5. Implicațiile economice și politice ale birocratizării

5. Implicațiile economice și politice ale birocratizării

1. Filosofia birocratismului 

Dușmănia cu care s-au confruntat oamenii în primele lupte pentru libertate era simplă și putea fi înțeleasă de toată lumea. Pe de o parte, erau tiranii si suporterii lor; iar, pe de altă parte, erau apărătorii guvernului popular. Conflictele politice erau de fapt luptele pentru supremație ale diferitelor grupuri. Întrebarea era: Cine să conducă? Noi sau ei? Cei puțini sau cei mulți? Despotul sau aristocrația sau poporul?

Astăzi, filosofia la modă a etatismului a încâlcit problema. Conflictele politice nu mai sunt văzute ca lupte între diferite grupuri de oameni. Sunt considerate ca un război între două principii, binele și răul. Binele este întruchipat de marele zeu Stat, materializarea eternei idei a moralismului, iar răul – de „individualismul dur” al oamenilor egoiști [1] . În acest conflict, Statul are întotdeauna dreptate, iar individul întotdeauna greșește. Statul este reprezentantul bunăstării, al justiției, al civilizației și este înțelepciunea superioară. Individul este un biet amărât, un prost vicios.

Când un german spune „der Staat” sau când un marxist spune „societate”, ei sunt copleșiți de o admirație reverențioasă. Cum ar putea un om să fie atât de corupt, încât să se răzvrătească împotriva acestei Ființe Supreme?

Ludovic al XIV-lea a fost foarte sincer când a spus: „Statul sunt eu”. Etatistul modern este modest. El spune: „Sunt angajatul statului”; dar, implicit, spune: „Statul este Dumnezeu”. Te poți răzvrăti împotriva unui rege Bourbon, și francezii chiar au făcut-o. Aceasta a fost, bineînțeles, o luptă a omului împotriva altui om. Dar nu te poți răzvrăti împotriva zeului Stat și împotriva umilei lui unelte, birocratul.

Să nu punem, pentru început, sub semnul întrebării sinceritatea unui birocrat bine intenționat. El este pe deplin îndoctrinat cu ideea că este misiunea lui sacră să lupte pentru idolul său sau împotriva egoismului poporului. În opinia lui, el este campionul eternei legi divine. El nu se simte, moral, legat de legile umane pe care apărătorii individualismului le-au scris în statut. Omul nu poate modifica adevărata lege a zeului, Statul. Individul, încălcând una din legile statului său, este un criminal care merită să fie pedepsit. El a acționat pentru avantajul său egoist. Dar cu totul altfel stau lucrurile dacă un birocrat evită legile în vigoare ale națiunii în beneficiul „Statului”. În opinia tribunalelor „reacționare”, tehnic, poate fi vinovat de o contravenție. Dar într-un sens moral superior, el a avut dreptate. A încălcat legile umane ca să nu violeze o lege divină.

Aceasta este esența filosofiei birocratismului. Legile scrise sunt, în ochii birocraților, bariere ridicate pentru apărarea celor necinstiți împotriva obiecțiilor îndreptățite ale societății. De ce un criminal să scape de pedeapsă doar pentru că „Statul”, în procesul împotriva lui, a încălcat câteva formalități fără importanță? De ce cineva să plătească impozite mai mici doar pentru că în textul legii există o mică greșeală? De ce avocații să trăiască de pe urma sfătuirii oamenilor cum să profite de imperfecțiunile legii scrise? Care este folosul tuturor acestor restricții impuse de legea scrisă străduinței oneste a birocraților de a-i face pe oameni fericiți? Numai dacă n-ar fi constituții, drepturi, legi, parlamente și tribunale! Nici ziare și nici avocați! Ce frumoasă ar fi lumea dacă „Statul” ar fi liber să vindece tot răul!

Nu este decât un singur pas de la o asemenea mentalitate la totalitarismul perfect al lui Stalin și al lui Hitler.

Răspunsul care trebuie să fie dat acestor birocrați radicali este evident. Cetățenii pot replica: Poate că sunteți oameni excelenți și morali, mult mai buni decât noi, ceilalți cetățeni. Nu punem sub semnul întrebării competența și inteligența voastră. Dar nu sunteți vicarii unui zeu numit „Stat”. Sunteți servitorii legii, ai legilor în vigoare ale națiunii noastre. Nu este treaba voastră să criticați legea, cu atât mai puțin să o încălcați. Încălcând o lege poate că sunteți mai vinovați decât marea parte a escrocilor, și nu contează cât de bune ar fi intențiile voastre. Pentru că sunteți numiți, însărcinați și plătiți să aplicați legea, și nu să o încălcați. Cea mai proastă lege este mai bună decât tirania birocratică.

