29. Robert Nozick și imaculata concepție a statului

29. Robert Nozick și imaculata concepție a statului

Lucrarea1 lui Nozick Anarchy, State, and Utopia2 este o variantă inspirată de doctrina „mâinii invizibile” a încercării contractariene datorate lui John Locke de a justifica statul, sau cel puțin un stat minimal, limitat la funcțiile sale de protecție. Începând cu o stare anarhistă de natură, bazată pe piața liberă, Nozick prezintă statul ca și cum acesta ar apărea printr-un proces de tipul mâinii invizibile care nu încalcă drepturile nimănui, mai întâi ca o agenție de protecție dominantă, care se transformă apoi într-un „stat ultraminimal” și apoi, în fine, într-un stat minimal.

Înainte de a ne lansa într-o critică detaliată a diverselor stadii Nozickiene, să analizăm câteva dintre erorile grave care afectează însăși concepția lui Nozick, fiecare dintre acestea fiind în sine suficientă pentru a respinge tentativa sa de justificare a statului.3 În primul rând că, în ciuda tentativei lui Nozick de a-și acoperi urmele4, este deosebit de relevant să vedem dacă ingenioasa sa construcție logică s-a manifestat vreodată efectiv în realitatea istorică: adică dacă vreun stat, sau majoritatea, sau totalitatea statelor, au evoluat de facto conform modelului nozickian. Fiind vorba despre o instituție atât de bine înrădăcinată în realitatea istorică, faptul că Nozick nu face nici măcar o singură referire sau trimitere la istoria efectivă a statelor reprezintă în sine un mare defect. De fapt, nu există nici un fel de dovadă că vreun stat ar fi fost fondat, sau s-ar fi dezvoltat în maniera nozickiană. Dimpotrivă, probele istorice indică exact în direcția opusă. Într-adevăr, toate statele a căror istorie factuală este cunoscută s-au născut printr-un proces violent, de cucerire și de exploatare; pe scurt, într-o manieră despre care Nozick însuși ar trebui să admită că a încălcat drepturile individuale. După cum scrie Thomas Paine în Common Sense, referitor la originea regilor și a statului: [232]

„Dacă am putea înlătura vălul întunecat al antichității și dacă am putea urmări istoria [statelor] până la cea dintâi afirmare a lor, am descoperi că primul dintre ele nu este întru nimic mai bun decât capul derbedeilor dintr-o bandă pornită pe rele, ale cărui maniere sălbatice sau a cărui viclenie deosebită îi vor fi asigurat titlul de șef între tâlhari; și care, sporindu-și puterea și tâlhărind pe o scară tot mai extinsă, i-a intimidat pe cei liniștiți și lipsiți de apărare, determinându-i să-și achiziționeze protecția prin contribuții frecvente.”5

Să observăm că așa-zisul „contract”, care se ivește la un moment dat în relatarea lui Paine, este de natura unei „protecții mafiote”, impuse coercitiv, mai degrabă decât a vreunei înțelegeri voluntare, recognoscibile ca atare de către un liberal.

Cum justificarea dată de Nozick pentru statele existente – presupunând că ele ar fi sau ar deveni minimale – se bazează pe presupusa lor imaculată concepție, și cum nu există nici un stat care să fi fost astfel conceput, rezultă că nici unul dintre ele nu poate fi justificat, chiar dacă ar deveni după un timp minimal. Făcând încă un pas, putem spune că, în cel mai bun caz, modelul lui Nozick nu poate justifica decât un stat care s-a dezvoltat efectiv pe calea acestei metode, a mâinii invizibile. Prin urmare, lui Nozick îi revine sarcina de a se alătura anarhiștilor, care susțin abolirea tuturor statelor existente și apoi de a se ține deoparte și de a aștepta manifestarea presupusei sale mâini invizibile. Așadar, singurul stat minimal pe care îl poate justifica Nozick, în cel mai bun caz, este unul care s-ar dezvolta pornind de la o viitoare societate anarho-capitalistă [pe calea mâinii invizibile].

În al doilea rând, chiar dacă un stat existent ar fi imaculat conceput, aceasta încă nu ar justifica actuala sa existență. O eroare fundamentală care afectează toate teoriile statului bazate pe contractul social constă în ideea că toate contractele bazate pe o promisiune sunt obligatorii și executarea lor poate fi impusă cu forța. Prin urmare, presupunând – cu o ipoteză evident „eroică” în sine – că toată lumea, aflată inițal într-o stare de natură, și-ar ceda o parte, sau toate drepturile către stat, teoreticienii contractului social consideră că această promisiune crează o obligativitate pe vecie.

Numai că teoria corectă a contractelor, denumită de Williamson Evers o teorie a „transferului de titluri”, afirmă că singurul tip de contract valid (și prin urmare care crează o obligativitate) este acela care cedează [numai] ceva ce este efectiv alienabil din punct de vedere filosofic – și că numai titlurile specifice de proprietate sunt alienabile în acest sens, făcând posesiunea lor de natură a putea fi cedată altcuiva. Pe de altă parte, celelalte atribute ale omului – adică proprietatea sa de sine, asupra propriei sale voințe și asupra propriului său trup, ca și drepturile asupra persoanei și a proprietății care rezultă din această proprietate de sine – sunt „inalienabile” și, ca atare, nu pot fi cedate prin contracte a căror executare poate fi impusă cu forța. Așadar, dacă nimeni nu-și poate ceda propria voință, corpul, sau drepturile sale printr-un contract care să poată fi impus cu forța, cu atât mai mult el nu poate ceda personele sau proprietatea urmașilor săi.

