3. Socialismul în stil rus

Am definit socialismul ca o politică instituționalizată de redistribuire a titlurilor de proprietate. Mai precis, este vorba despre un transfer al titlurilor de proprietate de la persoane care au dat de fapt o utilizare unor resurse rare sau care le-au obținut prin contract de la persoane care făcuseră acest lucru, către persoane care nici nu au utilizat lucrurile în cauză, nici nu le-au achiziționat prin contract. Am indicat apoi care ar fi consecințele socio-economice ale unui astfel de sistem de atribuire a titlurilor de proprietate pentru o lume extrem de nerealistă, cum ar fi Grădina Edenului: o reducere a investițiilor în capital uman și o motivație sporită pentru evoluția unor tipuri neproductive de personalitate.

Aș dori acum să lărgesc și să concretizez această analiză a socialismului și a impactului său socio-economic, luând în considerare versiuni diferite, deși la fel de tipice, ale acestui sistem. În acest capitol mă voi concentra asupra analizei a ceea ce majoritatea oamenilor au ajuns să privească drept “socialismul prin excelență” (dacă nu drept singurul tip de socialism existent), acesta fiind probabil cel mai potrivit punct de pornire pentru orice discuție a socialismului. Acest “socialism prin excelență” este un sistem social în care mijloacele de producție, adică resursele rare folosite pentru a produce bunuri de consum, sunt “naționalizate” sau “socializate”.

Într-adevăr, deși Karl Marx, și asemenea lui majoritatea intelectualilor de stânga contemporani nouă, a fost preocupat aproape exclusiv de analiza defectelor economice și sociale ale capitalismului, și în scrierile sale a făcut doar câteva remarci vagi și generale asupra problemei constructive a organizării procesului de producție în socialism (alternativa pretins superioară capitalismului), nu există nici o îndoială că el a considerat această organizare ca fiind piatra de temelie a politicii socialiste și cheia pentru un viitor mai bun și mai prosper. [1] În consecință, socializarea mijloacelor de producție a fost de atunci susținută de către toți socialiștii cu vederi marxist-ortodoxe. Nu doar partidele comuniste din Occident ne pregătesc oficial acest lucru, deși ele devin din ce în ce mai reținute în a o recunoaște, pentru a putea câștiga puterea. În toate partidele socialiste și social-democrate occidentale există de asemenea o minoritate fățișă, elocventă, mai mult sau mai puțin numeroasă și cu o oarecare influență, care susține cu ardoare o astfel de schemă și propune socializarea, dacă nu a tuturor mijloacelor de producție, cel puțin a celor aparținând marii industrii. Cel mai important lucru este că sectoare mai mici sau mai mari ale industriilor naționalizate au devenit parte a realității sociale chiar și în țările considerate a fi “cele mai capitaliste”; și desigur că o socializare aproape completă a mijloacelor de producție a fost încercată în Uniunea Sovietică, și mai târziu în toate țările est-europene aflate sub influență sovietică, la fel ca și în alte țări din întreaga lume. Analiza care urmează ar trebui deci să ne permită să înțelegem problemele economice și sociale ale societăților caracterizate prin naționalizarea mijloacelor de producție. În particular, ar trebui să ne ajute să înțelegem problemele centrale care copleșesc Rusia și sateliții ei, în măsura în care aceste țări au purtat o politică de socializare într-atâta încât se poate spune pe bună dreptate că aceasta este caracteristica lor structurală dominantă. Datorită acestui fapt, tipul de socialism pe care-l investigăm este numit “în stil rus”. [2]

În ceea ce privește forțele motivaționale aflate în spatele diferitelor scheme de socializare, ele sunt fățiș egalitariste. Odată ce permiți existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, permiți apariția diferențelor. Dacă eu dețin resursa A, atunci tu nu o deții, iar relațiile noastre cu respectiva resursă sunt diferite. Abolind proprietatea privată, pozițiile tuturor față de mijloacele de producție sunt egalizate dintr-o lovitură, sau cel puțin așa pare. Fiecare devine co-proprietar asupra tuturor mijloacelor de producție, fapt ce reflectă pozițiile egale ale tuturor ca ființe umane. Iar temeiul economic al unei astfel de scheme este că se presupune a fi mai eficientă. Pentru un observator neinstruit, nefamiliarizat cu funcția de coordonare a acțiunilor îndeplinită de prețuri, capitalismul bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție pare pur și simplu haotic. Pare a fi un sistem risipitor, caracterizat prin dublarea eforturilor, competiție ruinătoare și lipsa acțiunilor concertate, coordonate. După cum l-au denumit peiorativ marxiștii, este o “anarhie a producției”. Doar atunci când proprietatea colectivă este substituită celei private, pare să devină posibilă eliminarea risipei prin introducerea unui singur plan de producție, coordonat și cuprinzător.

Totuși, mai importante decât motivațiile și promisiunile, sunt aranjamentele prin care se realizează efectiv socializarea mijloacelor de producție. [3] Regulile privind proprietatea, adoptate în cadrul unei politici de socializare și care constituie principiile legale fundamentale ale unor țări de tipul Rusiei, se caracterizează prin două trăsături complementare. În primul rând, nimeni nu este proprietarul mijloacelor de producție socializate; ele sunt deținute “social’, ceea ce, într-un sens mai strict, înseamnă că nici unei persoane sau grup de persoane, și nici tuturor membrilor societății la un loc, nu le este permis să le achiziționeze sau să le vândă și să păstreze pentru sine beneficiile de pe urma vânzării. Utilizarea lor este determinată de oameni care nu se află în rolul proprietarului, ci al administratorului unor lucruri. În al doilea rând, nici unei persoane, nici unui grup de persoane, și nici tuturor membrilor societății la un loc, nu le este permis să se angajeze în investiții private și să creeze noi mijloace de producție private. Ei nu pot investi nici prin transformarea resurselor existente, folosite neproductiv, în resurse productive, nici prin economii, nici prin punerea laolaltă a resurselor cu alți oameni, nici printr-o combinație a acestor tehnici. Investițiile pot fi fàcute doar de administratorii resurselor, și niciodată pentru un profit privat, ci numai în numele comunității de administratori cu care ar trebui să fie împărțite posibilele profituri rezultate de pe urma investițiilor. [4]

