărului inteligent. El este optimist pentru că își cunoaște puterea. Are încredere în sine și este plin de speranță. Pe măsură ce îmbătrânește și își dă seama că multe dintre planurile lui au avut de suferit, el nu are motiv să dispere. Copiii lui vor începe cursa din nou, și nu vede nici un motiv pentru care ei nu ar reuși acolo unde el a dat greș. Viața merită să fie trăită pentru că este plină de promisiuni.

Toate acestea sunt adevărate pentru America. În bătrâna Europă încă mai supraviețuiesc multe prejudecăți moștenite de la vechiul regim (ancient regime). Chiar și în plină epocă a liberalismului aristocrații și funcționarii publici se luptau pentru menținerea privilegiilor lor. Dar în America nu existau asemenea rămășițe ale Evului Întunecat. Din acest punct de vedere, era o țară tânără, era o țară liberă. Aici nu existau nici coduri industriale, nici ghilde. Thomas Alva Edison și Henry Ford nu au fost nevoiți să înfrunte obstacolele ridicate de guvernele mioape și de opinia publică îngustă la minte.

În astfel de condiții, generațiile noi sunt conduse de spiritul de pionierat. Ei se nasc într-o societate în progres și își dau seama că rolul lor este să contribuie cu ceva la îmbunătățirea lucrurilor din societatea umană. Ei vor schimba lumea, modelând-o după propriile idei. Ei nu au timp de pierdut, ziua de mâine este a lor și trebuie să se pregătească pentru lucrurile mărețe care îi așteaptă. Ei nu vorbesc despre faptul că sunt tineri sau despre drepturile tinerilor; ei se poartă așa cum trebuie să se poarte tinerii. Nu vorbesc despre „dinamismul” lor; ei sunt dinamici și nu trebuie să sublinieze această calitate. Nu provoacă generațiile mai vechi la discuții arogante. Ei vor să câștige prin fapte.

Dar este un lucru cu totul diferit în condițiile valului de birocrație. Slujbele guvernamentale nu oferă nici o posibilitate pentru etalarea talentelor și harurilor personale. Controlul strict spulberă inițiativa. Tânărul nu își face nici o iluzie cu privire la viitorul său. El știe ce îi este hărăzit. Va obține o slujbă în unul din nenumăratele birouri, va fi doar o rotiță dintr-o mașinărie imensă, iar munca lui va fi mai mult sau mai puțin mecanică. Rutina unei tehnici birocratice îi va răni mintea și îi va lega mâinile. Se va bucura de securitate. Dar această securitate va fi mai degrabă asemănătoare cu securitatea de care se bucură deținutul într-o închisoare. Nu va fi niciodată liber să ia decizii și să-și modeleze soarta. Va fi pentru totdeauna un om de care se va avea grijă. Nu va fi niciodată un om adevărat care să se bazeze pe propria putere. Se va cutremura la vederea imenselor clădiri cu birouri, în care se va îngropa.

În perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Germania, țara cea mai înaintată pe calea către birocratizare, a fost martora apariției unui fenomen de care nu se știa până atunci: mișcarea tineretului. Găști turbulente de băieți și fete cutreierau țara, făcând mult zgomot și chiulind de la ore. Cu vorbe bombastice anunțau venirea „Vârstei de Aur”. Generațiile de dinainte, spuneau ei, erau pur și simplu idioate; incapacitatea lor a transformat pământul în iad. Dar noua generație nu mai este dispusă să îndure „gerontocrația” supremația senilității incapabile și imbecile. De aceea, tinerii inteligenți vor conduce. Vor distruge tot ce este vechi și fără rost, vor respinge tot ceea ce a fost de preț pentru părinții lor, vor schimba ideologiile și valori le vechi și false ale civilizației capitaliste și burgheze cu unele noi, reale și substanțiale și vor construi o nouă societate de giganți și de supraoameni.

Această vorbărie înflăcărată a adolescenților era doar o încercare de a masca lipsa lor de idei și a oricărui program definit. Nu aveau nimic de spus decât:"Suntem tineri și deci cei aleși; suntem naivi pentru că suntem tineri; noi suntem viitorul; noi suntem dușmanii de moarte ai burghezilor decăzuți și ai filistinilor”. Și dacă cineva, căruia nu îi era teamă, îi întreba care sunt planurile lor, ei știau un singur răspuns:"Conducătorii noștri vor rezolva toate problemele”.