Principala diferență dintre un polițist și un răpitor și cea dintre un colector de impozite și un hoț este aceea că polițistul și colectorul de impozite se supun legii și o aplică, în timp ce răpitorul și hoțul o încalcă. Îndepărtați legea și societatea va fi distrusă de anarhie. Statul este singura instituție îndreptățită să recurgă la coerciție și constrângeri și să pedepsească indivizii. Această mare putere nu poate fi lăsată la discreția unor oameni, indiferent de cât de competenți și deștepți se cred. Este necesar să se restricționeze aplicarea ei. Aceasta este sarcina legilor.

Oficialii și birocrații nu sunt Statul. Ei sunt oameni selectați să aplice legile. Unii pot numi aceste opinii ortodoxe și doctrinare. Acestea sunt într-adevăr expresia vechii înțelepciuni. Dar alternativa la conducerea prin lege este conducerea despoților.

2. Mulțumirea birocratică

Sarcina oficialului este să servească publicul. Biroul său a fost înființat – direct sau indirect – printr-un act legislativ și prin alocarea de la buget a mijloacelor necesare funcționării lui. El execută legile țării sale. În realizarea sarcinilor sale, el se dovedește a fi un folositor membru al societății, chiar dacă legile pe care le pune în aplicare sunt în detrimentul bunăstării comunității. Pentru că nu el este responsabil pentru faptul că legile nu sunt adecvate. Poporul suveran trebuie învinuit, nu credinciosul executant al voinței poporului. Așa cum cei care distilează băuturile nu sunt responsabili pentru oamenii care se îmbată, așa nici funcționarii guvernului nu sunt responsabili pentru consecințele nedorite ale unor legi prea puțin înțelepte.

Pe de altă parte, nu este meritul birocraților pentru multele rezultate benefice derivate din acțiunile lor. Faptul că munca dintr-o secție de poliție este eficientă, astfel încât cetățenii sunt destul de bine protejați împotriva crimei, jafului și furtului, nu îi obligă pe ceilalți oameni să fie mai recunoscători ofițerilor de poliție decât față de ceilalți cetățeni care prestează servicii folositoare. Dreptul ofițerului de poliție și al pompierului nu este mai mare decât cel al doctorilor, inginerilor de la căile ferate, sudorilor, marinarilor sau producătorilor de orice bun folositor. Agentul de circulație nu are de ce să fie mai mândru decât producătorul stopurilor de circulație. Nu este meritul lui că superiorul său i-a desemnat o sarcină prin care el, în fiecare zi și în fiecare oră, previne accidente mortale și prin aceasta salvează multe vieți omenești.

Este adevărat că societatea nu s-ar descurca fără serviciile patrulelor, colectorilor de impozite și funcționarilor judecătoriilor. Dar nu este mai puțin adevărat că toți ar suferi pagube mari dacă nu ar exista gunoieri, măturători de coșuri, spălători de vase și deratizatori. În cadrul cooperării sociale, fiecare cetățean depinde de serviciile prestate de toți ceilalți cetățeni. Cel mai mare chirurg și un eminent muzician nu ar fi fost niciodată capabili să își concentreze toate eforturile asupra chirurgiei și asupra muzicii dacă diviziunea muncii nu i-ar fi eliberat de necesitatea de a se ocupa de nenumărate nimicuri, care i-ar fi impiedicat să devină specialiști perfecți. Ambasadorul și administratorul nu pot aspira la epitetul de stâlp al societății mai mult decât Pullman hamalul și decât femeia de serviciu. Pentru că, în cazul diviziunii muncii, structura societății se sprijină pe umerii tuturor bărbaților și ai tuturor femeilor.

Există, bineînțeles, bărbați și femei care servesc într-un mod altruist și complet detașat. Omenirea nu ar fi ajuns la prezenta stare de civilizație fără eroismul și sacrificiul de sine din partea unei elite. Fiecare pas înainte pe drumul spre îmbunătățirea condițiilor morale a fost o realizare a oamenilor care au fost gata să sacrifice bunăstarea, sănătatea și viețile lor de dragul unei cauze pe care ei au considerat-o dreaptă și benefică. Ei au făcut ceea ce au considerat că este de datoria lor, fără să le pese dacă ei înșiși vor fi victimizați. Acești oameni nu au lucrat de dragul recompensei, ei au servit cauza lor până la moarte.

A fost o confuzie intenționată din partea etatiștilor metafizicieni germani atunci când au înveșmântat toți oamenii din serviciul guvernamental în nimbul acestui sacrificiu de sine altruist. Din scrierile etatiștilor germani, funcționarul public apare ca o ființă sfântă, un fel de călugăr care renunță la toate plăcerile pământești și la toată fericirea personală pentru a-l servi, cu toate puterile sale, pe locotenentul lui Dumnezeu, cândva regele de Hohenzollern, și astăzi Fuhrerul. Staatbeamte nu muncește pentru bani, pentru că nici un salariu, oricât de mare, nu ar putea să fie considerat o recompensă adecvată pentru beneficiile inestimabile și de neprețuit de care beneficiază societatea ca urmare a sacrificiului de sine. Societatea nu îi datorează bani, ci o întreținere adecvată rangului său din ierarhia socială. Este o greșeală să numim această întreținere salariu [2] . Numai liberalii, influențați de prejudecățile și de erorile comercialismului, folosesc un asemenea termen nefericit. Dacă Beamtengehalt (salariul funcționarului public) ar fi un salariu real, ar fi drept și natural să se dea celui mai modest funcționar un venit mai mare decât al oricui altcuiva din afara ierarhiei birocratice. Fiecare funcționar public reprezintă, când este de serviciu, un mandatat al suveranității și infailibilității Statului. Mărturia lui în tribunale contează mai mult decât a unui om obișnuit.