La acest lucru [233] se refereau Părinții Fondatori [ai statului American – n.tr.] prin conceptul de drepturi care sunt „inalienabile”, sau, după cum se exprimă George Mason în Declarația Drepturilor adoptată de statul Vrginia: „Toți oamenii sunt deopotrivă liberi și independenți prin natura lor – și au anumite drepturi naturale inerente, de care nu-și pot lipsi posteritatea și pe care nu le pot retrage acesteia prin nici un fel de contract, atunci când intră în starea de societate.”6

Astfel, am văzut că (1) nici un stat existent nu s-a bucurat de o imaculată concepție, ci dimpotrivă; (2) că, prin urmare, singurul stat minimal care ar putea fi eventual justificat este unul care s-ar naște după ce s-a edificat o lume anarhistă bazată pe piața liberă; (3) că, de aceea, Nozick, chiar din punctul lui de vedere, ar trebui să devină anarhist și apoi să aștepte manifestarea mâinii nozickiene invizibile și, în fine, că (4) chiar dacă vreun stat ar fi fondat în mod imaculat, erorile teoriei contractului social ar însemna că nici unul dintre statele contemporane, nici măcar unul minimal, n-ar putea fi justificat.

Să trecem acum la examinarea stadiilor nozickiene, în particular a presupusei necesități, precum și a modalităților prin care diversele stadii se dezvoltă, pornind de la cele care le preced. Nozick începe cu presupunerea că fiecare agenție de protecție anarhistă acționează moral și non-agresiv, adică „încearcă cu bună credință să acționeze în limitele legii naturale după Locke”7.

În primul rând, Nozick presupune că fiecare agenție de protecție ar solicita ca fiecare dintre clienții săi să renunțe la dreptul de retaliere (sau violență defensivă) împotriva agresiunii, refuzând să ofere protecție împotriva contra-retalierii.8 Poate că da, poate că nu. Decizia aceasta ar fi la latitudinea diverselor agenții de protecție care ar activa pe piață – și cu siguranță nu este una de la sine înțeleasă. Este cu siguranță posibil, dacă nu chiar probabil, ca ele să fie depășite într-un sistem competitiv de alte agenții, care nu impun asemenea restricții clienților lor. [234]

Nozick trece apoi la o discuție a disputelor dintre clienții diferitelor agenții de protecție. El oferă trei scenarii în legătură cu posibila lor desfășurare. Numai că două dintre acestea (și parțial și al treilea) implică conflicte fizice între agenții. Prima problemă este că aceste scenarii contrazic presupoziția făcută de Nozick însuși, privind buna credință și comportamentul non-agresiv al ambelor sale agenții. Într-adevăr, în orice conflict este clar că cel puțin una dintre agenții ar fi vinovată de agresiune. Mai mult, din punct de vedere economic ar fi absurd să ne așteptăm ca cele două agenții să se lupte fizic între ele; asemenea războaie ar îndepărta clienții și ar fi deosebit de oneroase sub aspectul finanțării. Este absurd să ne gândim că, pe piață, agențiile de protecție nu s-ar înțelege în avans asupra tribunalelor de apel sau asupra arbitrilor la care să poată apela, în vederea rezolvării oricărei dispute. Cu adevărat, una dintre părțile esențiale a serviciilor de protecție sau judiciare pe care le-ar oferi clienților săi fiecare agenție sau tribunal privat ar fi tocmai stipularea prin contract a faptului că disputele vor fi încredințate unei anumite curți de apel, sau unui anumit arbitru, sau unui anumit grup de arbitri.

Haideți, așadar, să analizăm scenariul cheie (numărul 3) al lui Nozick, în cadrul căruia, scrie el, „cele două agenții…se înțeleg să rezolve pe cale pașnică acele cazuri în legătură cu care ajung la concluzii diferite. Ele cad de acord să aleagă un al treilea judecător sau tribunal, la care să poată apela atunci când judecățile lor respective diferă și ale cărui decizii să le respecte, ca fiind definitive. (Alternativ, ele pot stabili anumite reguli prin care să se determine cărei agenții îi revine jurisdicția, în funcție de circumstanțe.)9

Până aici totul este în regulă. Numai că acum urmează un salt gigantic: „Astfel se ivește un sistem de curți de apel și de reguli asupra cărora s-a căzut de acord….Deși agențiile care acționează sunt diferite, există un singur sistem judiciar federal unificat, printre ale cărui componente se numără toate agentiile, fără excepție.” Consider că întrebuințarea cuvântului „astfel” este total ilegitimă și că ceea ce urmează după el este un non sequitur.10 Faptul că fiecare agenție de protecție va avea aranjamente cu toate celelalte, pentru a putea supune disputele judecății unor anumite curți de apel, sau unor anumiți arbitri, nu implică existența unui „singur sistem judiciar federal unificat”.

Dimpotrivă, ar putea foarte bine să existe – și probabil ar exista – sute, sau chiar mii de arbitri sau de judecători de apel care ar fi selectați, și pe care nu este cazul să-i considerăm ca făcând parte dintr-un „sistem judiciar” unificat. Nu este, de exemplu, nevoie să se aibă în vedere sau să se instituie un tribunal suprem unificat, pentru a decide asupra disputelor. Deoarece fiecare dispută are două părți participante și numai două, nu este nevoie decât să mai existe o terță parte, judecător sau arbitru; la momentul actual, de exemplu, există în SUA peste 23.000 [235] de arbitri profesioniști – și probabil că ar exista numeroase mii în plus, dacă actualul sistem de tribunale guvernamentale ar fi abolit. Fiecare dintre acești arbitri ar putea îndeplini funcția de tribunal de apel, sau de arbitraj.