Întotdeauna a fost sarcina tineretului să provoace schimbări. Dar trăsătura caracteristică a mișcării tineretului a fost că ei nu aveau nici idei noi, nici planuri. Au denumit acțiunea lor "mișcarea tineretului” tocmai pentru că nu aveau nici un program pe care să-l folosească pentru a da un nume eforturilor lor. De fapt, ei au îmbrățișat în întregime programul părinților lor. Ei nu s-au opus tendinței guvernului spre omnipotență și birocratizare. Radicalismul revoluționar nu a fost decât impetuozitatea vârstei dintre copilărie și maturitate; a fost un fenomen al unei pubertăți prelungite. A fost lipsit de orice conținut ideologic.

Conducătorii mișcării tineretului erau nevrozați și dezechilibrați mintal. Mulți dintre ei erau afectați de o sexualitate morbidă, erau fie destrăbălați, fie homosexuali. Nici unul dintre ei nu excela în vreo activitate și nu au contribuit cu nimic la progresul umanității. Numele lor sunt de mult uitate; singura urmă pe care au lăsat-o au fost câteva cărți și poeme care propăvăduiau perversitatea sexuală. Dar majoritatea urmașilor lor a fost diferită. Aveau un singur țel: să obțină o slujbă în aparatul birocratic cât mai repede cu putință. Cei care nu au fost uciși în războaie și revoluții sunt astăzi birocrații pedanți și timizi din nenumăratele birouri din „Zwangswirtschaft”-ul german (economia reglementat&#259). Ei erau sclavii supuși și credincioși ai lui Hitler. Dar vor fi la fel de supuși și de credincioși și succesorilor lui Hitler, indiferent dacă va fi un naționalist german sau o marionetă a lui Stalin.

Din Germania, mișcarea tineretului s-a răspândit și în alte țări. Fascismul italian a fost mascat ca o mișcare a tineretului. Imnul partidului – „Giovinezza” – este un imn al tineretului.

Bufonul de Duce se lăuda, la cei cincizeci de ani ai săi cu vigoarea lui tinerească și era nerăbdător să-și ascundă vârsta ca o doamnă cochetă. Dar singura preocupare a membrilor fascismului era să obțină o slujbă guvernamentală. În timpul războiului etiopian,autorul de față a cerut, câtorva absolvenți ai uneia din cele mai mari universități italiene o explicație a ostilității lor față de Franța și Marea Britanie. Răspunsul a fost uimitor: "Italia”, au spus ei,”nu oferă suficiente oportunități intelectualitãþii sale. Vrem să cucerim coloniile britanice și cele franceze pentru a obține, în administrația acestor teritorii, slujbele care acum sunt în mâinile birocraților francezi și britanici”.

Mișcarea tineretului a fost expresia nesiguranței tineretului în fața perspectivelor întunecate pe care le oferea tendința generală către birocratizare. A fost o falsã rebeliune, condamnată să eșueze pentru că nu au îndrăznit să lupte serios împotriva amenințării transformării guvernului într-un sistem de control totalitarist. Tumultoșii aºa-ziºi răzvrătiți erau neajutorați, pentru că se aflau sub vraja superstițiilor totalitariste. Ei se complăceau în vorbărie destabilizatoare și cântau cântece înflăcărate, dar, mai întâi de toate, voiau slujbe guvernamentale.

Astăzi, mișcarea tineretului este aproape moartă în țările avansate pe calea către totalitarism. În Rusia, în Germania și în Italia, copiii și adolescenții sunt ferm integrați în controlul aparatelor omniprezente ale statului. Copiii, de la vârste fragede, sunt membri ai organizațiilor politice. Din leagăn și până în mormânt, toți cetățenii sunt supuși mașinăriei sistemului cu un singur partid, constrânși să se supună fără să pună nici o întrebare. Nici o asociație sau întrunire "particulară" nu este permisă. Aparatele oficiale nu tolerează nici o concurență, nici o dezaprobare. Aceasta este realitatea despre utopia birocrației.