Toate acestea erau pur și simplu prostii. În toate țările, majoritatea oamenilor se alăturau personalului din birourile guvernamentale pentru că salariul și pensia oferite erau mai mari decât cele ce puteau fi câștigate din celelalte ocupații. Ei nu renunțau să servească guvernul. Serviciul public era pentru ei cea mai profitabilă slujbă pe care puteau să o găsească.

Motivația oferită de serviciul public din Europa consta nu numai din nivelul salariului și al pensiei; mulți dintre candidați, și nu neapărat cei mai buni, erau atrași de ușurința muncii și de securitatea oferită. De regulă, slujbele guvernamentale erau mai puțin exigente decât cele din mediul afacerilor. Mai mult, slujba era pe viață. Un angajat putea fi concediat numai când, în cadrul unui fel de proces judiciar, era găsit vinovat de neglijarea responsabilităților sale. În Germania, Rusia și Franța, în fiecare an mii de băieți al căror plan de viață era fixat intrau în cel mai de jos nivel al sistemului de învățământ secundar. Ei își luau diplomele, obțineau o slujbă în unul din multele departamente, serveau 30 sau 40 de ani și apoi se retrăgeau cu o pensie. Pentru ei, viața nu avea nici o surpriză și nici o senzație, totul era monoton și știut dinainte.

Diferența dintre prestigiile sociale ale slujbelor guvernamentale din Europa continentală și din America poate fi ilustrată cu un exemplu. În Europa, discriminarea socială și politică împotriva unui grup minoritar se manifesta prin interzicerea acestor oameni de a avea acces la slujbele guvernamentale, indiferent de cât de modeste erau poziția și salariul. În Germania, Imperiul Austro-Ungar și în multe alte țări, toate slujbele modeste care nu cereau aptitudini speciale sau pregătire – ca însoțitori, plasatori, curieri, portari – erau rezervate legal foștilor soldați care, în mod voluntar, serveau mai mulți ani în forțele armate decât era cerut prin lege. Aceste slujbe erau considerate o recompensă foarte valoroasă pentru ofițerii de rang inferior. În ochii poporului era un privilegiu să servești ca ajutor într-un birou. Dacă în Germania ar fi existat o clasă cu un statut social ca cel al negrilor din America, aceste persoane nu s-ar fi încumetat niciodată să candideze pentru o asemenea slujbă. Ei ar fi știut că o asemenea ambiție ar fi extravagantă pentru ei. 

3. Birocratul ca alegător

Birocratul nu este numai un angajat guvernamental. Conform unei constituții democratice, el este în același timp și alegător și, prin aceasta, o parte a suveranului, șeful său. El se află într-o poziție ciudată: este și șef, și angajat. Interesul său pecuniar în calitate de angajat este mult deasupra celui de șef, pentru că partea pe care o ia din fondurile publice este cu mult mai mare decât partea cu care contribuie.

Această dublă relație devine mult mai importantă pe măsură ce numărul oamenilor plătiți de guvern crește. Birocratul, ca alegător, este mai interesat să obțină o mărire a salariului decât să mențină bugetul echilibrat. Grija lui cea mai mare este să mărească statele de plată.

Structura politică a Germaniei și a Franței, în ultimii ani de dinaintea prăbușirii constituțiilor lor democratice, a fost foarte mult influențată de faptul că, pentru o mare parte a electoratului, statul era sursa de venituri. Nu este vorba numai de cei care erau funcționari publici și de cei care lucrau în ramurile naționalizate (de exemplu, căile ferate, poștă, telegraf, telefoane), ci și de cei care primeau ajutor de șomaj și ajutor social, precum și de fermierii și alte grupuri pe care guvernul, în mod direct sau indirect, le subvenționa. Principala lor preocupare era să obțină cât mai mulți bani din fondurile publice. Lor nu le păsa de probleme „ideale” precum libertatea, dreptatea, supremația legii și buna guvernare. Ei cereau mai mulți bani, și atât. Nici un candidat pentru parlament, consiliile regionale sau cele orășenești nu ar putea risca să se opună apetitului angajaților publici pentru o mărire a salariului. Diferitele partide politice se întreceau în generozitate.