Nozick pretinde că din situația de anarhie s-ar degaja inevitabil, ca și sub acțiunea unei mâini invizibile, [câte] o singură agenție de protecție dominantă, în fiecare regiune teritorială, la care ar fi afiliate „aproape toate persoanele” din acea regiune. Am văzut însă că argumentul său principal pentru a ajunge la această conluzie este total greșit. Celelalte argumente ale sale în favoarea acestei propoziții sunt la fel de greșite. El scrie, de exemplu, că „spre deosebire de alte bunuri, a căror evaluare se face în mod comparativ, niște servicii de protecție bazate pe o competiție maximală nu pot exista.”11 Cum se jusifică expresia „nu pot”, care este cu siguranță foarte tare?

În primul rând, [explică Nozick], pentru că, „natura serviciilor pe care le oferă ele face ca diferitele agenții…să intre în conflict violent unele cu altele”, mai degrabă decât să rivalizeze pur și simplu pentru clienți. Am văzut însă că postularea acestui conflict este incorectă; în primul rând datorită presupunerii de bază, făcute de Nozick însuși, că fiecare agenție acționează în mod non-agresiv și, în al doilea rând, datorită propriului său scenariu numărul trei, conform căruia fiecare agenție va încheia înțelegeri cu celelalte, în vederea soluționării pașnice a disputelor. Cel de-al doilea argument avansat de Nozick în favoarea acestei afirmații este că „deoarece valoarea produsului mai puțin decât maximal [adică al firmelor mai mici – n. tr] scade disproporționat, pe măsură ce crește numărul celor ce achiziționează produsul maximal [adică al firmei dominante – n.tr.], clienții nu vor alege în mod stabil bunul inferior, iar firmele rivale devin prizonierele unei spirale descendente.” Dar de ce ar sta lucrurile astfel? Nozick face aici niște afirmații total nefondate despre mersul economic al unei piețe a serviciilor de protecție. De ce ar exista în domeniul firmelor de protecție asemenea „economii de scară”, încât să-l determine pe Nozick să aibă impresia că ele vor duce inevitabil la câte un monopol cvasi-natural, în fiecare regiune geografică? Ideea este departe de a fi evidentă de la sine.

Dimpotrivă, toate faptele – și aici faptele empirice furnizate de istoria contemporană și de cea trecută devin din nou direct relevante – indică tocmai direcția diametral opusă. Există, după cum spuneam mai sus, zeci de mii de arbitri privați în SUA; există, de asemenea, zeci de mii de avocați și de judecători și un mare număr de agenții private de protecție, care furnizează paznici de noapte, body-guarzi, etc., fără să apară absolut nici un semn de monopol natural în domeniile acestea. De ce ar apărea el, atunci, în cazul agențiilor de protecție dintr-un regim anarhic?

Iar dacă privim la aproximațiile istorice ale sistemelor anarhice de tribunale și de agenții de protecție, constatăm din nou existența unui număr mare de probe care infirmă teza lui Nozick. Vreme de sute de ani, târgurile din Champagne au constituit principalul târg comercial internațional al Europei. Un număr de tribunale, aparținând comercianților, nobililor, Bisericii, etc., rivalizau pentru clientelă.i Nu numai că nu s-a ivit niciodată nici o agenție dominantă, dar toate aceste tribunale nici măcar n-au simțit [236] nevoia unor curți de apel. Vreme de o mie de ani, până la cucerirea ei de către Cromwell, vechea Irlandă s-a bucurat de un sistem alcătuit din numeroși juriști și școli de juriști, precum și din numeroase agenții de protecție, care rivalizau în cadrul anumitor regiuni geografice fără ca nici una dintre ele să devină dominantă. După căderea Romei, diversele triburi coexistente de barbari realizau în mod pașnic adjudecarea disputelor în cadrul fiecărei regiuni geografice, fiecare membru al unui trib căzând sub incidența propriului său sistem de drept, cu adjudecări pașnice realizate de comun acord în relațiile dintre aceste tribunale și sisteme legale. Mai mult, în vremurile noastre, caracterizate prin tehnologie modernă și transport și comunicații ieftine, ar fi chiar mai ușor ca rivalitatea agențiilor să traverseze granițele geografice; agențiile de protecție „Metropolitan”, „Equitable” și „Prudential”, de pildă, ar putea cu ușurință menține filiale răspândite pe un vast teritoriu geografic.

De fapt, se poate susține mult mai ușor că asigurările reprezintă un monopol natural, mai degrabă decât protecția, deoarece o bază mai extinsă de clienți ar tinde să reducă plățile; și cu toate acestea, este limpede că există o competiție viguroasă între companiile de asigurări, care ar fi și mai acerbă dacă n-ar fi restricționată de reglementările statale.