2. Soarta generației tinere într-un mediu birocratic

Mișcarea tineretului a fost o revoltă neputincioasă și fără succes a tinerilor împotriva dezvoltării birocratizării. A fost condamnată pentru că nu a atacat rădăcina răului, tendința către socializare. De fapt, a fost doar expresia confuzã a neliniștii, fără vreo idee clară și un program bine definit. Adolescenții răzvrătiți erau atât de prinși de vraja ideilor socialiste, că pur și simplu nu știau ce vor.

Este evident că tineretul este prima victimă a tendinței către birocratizare. Tinerii sunt deposedați de orice posibilitate de a-și modela soarta. Pentru ei nu mai este nici o șansă. Sunt, de fapt,"generația pierdută", pentru că le lipsește cel mai de preț drept al generațiilor noi, și anume, dreptul de a aduce ceva nou la vechea civilizație. Sloganul: "Omenirea a atins stadiul maturității", a fost cauza eșecului generației noi. Ce sunt tinerii cărora nu li se lasă nici o șansă să schimbe sau să îmbunătățescă? A căror unică perspectivă este să înceapă de la cel mai de jos nivel al ierarhiei birocratice și să urce încet în strictă concordanță cu regulile formulate de superiorii vârstnici? Văzută din punctul lor de vedere, birocratizarea înseamnă supunerea celor tineri dominației celor în vârstă. Aceasta duce la întoarcerea unui sistem asemănător cu cel al castelor.

În toate națiunile și civilizațiile – în perioadele precedente apariției liberalismului modern și a mlădiței lui, capitalismul – societatea se baza pe statut. Națiunea era divizată în caste. Existau caste privilegiate, ca cele ale regilor și nobililor, și caste neprivilegiate, ca cele ale șerbilor și sclavilor. Un om s-a născut într-o anumită castă, și acolo va rămâne pentru toată viața și va transmite și copiilor lui statutul său din castă. Cel care s-a născut într-o castă de rang inferior este pentru totdeauna deposedat de dreptul de a obține, în viață, o situație care a fost rezervată celor privilegiați. Liberalismul și capitalismul abolesc toate aceste discriminări și îi fac pe toți oamenii egali în fața legii. Acum, teoretic, fiecare este liber să concureze pentru orice loc în societate.

Marxismul dă o interpretare diferită realizărilor liberalismului. Principala dogmă a lui Karl Marx este doctrina conflictului ireconciliabil al claselor economice. Societatea capitalistă este divizată în clase ale căror interese sunt antagonice. Astfel, luptele de clasă sunt inevitabile. Ele vor dispărea numai în viitoarea societate fără clase a socialismului.

Faptul cel mai remarcabil al acestei doctrine este că nu a fost niciodată pe deplin explicată. În „Manifestul Comunist”, pentru ilustrarea luptelor de clasă s-au folosit exemple referitoare la conflictele dintre caste. Apoi, Marx mai spune că societatea burgheză modernă a stabilit noi clase. Dar nu spune niciodată ce este aceea o clasă și la ce s-a gândit atunci când a vorbit despre clase, despre antitezele dintre clase și despre transformarea claselor în caste. Toate scrierile sale se învârt în jurul acestor termeni care nu sunt niciodată definiți. Deși neobosit în a publica articole și cărți pline de definiții sofisticate și de amănunte scolastice, Marx niciodată nu a încercat să explice, nici măcar într-un limbaj ambiguu, care este caracteristica unei clase economice. Când a murit, la 35 de ani după publicarea „Manifestului Comunist”, a lăsat neterminat manuscrisul de la cel de-al III-lea volum al celui mai important tratat al său,”Capitalul”. Și ceea ce este foarte semnificativ, manuscrisul se termină exact în momentul în care este pe punctul de a da explicația noțiunii fundamentale a întregii lui filosofii. Nici Marx, nici vreunul din mulțimea de scriitori marxiști nu au putut să ne spună ce este o clasă socială, cu atât mai puțin dacă aceste clase sociale joacă, în structura socială, rolul desemnat în doctrină.

Bineînțeles, din punct de vedere logic, este permis să se clasifice lucrurile după orice caracteristică. Întrebarea este dacă o clasificare pe baza unor criterii selecționate este folositoare pentru o viitoare investigație și pentru clasificarea și îmbogățirea cunoștințelor noastre.