În secolul al XIX-lea, guvernele intenționau să reducă cheltuielile publice pe cât de mult posibil. Acum cumpătarea a devenit vrednică de dispreț. Cheltuielile fără limită erau considerate ca fiind o politică înțeleaptă. Atât partidul de la conducere, cât și opoziția luptau pentru popularitate prin dărnicie. Crearea de noi birouri cu noi angajați era considerată o politică „pozitivă”, și orice încercare de a preveni risipa fondurilor publice era catalogată drept „negativism”.

Democrația reprezentativă nu poate subzista dacă majoritatea alegătorilor se află pe statele de plată ale guvernului. Dacă parlamentarii nu s-ar mai considera mandatații contribuabililor, ci deputații celor care primesc salarii, subvenții, ajutoare și alte beneficii de la trezorerie, democrația ar fi distrusă.

Acesta este unul dintre faptele inerente problemelor constituționale din ziua de astăzi. Acest lucru a făcut ca mulți oameni să nu mai aibă nici o speranță în ceea ce privește viitorul democrației. Pe măsură ce au devenit mai convinși că este inevitabilă tendința către o mai mare interferență a guvernului în afaceri, către mai multe birouri cu mai mulți angajați, către mai multe ajutoare și subvenții, ei au pierdut încrederea în guvernarea de către popor.

4. Birocratizarea minții

Tendința modernă către omnipotența guvernamentală și totalitarism ar fi fost înăbușită în fașă dacă suporterii ei nu ar fi reușit să îndoctrineze tinerii cu principiile lor și să îi țină departe de învățăturile economiei.

Economia este o știință teoretică și de aceea nu spune oamenilor ce valori să prefere și spre ce rezultate să țintească. Ea nu stabilește ultimul rezultat. Aceasta nu este sarcina omului care gândește, ci a celui care acționează. Știința este rezultatul gândirii, iar acțiunea este rezultatul voinței. În acest sens putem spune că economia, ca știință, este neutră în ceea ce privește ultimul rezultat al străduinței umane.

Dar este diferit în ceea ce privește mijloacele ce trebuie aplicate pentru obținerea unor anumite rezultate sociale. În acest domeniu, economia este singurul ghid de încredere pentru a acționa. Dacă oamenii doresc să reușească să obțină un rezultat social, ei trebuie să își modifice acțiunea lor în funcție de rezultatele gândirii economice.

Faptul cel mai remarcabil din istoria intelectuală a ultimului secol este lupta împotriva științei economice. Suporterii omnipotenței guvernamentale nu au intrat într-o discuție despre problemele implicate. Ei i-au batjocorit pe economiști, au suspectat motivele lor, i-au ridiculizat și i-au blestemat.

Oricum, sarcina acestei cărți nu este să se ocupe de acest fenomen. Trebuie să ne limităm la descrierea rolului pe care birocrația l-a jucat în această dezvoltare.

În majoritatea țărilor din Europa, universitățile sunt deținute și conduse de guvern. Ele sunt sub controlul direct al Ministerului Educației, așa cum o unitate de poliție este subordonată șefului departamentului de poliție. Profesorii sunt angajați publici, ca și patrulele și vameșii. Liberalismul din secolul al XIX-lea a încercat să limiteze dreptul Ministerului Educației de a interveni în libertatea profesorilor universitari de a preda ceea ce ei consideră adevărat și corect. Dar cum guvernul a numit acești profesori, și numește numai oameni demni de încredere, adică oameni care împărtășesc punctul de vedere al guvernului, ei sunt gata să critice știința economică și să predea doctrina omnipotenței guvernamentale.

Ca și în celelalte domenii ale birocratizării, Germania secolului al XIX-lea se afla cu mult înaintea altor națiuni și în acest domeniu. Nimic nu caracterizează mai bine spiritul universităților germane decât un pasaj dintr-un discurs al fiziologului Emil du Bois-Reymond, ținut în 1870 în dubla sa calitate de rector al Universității din Berlin și președinte al Academiei Prusace de Științe: „Noi, Universitatea din Berlin, situați lângă palatul regelui, suntem, prin acțiunea înființării noastre, apărătorii Casei de Hohenzollern”. Ideea că un asemenea slujitor regal ar avea puncte de vedere contrare celor ale guvernului, șeful său, este incompatibilă cu mintea prusacului. Susținerea teoriei conform căreia există legi economice era considerată ca un fel de revoltă. Dacă ar exista legi economice, atunci guvernul nu ar mai putea fi considerat omnipotent, pentru că politicile lor ar avea succes numai dacă sunt ajustate la aceste legi. De aceea principala preocupare a profesorilor germani de științe sociale era să denunțe erezia scandaloasă ce se întâlnește în fenomenul economic. Predarea economiei a fost anatemizată și a fost înlocuită cu wirtschaftliche Staatswissenschaften (aspectele economice ale științei politice). Singura calitate necesară unui profesor universitar de științe economice era spiritul critic la adresa sistemului de piață și un suport entuziast al controlului guvernamental. În timpul Kaiserului, marxiștii radicali care susțineau în mod deschis o schimbare revoluționară și schimbarea prin violență a guvernului nu au fost desemnați ca profesori cu normă întreagă; Republica de la Weimar teoretic a abolit această discriminare.

