3. Legea naturală împotriva legii pozitive

3. Legea naturală împotriva legii pozitive

Dacă, prin urmare, legea naturală se descoperă cu ajutorul rațiunii, pornind de la „înclinațiile de bază ale naturii umane…[ca fiind] absolută, imutabilă și universal valabilă în toate vremurile și locurile”, rezultă că ea furnizează un set de norme etice obiective, în funcție de care se pot evalua acțiunile umane din orice timp și orice loc[1]. Legea naturală este, în esența ei, o etică profund „radicală”, deoarece pune status quo-ul existent, care poate să contravină în mod grosolan legii naturale, în lumina nemiloasă și neiertătoare a rațiunii. În sfera politicului, sau a acțiunii statale, legea naturală îi furnizează omului un set de norme care pot fi cât se poate de critice la adresa legislației pozitive existente, care este impusă de stat. În acest punct nu este necesar decât să accentuăm că însăși existența legii naturale, care poate fi descoperită de rațiune, reprezintă o amenințare, potențial foarte puternică, la adresa status quo-ului și un reproș viu la adresa domniei tradiționale și oarbe a cutumei sau a voinței arbitrare a aparatului statal.

De fapt, principiile legale ale oricărei societăți pot fi stabilite în trei moduri alternative: (a) urmând cutuma tradițională a tribului sau a comunității; (b) ascultând de voința arbitrară ad hoc a celor care guvernează aparatul de stat; sau (c) folosind rațiunea umană pentru a descoperi legea naturală; pe scurt, prin conformitate servilă față de obiceiuri, prin capriciu arbitrar sau prin întrebuințarea rațiunii umane. În esență, acestea sunt singurele căi posibile pentru stabilirea legii pozitive. Aici ne putem limita la a adăuga numai că cea din urmă metodă este totodată cea mai adecvată pentru om, cea mai nobilă și mai pe deplin umană, dar și cea mai „revoluționară” potențial, în raport cu orice status quo existent.

În secolul nostru, ignoranța generalizată și disprețul față de legea naturală au limitat pledoariile populației pentru structuri legale la (a) și (b), sau la un amestec al acestora două. Acest lucru este valabil chiar și pentru cei care încearcă să contureze o politică a libertății individuale. Astfel, există unii libertarieni care ar adopta pur și simplu, în mod necritic, sistemul de common law, în ciuda numeroaselor sale erori nelibertariene. Alții, cum este Henry Hazlitt, ar desființa toate limitările constituționale impuse statului, pentru a se bizui numai pe voința majorității, așa cum se exprimă aceasta prin intermediul legislativului. Nici unul dintre aceste grupuri nu pare să înțeleagă conceptul de structură a unei legii naturale raționale, care trebuie întrebuințat ca ghid de orientare, pentru configurarea și reconfigurarea oricăror legi pozitive s-ar întâmpla să fie în vigoare[2]. [p. 18]

Deși teoria legii naturale a fost adesea invocată – în mod eronat – în apărarea status quo-ului politic, implicațiile sale radicale și „revoluționare” au fost în mod strălucit înțelese de marele istoric liberal catolic care a fost Lordul Acton. Acton a văzut limpede că eroarea de fond care afecta concepția despre legea naturală a antichității grecești – și a urmașilor ulteriori ai acesteia – a fost de a identifica între ele politica și morala – și apoi de a localiza agentul moral suprem în stat. Începând de la Platon și Aristotel, proclamarea supremației statului se baza pe ideea acestora că „moralitatea este indistinctă de religie, și politica [este indistinctă] de morală; și că în domeniile religiei, moralității și al politicii există un singur legislator și o singură autoritate”[3].

Acton adăuga că principiul corect, non-statal, al filosofiei politice a legii naturale a fost dezvoltat de stoici și a fost apoi reanimat, în perioada modernă, de către Grotius și urmașii săi intelectuali. „Începând din vremea aceea a devenit posibil să se facă din politică o chestiune de principiu și de conștiință.” Reacția statului la această descoperire teoretică a fost una de oroare: „Când Cumberland și Pufendorf au explicitat adevărata semnificație a doctrinei [lui Grotius], toate autoritățile, toate interesele triumfătoare au dat înapoi consternate… Devenise limpede că toate persoanele care aflaseră că știința politică este o chestiune de conștiință, mai degrabă decât de putere și de expediență, trebuie să-și privească adversarii ca pe niște oameni fără principii”[4].

Acton a înțeles perfect că orice set de principii morale obiective, înrădăcinate în natura omului, trebuie să intre inevitabil în conflict cu obiceiurile și cu legea pozitivă. Pentru Acton, un asemenea conflict irepresibil era unul dintre atributele esențiale ale liberalismului clasic. „Liberalismul urmărește ceea ce [p. 19] ar trebui să fie, indiferent de ceea ce este.”[5] După cum scrie Himmelfarb, „trecutului nu i se recunoștea nici o autoritate, decât în măsura în care se întâmpla să se conformeze moralității. A lua în serios această teorie liberală a istoriei, a acorda preeminență <<celor ce ar trebui să fie>> în raport cu <<cele ce sunt>>, însemna, practic, [după cum] admitea Acton, instituirea unei <<revoluții permanente>>”[6].