Teza lui Nozick, conform căreia în fiecare regiune geografică ar apărea o agenție dominantă, este, așadar, un exemplu de tentativă ilegitimă de a decide a priori ce s-ar întâmpla pe o piață liberă – o tentativă care contrazice flagrant cunoștințele noastre istorice și instituționale concrete. Evident că este conceptual posibil ca într-o anumită regiune geografică să apară o agenție de protecție dominantă, dar lucrul acesta nu este foarte probabil. Și, după cum subliniază Roy Childs în critica pe care i-o face lui Nozick, chiar dacă ea ar apărea, probabil că nu ar fi ca un „sistem federal unificat”. Childs mai subliniază, pe bună dreptate, că nu este mai legitim să comasăm laolaltă toate serviciile de protecție și să numim rezultatul un monopol unificat decât să comasăm laolaltă toți crescătorii și producătorii de hrană de pe piață și să afirmăm că ei formează un „sistem” colectiv, sau un „monopol” al producătorilor de alimente.12

Mai mult, dreptul și statul sunt conceptual și istoric separabile, iar dreptul s-ar dezvolta într-o societate anarhistă bazată pe piață, în absența oricărei forme de stat. Mai precis, formele concrete de instituții legale anarhiste – judecători, arbitri, metode procedurale pentru rezolvarea disputelor, etc. – s-ar dezvolta, într-adevăr, via unui proces de piață de tipul mâinii invizibile, în vreme ce asupra codului legal de bază (care ar cere ca nimeni să nu invadeze persoana sau proprietatea altcuiva) ar trebui să cadă de acord toate agențiile juridice [deoarece ele și-ar recunoaște reciproc legitimitatea pe baza acestui criteriu – n.tr.], într-un mod cu totul analog cu acela în care cădeau pe vremuri de acord judecătorii rivali să aplice și să extindă principiile de bază ale dreptului cutumiar și ale sistemului de common law.13 Să repetăm însă că acest acord [237] nu ar implica un sistem de drept unificat, sau o agenție de protecție dominantă. Toate agențiie care ar încălca sus-pomenitul cod liberal de bază ar fi proscrise și privite ca agresori declarați. Nozick însuși admite că, fiind lipsite de legitimitate, asemenea agenții probabil că nu s-ar descurca prea bine într-o societate anarhistă.14

Să presupunem acum că s-a născut o agenție de protecție dominantă, indiferent cât de improbabil este acest lucru. Cum ne îndreptăm în cazul acesta, fără violarea drepturilor nimănui, către statul ultra-minimal al lui Nozick? Nozick scrie despre nemulțumirea agenției de protecție dominante, care îi vede pe independenți recurgând pripit și fără discernământ la violență defensivă împotriva clienților săi, datorită procedurilor lor nesigure.15 Oare nu s-ar cuveni ca agenția dominantă să aibă dreptul să-și apere clienții împotriva acestor acțiuni nechibzuite? Nozick pretinde că agenția dominantă are dreptul de a interzice acțiunile riscante îndreptate împotriva clienților săi și că, prin urmare, această interdicție dă naștere „statului ultra-minimal”, în cadrul căruia o agenție le împiedică în mod coercitiv pe toate celelalte să impună cu forța respectarea drepturilor indivizilor.

Încă de la bun început se ivesc aici două probleme. În primul rând, cum rămâne cu soluționarea pașnică a disputelor, care definea scenariul numărul trei? De ce nu pot agenția dominantă și independenții să cadă de acord, preferabil în avans, asupra arbitrării și adjudecării disputelor dintre ei? Aha, numai că aici ne iese [din nou] în cale ciudata clauză „prin urmare” a lui Nozick, conform căreia aceste înțelegeri voluntare au fost încorporate într-un singur „sistem judiciar federal unificat”. Pe scurt, dacă de fiecare dată când agenția dominantă și independenții ajung dinainte la o înțelegere cu privire la modalitățile de rezolvare a disputelor Nozick numește aceasta „o agenție unică”, atunci el exclude prin definiție soluționarea pașnică a disputelor, altfel decât printr-o mișcare în direcția monopolului coercitiv a statului ultraminimal.

Dar să presupunem, de dragul argumentației, că acceptăm definiția nefericită adoptată de Nozick pentru a descrie „o agenție unică”. Oare în cazul acesta agenția dominantă ar avea dreptul să-și proscrie rivalii? Cu siguranță că nu, chiar dacă țelul ei este de a preveni conflictele. Într-adevăr, cum rămâne cu numeroasele cazuri în care independenții impun dreptatea pentru proprii lor clienți, fără a avea nimic de a face cu clienții agenției dominante? Cu ce drept imaginabil poate agenția dominantă să intervină, pentru a proscrie arbitrarea și adjudecarea pașnică între clienții independenților înșiși, care nu au nici un impact asupra clienților săi?ii Răspunsul este că nu au absolut nici un drept, așa încât agenția dominantă, prin proscrierea rivalilor săi, comite o agresiune împotriva drepturilor acestora și împotriva drepturilor clienților lor actuali și potențiali. Mai mult, după cum subliniază Roy Childs, această decizie de a impune un monopol nu este în nici un caz [238] acțiunea unei mâini invizibile; este vorba despre o decizie conștientă și cât se poate de vizibilă, care trebuie tratată în consecință16

Agenția dominantă, pretinte Nozick, are dreptul să interzică activitățile „riscante” ale independenților. Dar atunci independenții ce drepturi au? Oare ei nu au dreptul să interzică activitățile riscante ale dominantei? Și oare nu va rezulta de aici un război al tuturor împotriva tuturor, în discordanță cu scenariul numărul trei și având necesarmente drept consecință o anumită măsură de agresiune pe parcurs, împotriva drepturilor [unor oameni]? Unde mai este, în cazul acesta, moralitatea activităților din starea de natură, pe care Nozick o presupune în permanență? Mai mult, după cum subliniază Childs, ce facem cu riscul implicat în existența unei agenții de protecție de tip monopol coercitiv?