Economia se ocupă cu operarea întregului sistem de cooperare socială, cu interacțiunea tuturor factorilor determinanți și cu interdependența diferitelor ramuri de producție. Nu poate fi despărțită în domenii separate care să fie studiate de specialiști care neglijează restul. Este pur și simplu absurd să studiezi banii sau munca sau comerțul exterior cu aceeași specializare pe care o folosesc istoricii când împart istoria umană în compartimente diferite. Istoria Suediei poate fi tratată aproape fără nici o referire la istoria Peru. Dar nu poți cerceta ratele salariale fără să te ocupi în același timp și de prețurile bunurilor, de ratele dobânzilor și de profituri. Orice schimbare în unul dintre elementele economiei afectează toate celelalte elemente. Nimeni nu va descoperi vreodată ce politică anume sau ce schimbare se produce dacă își va limita investigația doar la un anume segment al întregului sistem.

Această interdependență este cea pe care guvernul nu vrea să o vadă atunci când se amestecă în afacerile economice. Guvernul pretinde că este înzestrat cu puterea mistică de a acorda favoruri dintr-un inepuizabil corn al abundenței. El este atât atotștiutor, cât și atotputernic. El poate să creeze fericire și abundență cu o baghetă magică.

Adevărul este că statul nu poate să dea dacă nu ia de la cineva. O subvenție nu este niciodată plătită din propriile fonduri; statul acordă subvenții pe seama contribuabililor. Inflația și expansiunea creditului, metodele preferate ale generozității guvernelor actuale, nu adaugă nimic la suma resurselor disponibile. Acestea fac doar pe câțiva să fie mai prosperi, dar prin sărăcirea altora. Intervenția în cadrul pieței, în stabilirea prețurilor, a ratelor salariale și a ratelor dobânzilor, așa cum sunt determinate de cerere și de ofertă, poate să ducă, pe termen scurt, la rezultatul dorit de guvern. Dar pe termen lung, aceste măsuri duc întotdeauna la o stare a afacerilor care – din punctul de vedere al guvernului – este mai rea decât cea pe care a vrut să o modifice.

Nu stă în puterea guvernului să îi facă pe toți mai prosperi. Poate să crească veniturile fermierilor prin restrângerea forțată a producției agricole interne. Dar prețurile mai mari ale acestor produse sunt plătite de consumatori, și nu de guvern. Contrapartea creșterii nivelului de trai al fermierilor este scăderea nivelului de trai al restului națiunii. Guvernul poate să protejeze micile magazine împotriva competiției marilor magazine și a lanțurilor de magazine. Dar și de data aceasta tot consumatorul plătește. Statul poate să îmbunătățească condițiile unei părți a salariaților prin adoptarea unei legislații așa-numite pro-laburiste sau prin acordarea sindicatelor a dreptului de a recurge la presiuni și amenințări. Dar dacă această politică nu are ca rezultat creșterea corespunzătoare a prețurilor produselor, readucând astfel salariului real la nivelul pieței, va avea drept rezultat lipsa de locuri de muncă pentru o mare parte a celor dornici să câștige salarii.

O cercetare a acestor politici, din punctul de vedere al teoriei economice, le va arăta neapărat zădărnicia. Din această cauză, economia este un lucru tabu pentru birocrați. Dar guvernul îi încurajează pe specialiștii care își limitează observațiile la un domeniu îngust, fără să îi intereseze consecințele unei anumite politici. Economiștii forței de muncă (labor economists – n. trad.) se ocupă doar de rezultatele imediate ale politicilor pro-laburiste, economiștii agriculturii (farm economists – n. trad.) numai de creșterea prețurilor produselor agricole. Ei văd problema numai din punctul de vedere al acelor grupuri de presiune care sunt imediat favorizate de măsurile în discuție și nu iau în considerare consecințele sociale. Ei nu sunt economiști, ci extind activitățile guvernului în anumite ramuri ale administrației.

În cazul intervenței guvernului în afaceri, aceasta a dus de mult la dezintegrarea unității politicilor guvernamentale în părți prost coordonate. S-au dus de mult vremurile în care încă era posibil să se vorbească de o politică guvernamentală. Astăzi, în majoritatea țărilor, fiecare departament își urmează propriul curs, lucrând împotriva străduințelor celorlalte departamente. Departamentul pentru forța de muncă țintește către salarii mai mari și costuri de viață mai scăzute. Dar, în aceeași administrație, departamentul pentru agricultură țintește către prețuri mai mari la produsele alimentare, în timp ce departamentul pentru comerț încearcă să ridice prețurile la bunurile interne prin impunerea de taxe. Un departament luptă împotriva monopolului, iar alt departament este dornic să introducă – prin taxe, licențe si alte măsuri – condițiile necesare pentru construirea unui monopol. Și fiecare departament se bazează pe opinia expertă a celor specializați în domeniul respectiv.