Deci, întrebarea nu este dacă, într-adevăr, clasele marxiste există, ci dacă ele au importanța pe care le-o dă Marx. Marx a eșuat în a da o definiție precisă conceptuluide „clasă socială”, concept pe care l-a folosit în toate scrierile sale într-un mod incert și neglijent, pentru că o definiție ar fi demascat superficialitatea și lipsa de valoare în rezolvarea problemelor economice și sociale și absurditatea transformării claselor în caste sociale.

Principala caracteristică a castei este rigiditatea. Clasele sociale, așa cum Marx denumește clasele diferite ale capitaliștilor, întreprinzătorilor și salariaților, sunt caracterizate prin flexibilitate. Există o permanentă schimbare în structura diferitelor clase. Unde sunt astăzi urmașii celor care, în timpul lui Marx, erau întreprinzători? Și unde erau înaintașii întreprinzătorilor contemporani cu Marx? Accesul către diferite poziții ale societății moderne capitaliste este deschis tuturor. Putem numi senatorii Statelor Unite o clasă, fără a încălca principiile logice. Dar ar fi o greșeală să spunem că este o castă aristocratică ereditară, cu toate că unii senatori sunt descendenții senatorilor din alte vremuri.

A fost deja subliniat faptul că forțele anonime care acționează pe piață determină în permanență cine trebuie să fie întreprinzătorii și cine să fie capitaliștii.

Consumatorii, într-adevăr, votează cu cei care vor ocupa pozițiile cele mai înalte din structura economică națională.

În socialism nu există nici întreprinzători, nici capitaliști. În acest sens, ceea ce Marx a denumit "clasă" nu mai există, deci are dreptate să spună că socialismul este o societate fără clase. Dar aceasta nu ajută la nimic. Vor exista alte diferențe în funcțiile sociale pe care le putem numi clase, cu aceeași justificare ca cea a lui Marx. Vor exista cei care dau ordine și cei care sunt obligați să se supună necondiționat acestor ordine; vor fi cei care fac planuri și cei a căror misiune este să îndeplinească aceste planuri.

Singurul lucru care contează este că în capitalism fiecare este arhitectul propriului său noroc. Un băiat dornic să-și îmbunătățească poziția sa trebuie să se bazeze pe propria putere și pe propriul efort.

Votul consumatorilor judecă fără să respecte persoana. Sunt evaluate realizările candidatului, și nu persoana lui. Munca bine făcută și serviciile bine prestate sunt singurul mod de a reuși.

Dimpotrivă, în socialism, începătorul trebuie să-i mulțumească pe cei care se află deja acolo. Acestora din urmă nu prea le plac nou veniții eficienți. (Nici întreprinzătorii cu vechime nu agreează astfel de oameni, dar, totodată, datorită supremației consumatorilor, ei nu pot preveni competiția.) În mașinăria birocratică a socialismului, drumul către promovare nu constă în realizări, ci în favorurile superiorilor. Tinerii depind în întregime de buna-dispoziție a celor mai în vârstă, generația nouă este la mila celei vechi.

Este fără folos să negăm acest lucru. Nu există clase marxiste într-o societate socialistă. Dar este un conflict ireconciliabil între cei care sunt în favoarea lui Stalin și a lui Hitler, pe de o parte, și cei care nu sunt, pe de cealaltă parte. Este pur și simplu omenesc pentru un dictator să îi prefere pe cei care îi împărtășesc opiniile și îi laudă opera, decât pe cei care nu o fac.

A fost în zadar că fasciștii italieni au făcut un imn care să întinerească cântecul lor de partid și că socialiștii austrieci și-au învățat copiii să spunã "Suntem tineri și asta-i bine”. Nu este bine să fii tânăr într-un management birocratic. Singurul drept de care se bucură tinerii în acest sistem este să fie docili, supuși și servili. Nu este loc pentru inovatorii nesupuși care au idei proprii.

Aceasta este mai mult decât o criză a tineretului. Este o criză a progresului și civilizației. Omenirea este condamnată când tinerii sunt deposedați de posibilitatea de a remodela societatea după propriul model.

3. Paza autoritară și progresul

Guvernul paternal, prin oamenii săi morali și înțelepți, prin orice elită de nobili birocrați, poate revendica un eminent susținător, Platon.