După cum scrie Childs: „Ce rămâne pentru a-i stăvili puterea? Ce se întâmplă în situația în care ea își însușește mai multe puteri? Deoarece deține un monopol, toate disputele privitoare la funcțiile sale sunt soluționate și judecate exclusiv de către ea însăși. Deoarece procedurile de cercetare penală atentă sunt costisitoare, există toate motivele să anticipăm că, în absența rivalilor, ea va deveni mai neglijentă și, din nou, doar ea va putea evalua legitimitatea propriilor sale proceduri, după cum ne spune Nozick explicit.”17

În comparație cu un monopol coercitiv, agențiile aflate în competiție unele cu altele, indiferent dacă această rivalitate este reală sau potențială, nu numai că asigură o protecție de calitate ridicată la cel mai redus cost posibil, dar ele furnizează și autenticele opreliști și ponderi (checks and balances) ale pieței, împotriva oricărei agenții care ar putea ceda tentației de a deveni o „proscrisă”, adică de a comite agresiuni împotriva persoanelor și a proprietăților clienților săi, sau împotriva non-clienților. Dacă una dintre multe agenții devine o proscrisă, există altele în jurul ei pentru a i se opune în numele drepturilor clienților lor;iii dar oare cine ne va proteja de un stat, indiferent dacă acesta este ultra-minimal, sau minimal. Dacă ni se va permite să ne întoarcem din nou la experiența trecutului, analele macabre ale crimelor și asasinatelor comise de stat de-a lungul întregii istorii nu ne pot inspira decât prea puțină încredere în natura non-riscantă a activităților sale. Consider că riscurile tiraniei statale sunt cu mult mai mari decât acelea corespunzătoare grijilor pe care le pot provoca una sau două proceduri nesigure ale agențiilor de protecție.

Dar aceasta nu este nici pe departe totul. Pentru că, odată ce i s-a permis [unei agenții] să treacă dincolo de protecția împotriva unui act manifest de agresiune efectivă, odată ce cineva poate utiliza forța împotriva cuiva datorită activităților sale „riscante”, numai cerul mai poate furniza vreo limită și practic nu mai există nici o limită a agresiunii împotriva drepturilor altora.iv Dacă permitem „fricii” cuiva de activitățile „riscante” ale celorlalți să ducă la [239] acțiuni coercitive, atunci orice tiranie devine justificată [pe baza decretării unilaterale, de către cel mai puternic, a situațiilor de „criză”] și statul „minimal” al lui Nozick se transformă rapid într-un stat „maximal”. Consider efectiv că nu există nici un punct limită nozickian, care să oprească drumul statului ultra-minimal al lui Nozick spre un stat maximal, totalitar. Nu există nici un punct limită pentru așa zisa îngrădire, sau detenție preventivă. Cu siguranță că sugesia mai degrabă grotescă a lui Nozick, de „compensație” acordată sub forma unor [sejururi în] „centre de detenție concepute ca stațiuni de agrement”, nu va fi în nici un caz suficientă pentru a disipa spectrul totalitarismului.18

Câteva exemple: Poate că cea mai numeroasă clasă criminală astăzi în SUA este cea a adolescenților negri de sex masculin. Riscul ca această clasă să comită vreo crimă este cu mult mai mare decât riscul corespunzător oricărui alt grup, definit în funcție de vârstă, sex, sau culoare. Așa că de ce să nu-i închidem pe toți adolescenții negri de sex masculin, până când cresc destul de mari pentru ca riscul să scadă? Putem presupune, în plus, că i-am putea „compensa”, în cazul acesta, oferindu-le hrană sănătoasă, îmbrăcăminte, spații de joacă și învățându-i o meserie utilă, în lagărele de detenție concepute ca „stațiuni de agrement”. Sau, dacă nu, de ce nu? Exemplu: cel mai important argument în favoarea Prohibiției [a interdicției prin lege a băuturilor alcoolice – n.tr.] a fost faptul indiscutabil că oamenii comit semnificativ mai multe delicte și mai multe acte de neglijență pe șosele atunci când se află sub influența alcoolului, decât atunci când sunt absolut treji. Așa că de ce să nu interzicem alcoolul și să reducem, în felul acesta, riscurile și teama, „compensându-le” eventual pe eventualele victime ale acestei legi cu niște cantități gratuite, finanțate prin impozite, de suc sănătos de struguri? Sau [să punem în aplicație] infamul plan al doctorului Arnold Hutschneker, de identificare a presupușilor viitori criminali încă de pe băncile școlii elementare, urmată de arestarea lor, în vederea unei spălări corespunzătoare pe creier. Dacă nu, de ce nu?

În toate cazurile acestea consider că nu există decât un singur răspuns la întrebarea de ce nu – și lucrul acesta n-ar trebui să-i surprindă pe libertarienii care – în principiu – cred în existența drepturilor inalienabile ale individului: și anume, că nimeni nu are dreptul de a costrânge nici o persoană care nu este ea însăși angajată într-un act manifest de agresiune împotriva drepturilor altora. Orice slăbire a acestui criteriu, pentru a include constrângerea împotriva „riscurilor” îndepărtate, este o sancționare a unei agresiuni impermisibile, comise împotriva drepturilor unor oameni. Orice slăbire a acestui criteriu este, mai mult, un pașaport acordat despotismului nelimitat. Orice stat fondat pe aceste principii a fost conceput, nu în mod imaculat (adică fără încălcarea drepturilor nimănui), ci printr-un act de viol sălbatic.

