5. Sarcina filosofiei politice

Această carte nu-și propune să expună sau să apere pe larg filosofia legii naturale, sau să elaboreze o etică bazată pe legea naturală pentru moralitatea personală a omului. Intenția noastră este de a prezenta o etică socială a libertății, adică de a elabora acea submulțime a legii naturale care dezvoltă conceptul de drepturi naturale și care analizează sfera adecvată a „politicii”, adică studiază violența și non-violența, ca tipuri de relații interpersonale. Pe scurt, dorim să furnizăm o filosofie politică a libertății.

În opinia noastră, cea mai importantă sarcină a „științei politice”, sau, mai bine zis, a „filosofiei politice”, este de a înălța edificiul legii morale care este pertinent pentru scena politică. Faptul că această sarcină a fost aproape complet neglijată de către politologii din secolul nostru este cât se poate de limpede. Știința politică fie a urmărit „construcția de modele” pozitiviste și scientiste, într-o imitație vană a metodologiei și a conținutului științelor fizice, fie s-a angrenat într-o vânătoare pur empirică de fapte. Politologul contemporan consideră că poate evita necesitatea judecăților morale și că poate contribui la alcătuirea politicilor publice fără a-și asuma nici o poziție etică. Cu toate acestea însă, îndată ce cineva avansează orice sugestie politică, indiferent cât de modestă sau de limitată, el propune, vrând-nevrând, o judecată etică – care poate fi sănătoasă sau nesănătoasă[1]. Diferența dintre reprezentantul științelor politice și filosoful politic este că judecățile de valoare ale „omului de știință” sunt camuflate și implicite – și de aceea nesupuse cercetărilor detaliate, așadar, mai susceptibile de a fi nesănătoase. Mai mult, evitarea judecăților etice explicite îi duce pe reprezentanții științelor politice la adoptarea unei anumite judecăți de valoare atotcuprinzătoare, care favorizează status-quo-ul politic, așa cum se întâmplă să predomine acesta în orice societate dată. În cel mai bun caz, lipsa unei etici politice sistematice îl împiedică pe omul de știință să convingă pe cineva de valoarea vreunei schimbări în raport cu statusquo-ul.

Mai mult însă, astăzi chiar și cvasi-totalitatea filosofilor politici se limitează, tot în spiritul Wertfrei, al neutralității față de valori, la descrieri și exegeze de anticariat ale ideilor altor filosofi politici, de mult dispăruți. Făcând aceasta ei se eschivează de la principala sarcină a filosofiei politice, care este – în cuvintele lui Thomas Thorson – „justificarea filosofică a pozițiilor valorice relevante pentru politică”[2]. [p. 26]

Prin urmare, pentru a susține anumite politici publice trebuie construit un sistem de etică socială sau politică. În secolele trecute, aceasta era principala sarcină a filosofiei politice. Dar în lumea contemporană, în numele unei false „științe”, teoria politică a zvârlit deoparte filosofia etică, devenind apoi ea însăși sterilă în ce privește capacitatea de a-i orienta pe cetățeni. Același curs a fost urmat de toate disciplinele care țin de științele sociale și de filosofie, datorită abandonului metodelor legii naturale. Haideți, așadar, să scoatem afară gnomii așa zisei neutralități față de valori (Wertfreiheit), al pozitivismului și al scientismului. Ignorând cerințele imperative ale unui status-quo arbitrar, haideți să configurăm – chiar dacă pare un clișeu învechit – niște criterii ale legii naturale și ale drepturilor naturale, la care omul cu minte și onest să se poată raporta. Mai precis, haideți să căutăm să clarificăm filosofia politică a libertății și a sferei proprii a legii, a drepturilor de proprietate și a statului.



[1] Cf. W. Zajdlic, „The Limitations of Social Sciences”, Kyklos 9 (1956), p. 68-71.

[2] Prin urmare, așa cum arată Thorson, filosofia politică este o subdiviziune a filosofiei eticii, spre deosebire de „teoria politică” sau de filosofia analitică de tip pozitivist. A se vedea Thomas Landon Thorson, „Political Values and Analitic Phylosophy”, Journal of Politics, noiembrie 1961, p. 712n. Poate că profesorul Holton are dreptate atunci când afirmă că „declinul filosofiei politice este parte a unui declin generalizat”, nu doar al filosofiei înseși, ci și „al statutului raționalității și al ideilor ca atare”. Holton adaugă în continuare că cele două provocări majore adresate filosofiei politice în ultimele decade provin de la istorism – doctrina că toate ideile și adevărurile sunt relative la condiții istorice particulare – și de la scientism, [care constă în] imitarea științelor fizice. James Holton, „Is Political Philosophy Dead?” Western Political Quarterly, septembrie, 1961, p. 75 și urm.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?