De aceea studenții nu mai sunt inițiați în economie. Ei învață incoerent și disparat faptele despre diferitele măsuri guvernamentale care se contrazic unele pe altele. Tezele lor de doctorat și munca lor de cercetare nu se ocupă de economie, ci de diferite aspecte legate de istoria economiei și de modurile de intervenție a guvernului în afaceri. Aceste studii despre condițiile trecutului recent (de multe ori denumite în mod greșit condiții „actuale”), detaliate și foarte bine documentate din punct de vedere statistic, au o mare valoare pentru viitorii istorici. Nu sunt mai puțin importante pentru pregătirea avocaților și a funcționarilor. Dar, în mod cert, nu substituie lipsa de educație despre economie. Este uimitor faptul că teza de doctorat a lui Stresemann a avut ca subiect condițiile comerțului cu sticle cu bere din Berlin. În condițiile activității universitare germane, aceasta înseamnă că a dedicat o bună parte a activității sale universitare pentru studierea marketingului berii și a obiceiurilor de băutură ale populației. Acesta este echipamentul intelectual pe care glorificatul sistem universitar german l-a dat unui om care mai târziu a fost cancelarul Reichului în cei mai critici ani din istoria Germaniei.

După ce au murit profesorii bătrâni care și-au ocupat locurile în timpul scurtului liberalism german, a devenit imposibil să mai auzi ceva despre economie în universitățile Reich-ului. Nu au mai existat economiști germani, iar cărțile economiștilor străini nu se puteau găsi în bibliotecile universităților. Profesorii de științe sociale nu au urmat exemplul profesorilor de la teologie care au familiarizat studenții cu principiile și cu dogmele celorlalte biserici și secte și cu filosofia ateismului, pentru că ei erau dornici să discrediteze credințele pe care le considerau erezii. Tot ceea ce studenții de la științe sociale au învățat de la profesorii lor a fost că economia este o știință nefundamentată și că așa-numiții economiști sunt, așa cum spunea Marx, susținătorii lingușitori ai intereselor necinstite ale clasei exploatatorilor burghezi, gata să vândă poporul în schimbul marilor afaceri și al capitalului financiar [3] . Absolvenții părăseau universitățile ca susținători convinși ai totalitarismului, fie în varianta nazistă, fie în cea marxistă. 

Condițiile din celelalte țări erau similare. Cea mai vestită instituție franceză de învățământ era Ecole Normale Supérieure din Paris; absolvenții ei ocupau cele mai importante posturi din administrația publică, politică și învățământul superior. Acestă școală era dominată de marxiști și de alți suporteri ai controlului guvernamental total. În Rusia, Guvernul Imperialist nu admitea la conducerea unei universități pe cineva suspectat de a susține ideile liberale ale economiilor „apusene”. Pe de altă parte, erau numiți mulți marxiști din ramura „loială” a marxismului, adică aceia care se dădeau la o parte din drumul fanaticilor revoluționari. De aceea, chiar țarii au contribuit la succesul de mai târziu al marxismului.

Totalitarismul european este rezultatul final al superiorității birocrației din domeniul educației. Universitățile au pavat drumul pentru dictatori.

Astăzi, atât în Rusia, cât și în Germania, universitățile sunt cele mai importante fortărețe ale sistemului unipartit. Nu numai științele sociale, istoria și filosofia, ci și celelalte ramuri ale științei, artei și literaturii sunt controlate strict sau, așa cum spun naziștii, gleichgeschaltet. Chiar și Sidney și Beatrice Webb, admiratori naivi și necritici ai Sovietelor, au fost șocați când au descoperit că „Jurnalul pentru științe naturale marxist-leniniste” susținea „partidul în matematică” și „puritatea teoriei marxist-leniniste în chirurgie” și că „Jurnalul sovietic de venerologie și dermatologie” dorește considerarea tuturor problemelor pe care le discută din punctul de vedere al materialismului dialectic [4] .

5. Cine ar trebui să fie stăpânul?

În orice sistem al diviziunii muncii este necesar un principiu al coordonării activităților diferiților specialiști. Efortul specialistului ar fi fără sens și contrar scopului dacă el nu ar găsi un ghid în supremația publicului. Bineînțeles, unicul scop al producției este să ofere servicii consumatorului.

Într-o societate de piață, motivul profitului este principiul director. În cazul controlului guvernamental, acesta este controlul strict. A treia posibilitate nu există. Pentru un om care nu este condus de impulsul de a câștiga bani pe piață, ar trebui să existe un cod care să-i spună ce să facă și cum.