Ce înseamnă o astfel de economie a administratorilor? În particular, la ce duce trecerea de la o economie bazată pe teoria naturală a proprietății la o economie socializată? Ar trebui să facem, în trecere,două observații care deja vor clarifica întrucâtva promisiunile socialiste de egalitate și eficiență menționate mai sus. A-l declara pe fiecare coproprietarul a tot nu rezolvă decât nominal problema diferențelor datorate proprietății. Nu rezolvă problema subiacentă reală: aceea a diferențelor în puterea de a controla mersul lucrurilor. Într-o economie bazată pe proprietatea privată, proprietarul este cel care hotărăște ce trebuie făcut cu mijloacele de producție. Într-o economie socializată, acest lucru nu se mai întâmplă, deoarece nu mai există proprietar. Totuși, rămâne problema a ceea ce trebuie făcut cu mijloacele de producție, iar ea trebuie să fie rezolvată într-un fel sau altul, presupunând că nu există o armonie prestabilită și presincronizată a intereselor tuturor oamenilor (altfel nu s-ar mai pune nici un fel de problemă), ci mai degrabă un oarecare dezacord între oameni. Doar una dintre opinii poate fi aleasă, iar la celelalte trebuie, mutatis mutandis, să se renunțe. Dar, în acest punct, vor exista din nou inegalități între oameni: opinia unei persoane sau a unui grup trebuie să învingă în disputa cu alte opinii. Diferența dintre o economie bazată pe proprietatea privată și una socializată se referă doar la cum se decide a cui voință va fi hotărâtoare în cazul unui dezacord. În capitalism, există cineva care are controlul, și alții care nu îl au, deci există diferențe reale între oameni; dar problema opiniei decisive este rezolvată prin aproprierea originară și prin contract. În socialism, de asemenea, trebuie să existe cu necesitate diferențe reale între cei ce dețin controlul și cei ce nu-l dețin; atâta doar că, în cazul socialismului, poziția celor a căror opinie prevalează nu este decisă prin utilizarea anterioară a unor bunuri sau prin contract, ci prin mijloace politice. [5] Această diferență este cu certitudine una extrem de importantă, iar discuția noastră se va întoarce la ea în acest capitol, precum și în capitolele care urmează, dar pentru moment este suficient să spunem că -în pofida promisiunilor egalitariste ale socialismului- nu este vorba, în privința puterii de control, de o diferență între un sistem non-egalitarist și unul egalitarist.

A doua observație se leagă strâns de prima și vizează capacitatea de coordonare pretins superioară a socialismului. Din nou, la o privire mai atentă vom vedea că diferența este doar iluzorie, și se formează numai la nivelul semanticii: a spune că o economie a proprietarilor particulari este înlocuită de o economie naționalizată creează impresia că locul unei multitudini de unități de luare a deciziilor este luat dintr-o dată de o singură astfel de unitate. De fapt, nu se modifică nimic. Există la fel de mulți indivizi, cu la fel de multe interese diferite, ca și înainte. Prin urmare, la fel ca și capitalismul, socialismul trebuie să găsească o soluție la problema modului de a coordona utilizările diverselor mijloace de producție, date fiind viziunile diferite ale oamenilor despre felul în care poate fi realizată coordonarea. Din nou, diferența dintre socialism și capitalism este una între două moduri de a realiza coordonarea, și nu una între coordonare și haos, așa cum insinuează semantica socialistă. În loc să lase indivizii să facă pur și simplu ceea ce vor, capitalismul coordonează acțiunile constrângându-i pe oameni să respecte proprietatea utilizatorilor anteriori. Pe de altă parte, socialismul, în loc să-i lase pe oameni să facă orice le place, coordonează planurile individuale impunând planul unei persoane sau al unui grup de persoane, indiferent care ar fi proprietatea și acordurile de schimb reciproc anterioare. [6] Este aproape evident că și această diferență este, la rândul ei, de o extremă importanță. Dar nu este, așa cum ar dori să ne facă să credem socialiștii marxiști, o diferență între planificarea socială și lipsa totală a planificării; dimpotrivă, de îndată ce mecanismele de coordonare ale socialismului și capitalismului sunt scoase la lumină și reconstruite, pretenția de eficiență sporită a socialismului începe imediat să-și piardă mult din credibilitate, iar teza opusă pare mai convingătoare.

Cât este de bine întemeiată într-adevăr această teză, și de ce mecanismele de coordonare ale capitalismului, nu cele ale socialismului, se dovedesc a fi economic superioare, va deveni clar în momentul în care lăsăm deoparte diferențele aparente, pentru a ne concentra asupra celor reale, și luăm în considerare redistribuirea titlurilor de proprietate, deci a venitului, care este presupusă de renunțarea la capitalism în favoarea unei economii a administratorilor, așa cum am caracterizat-o mai sus. Din perspectiva teoriei naturale a proprietății -fundamentul pe care se sprijină capitalismul- adoptarea principiilor de bază ale economiei administratorilor ar însemna ca titlurile de proprietate să fie redistribuite de la producători și de la utilizatorii efectivi ai mijloacelor de producție, precum și de la cei care au achiziționat aceste mijloace prin consimțământ reciproc de la utilizatorii anteriori, înspre o comunitate de administratori în care, în cel mai bun caz, fiecare să devină administratorul a ceea ce deținea anterior. Dar, chiar și în acest caz, fiecare utilizator anterior și fiecare contractant ar avea de suferit, deoarece nu ar mai putea vinde mijloacele de producție și păstra pentru sine beneficiul de pe urma vânzării, nici nu și-ar putea apropria profitul rezultat din folosirea acestor mijloace, și de aceea, pentru el, valoarea mijloacelor de producție ar scădea. Mutatis mutandis, fiecare non-utilizator și non-contractant al acestor mijloace de producție ar fi favorizat prin promovarea la rangul de administrator al acestora, având cel puțin parțial un cuvânt de spus în privința unor resurse pe care nici nu le-a folosit anterior, nici nu a contractat folosirea lor, iar venitul său ar crește.