Astfel, chiar dacă riscurile ar fi măsurabile, chiar dacă Nozick ar fi în măsură să furnizeze un punct de reper [identificabil], dincolo de care activitățile sunt „prea” riscante, ritualul său de trecere de la o agenție dominantă la un stat ultraminimal încă ar fi agresiv, invadator și ilegitim. Dar, în plus față de toate acestea, după cum subliniază Childs, nu există nici o metodă de măsurare a probabilității asociate acestui „risc”, ca să nu mai vorbim de frică (amândouă fiind pur subiective).19 Singurul tip de risc care este măsurabil se manifestă în acele situații [240] în care evenimentele individuale sunt aleatoare, strict omogene și repetate de un număr foarte mare de ori – ca la loterie sau la ruletă. În aproape toate cazurile efective de acțiune umană condițiile acestea nu sunt îndeplinite, așa încât nu există nici un punct măsurabil de reper pentru detectarea riscului.

Ajungem astfel la extrem de utilul concept de „cuvenită asumare a riscului”, datorat lui Williamson Evers. Trăim într-o lume caracterizată printr-o varietate de incertitudini și de riscuri, ineluctabile și nemăsurabile. Într-o societate liberă, caracterizată prin posesia deplină a drepturilor individuale de proprietate, asumarea cuvenită a riscurilor se face de către fiecare individ și acoperă propria sa persoană și proprietatea deținută de către el în mod legitim. Prin urmare, nimeni n-ar trebui să aibă dreptul să constrângă pe altcineva să reducă riscurile care îl privesc; o asemenea prezumpție agresivă constituie agresiune și invazie și ea trebuie oprită și pedepsită în mod adecvat, de către sistemul legal. Desigur, într-o societate liberă toată lumea poate să ia măsuri de reducere a riscurilor fără a încălca drepturile și proprietatea altcuiva, de exemplu contractând anumite asigurări, autoprotejându-se prin tranzacții condiționate (hedging), obligațiuni de asigurare însoțite de anumite clauze (performance bonding), etc. Dar toate acestea sunt aranjamente voluntare și nici unul nu implică impozitare, sau vreun monopol coercitiv. Și, după cum afirmă Roy Childs, fiecare intervenție coercitivă făcută la nivelul mecanismelor de protecție împotriva riscurilor ale pieței îndepărtează aceste mecanisme de la optimalitate, determinând astfel creșterea riscurilor pentru societate.20

Un exemplu în care Nozick sancționează încălcarea drepturilor de proprietate este [motivat de] preocuparea sa pentru proprietarul privat înconjurat de proprietari dușmănoși, care nu-i permit să plece.21 La replica libertariană, conform căreia orice proprietar rațional ar fi achiziționat inițial drepturi de acces de la proprietarii înconjurători, Nozick răspunde cu problema situației în care omul este înconjurat de o mulțime atât de numeroasă de dușmani încât chiar și cu drepturi de acces nu se mai poate deplasa nicăieri. Dar, în cazul acesta, nu mai avem de-a face pur și simplu cu o problemă de proprietate funciară. Nu numai într-o societate liberă, ci chiar și acum, ce ne facem dacă un om este atât de urât de tot restul lumii încât nimeni nu face vreun schimb cu el, nici nu îi dă permisiunea să treacă pe proprietatea sa. Ei bine, în cazul acesta singurul răspuns este că aceasta este propria sa asumare cuvenită a riscurilor. Orice încercare de a sparge acest boicot voluntar prin coerciție fizică reprezintă o agresiune ilegitimă împotriva drepturilor boicotatorilor. Omul acesta ar face bine să-și găsească niște prieteni, sau cel puțin să-și cumpere niște aliați, cât mai repede cu putință.

Cum face în continuare Nozick pentru a trece de la statul său „ultra-minimal” la cel minimal? El pretinde că statul ultra-minimal are datoria morală de a-i „compensa” pe cei afectați de interdicție, pe clienții potențiali ai serviciilor independenților, prin furnizarea către ei a unor servicii de protecție, aceasta ducând la apariția statului „paznic de noapte”, sau minimal.22 În primul rând, [241] această decizie este tot una conștientă și vizibilă, ea neputând fi în nici un caz atribuită mâinii invizibile. Dar, lucru și mai important, principiul compensației al lui Nozick se prezintă – dacă este posibil așa ceva – și mai deficitar, din punct de vedere filosofic, decât teoria sa a riscurilor. Deoarece, în primul rând, în teoria pedepselor compensația este pur și simplu o metodă de a recompensa victima delictului; ea nu trebuie în nici un caz considerată ca o sancțiune morală acordată delictului ca atare.

Nozick se întreabă dacă semnificația drepturilor de proprietate este că oamenilor le este permis să comită acte invadatoare „cu condiția să compenseze persoana a cărei graniță a fost încălcată”.23 Spre deosebire de Nozick, noi trebuie să răspundem negativ, în fiecare caz. După cum afirmă Randy Barnett, în critica sa, „în ciuda principiului compensației al lui Nozick, toate încălcările drepturilor de proprietate trebuie să fie interzise. Aceasta este semnificația dreptății.” Și „în vreme ce plata voluntară a unui preț de cumpărare face ca tranzacția să fie permisibilă, compensația nu face ca agresiunea să fie permisibilă, sau justificată.”24 Drepturile nu trebuie încălcate, punct. Compensația nu este decât, pur și simplu, o metodă de restituție, sau de pedepsire, după consumarea faptului; nu trebuie să mi se permită să invadez fără scrupule căminul cuiva și să-i fac mobila țăndări, numai pentru că sunt pregătit să-l „compensez” după aceea.25