Astfel încât, pentru Acton, individul înarmat cu principiile legii naturale și ale moralei se găsește într-o poziție a cărei soliditate autorizează critica regimurilor și instituțiilor existente, cercetarea lor atentă, la lumina puternică și aspră a rațiunii. Chiar și mult mai puțin preocupatul de politică John Wild a descris natura radicală a teoriei legii naturale în termeni tranșanți: „filosofia legii naturale apără demnitatea naturală a individului uman, precum și dreptul și datoria lui de a critica, prin cuvânt și faptă, orice instituție sau structură socială existente, în raport cu acele principii morale universale ce pot fi sesizate de către intelectul uman individual neasistat”[7].

Dacă însăși ideea de lege naturală este esențialmente „radicală” și profund critică la adresa instituțiilor politice existente, atunci de ce oare a fost ea clasificată în general drept „conservatoare”? Profesorul Parthemos consideră că legea naturală este „conservatoare” deoarece principiile ei sunt universale, fixe și imuabile și, prin urmare, sunt principii „absolute” ale dreptății[8]. Foarte adevărat, dar de ce implică fixitatea principiilor „conservatorismul”? [p. 20] Dimpotrivă, faptul că teoreticienii legii naturale derivă din însăși natura omului o structură fixă a legii, independentă de timp și loc, sau de obiceiuri, sau de autorități, sau de normele de grup, face ca această lege să fie o forță redutabilă, în sensul schimbărilor radicale. Singura excepție ar fi cazul, fără îndoială rar, în care legea pozitivă se întâmplă să coincidă în toate privințele cu legea naturală, așa cum este aceasta descoperită de rațiunea umană[9].



[1] Edwin W. Patterson, Jurisprudence: Men and Ideas of the Law, Brooklyn, N.Y., Foundation Press, 1953, p. 333.

[2] Reacția lui Hazlitt la sumara mea discuție a normelor legale esențiale pentru orice economie de piață liberă din Man, Economy and State: A Treatise on Economic Principles, Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, a fost una ciudată. Deși critic la adresa adeziunii oarbe la sistemul de common law a altor scriitori, Hazlitt n-a putut reacționa decât nedumerit la abordarea mea. Etichetând-o drept „logică doctrinară abstractă” și „apriorism extrem”, el m-a admonestat pentru a fi „încercat să înlocuiesc principiile de common law, cizelate din experiența umană pe parcursul multor generații, cu propria sa jurisprudență de moment”. Este ciudat că Hazlitt consideră că sistemul de common law este inferior voinței arbitrare a majorității – și, cu toate acestea, superior rațiunii umane! Henry Hazlitt, „The Economics of Freedom”, National Review, 25 septembrie, 1962, p. 232.

[3] John Edward Emerich Dalberg-Acton, Essays on Freedom and Power, Glencoe, Ill., Free Press, 1948, p. 45. A se vedea și Gertrude Himmelfarb, Lord Acton: A Study in Conscience and Politics, Chicago, University of Chicago Press, 1962, p. 135.

[4] Acton, Essays, p. 74. Himmelfarb observă corect că „pentru Acton politica era o știință: aplicarea principiilor moralității”. Gertrude Himmelfarb, „Introduction”, ibid., p. xxxvii.

[5] Himmelfarb, Lord Acton, p. 204. Prin contrast, un renumit conservator german din secolul al XIX-lea, Adam Muller, exclama consternat și cuprins de oroare: „O lege naturală ce diferă de legea pozitivă!” A se vedea Robert W. Lougee, „German Romanticism and Political Thought”, Review of Politics, octombrie 1959, p. 637.

[6] Himmelfarb, Lordul Acton, p. 205.

[7] John Wild, Plato’s Modern Enemies and the Theory of Natural Law, Chicago, University of Chicago Press, 1953, p. 176. Să observăm evaluarea similară datorată conservatorului Otto Gierke, din Natural Law and the Theory of Society, 1500 to 1800, Boston, Beacon Press, 1957, p. 35-36, care din acest motiv era ostil legii naturale: „În opoziție cu jurisprudența pozitivă, care continua încă să manifeste o tendință conservatoare, teoria statului bazată pe legea naturală era una radicală până în miezul ființei sale.… De asemenea, ea nu era direcționată spre explicarea științifică a trecutului, ci…spre expunerea și justificarea unui nou viitor, care urma să fie adus la existență.”

[8] George S. Parthemos, „Contemporary Juristic Theory, Civil Rights, and American Politics”, Annals of the American Academy of Political and Social Science, noiembrie, 1962, p. 101-102.

[9] Politologul conservator Samuel Huntington recunoaște raritatea acestui eveniment: „Nici o teorie ideatică nu poate fi întrebuințată pentru a apăra în mod satisfăcător instituțiile existente, chiar și atunci când aceste instituții reflectă, în general, valorile respectivei ideologii. Natura perfectă a idealului ideologiei și natura imperfectă și mutația inevitabilă a instituțiilor creează o falie între ele. Idealul devine un etalon în raport cu care sunt criticate instituțiile, spre marele inconfort al celor care cred în ideal și totuși doresc să apere instituțiile”. Apoi Huntington adaugă, într-o notă de subsol: „Prin urmare, orice teorie a legii naturale, ca set de principii morale transcendente și universale, este inerent non-conservatoare…. Opoziția față de legea naturală [este]…o caracteristică naturală a conservatorismului”. Samuel P. Huntington, „Conservatism as an Ideology”, American Political Science Review, iulie 1957, p. 458-459. A se vedea și Murray N. Rothbard, „Huntington on Conservatism: A Comment”, American Political Science Review, septembrie 1957, p. 784-787.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?