Statul ideal și perfect al lui Platon trebuia să fie condus de filosofi altruiºti. Aceștia trebuiau să fie judecători integri și administratori imparțiali, întotdeauna supunându-se legilor eterne. Aceasta este caracteristica filozofiei lui Platon: nu acordă atenție evoluției condițiilor economice și sociale și nici schimbărilor ideilor umanității cu privire la mijloace și rezultate.

Există modelul peren al unui stat bun, și orice deviere a condițiilor actuale de la acest model nu poate fi decât denaturare și degradare. Problema este să fie întemeiată societatea perfectă și să fie ferită de orice modificare, pentru că schimbarea este sinonomă cu deteriorarea. Instituțiile economice și sociale sunt rigide. Noțiunea de progres în cunoștințe, în proceduri tehnologice, în metode de afaceri și în organizații sociale este necunoscută gândirii lui Platon. Toți utopiștii de mai târziu, care au modelat planurile unui paradis pământesc după exemplul lui Platon, credeau și ei în imuabilitatea lucrurilor umane.

Idealul lui Platon – conducerea de către elită – a fost pusă în aplicare de Biserica Catolică. Biserica romană sub organizarea Tridentină așa cum a rezultat din Contrareformă este o birocrație perfectă. A rezolvat cu succes problemele cele mai delicate ale oricărui guvern nedemocratic, și anume selecția conducătorilor. Teoretic, fiecărui băiat îi este deschisă oportunitatea accesului la cele mai înalte demnități ale Bisericii. Preotul local este dornic să netezească drumul către educație al celor mai inteligenți tineri din parohia sa; ei sunt învățați în seminariile episcopului. Odată hirotonisiți, cariera lor viitoare depinde numai de caracterul, zelul și intelectul lor. Printre prelați există mulți urmași ai unor familii nobile și bogate. Dar poziția lor nu se datorează vechimii familiilor lor. Ei trebuie să concureze, aproape în condiții egale, cu fiii țăranilor săraci, ai muncitorilor și ai iobagilor. Prinții Bisericii Catolice, abații și profesorii din universitățile teologice formează un grup de oameni eminenți. Chiar și în țările cele mai dezvoltate ei sunt rivali demni ai celor mai străluciți savanți, filosofi, oameni de știință și oameni de stat.

Acest lucru extraordinar îl dau ca exemplu autorii tuturor utopiilor socialiste moderne. Cazul este exemplificat de doi înaintași ai socialismului de astăzi: contele Henri de Saint-Simon și Auguste Comte. Dar a fost același lucru și cu mulți alți autori socialiști, deși, din motive evidente, nu au arătat Biserica drept exemplu. Nici un alt precedent de ierarhie perfectă nu a putut fi găsit în afară de cel prezentat de catolicism.

Oricum, referirea la Biserică este falsă. Creștinătatea pe care Papa și ceilalți episcopi o administreză nu este supusă nici unei schimbări. Este construită pe o doctrină perenă și imuabilă. Credința este fixată pentru totdeauna. Nu există nici un progres și nici o evoluție. Există doar supunere în fața legii și a dogmei. Metodele de selecție adoptate de Biserică sunt foarte eficiente în guvernarea unui organism ce depinde de un set de reguli și regulamente indiscutabile și de neschimbat. Ele sunt perfecte în alegerea paznicilor bogăției eterne a doctrinei.

Dar cazul societății umane și al guvernării civile este diferit. Este cel mai de preț privilegiu al unui om să se zbată neîncetat pentru îmbunătățire și să lupte prin metode mai bune împotriva obstacolelor pe care natura i le ridică în viața și în bunăstarea sa. Acest impuls nativ i-a transformat pe urmașii oamenilor cruzi ce trăiau în peșteri în acești oameni civilizați din zilele noastre. Dar omenirea încă nu a atins un stadiu de perfecționare dincolo de care nici un progres nu mai este posibil. Forțele care au construit civilizația prezentă nu au murit încă. Dacă nu ar fi legate de un sistem rigid dintr-o organizație socială, ele ar continua și ar aduce noi îmbunătățiri. Principiul electiv prin care Biserica Catolică își alege viitorii conducători este devoțiunea eternă și credința în dogmele Bisericii. Nu se caută inovatori sau reformatori, pionieri ai unor idei noi, radicale în opoziție cu cele vechi. Acesta este un lucru care poate fi protejat prin alegerea viitorilor șefi de către actualii conducători, bătrâni și încercați. Nici un sistem birocratic nu poate realiza altceva. Dar exact acest conservatorismde fier face ca metodele birocratice să fie cu totul inadecvate pentru conducerea afacerilor sociale și economice.