În plus față de această schemă de redistribuire, mai există una, presupusă de prohibirea formării de nou capital privat, sau de gradul de limitare (dependent de mărimea părții socializate din economie) sub care acest proces trebuie să aibă loc: o redistribuire de la oameni care au renunțat la un consum posibil și în schimb au economisit fonduri pe care să le utilizeze productiv, cu scopul de a produce viitoare bunuri de consum, și care acum nu mai pot face acest lucru, sau au mai puține opțiuni disponibile, înspre cei care nu au economisit și care prin adoptarea schemei de redistribuire primesc un cuvânt de spus, chiar dacă nu unul decisiv, asupra fondurilor celor ce au economisit.

Consecințele socio-economice ale unei politici de socializare sunt presupuse, în esență, de aceste remarci. Dar, înainte de a le privi mai în detaliu, ar putea fi util să revedem și să clarificăm principalele trăsături ale lumii reale în care ar urma să acționeze această schemă. Ar trebui să reamintim faptul că avem de-a face cu o lume în schimbare; că, în plus, omul poate să învețe lucruri cu privire la lume și că deci nu știe astăzi în mod necesar ce va ști la un moment ulterior; că o mulțime de bunuri sunt rare și, în consecință, omul are o multitudine de nevoi pe care nu și le poate satisface în același timp și/sau fără a sacrifica satisfacerea altor nevoi; din acest motiv, omul trebuie să aleagă și să-și ordoneze nevoile într-o scară a preferințelor în conformitate cu stringența pe care aceste nevoi o au pentru el; că, mai specific, nici procesul aproprierii originare a unor resurse percepute ca fiind rare, nici procesul de producere a unor mijloace de producție noi sau cel de menținere a celor existente, nici procesul de contractare a schimburilor, nu sunt lipsite de costuri. Ar trebui să reamintim faptul că toate aceste activități costă cel puțin timp, care ar putea fi folosit altfel, de exemplu ca timp liber; și, în plus, nu ar trebui să uităm faptul că avem de-a face cu o lume caracterizată prin diviziunea muncii, și nu cu una de producători autarhici, cu o lume în care producția este realizată pentru o piață a consumatorilor independenți.

Păstrând toate aceste lucruri în minte, ne putem deci întreba care sunt efectele socializării mijloacelor de producție? Pentru început, care sunt efectele “economice”, în sensul colocvial al termenului? Există trei efecte, strâns corelate. [7] În primul rând -și acesta este efectul general imediat al tuturor tipurilor de socialism- va avea loc o scădere relativă a ratei investițiilor, a ratei formării capitalului. De vreme ce “socializarea” îi favorizează pe cei ce nu folosesc, nu produc și nu contractează mijloacele de producție și, mutatis mutandis, mărește costurile pentru utilizatori, producători și contractanți, va scădea numărul celor care îndeplinesc aceste roluri. Vor fi apropriate mai puține resurse naturale a căror raritate este percepută, se vor produce mai puțini factori de producție și vor fi menținuți mai puțini dintre cei existenți, și se va contracta mai puțin. Cauza este că toate aceste activități implică costuri, iar costurile lor au crescut, și există cursuri alternative ale acțiunii, cum ar fi activitățile de consum și agrement, care devin în același timp mai puțin costisitoare și deci mai deschise și mai disponibile. În același fel, deoarece fluxul investițional a scăzut și nu mai este permisă transformarea economiilor private în investiții, sau pentru că investițiile au scăzut în măsura în care economia a fost socializată, se va economisi mai puțin și se va consuma mai mult, se va munci mai puțin și mai mult timp va fi alocat distracției. La urma urmei, nu mai poți deveni capitalist, sau posibilitatea de a deveni unul a fost restrânsă, deci există cel puțin un motiv în minus pentru a economisi! Este inutil să mai precizăm că rezultatul va fi o scădere a cantității de bunuri ce pot constitui obiectul schimburilor și o scădere a standardului de viață în termenii acestor bunuri. Și pentru că aceste standarde de viață scăzute sunt impuse oamenilor și nu sunt rezultatul alegerii naturale a consumatorilor care își modifică deliberat preferințele relative pentru consum și, respectiv, pentru bunuri comercializabile produse prin muncă, mai precis pentru că ele sunt resimțite ca o sărăcire forțată, va apărea o tendință de a compensa astfel de pierderi prin apariția economiei subterane și a muncii la negru, și prin crearea piețelor negre.