În al doilea rând, oricum nu există nici o cale pentru a afla cât anume trebuie să fie cuantumul presupusei compensații. Teoria lui Nozick depinde de ipoteza că stările de utilitate ale oamenilor sunt constante, măsurabile și cognoscibile pentru observatorii externi – și nici una dintre aceste premise nu este legitimă.26 Teoria austriacă a valorii subiective ne arată că scările de utilitate ale oamenilor sunt întotdeauna supuse schimbării și că ele nu pot fi nici măsurate, nici cunoscute de vreun observator extern. Dacă achiziționez un ziar cu 15 cenți, atunci tot ce se poate spune despre scara mea de valori este că, la momentul achiziției, ziarul valorează pentru mine mai mult decât cei 15 cenți – și asta este totul. Evaluarea aceasta se poate modifica mâine – și nici o altă parte a scării mele de utilități nu este câtuși de puțin cognoscibilă de către alții. (O observație minoră: [242] Pretențioasa utilizare de către Nozick a conceptului de „curbă de indiferență” nu este nici măcar necesară, în cazul acesta, ea adăugând în plus și alte erori suplimentare, deoarece, prin definiție, indiferența nu este niciodată manifestată în acțiune, în schimburile efective, fiind, de aceea, neidentificabilă și obiectiv lipsită de sens. În plus, o curbă de indiferență postulează două axe, pe care sunt reprezentate anumite bunuri; dar ce anume reprezintă axele asociate așa-zisei curbe a lui Nozick?).27 Dar, dacă nu există nici o cale pentru a afla ce anume o va readuce pe o persoană în aceeași stare de satisfacție ca și cea dinaintea oricărei modificări survenite [și cu atât mai puțin ce anume o va aduce în starea în care s-ar fi aflat în absența modificării – n.tr.], atunci nu există nici o cale pe care un observator extern, cum ar fi statul minimal, să descopere cuantumul compensației necesare.

Școala de la Chicago încearcă să rezolve această problemă pur și simplu presupunând că pierderea de utilitate a unei persoane se măsoară prin prețul monetar al pierderii; astfel, dacă cineva îmi ciopârțește pictura și evaluatorii externi apreciază că puteam să o vând pentru suma de 2000 $, atunci aceasta va fi compensația adecvată pentru mine. Numai că, în primul rând, nimeni nu știe cu adevărat care ar fi fost prețul real de piață, deoarece prețul de mâine poate foarte bine să difere de cel de ieri și, în al doilea rând, ceea ce este cel mai important este că atașamentul meu psihic față de pictura respectivă poate valora, pentru mine, cu mult mai mult decât prețul ei monetar și nu există nici o cale prin care cineva să determine care anume ar putea fi valoarea atașamentului acesta psihic; prin întrebare nu putem afla nimic, deoarece nimic nu mă împiedică să mint în mod grosolan, pentru a ridica nivelul „compensației”.28

În plus, Nozick nu spune nici un cuvânt despre compensația datorată de agenția dominantă propriilor săi clienți, datorită blocării posibilității lor de a-și mai putea transfera achizițiile [de servicii de protecție] către agențiile rivale. Însă posibilitățile lor sunt blocate coercitiv și, mai mult, este foarte plauzibil ca ei să perceapă beneficiul de care se bucurau datorită stavilei competitive existente în calea posibilelor impulsuri tiranice ale agenției dominante. Dar cum ar putea fi determinat cuantumul unei astfel de compensații? Și apoi, în afară de faptul că Nozick uită de compensația datorată clienților dezavantajați ai agenției dominante, cum rămâne cu anarhiștii convinși, din starea de natură anarhistă? Cum rămâne cu trauma suferită de ei, văzând emergența, care este departe de a fi imaculată, a statului? Oare ei vor primi vreo compensație, pentru oroarea de a vedea nașterea statului? Și cât anume să fie cuantumul acesteia? De fapt, existența fie și a unui singur anarhist fervent, care ar fi cu neputință de compensat pentru trauma psihică pe care i-o provoacă emergența statului, este suficientă pentru a pulveriza așa-zisul model [243] non-invaziv al lui Nozick, privind originea statului minimal. În cazul acestui anarhist absolutist, nici un cuantum de compensație n-ar fi suficient pentru a-i potoli durerea.

Ajungem astfel la o altă carență a schemei nozickiene: faptul curios că agenția dominantă nu plătește compensația în bani gheață, ci printr-o extindere a serviciilor sale uneori dubioase, la clienții altor agenții. Și cu toate acestea, adepții principiului compensației au demonstrat că banii gheață – care le permit beneficiarilor libertatea de a cumpăra orice doresc – sunt cu mult preferabili oricărei compensații în natură. Numai că Nozick, postulând că extensia protecției este o formă de compensație, nu ia nici o clipă în considerație alternativa plăților în bani. În realitate, din perspectiva anarhistului, această formă de „compensație” – care constă tocmai în instituția statală – este cu adevărat sinistră și ironică.

După cum subliniază energic Childs, Nozick „dorește să ne interzică să apelăm la orice agenție din mulțimea agențiilor rivale, cu excepția agenției de protecție dominante. Ce este el dispus să ne ofere drept compensație pentru această interdicție? Generozitatea sa întrece orice așteptări. Nu ne va oferi nici mai mult, nici mai puțin, decât statul. Dați-mi voie să fiu primul care respinge în mod public această ofertă, atât de generoasă. Însă…problema este că nu o putem respinge. Ea ne este băgată pe gât, indiferent dacă ne place sau nu, indiferent dacă dorim sau nu să acceptăm statul pe post de compensație.29

Mai mult, nu există absolut nici o garanție, nici măcar din perspectiva lui Nozick însuși, că statul minimal îi va compensa pe toți în mod uniform, așa cum pretinde că va face; este desigur total improbabil ca scările valorice ale tuturor să fie identice. Dar, în cazul acesta, cum se vor putea descoperi deosebirile și cum se vor achita diferențele?