Birocratizarea este cu siguranță rigidă, pentru că implică observarea regulilor stabilite și a practicilor. Dar în viața socială, rigiditatea duce la pietrificare și moarte. Este un fapt semnificativ că stabilitatea și securitatea sunt cele mai prețuite slogane ale "reformatorilor" din zilele noastre. Dacă oamenii primitivi au adoptat principiul stabilității, ei nu au avut niciodată securitate; ei au fost demult distruși de animalele sălbatice și de microbi.

Marxiștii germani au inventat un dicton: Dacă socialismul este împotriva naturii umane, atunci natura umană trebuie să fie schimbată. Ei nu și-au dat seama că, dacă natura omului este schimbată, el încetează să mai fie om. Într-un sistem birocratic atotcuprinzătr, nici birocrații și nici subordonații lor nu mai sunt cu adevărat ființe umane.

4. Alegerea dictatorului

Toți campionii salvării prin regula nobililor despoți au presupus orbește că nu poate exista îndoială în privința celui care trebuie să fie conducător și a celor care fac parte din clasa conducătoare și că toți oamenii trebuie să cedeze de bunăvoie în fața supremației acestui dictator suprauman sau a aristocrației. Ei nu și-au dat seama că mulți oameni și grupuri de oameni pot reclama puterea pentru ei înșiși. Dacă decizia alegerii între diferiți candidați nu este lăsată în seama votului majoritar, nu va mai exista nici un principiu al selecției în afara războiului civil. Alternativa la principiul democratic al alegerilor prin vot este acapararea puterii de către aventurieri nemiloși.

În secolul al doilea după Hristos, Imperiul Roman a fost condus conform unui principiu al Führer-ului sublim detaliat. Împăratul era cel mai capabil și eminent om. El nu lăsa moștenire demnitatea sa unui membru al familiei sale, dar își alegea ca succesor un om pe care îl considera ca fiind cel mai potrivit pentru conducere. Acest sistem a dat Imperiului o succesiune de patru mari monarhi: Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius. Dar apoi au urmat era pretorienilor, nesfârșite războaie civile, anarhie și decădere rapidă. Regula celui mai bun a fost înlocuită cu regula celui mai rău. Generali ambițioși, susținuți de mercenari, au acaparat puterea și au condus până când un alt curajos i-a înfrânt. Trădarea, răscoala și crima au devenit principiul selecției.

Istoricii îl învinovățesc pe Marcus Aurelius, ultimul dintre împărații buni. El a fost vinovat, spun ei, pentru că a abandonat practica înaintașilor săi și, în loc să aleagă pentru succesiune un om potrivit, l-a încoronat pe fiul său incompetent, Commodus. Oricum, un sistem care se prăbușește din vina unui singur om este un sistem prost, chiar dacă vina este mai puțin pardonabilă și de înțeles decât cea a unui tată care supraevaluează caracterul și capacitatea fiului său. Adevărul este că în mod sigur sistemul Führer-ului are ca rezultat războaie civile permanente din momentul în care sunt mai mulți candidați la puterea supremă.

Toți dictatorii din ziua de azi au venit la putere prin violență, apoi au trebuit să-și apere de rivalii lor supremația obținut&#259. Limbajul politic a inventat un termen care se referă la asemenea acțiuni: ei sunt numiți purificatori. Succesorii acestori dictatori vor lua puterea prin aceleași metode și vor aplica aceeași cruzime și severitate pentru a o menține. Ultima bază a unui sistem birocratic atotcuprinzător este violența. Aceasta, chipurile, susține securitatea, dar în fapt duce la tumultul unui război civil fără sfârșit.