În al doilea rând, o politică de socializare a mijloacelor de producție va avea ca rezultat folosirea risipitoare a acestor mijloace, adică o folosire care, în cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare și, în cel mai rău caz, nu va satisface nici un fel de nevoi, ci doar va mări costurile. [8] Motivul constă în existența și inevitabilitatea schimbării! Odată ce este admisă posibilitatea unei modificări în structura cererii consumatorilor, în cunoștințele tehnologice și în mediul natural în care trebuie să aibă loc procesul de producție -iar toate aceste lucruri se întâmplă în mod constant și neîncetat- trebuie să fie admis și faptul că există o nevoie constantă și nesfârșită de reorganizare și redirecționare a întregii structuri sociale de producție. Există întotdeauna nevoia de a retrage vechile investiții din anumite domenii de producție și de a le redirecționa, împreună cu noi investiții, în alte domenii, ceea ce face ca anumite unități productive, anumite ramuri, sau chiar anumite sectoare ale economiei să se restrângă, iar altele să se extindă. Să presupunem acum -și este exact ceea ce se întâmplă într-o schemă de socializare- că este sau complet ilegal, sau extrem de dificil să vinzi unor persoane private mijloacele de producție deținute colectiv. Acest proces de reorganizare a structurii producției va fi atunci cel puțin serios îngreunat, dacă nu va fi cumva stopat total. Motivul este în esență unul simplu, dar cu toate acestea de mare importanță. Pentru că mijloacele de producție nu pot fi vândute, sau pentru că vinderea lor este foarte dificilă pentru administratorul care joacă rolul vânzătorului sau pentru persoana particulară care le cumpără, ori chiar pentru amândoi, nu există prețuri de piață pentru mijloacele de producție, sau formarea unor astfel de prețuri este obstrucționată și făcută mai costisitoare. Dar atunci administratorul-producător al mijloacelor de producție socializate nu mai poate evalua în mod corect costurile monetare reale implicate în utilizarea mijloacelor de producție sau în operarea oricăror transformări în structura producției, nici nu mai poate compara aceste costuri cu venitul monetar anticipat din vânzări. Nefiindu-i permis să accepte nici un fel de oferte de la indivizi particulari care ar putea vedea un mod alternativ de utilizare a unor mijloace de producție date, sau fiindu-i restrânsă posibilitatea de a accepta astfel de oferte, administratorul pur și simplu nu știe ce pierde, care sunt oportunitățile la care se renunță, și prin urmare nu este capabil să stabilească corect costurile monetare ale păstrării acestor resurse. El nu poate descoperi dacă modul său de a le folosi ori de a le modifica folosirea este eficient în termenii venitului monetar, sau dacă venitul monetar este de fapt mai mic decât costurile, ceea ce va cauza o scădere absolută a valorii totale a bunurilor de consum produse. Nu poate stabili nici dacă modul său de a produce ca răspuns la cererea consumatorilor este cel mai eficient (în comparație cu alte moduri alternative imaginabile) pentru satisfacerea celor mai stringente nevoi ale consumatorilor, sau dacă nevoi mai puțin intense sunt satisfăcute pe seama neglijării celor mai intense, ceea ce va duce cel puțin la o scădere relativă a valorii bunurilor produse. Fără a avea acces nerestricționat la mijloacele calculului economic, pur și simplu nu există nici un mod de a cunoaște toate aceste lucruri. Desigur, un administrator poate încerca să facă tot ceea ce ține de el. S-ar putea uneori chiar să aibă reușeasă, dar nu există nici un mod de a se asigura de aceasta. Dar, în orice caz, cu cât este mai mare piața de consum pe care trebuie să o deservească, și cu cât este mai dispersată printre mai mulți indivizi cunoașterea preferințelor diverselor grupuri de consumatori, a circumstanțelor speciale datorate perioadei istorice și spațiului geografic, precum și a posibilităților tehnologice, cu atât este mai probabil ca ei să greșească. Se va produce cu necesitate o alocare defectuosă a mijloacelor de producție, cu risipe și crize ca două fețe ale aceleiași monede. Prin obstrucționarea și, mai mult decât atât, prin scoaterea totală în afara legii a posibilității ca antreprenorii privați să cumpere mijloacele de producție de la administratori, un sistem al producției socializate împiedică realizarea deplină a oportunităților de îmbunătățire a activității economice, așa cum sunt ele întrevăzute. Din nou, abia dacă mai merită menționat faptul că și acest lucru produce sărăcie. [9]

În al treilea rând, socializarea mijloacelor de producție are ca efect o sărăcire relativă, adică o scădere a standardului general de viață, și prin aceea că duce la supra-utilizarea factorilor de producție dați. Motivul rezidă, iarăși, în situația specială în care se află administratorul, în comparație cu cea a proprietarului privat. Un proprietar particular care are dreptul de a vinde factorii de producție și de a păstra pentru sine venitul monetar rezultat va încerca, din această cauză, să evite orice creștere a producției care ar avea loc pe seama scăderii valorii capitalului utilizat. Obiectivul său este de a maximiza valoarea produselor sale plus cea a resurselor folosite pentru producerea lor, pentru că este și proprietarul unora, și al celorlalte. Deci el va înceta să mai producă atunci când valoarea produsului marginal va fi mai mică decât deprecierea capitalului folosit pentru a-l produce. De exemplu, el va reduce costurile deprecierii capitalului implicat în producție și se va angaja, în locul producției, în conservarea capitalului, dacă anticipează că prețurile viitoare ale produselor sale vor crește, și invers. Situația administratorului, adică structura motivațiilor cu care se confruntă, este destul de diferită. Deoarece el nu poate vinde mijloacele de producție, motivația sa de a nu produce, prin urmare de a nu utiliza capitalul necesar producției pe seama unei reduceri excesive a valorii capitalului, a fost cel puțin relativ redusă, dacă nu a dispărut întru totul. Este adevărat că, din moment ce administratorul dintr-o economie socializată nu poate nici să-și aproprieze sumele rezultate din vânzarea produselor, ci trebuie să le predea comunității largi de administratori, pentru a decide asupra folosirii lor, motivația sa de a produce și de a vinde produsele este, de asemenea, relativ redusă. Exact acest fapt este cel care explică rata mai scăzută a formării capitalului. Dar, atâta vreme cât administratorul muncește și produce, evident că există un interes al său de a câștiga un venit, chiar dacă nu poate fi folosit pentru formarea de capital privat, ci doar pentru consum privat și/sau pentru crearea de avuție privată, folosită neproductiv. Lipsa posibilității ca administratorul să vândă mijloacele de producție implică deci faptul că motivația sa de a-și spori propriul venit privat pe seama scăderii valorii capitalului crește. În consecință, în măsura în care el își percepe venitul ca dependent de cantitatea de produse (salariul pe care i-l plătește comunitatea de administratori poate fi dependent de această cantitate!) motivația sa de a mări cantitatea pe seama scăderii valorii capitalului va spori. Mai mult, de vreme ce administratorul real, în măsura în care nu este identic cu comunitatea administratorilor, nu poate fi niciodată total și permanent supravegheat, putând astfel să obțină venituri din utilizarea mijloacelor de producție pentru scopuri private (de exemplu pentru producerea de bunuri folosite privat, în afara pieței, sau pentru schimburi pe piața neagră), el va fi încurajat să mărească cantitatea de bunuri produse pe seama scăderii valorii capitalului, dacă percepe venitul său ca depinzând de această producție privată. În orice caz, va apărea consumarea capitalului existent și suprautilizarea acestuia; un consum sporit al capitalului implică din nou o sărăcire relativă, deoarece producția de bunuri viitoare care să poată constitui obiect al schimbului va fi, prin urmare, redusă.