Cea mai frecventă obiecție care se ridică împotriva sistemului liberal și democratic al capitalismului este aceea că se subliniază în special drepturile individului, neglijându-se atribuțiile lui. Oamenii își cer drepturile, și uită de obligațiile lor. Oricum, din punct de vedere social, atribuțiile cetățenilor sunt mai importante decât drepturile lor.

Nu ne este de nici un ajutor să ne oprim asupra aspectelor politice și constituționale ale acestei critici antidemocratice. Drepturile omului, așa cum sunt stipulate în diferite documente, au fost adoptate pentru protejarea individului împotriva arbitrarității guvernamentale. Dar după ei, toți oamenii ar trebui să fie sclavii conducătorilor despotici.

În sfera economică, dreptul de a obține și de a deține o proprietate nu este un privilegiu. Acesta este principiul care asigură cea mai bună satisfacere a nevoilor consumatorilor. El, cel care este dornic să câștige, să obțină și să dețină avere, trebuie să servească consumatorul. Motivul profitului este mijlocul prin care publicul devine suveran. Cu cât un om reușește mai bine să servească consumatorii, cu atât mai mare devine câștigul său. Este în avantajul tuturor ca cel care produce pantofi buni la prețurile cele mai mici să se îmbogățească; mulți ar avea de suferit o pierdere dacă ar exista o lege care să limiteze dreptul lui de a se îmbogăți. O astfel de lege ar favoriza pe competitorii lui mai puțin eficienți. Nu ar duce la scăderea prețurilor la pantofi, ci la creșterea lor.

Profitul este recompensa pentru cea mai bună îndeplinire a unor obligații asumate în mod voluntar. Acesta este instrumentul prin care masele devin suverane. Omul obișnuit este consumatorul pentru care lucrează „căpitanii” industriei și ajutoarele lor.

S-a spus că aceasta nu este adevărat în ceea ce privește marile afaceri. Consumatorul nu are altă soluție decât fie să susțină afacerea, fie să renunțe la satisfacerea unei nevoi vitale. El este astfel obligat să se supună prețului cerut de producător. Marea afacere nu mai este un furnizor și un transportator, ci un stăpân. El nu trebuie să își îmbunătățească și să-și ieftinească serviciile.

Să considerăm cazul unei căi ferate ce leagă două orașe, care nu mai sunt legate prin altă linie ferată. Putem chiar ignora faptul că celelalte mijloace de transport sunt în competiție cu calea ferată: autobuze, mașini, avioane și vapoare. În aceste condiții, este adevărat că oricine vrea să călătorească este obligat să folosească linia ferată. Dar aceasta nu face să se schimbe interesul companiei pentru servicii bune și ieftine. Nu toți cei care călătoresc sunt forțați să o facă în orice condiții. Numărul pasagerilor care călătoresc pentru plăcere și afaceri depinde de eficiența serviciilor și de tarife. Unii oameni vor călători în orice condiții. Alții vor călători numai dacă rapiditatea și calitatea serviciului și tarifele mici fac călătoria atractivă. Prin patronajul acestui al doilea grup se poate face diferența dintre afacerea neinteresantă sau chiar proastă și afacerea profitabilă. Dacă acest lucru este adevărat pentru o cale ferată în condițiile extreme descrise mai sus, este cu atât mai adevărat pentru orice altă ramură a afacerilor.

Toți specialiștii, oameni de afaceri sau oameni profesioniști, sunt pe deplin conștienți de dependența lor de directivele consumatorilor. Experiența zilnică îi învață că, în capitalism, principala lor sarcină este să îi servească pe consumatori. Specialiștii cărora le lipsește puterea de înțelegere a problemelor sociale fundamentale se simt jigniți de această „servitute” și vor să se elibereze. Revolta experților obtuzi este una dintre cele mai puternice forțe ce conduc la birocratizarea generală.

Arhitectul trebuie să își modifice planurile după dorințele acelora pentru care construiește casele; sau – în cazul blocurilor – după cele ale proprietarilor care vor să dețină o clădire care să se potrivească gusturilor potențialilor chiriași și care poate fi astfel ușor de închiriat. Nu are rost să aflăm dacă arhitectul are dreptate să creadă că el știe cum ar trebui să arate o casă frumoasă mai bine decât omul obișnuit căruia îi lipsește bunul gust. El poate să spumege de furie când este nevoit să modifice minunatele sale proiecte pentru a-l mulțumi pe consumator. Și aspiră către o formă ideală a afacerilor în care să poată construi casele care să satisfacă standardele sale artistice. El tânjește după un birou guvernamental al caselor și se vede, în timpul viselor sale cu ochii deschiși, în vârful acestui birou. Apoi el va construi clădirile după propria gândire.