5. Dispariția spiritului critic

Socialiștii susțin că sistemul capitalist este degradant, că este incompatibil cu demnitatea omului, că slăbește capacitățile intelectuale ale oamenilor și le strică integritatea morală. În capitalism, spun ei, fiecare om trebuie să-l privească pe aproapele său ca pe un concurent. Instinctele native ale oamenilor de benevolență și companie sunt transformate în ură și în dorința nemiloasă de a obține succesul personal pe seama celorlalți. Dar socialismul va readuce virtuțile naturii umane. Amiciția, fraternitatea și camaraderia vor fi caracteristicile omului viitor. Ceea ce este necesar, în primul rând, este să fie eliminat acest rău suprem – competiția.

Dar competiția nu poate fi niciodată eliminată. Pentru că întotdeauna vor fi poziții pe care oamenii le valorează mai mult decât pe altele, ei vor lupta pentru ele și vor încerca să-și elimine rivalii. Este irelevant dacă numim această întrecere rivalitate sau competiție. Oricum, într-un fel sau altul, trebuie să se decidă dacă un om merită sau nu să obțină o slujbă pentru care candidează. Singura întrebare este doar ce fel de competiție trebuie să existe.

Varietatea capitalistă a concurenței constă în aducerea pe piață a celor mai buni, care oferă mărfurile cele mai ieftine și de calitate superioară.

Varietatea birocratică constă în intrigile de la "curțile” celor de la putere.

Întotdeauna există flatare, adulație, servitute și lingușire la curțile tuturor conducătorilor despotici. Dar întotdeauna au existat cel puțin câțiva oameni cărora nu le-a fost teamă să le spună tiranilor adevărul. În zilele noastre este altfel. Politicienii și scriitorii se întrec în adularea suveranului,"omul simplu". Nu se aventurează să-și pericliteze popularitatea prin idei nepopulare. Curtenii lui Ludovic al XIV-lea nu au mers niciodată așa de departe ca unii oameni din zilele noastre în preamărirea Führer-ilor și a susținătorilor lor, masele. Contemporanii noștri se pare că și-au pierdut orice urmă de bun-simț și capacitate de autocritică.

La un congres al Partidului Comunist, un scriitor numit Avdyenko i s-a adresat lui Stalin astfel: "Vor trece secole, iar generațiile comuniste viitoare ne vor considera cei mai fericiți muritori care au trăit vreodată pe acest pământ, pentru că l-am întâlnit pe Stalin, liderul genial, Stalin cel Înțelept, cel mai simplu om, zâmbitor și bun. Când l-am văzut pe Stalin, chiar și de la distanță, m-am cutremurat de puterea sa, de magnetismul său și de măreția sa. Aș vrea să cânt, să țip, să urlu de fericire și exaltare.” [1] . Un birocrat care se adresează superiorului de care depinde promovarea sa este mai puțin poetic, dar la fel de lingușitor.

Când, la Jubileul de Diamant al Împăratului Franz Joseph, un statistician i-a atribuit împăratului meritul că după 60 de ani de domnie țara are multe mii de kilometri de căi ferate, când la început erau mult mai puține, publicul (și probabil chiar și Împăratul) pur și simplu a râs la auzul acestei lingușiri. Dar nimeni nu a râs când, la Târgul Internațional de la Paris și la cel de la New York, guvernul rus s-a lăudat mândru că, cu toate că în Rusia țaristă nu se foloseau tractoarele, un sfert de secol mai târziu deja reușiseră să imite această nouă invenție a americanilor.

Nimeni nu va crede vreodată că absolutismul părintesc al Mariei Tereza și al nepotului său Franz a fost justificat de faptul că Mozart, Haydn și Schubert au compus muzică nemuritoare. Dar o simfonie a unui compozitor rus contemporan, care probabil va fi uitată în câțiva ani, este arătată ca dovadă a desăvârșitului totalitarism sovietic.

Întrebarea este care sistem – sistemul controlului birocratic sau sistemul libertății economice – este mai eficient. La această întrebare se poate răspunde doar folosind criterii economice. Simpla presupunere că țigările fabricate de monopolul de stat din Franța nu erau destul de proaste ca să-i facă pe francezi să se lase de fumat nu este un argument în favoarea intervenției guvernului în industria respectivă. Nu este argument nici că țigările fabricate de monopolul de stat din Grecia erau deliciul fumătorilor. Nu este meritul birocraților greci că toate condițiile de climă și cele psihologice din țara lor au făcut ca tutunul cultivat de țărani să fie delicat și savuros.