Deși acest lucru este implicat în analiza celor trei consecințe economice ale socializării mijloacelor de producție -investiții reduse, alocarea defectuoasă a resurselor și suprautilizarea capitalului, care toate duc la scăderea standardului de viață- este interesant și de mare importanță, pentru a obține o înțelegere completă a societăților de tip rus, să specificăm faptul că această analiză se aplică și la factorul de producție muncă. Și în privința muncii, socializarea duce la scăderea investițiilor, alocare defectuoasă și suprautilizare. În primul rând, deoarece proprietarii factorului muncă nu mai pot să lucreze pentru sine, sau oportunitățile lor de a face acest lucru sunt restrânse, vor exista în general mai puține investiții în capital uman. În al doilea rând, de vreme ce proprietarii muncii nu-și mai pot vinde serviciile celui care plătește mai mult (în măsura în care economia este socializată, existența ofertanților separați având control independent asupra unor factori de producție specifici și complementari, inclusiv asupra banilor necesari pentru a plăti munca, și care își asumă oportunitățile și riscurile în mod independent, pe cont propriu, nu mai este permisă!), costul monetar al utilizării unui anumit factor de muncă, sau al combinării sale cu factori complementari, nu mai poate fi stabilit, și de aici vor apărea tot felul de alocări defectuoase ale muncii. Iar în al treilea rând, deoarece deținătorii muncii într-o economie socializată se vor alege, în cel mai bun caz, doar cu o parte a rezultatelor muncii lor, în timp ce restul va aparține comunității de administratori, va exista o motivație sporită din partea administratorilor de a-și suplimenta venitul privat pe seama scăderii valorii de capital încorporate în cei care muncesc, și prin urmare va rezulta o suprautilizare a muncii. [10]

În ultimul rând, dar cu siguranță la fel de important, o politică de socializare a mijloacelor de producție afectează structura tipurilor de personalitate în cadrul societății, structură a cărei importanță poate fi cu greu exagerată. Așa cum s-a precizat în mod repetat, adoptarea socialismului de tip rus în locul capitalismului bazat pe teoria naturală a proprietății implică acordarea unui avantaj relativ celor care nu utilizează, nu produc și nu contractează mijloacele de producție, cu privire la titlurile de proprietate asupra acestora și cu privire la veniturile care pot fi obținute prin utillizarea lor. Dacă oamenii au interesul de a-și stabiliza veniturile și, dacă este posibil, de a le spori, și dacă ei pot trece relativ ușor de la rolul producătorului-utilizator sau al contractantului la cel al non-utilizatorului, non-producătorului sau al non-contractantului -asumpții a căror validitate, cu siguranță, poate fi cu greu contestată- atunci, ca reacție la schimbarea în structura motivației datorată socializării, oamenii se vor angaja din ce în ce mai mult în activități non-productive și non-contractuale și, pe măsura trecerii timpului, personalitățile lor se vor schimba. Capacitatea anterioară de a percepe și de a anticipa situațiile în care bunurile sunt rare, de a exploata oportunitățile productive, de a fi conștient de posibilitățile tehnologice, de a anticipa modificările în structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing și de a detecta șansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de a munci, de a iniția activități productive și de a reacționa la nevoile altor oameni, se va diminua, dacă nu va dispărea întru totul. Oamenii vor deveni alții, cu alte abilități și, dacă dintr-o dată politica s-ar schimba și capitalismul ar fi reintrodus, ei nu s-ar putea reîntoarce imediat la vechile lor personalități și nu și-ar putea redobândi spiritul productiv, nici chiar dacă ar dori-o. Pur și simplu, ei vor fi uitat cum se face acest lucru și vor fi nevoiți să-l reînvețe încet, cu mari costuri psihice care se cer plătite, tot așa cu aceeași oameni suportaseră mari costuri pentru suprimarea inițială a abilităților productive. Dar acesta este doar jumătate din tabloul consecințelor sociale ale socializării. El poate fi completat dacă ne reamintim remarcile de mai sus în privința diferențelor aparente dintre capitalism și socialism. Va fi astfel evidențiată cealaltă latură a schimbării tipurilor de personalitate cauzată de socializare, complementară pierderii capacității productive, pe care tocmai am menționat-o. Să ne reamintim faptul că socialismul, la rândul său, trebuie să rezolve problema de a decide cine urmează să controleze și să coordoneze diferitele mijloace de producție. Contrar soluției capitaliste la această problemă, atribuirea către indivizi a diferitelor poziții în structura de producție este, în socialism, o chestiune politică, adică o problemă rezolvată fără a lua în considerare utilizatorii și producătorii anteriori și existența unor schimburi contractuale, reciproc agreate, ci prin impunerea voinței unei persoane asupra altei voințe, aflate în dezacord cu aceasta. Evident, poziția unei persoane în structura de producție are un efect imediat asupra venitului său, fie în termenii bunurilor care pot constitui obiectul schimbului, fie în termenii venitului psihic, ai statutului social, etc. În consecință, cum oamenii vor să-și îmbunătățească veniturile și să urce spre poziții mai bine evaluate în ierarhia administratorilor, ei vor fi tot mai mult nevoiți să-și folosească talentele politice. Pentru a urca în ierarhia veniturilor, devine irelevant dacă ești sau nu un producător sau un contractant mai eficient (ori, cel puțin, importanța acestui fapt este redusă). În schimb, este din ce în ce mai important să ai abilitățile specifice unui politician, adică ale unei persoane care reușește să obțină sprijin public pentru poziția sa prin persuasiune, demagogie și intrigă, prin promisiuni, mită și amenințări. În funcție de intensitatea dorinței de a obține venituri mai mari, oamenii vor trebui să petreacă mai puțin timp pentru a-și dezvolta abilitățile productive și mai mult timp pentru a-și cultiva talentele politice. Și, deoarece oameni diferiți posedă abilitățile productive și pe cele politice în grade diferite, alți oameni vor urca acum înspre vârful ierarhiei, astfel că vom găsi un număr mereu sporit de politicieni peste tot în ordinea ierarhică a administratorilor. De la baza ierarhiei până în vârful ei, vom afla peste tot oameni incompetenți pentru a face lucrurile pe care ar trebui să le facă. Pentru cariera unui administrator, nu constituie o amenințare faptul de a fi stupid, indolent, ineficient și nepăsător, atâta vreme cât posedă abilități politice superioare. În consecință, astfel de oameni vor avea în grijă mijloacele de producție în toate economiile socializate. [11]