Arhitectul va fi foarte ofensat dacă cineva l-ar denumi un posibil dictator. Singurul meu scop, va putea spune el, este să-i fac pe oameni fericiți oferindu-le case mai frumoase; acești oameni sunt prea ignoranți ca să știe ce ar putea să le asigure mai bine bunăstarea; expertul, sub auspiciile guvernului, trebuie să aibă grijă de ei; ar trebui să existe o lege împotriva clădirilor urâte. Dar, ne întrebăm noi, cine ar trebui să decidă care stil arhitectonic ar trebui să fie considerat bun și care rău? Arhitectul nostru va răspunde: Bineînțeles, eu, expertul. El disprețuiește cu curaj faptul că există, chiar și printre arhitecți, discuții cu privire la stiluri și valori artistice.

Nu vrem să subliniem faptul că acest arhitect, chiar și într-o dictatură birocratică și tocmai în acest sistem totalitar, nu va fi liber să construiască conform propriilor idei. El va trebui să se supună gusturilor superiorilor săi birocrați, iar aceștia vor fi subordonați toanelor dictatorului suprem. Nici în Germania nazistă arhitecții nu sunt liberi. Ei trebuie să se adapteze planurilor artistului frustrat, Hitler.

Mult mai important este următorul fapt. Nu există, în domeniul esteticii, ca și în celelalte domenii ale muncii umane, nici un criteriu absolut cu privire la ce este frumos și ce nu. Dacă un om își forțează concetățenii să se supună propriilor sale standarde artistice, aceasta nu îi va face fericiți. Numai ei pot decide ce îi face fericiți și ce le place. Nu poți mări fericirea unui om dornic să vizioneze „Trandafirul irlandez al lui Abie”, forțându-l să urmărească, în schimb, o reprezentație perfectă a lui „Hamlet”. Poți să iei în derâdere prostul său gust. Dar numai el este suveran în ceea ce privește propria satisfacție.

Expertul dictatorial din alimentație vrea să își hrănească concetățenii după propriile idei despre o alimentație perfectă. El vrea să se poarte cu oamenii așa cum crescătorii de vite se poartă cu vacile lor. El nu își dă seama că alimentația nu este un scop în sine, ci un mijloc de a realiza alte scopuri. Fermierul nu își hrănește vaca pentru a o face fericită, ci pentru a obține un rezultat la care va folosi vaca bine hrănită. Există câteva moduri de a hrăni o vacă. Pe care o va alege depinde de dorința de a obține cât mai mult lapte sau cât mai multă carne sau orice altceva. Fiecare dictator plănuiește să îngrijească, să crească, să hrănească și să-i antreneze pe concetățenii săi, așa cum fermierul se poartă cu turmele sale. Scopul său nu este să-i facă fericiți pe oameni, ci să-i aducă într-o stare care să-l facă pe el, pe dictator, fericit. El vrea să-i domesticească, să le dea statutul de turmă. Și crescătorul de vite este un despot generos.

Întrebarea este: cine ar trebui să fie stăpânul? Ar trebui să fie omul liber să își aleagă propriul drum către ceea ce crede el că îl va face fericit? Sau ar trebui ca un dictator să-i folosească pe oameni drept pioni în străduința lui de a se face pe el fericit?

Putem admite că unii experți au dreptate când ne spun că majoritatea oamenilor se poartă prostește în încercarea lor de a fi fericiți. Dar nu poți face pe cineva mai fericit punându-l sub pază. Experții diferitelor agenții guvernamentale sunt cu siguranță oameni buni. Dar ei nu au dreptate să se indigneze de fiecare dată când legislația le încurcă planurile elaborate cu grijă. Ce sens are guvernul reprezentativ, se întreabă ei; el doar zădărnicește bunele noastre intenții. Dar întrebarea este: Cine ar trebui să conducă țara? Alegătorii sau birocrații?

Chiar și o persoană stupidă poate folosi un bici și să-i forțeze pe ceilalți să i se supună. Dar este necesară inteligență și sârguință pentru a servi publicul. Numai câțiva oameni reușesc să facă pantofi mai buni și mai ieftini decât concurenții lor. Expertul ineficient va ținti întotdeauna spre supremația birocrației. El este pe deplin conștient că nu poate avea succes într-un sistem concurențial. Pentru el, birocratizarea totală este un refugiu. Echipat cu puterea unui birou, el își va întări conducerea cu ajutorul poliției.

La baza acestei susțineri fanatice a planificării și socialismului de multe ori nu se află decât conștiința profundă a propriei inferiorități și ineficiențe. Omul care este conștient de incapacitatea sa de a face față competiției disprețuiește „acest nebun sistem competitiv”. El, cel care nu este potrivit pentru servirea concetățenilor săi, vrea să îi conducă.



[1] Aceasta este interpretarea politică a problemei. Pentru interpretarea economică actuală vezi VII, 3.

[2] Cf. Laband, Das Staatsrecht des Deutschen Rieches (editia a 5-a, Tübingen, 1911) I, 500.

[3] Cf. Pohle, Die gegenwärtige Krise der deutschen Volkswirtschaftslehre (ed. a 2-a, Leipzig, 1921).

[4] Sidney și Beatrice Webb, Soviet Communism: A New Civilization? (New York, 1936), II, 1000.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?