Toți germanii au luat ca atare faptul că înseºi esenþa și natura lucrurilor fac necesar ca universitățile, căile ferate, telegraful și telefoanele să fie controlate de guvern. Pentru un rus, ideea că un om poate trăi fără un pașaport valabil și autentificat de poliție pare întotdeauna paradoxală. În condițiile care s-au dezvoltat în ultimii 30 de ani, cetățenii din Europa continentală au devenit dependenți de actele de identificare. În multe țări era riscant să ieși pentru o plimbare fără aceste acte. În majoritatea țărilor europene, un om nu putea să stea peste noapte într-un loc fără să anunțe imediat la poliție locul unde înnoptează și orice schimbare a adresei [2] .

Este posibil să se fi obținut ceva bun din această reglementare. Bineînțeles, nu a fost de mare ajutor în combaterea criminalității și în condamnarea criminalilor. Pentru a se ascunde, un criminal nu se va codi să încalce legea prin neraportarea schimbării adresei.[3]

Apãrându-ºi sistemul, birocraþii devin melodramatici. Ei întreabă populaþia cum pot bieții copii abandonați să-și regăsească părinții lipsiți de scrupule. Ei nu spun că un detectiv inteligent ar fi capabil să-i găsească. Mai mult, faptul că există unii răufăcători nu poate fi considerat un motiv suficient pentru restrângerea libertății majorității covârșitoare a cetățenilor decenți.

O întreprindere care urmărește obținerea profitului este susținută de patronajul voluntar al publicului. Ea nu poate rezista dacă consumatorii nu sunt interesați să contribuie. Birourile însă își aleg cu forța „patronii”. Faptul că un birou este frecventat de mulți oameni nu este dovadă a satisfacerii unor nevoi umane urgente. Arată doar că se implică în probleme importante pentru viața tuturor.

Pălirea spiritului critic este o serioasă amenințare a păstrării civilizației noastre. Face doar mai ușoară "sarcina” escrocilor de a-i păcăli pe oameni. Este de remarcat faptul că oamenii educați sunt mai naivi decât cei mai puțin educați. Cei mai entuziaști susținători ai marxismului, nazismului și fascismului au fost intelectualii, și nu neciopliții. Intelectualii nu erau niciodată suficient de pătrunzători pentru a vedea contradicțiile dintre credințele lor. Nu a deteriorat nici un pic popularitatea fascismului faptul că Mussolini, în același discurs, a preamărit italienii ca fiind națiunea cea mai reprezentativă a vechilor civilizații vestice și, totodată, cea mai tânără dintre națiunile civilizate. Nici unui naționalist german nu i-a păsat când brunetul Hitler, corpolentul Goering și șchiopul Goebbels au fost lăudați ca fiind cei mai străluciți reprezentanți ai celor înalți, slabi și blonzi din rasa ariană conducătoare. Nu este surprinzător faptul că multe milioane de oameni din afara Rusiei sunt ferm convinși că regimul sovietic este democratic, chiar mai democratic decât cel din America?

Lipsa criticii face posibil să le spui oamenilor că vor fi liberi într-un sistem de înregimentare completă. Oamenii își închipuie că un regim în care toate lucrurile sunt deținute de stat și în care guvernul este singurul care angajeazăeste un tărâm al libertății. Niciodată ei nu iau în considerare posibilitatea că atotputernicul guvern al utopiei lor ar putea ținti către scopuri pe care ei le dezaprobă în întregime. Întotdeauna ei presupun, tacit, că dictatorul va face exact ceea ce ei ar vrea ca el să facă.



[1] Citat de W.H. Chamberlin, Collectivism, a False Utopia (New York, 1937), p.43.

[2] Dosarele departamentelor de poliție din multe orașe europene oferă informații complete despre ultimii 100 de ani și chiar despre ultimii 150 de ani în legătură cu sejurul oricărui rezident sau vizitator și cu toate schimbările de adresă. O sursă neprețuită și bine exploatată de biografi.

[3] Americanilor li se pare curios faptul că în multe procese din Europa, juriul trebuie să răspundă la două întrebări. Prima: este inculpatul vinovat de a fi ucis victima? A doua: este inculpatul vinovat de a nu fi declarat schimbarea adresei?

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?