O privire asupra Rusiei și a altor țări din blocul estic în care politica de socializare a mijloacelor de producție a fost înfăptuită într-o măsură considerabilă poate fi de ajutor pentru ilustrarea adevărului concluziilor de mai sus. Chiar și o familiarizare superficială cu aceste țări este suficientă pentru a sesiza validitatea primeia și a celei mai importante dintre concluziile noastre. Standardul general de viață în țările blocului estic, deși într-adevăr diferit de la țară la țară (o diferență care va trebui ea însăși să fie explicată prin gradul de strictețe cu care schema de socializare a fost și este aplicată în practică), este în mod clar mai scăzut decât cel din așa-numitele țări capitaliste din vest. (Acest lucru este adevărat chiar dacă gradul în care țările occidentale sunt socializate, deși diferit de la țară la țară, este destul de considerabil el însuși, și de obicei subestimat cu mult, așa cum va deveni clar în capitolele care urmează.) Deși teoria nu face, și nu poate face o predicție precisă despre cât de drastic va fi efectul de sărăcire produs de o politică de socializare, cu exepția faptului că va fi un efect ușor perceptibil, merită cu certitudine să menționăm că atunci când o socializare aproape completă a fost pentru întâia oară pusă în practică în Rusia , imediat după sfârșitul primului război mondial, această experiență a costat, în sensul literal al expresiei, milioane de vieți. A fost nevoie, după doar câțiva ani, de o modificare notabilă a tipurilor de politici, modificare realizată în 1921 prin Noua Politică Economică (NPE), care a reintrodus elemente ale proprietății private, pentru a atenua aceste efecte dezastruoase până la niveluri care să se dovedească tolerabile. [12] Într-adevăr, schimbările repetate ale politicilor aplicate au făcut ca Rusia să treacă nu doar o dată prin experiențe similare. Rezultate similare ale politicii de socializare, deși oarecum mai puțin drastice, au fost resimțite în toate țările est-europene după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În aceste țări, de asemenea, privatizarea moderată a micilor ferme, a meseriilor și a micilor afaceri a trebuit să fie permisă în mod repetat pentru a preveni prăbușiri economice complete. [13] Cu toate acestea, în ciuda unor astfel de reforme (care, printre altele, demonstrează faptul că, contrar propagandei socialiste, proprietatea privată, și nu socială, este cea care îmbunătățește performanța economică), și în ciuda faptului că munca la negru, activitățile productive ilegale, trocul și piețele negre sunt fenomene atotprezente în toate aceste țări, exact așa cum prezice teoria, precum și a faptului că această economie subterană preia o parte din sarcină și ajută la îmbunătățirea stării de lucruri, standardul de viață în țările blocului estic este lamentabil de scăzut. Bunuri de consum fundamentale, de toate tipurile, lipsesc cu desăvârșire, se găsesc în cantități mult prea mici sau sunt de o calitate extrem de proastă. [14]

Cazul Germaniei de Vest și al celei de Est este deosebit de instructiv. Aici, istoria ne oferă un exemplu care se apropie atât de mult de un experiment social controlat, încât este probabil greu de crezut că s-ar putea obține unul mai bun. O populație destul de omogenă, având în mare măsură aceeași istorie, aceeași cultură, aceeași structură socială a tipurilor de personalitate și aceeași etică a muncii, a fost divizată după înfrângerea Germaniei hitleriste în cel de-al doilea război mondial. În Germania de Vest, mai curând datorită unor circumstanțe norocoase decât a presiunii opiniei publice, a fost adoptată o economie bazată pe o piață remarcabil de liberă. Sistemul anterior de control total al prețurilor a fost abolit dintr-o lovitură, și a fost introdusă o libertate aproape totală a mișcării, a comerțului și a ocupațiilor. [15] Pe de altă parte, în Germania de Est, aflată sub dominația Rusiei Sovietice, a fost introdusă socializarea mijloacelor de producție, adică exproprierea proprietarilor privați anteriori. Două cadre instituționale diferite, două structuri diferite ale motivației, au fost prin urmare aplicate aceleiași populații. Diferența dintre rezultate este impresionantă. [16] Deși ambele țări se bucură o poziție bună în blocurile din care fac parte (Germania Occidentală având cel mai ridicat standard de viață printre marile națiuni europene occidentale, iar Germania de Est mândrindu-se cu statutul de cea mai dezvoltată dintre țările blocului estic), standardul de viață în vest este atât de ridicat în comparație cu cel din est, iar diferența s-a mărit atât de mult în timp încât, în ciuda transferului unor sume de bani considerabile dinspre vest înspre est (atât din partea guvernului, cât și a cetățenilor privați) și în ciuda politicilor din ce în ce mai socialiste din vest, vizitatorul care trece din partea occidentală în cea orientală a Germaniei este pur și simplu șocat intrând într-o lume complet diferită și pauperizată. De fapt, deși toate țările est-europene se confruntă cu problema emigrației (oameni care doresc să plece în occidentul capitalist mai prosper, cu oportunitățile sale sporite) și deși toate aceste țări au adoptat un control mai sever al frontierelor, devenind un fel de lagăre gigantice de prizonieri pentru a preveni scurgerea populației, cazul Germaniei este cel mai izbitor. În lipsa diferențelor lingvistice, în mod tradițional cea mai severă barieră naturală pusă în fața emigranților, diferența dintre standardele de viață ale celor două Germanii s-a dovedit a fi atât de mare, iar emigrația dinspre est înspre vest a luat asemenea proporții, încât în 1961regimul socialist al Germaniei de Est a fost nevoit, ca un ultim pas disperat, să închidă complet granița sa occidentală. Pentru a menține populația în interiorul țării, a trebuit să construiască un sistem nemaiîntâlnit în lume de ziduri, sârmă ghimpată, garduri electrice, câmpuri de mine, dizpozitive care trag automat, turnuri de observație etc., în lungime de aproape 900 de mile, cu singurul scop de a-și împiedica proprii cetățeni să fugă de consecințele socialismului de tip rus.

