4. Responsabilitatea și inițiativa în întreprinderea socialistă

4. Responsabilitatea și inițiativa în întreprinderea socialistă

Răspunderea și inițiativa în întreprinderea socialistă se află în strânsă legătură cu problema calculului economic. Acum este universal acceptat faptul că excluderea inițiativei libere și a responsabilității individuale, pe care se bazează succesul conducerii private a afacerilor, este cel mai mare pericol pentru regimurile economice socialiste. [12]

Cei mai mulți socialiști alunecă tacit peste această problemă. Alții, pe de altă parte, cred că o pot rezolva făcând trimiteri la directorii societăților pe acțiuni. Nici aceștia nu sunt proprietari ai mijloacelor de producție și, totuși, întreprinderile au prosperat sub conducerea lor. Dacă în locul acționarilor, societatea ar prelua proprietatea asupra mijloacelor de producție, nu s-ar schimba nimic. Directorii nu ar lucra mai prost pentru societate decât pentru acționari.

Trebuie să distingem două grupe de societăți pe acțiuni și intreprinderi asemănătoare. La unele, care, de cele mai multe ori, sunt doar societăți mici, există în forma juridică doar câteva persoane reunite spre a desfășura în comun activitatea întreprinderii; deseori sunt moștenitorii fondatorului întreprinderii, alteori sunt foștii concurenți care au fuzionat. Conducerea și derularea propriu-zisă a afacerilor se află în mâinile acționarilor înșiși sau cel puțin a unei părți a acționarilor, care conduc afacerile în interesul lor propriu, și al coacționarilor înrudiți cum ar fi soțiile, minorii și alții. Ca membri ai consiliului de administrație, ai comisiei de control, ca directori și câteodată chiar dintr-o poziție modestă din punct de vedere juridic, ei înșiși au o influență decisivă asupra derulării afacerilor. Situația nu se schimbă cu nimic chiar atunci când o parte a acțiunilor se află în posesia unui consorțiu financiar sau a unei bănci. De fapt, aici societatea pe acțiuni nu se diferențiază de societatea comercială publică decât prin forma juridică.

La marile societăți pe acțiuni situația este diferită. Aici numai o parte a acționarilor- marii acționari- iau parte la conducerea efectivă a întreprinderii. Aceștia au, de regulă, același interes în prosperitatea intreprinderii ca și orice proprietar. Totuși, se poate întâmpla ca ei să aibă alte interese decât marea masă a micilor acționari care sunt excluși de la conducere, chiar dacă dețin majoritatea acțiunilor. Când afacerile întreprinderii sunt conduse în interesul directorilor, într-un mod care dezavantajează acționarii, atunci pot interveni conflicte grave. Dar indiferent cum ar fi, este clar că adevărații deținători ai puterii din societățile comerciale vor conduce afacerile în interesul lor propriu, fie că acesta coincide sau nu cu cel al acționarilor. La o societate pe acțiuni, va fi în general avantajos pentru un administrator serios care nu dorește pur și simplu un câștig trecător ca, pe termen lung, să reprezinte întotdeauna numai interesul acționarilor, evitând manevrele care i-ar putea afecta negativ. Acest lucru este valabil, în primul rând, pentru bănci și instituții financiare care nu vor să pericliteze creditul de care beneficiază din partea publicului. Așadar, nu numai motivele etice sunt hotărâtoare atunci când societățile anonime prosperă.

Când o întreprindere este naționalizată, toate aceste criterii se modifică. Odată cu excluderea intereselor materiale ale persoanelor private, dispare și forța motivatoare, iar, dacă întreprinderile de stat sau municipale prosperă, aceasta se întâmplă numai datorită organizării preluate de la întreprinderile private sau conjuncturii prin care sunt împinse tot mereu la reforme și inovații de către întreprinderile private, de la care se aprovizionează cu mijloace de producție și materii prime.

Aflându-ne într-o postură ce ne permite să privim înapoi asupra deceniilor de experimente socialiste statale și comunale, este, în general, recunoscut acum faptul că de la întreprinderile socialiste nu poate proveni nici un imbold spre reformă și spre îmbunătățirea producției, că ele nu sunt capabile să se adapteze condițiilor alternante ale necesităților, că, într-un cuvânt, reprezintă un membru mort în organismul economic. Toate încercările de a le insufla viață au rămas până acum zadarnice. S-a crezut că problema se poate rezolva prin reforme salariale. S-a vrut cointeresarea la profit a managerilor acestor întreprinderi, gândindu-se că astfel vor fi pe măsura conducătorilor marilor societăți pe acțiuni. Aceasta este o mare eroare. Conducătorii marilor societăți pe acțiuni sunt legați de interesele întreprinderilor pe care le administrează într-un cu totul alt mod decât în cazul întreprinderilor publice. Ei sunt ori deja posesorii unei părți deloc neglijabile a acțiunilor, ori speră să devină cu timpul. În plus, ei sunt în măsură să realizeze câștiguri speculând la bursă activele întreprinderilor pe care le conduc. Ei au perspectiva de a lăsa ca moștenire poziția lor, sau de a le asigura moștenitorilor cel puțin o parte din propria lor influență. Tipul de om căruia companiile pe acțiuni îi datorează succesul nu este directorul general, care se complace în comoditatea sa, similar într-o oarecare măsură cu funcționarul public în felul de a gândi și a simți, ci, mai degrabă, managerul cointeresat prin posedarea de acțiuni, promotorul și omul de afaceri, deci tocmai acela pe care naționalizarea și municipalizarea urmăresc să-l elimine prin acțiunile lor.