În afara exemplificării consecinței principale a socializării, cazul celor două Germanii, prin caracterul său experimental, se dovedește a fi deosebit de util pentru ilustrarea adevărului celorlalte concluzii derivate teoretic. Luând în considerare poziții sociale comparabile, aproape nicăieri în vest nu vom găsi oameni care să lucreze atât de puțin, de încet sau de neglijent (deși timpul de lucru, mai mare în est, este desigur reglementat!) cum o fac omologii lor est-germani. Acest lucru, cu siguranță, nu se întâmplă datorită unor pretinse diferențe de mentalitate sau de etică a muncii deoarece, din punct de vedere istoric, ele sunt într-o măsură covârșitoare identice, ci pentru că motivația de a munci este considerabil redusă de o politică ce închide efectiv toate, sau cele mai multe dintre oportunitățile pentru investiția privată. Munca eficientă în Germania de Est este probabil să se găsească în economia subterană. Și, ca reacție la diferitele diminuări ale motivației de a munci, și în special de a munci în economia controlată “oficial”, există printre est-germani și o tendință de a se retrage din viața publică și de a sublinia importanța spațiului privat, a familiei, rudelor, prietenilor și cunoștințelor, tendință care depășește în mod semnificativ tot ceea ce întâlnim în vest. [17]

Există de asemenea și ample dovezi ale alocării defectuoase a resurselor, așa cum ne-ar conduce teoria să anticipăm. Deși fenomenul factorilor de producție care nu sunt folosiți (sau cel puțin nu în mod continuu), ci sunt pur și simplu inactivi datorită absenței factorilor complementari, poate desigur să fie observat în vest, în est el este observabil peste tot, ca o trăsătură permanentă a vieții (trebuie menționat, din nou, că în cazul Germaniei acest lucru nu se datorează unor diferențe în talentele organizatorice). Și, deși în Occident este în mod normal destul de dificil să indici care ar fi acele modificări în utilizarea anumitor mijloace de producție care ar avea drept rezultat o îmbunătățire generală a cantității bunurilor de consum, și se cere un talent antreprenorial special pentru a o face, acest lucru este relativ ușor de realizat în țările blocului estic. Aproape toți cei care muncesc în Germania de Est cunosc multe moduri de a da mijloacelor de producție utilizări mai urgente decât cele curente, în care ele sunt evident risipite și cauzează crize ale altor bunuri, pentru care există o cerere mai mare. Dar, deoarece acești oameni nu pot să liciteze folosirea mijloacelor de producție, și trebuie în schimb să treacă prin proceduri politice încâlcite pentru a iniția orice schimbare, nu poate fi făcut (și, într-adevăr, nici nu se face) mare lucru.

Experiența coroborează și ceea ce s-a spus despre cealaltă față a monedei: suprautilizarea mijloacelor de producție aflate în proprietate publică. Și în Germania de Vest există astfel de bunuri publice și, așa cum era de așteptat, ele se află într-o stare relativ proastă. Dar în Germania de Est (și la fel, dacă nu chiar mai rău, stau lucrurile și în celelalte țări aflate sub dominația sovietică), unde toți factorii de producție se află în proprietatea publică, factorii de producție, mașinile sau clădirile deteriorate, nereparate, ruginite, insuficient îngrijite,sau pur și simplu vandalizate, sunt atotrăspândite. Mai mult, criza ecologică este mult mai dramatică în est decât în vest, în ciuda stării de relativă subdezvoltare a economiei generale -și toate aceste situații nu sunt, așa cum o dovedește suficient de clar cazul Germaniei, rezultatul unor diferențe în înclinațiile “naturale” ale oamenilor de a le păsa și de a fi atenți.

În fine, în ceea ce privește modificările prezise teoretic în structura socială și în tipurile de personalitate, a te plânge de superiorii tăi este un fenomen comun oriunde în lume. Dar, în țările care au adoptat socialismul de tip rus, acolo unde atribuirea de poziții în ierarhia administratorilor este și trebuie să fie o problemă în întregime politică, astfel de nemulțumiri la adresa unor superiori total incompetenți, necalificați și ridicoli sunt, deși nu mai zgomotoase, în schimb mai frecvente, mai severe și mai bine întemeiate, iar ca o consecință oamenii decenți sunt mai des aduși la stări de disperare sau cinism. Și, deoarece un număr de est-germani încă mai merg în Germania de Vest la o vârstă la care sunt încă membri ai forței de muncă, (unii ca fugari, dar mai adesea pentru că s-a plătit pentru ei un soi de răscumpărare), există de asmenea și suficient material empiric pentru a ilustra concluzia că, pe termen lung, o economie socializată va reduce capacitățile productive ale oamenilor. Printre cei care trec în vest, există un număr semnificativ de oameni care duceau niște vieți productive destul de normale în est, dar care, în ciuda absenței oricăror bariere lingvistice și culturale, se dovedesc incapabili să se adapteze la societatea occidentală (cu cererea ei sporită pentru abilități și personalități productive și competitive), sau au mari dificultăți în a o face.


[1] Despre marxism și dezvoltarea sa, cf. L. Kolakowski, Main Currents of Marxism, 3 vols., Oxford, 1978; W. Leonhard, Sovietideologie. Die politischen Lehren, Frankfurt/M., 1963.

[2] Atunci când vorbim despre socialismul de tip rus, este evident că operăm o abstractizare dintr-o mulțime de date concrete care caracterizează orice sistem social și cu privire la care societățile pot fi diferite. Socialismul de tip rus este ceea ce M.Weber a numit un “tip ideal”. La el “se ajunge prin intensificarea unilaterală a unuia sau a mai multor aspecte și prin integrarea lor într-o reprezentare conceptuală imanent consistentă a unei multiplicități de fenomene individuale dispersate și discrete” (M. Weber, Gesammelte Aufsaetze zur Wissenschaftlehre, Tübingen, 1922, p. 21). Dar a sublinia caracterul abstract al conceptului nu înseamnă deloc a-i inidica vreo deficiență. Din contră, chiar scopul construirii de tipuri ideale este acela de a scoate la iveală acele trăsături pe care indivizii înșiși le privesc ca reprezentând asemănări sau deosebiri relevante de sens și de a nu le lua în considerare pe cele pe care ei înșiși le consideră a fi de mică importanță, sau lipsite total de importanță pentru înțelegerea fie a propriilor acțiuni, fie a acțiunilor altei persoane. Mai concret, descrierea socialismului de tip rus la nivelul de abstracție pe care l-am ales aici și dezvoltarea mai jos a unei tipologii a diferitelor forme de socialism ar trebui să fie înțelese ca o încercare de a reconstrui acele distincții conceptuale pe care oamenii le folosesc pentru a se atașa ideologic de diferite partide politice sau mișcări sociale, permițând astfel o înțelegere a acelor forțe ideologice care de fapt dau forma societăților zilelor noastre. Despre tipurile ideale ca precondiții ale cercetării istorico-sociologice, cf. L. v. Mises, Epistemological Problems of Economics, New York, 1981, în special p.75 și următoarele; Human Action, Chicago, 1966, în special p. 59 și următoarele. Despre metodologia “reconstrucției sensurilor” în cercetarea socială empirică, cf. H. H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983, cap.3.

[3] Pentru ceea ce urmează, cf. în special L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981.

[4] Desigur, această scoatere completă în afara legii a investițiilor private, se aplică doar la o economie total socializată. Dacă, pe lângă partea socializată a economiei, există și o parte privată, atunci investițile private vor deveni doar limitate și îngrădite în măsura în care economia este socializată.

[5] Diferența crucială și corelată dintre capitalism și socialism este aceea că în primul sistem acțiunile voluntare ale consumatorilor determină în ultimă instanță structura și procesul de producție, pe când în socialism acest lucru este realizat de producătorii-administratori. Cf. în special Cap. 9 de mai jos.

[6] Mises scrie: “Caracteristica esențială a socialismului este că în cadrul lui nu acționează decât o singură voință. Nu contează cui îi aparține aceasta. Conducătorul poate fi un rege uns sau un dictator care conduce în virtutea charismei sale, el poate fi un Führer sau un consiliu de Führeri numit prin vot popular. Important este că folosirea tuturor factorilor de producție este direcționată de un singur agent.” (L. v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p. 695).

[7] Cf. L. v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, în special partea a doua; de asemenea Human Action, Chicago, 1966, în special cap. 25, 26.

[8] Pentru ceea ce urmează, cf. de asemenea F. A. Hayek, (ed.), Collectivist Economic Planning, Londra, 1935; Journal of Libertarian Studies, 5, 1, 1981 ("O critică economică a socialismului")

[9] Despre piața liberă ca precondiție necesară pentru calculul economic și alocarea rațională a resurselor, cf. de asemenea cap. 9, 10 de mai jos.

[10] Printre altele, acest lucru demonstrează că o economie socializată va fi chiar mai puțin productivă decât una sclavagistă. Într-o economie sclavagistă, care desigur că suferă la rândul ei de o motivație relativă scăzută de a munci din partea sclavilor, stăpânul de sclavi, care poate să vândă sclavul și să păstreze pentru sine valoarea de piață a acestuia, nu ar avea un interes comparabil de a cere de la sclavul său un volum de muncă care să reducă valoarea sclavului până la punctul în care ea ajunge să mai mică decât valoarea producției sale marginale. Pentru un administrator al muncii, nu există nici o astfel de limitare. Cf. și G. Reisman, Government Against the Economy, New York, 1979.

[11] Cf. H. H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, în special cap.5, 3.2.

[12] Desigur că Rusia a fost dintru început o țară săracă, având la dispoziție puțin capital acumulat, pe care să se poată baza și pe care să-l consume în caz de “urgență”. Despre istoria socio-economică a Rusiei Sovietice, cf. B. Brutzkus, Economic Planning in Soviet Russia, Londra, 1935; de asemenea, A. Nove, Economic History of the USSR, Harmondsworth, 1969; de asemenea S. Wellisz, The Economies of the Soviet Bloc, New York, 1964.

[13] Despre sistemul economic al blocului est-european dominat de Rusia Sovietică, cf. T. Rakowska-Harmstone (ed.), Communism in Eastern Europe, Bloomington, 1984; H. H. Hohmann, M. Kaser și K. Thalheim (eds.), The New Economic Systems of Eastern Europe, Londra, 1975; C. M. Cipolla (ed.), Economic History of Europe. Contemporary Economies, vol.2, Glasgow, 1976.

[14] Despre viața de zi cu zi în Rusia, cf. H. Smith, The Russians, New York, 1983; D.K. Willis, Klass. How Russians Really Live, New York, 1985; S. Pejovich, Life in the Soviet Union, Dallas, 1979; M. Miller, Rise of the Russian Consumer, Londra, 1965.

[15] Cf. L. Erhard, inițiatorul și exponentul politic major al politicii economice germane post-belice, Prosperity through Competition, New York, 1958; și The Economics of Succes, Londra, 1968. Pentru teoreticienii germani ai “soziale Marktwirtschaft”, cf. W. Eucken, Grundsaetze der Wirtschaftpolitik, Hamburg, 1967; W. Roepke, A Humane Economy, Chicago, 1960; și Economics of a Free Society, Chicago, 1963. Pentru o critică a politicii economice vest-germane ca insuficient de capitalistă și marcată de inconsistențe care vor duce la intervenții din ce în ce mai socialiste în cursul timpului, cf. observațiilor profetice ale lui L v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p. 723.

[16] Pentru studii comparative ale celor două Germanii, cf. E. Jesse (ed.), BRD und DDR, Berlin, 1982; H. Hammel (ed.) BRD-DDR. Die Wirtschaftssysteme, München, 1983; de asemenea K. Thalheim, Die wirtschaftliche Entwicklung der beiden Staaten in Deutschland, Opladen, 1978.

Un studiu comparativ onest, dar cu o mentalitate empirică naivă, care ilustrează în cel mai bun caz faptul că statistica economică are foarte puțin de-a face cu realitatea percepută de persoanele care o trăiesc este cel al lui P. R. Gregory și R. C. Stuart, Comparative Economic Systems, Boston, 1985, cap. 13 ("Germania de Vest și de Est"). Pentru o critică valoroasă a statisticii economice, cf. O. Morgenstern, National Income Statistics: A Critique of Macroeconomic Aggregation, San Francisco, 1979. Pentru o critică și mai profundă, cf. L. v. Mises, Theory of Money and Credit, Irvington, 1971, partea a doua, cap.5

[17] Despre viața din Germania de Est, cf. E. Windmoeller și T. Hoepker, Leben in der DDR, Hamburg, 1976.

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?