Nu este deloc coerent ca, în contextul socialist, să se apeleze la astfel de argumentații pentru a garanta prosperitatea unei orânduiri economice pe baze socialiste. Întreg socialismul – inclusiv Marx și adepții lui ortodocși – pornește de la ideea că în societatea socialistă nici nu ar putea lua naștere o contradicție între interesele individuale și cele colective. Fiecare s-ar strădui în interes propriu să dea tot ce poate mai bun, întrucât participă de asemenea și la beneficiul întregii activități economice. Obiecția care se ridică, conform căreia pentru un individ are o foarte mică importanță dacă el însuși este mai harnic ori entuziast, pentru el fiind mai important ca toți ceilalți să fie astfel, este luată de ei în considerație foarte puțin sau chiar deloc. Ei cred că pot construi societatea socialistă doar pe baza imperativului categoric. Cu câtă ușurință obișnuiesc să facă acest lucru, ne arată cel mai bine Kautsky, care afirmă că “dacă socialismul, ca necesitate socială, ar intra în conflict cu natura umană, atunci aceasta din urmă ar trebui ajustată și nu socialismul.” [13] Acesta este utopismul cel mai veritabil.

Dar să admitem totuși că aceste așteptări utopice ale socialismului s-ar putea împlini în realitate, că, în societatea socialistă, fiecare individ se va strădui să fie activ nu cu mai puțin zel decât acolo unde stă astăzi sub presiunea concurenței libere; atunci încă ar rămâne de rezolvat, în primul rând, problema în ce se va măsura oare succesul activității economice în societatea socialistă, care nu permite nici un calcul economic. Dacă eficiența nu se poate verifica, atunci nu se mai poate acționa în mod eficient.

Un slogan îndrăgit afirmă că unitățile economice comunitare ar trebui să gândească mai puțin birocratic și mai comercial; atunci ar munci la fel de rentabil ca și întreprinderile private. Posturile de conducere ar trebui ocupate de comercianți; atunci profitul ar crește imediat. Totuși, “comercialismul” nu este nicidecum ceva extrem care să poată fi transferat arbitrar în sistemul socialist. Calitatea de comerciant nu este însușirea unei persoane, ea nu se întemeiază pe un talent înnăscut, nu se asimilează prin studii la o școală de comerț, prin lucrul la o firmă de comerț sau chiar prin aceea că o persoană a activat o perioadă ca întreprinzător. Gândirea și activitatea comercială a antreprenorului provin de la poziția sa în procesul economic și dispar odată cu aceasta. Dacă un antreprenor de succes este investit ca director al unei societăți economice colective, el ar putea aduce cu sine anumite experiențe din postura sa de dinainte, putându-le valorifica din rutină încă o perioadă de timp. Totuși, odată cu intrarea sa în activitatea economică publică, el încetează de a mai fi comerciant, devenind un birocrat ca orice alt angajat al serviciului public. Nici cunoștințele de contabilitate, de organizare a afacerilor, nici stilul corespondenței comerciale, nici absolvirea unei academii economice nu fac din cineva un comerciant, ci poziția sa specifică în procesul de producție, care face ca interesul întreprinderii să coincidă cu propriul său interes. De aceea nu este o rezolvare a problemei ceea ce propune Otto Bauer în cea mai recentă publicație a sa, ca directorii băncii naționale centrale, căreia i se atribuie conducerea în procesul economic, să fie numiți de un colegiu din care să facă parte și reprezentanți ai corpului profesoral de la academiile de comerț. [14] Directorii astfel chemați ar putea fi cei mai buni și cei mai înțelepți, asemenea filosofilor lui Platon, dar din posturile lor de conducători ai unei societăți socialiste nu vor putea fi niciodată comercianți, chiar dacă au fost cândva.

Nemulțumirea generală provine din faptul că la conducerile întreprinderilor economice colective lipsește inițiativa. Se crede că aceasta s-ar putea remedia prin modificări în organizare. Aceasta este de asemenea o mare eroare. Managementul unei unități economice socialiste nu se poate încredința unui singur om, deoarece există temerea că va comite greșeli ce vor aduce mari pagube societății. Dar dacă deciziile importante se fac dependente de votul în comisii sau de aprobările funcționarilor superiori, atunci din nou sunt ridicate bariere în calea inițiativei individuale. Comisiile sunt rareori înclinate să introducă inovații temerare. Lipsa liberei inițiative din afacerile publice nu rezidă în deficiențe de organizare, ci este inerentă însăși naturii acestei afaceri. Nu se poate încredința decizia liberă asupra mijloacelor de producție unui funcționar, fie el oricât de suspus, cu atât mai mult cu cât el este mai puțin interesat de un bun rezultat al activității sale. Căci, practic, un manager fără proprietate nu poate fi tras la răspundere pentru pierderi, decât moralmente. Vis-a-vis de șansele câștigurilor materiale nu stau, așadar, decât șansele daunelor morale. Proprietarul, dimpotrivă, poartă el însuși răspunderea, fiindcă el este în primul rând acela care suportă pagubele apărute din operațiuni defectuoase. Tocmai în aceasta constă deosebirea între modul liberal de producție și cel socialist.

—————————

[12] Raportul provizoriu al comisiei de socializare asupra problemei socializãrii minelor, încheiat la 15 februarie 1919, Berlin 1919

[13] Kautsky, Vorrede zu Atlanticus (Ballod), Produktion und Konsum in Sozialstaat, Stuttgart 1898, p.XIV

[14] Bauer, Der Weg zum Sozialismus, Wien 1919, p.25, Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, 47 I

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!