Chiar și dacă ne limităm la persoanele compensate de Nozick – foștii sau actualii clienți potențiali ai firmelor rivale – oare cine sunt ei? Cum ar putea fi ei identificați? Fiindcă, dacă ne luăm după criteriile lui Nozick însuși, numai acestor clienți actuali sau potențiali li se cuvine o compensație. Dar cum putem distinge, așa cum este necesar pentru o compensație adecvată, între cei ce au fost lipsiți de agențiile independente dorite de ei și cărora li se cuvine, de aceea, compensație și cei care nu i-ar fi patronat oricum pe independenți – și cărora, de aceea, nu li se cuvine compensație. Nefăcând astfel de distincții, statul minimal al lui Nozick nu acordă compensații adecvate, nici măcar conform propriilor sale criterii.

Childs mai face o observație excelentă referitoare la forma specifică de compensație prescrisă de Nozick. Este vorba de consecințele nefaste pentru statul minimal [244] ale faptului că plata compensațiilor acestea va ridica în mod necesar costurile și, prin urmare, prețurile solicitate de agenția dominantă.

După cum explică Childs, „dacă statul minimal trebuie să protejeze pe toată lumea, chiar și pe cei care nu pot să plătească – și dacă mai trebuie să compenseze un alt grup pentru că i-a interzis acțiunile sale riscante, atunci aceasta trebuie să însemne că îi va pune pe clienții săi inițiali să plătească mai mult decât ar fi făcut-o în cazul statului ultra-minimal. Dar lucrul acesta va augmenta, ipso facto, numărul celor care, datorită curbelor cererii lor, ar fi ales agenții non-dominante…mai degrabă decât să aleagă agenția dominantă–transformată în stat ultra-minimal–transformată în stat minimal. Oare înseamnă aceasta că statul minimal trebuie să-i protejeze și pe ei gratuit, sau să-i compenseze pentru că le interzice să se reorienteze spre alte agenții? Dacă face lucrul acesta, atunci, din nou, trebuie fie să augmenteze prețurile practicate față de clienții care-i rămân, fie să-și restrângă serviciile. În ambele cazuri, aceasta produce din nou un grup care, dată fiind natura și configurația curbelor cererii lor, ar fi ales agențiile non-dominante, mai degrabă decât pe cea dominantă. Așadar trebuie compensați acești oameni? Dacă da, atunci procesul continuă, până în momentul în care nimeni, cu excepția câtorva bogătași fanatici, adepți ai statului minimal, nu va mai fi dispus să plătească pentru niște servicii drastic reduse. Dacă se întâmplă lucrul acesta, avem toate motivele să credem că statul minimal va fi aruncat la coșul invizibil de gunoi al istoriei în foarte scurt timp, ceea ce și merită – îmi îngădui să sugerez – cu vârf și îndesat.30

O chestiune tangențială dar importantă referitoare la compensație: adoptând nefericitul „proviso” al lui Locke, privitor la aproprierea originară a drepturilor de proprietate asupra pământului neutilizat, Nozick declară că nimeni nu-și poate apropria pământ neutilizat, dacă restul populației care mai dorește acces la pământ „se va afla într-o situație mai puțin avantajoasă”.31 Numai că, din nou, cum putem ști dacă acești oameni sunt sau nu într-o situație mai puțin avantajoasă? În fond, clauza lui Locke ar putea duce la scoaterea în afara legii a oricărei proprietăți private asupra pământului, deoarece se poate întotdeauna spune că reducerea pământului disponibil îi lasă pe toți cei rămași, care și-ar fi putut apropria pământ, într-o situație mai puțin avantajoasă. De fapt, nu există nici o modalitate de a măsura sau de a ști când sunt acești oameni într-o situație mai puțin avantajoasă și când nu. Și chiar dacă se află într-o situație mai puțin avantajoasă, consider că și aceasta face parte din cuvenita asumare de către ei a riscurilor. Fiecare om ar trebui să aibă dreptul să-și aproprieze pământ în prealabil neutilizat, sau alte resurse, pentru a le transforma în proprietatea sa. Dacă situația nou-veniților este mai puțin avantajoasă, ei bine, aceasta este cuvenita lor asumare a riscurilor, în această lume liberă și incertă. Nu mai există o imensă frontieră [n.tr. a pământului neapropriat] în Statele Unite și nu are rost să ne lamentăm datorită lucrului acesta. De fapt, putem, în general, să dobândim oricât de mult „acces” dorim la aceste resurse, dacă achităm un preț al lor, stabilit pe piață; însă chiar și dacă proprietarii ar [245] refuza să vândă sau să închirieze, într-o societate liberă ei ar trebui să se bucure de acest drept. Chiar și Locke poate să greșească uneori.32

Ajungem, astfel, la o altă premisă cheie pe care se bazează prezumpția lui Nozick de a considera că are dreptul să proscrie activitățile riscante: afirmația sa că nimeni nu are dreptul să se angajeze în activități sau în schimburi „neproductive” (printre care se numără și cele riscante) și că, de aceea, acestea pot fi în mod legitim interzise.33 Într-adevăr, Nozick admite că, dacă activitățile riscante ale celorlalți ar fi legitime, atunci interzicerea lor și compensațiie n-ar fi valide și că, în acest caz, am fi „obligați, pe de altă parte, să negociem cu ei un contract, prin care ei să cadă de acord să nu comită respectivul act riscant. De ce nu este necesar să le oferim un stimulent, sau să-i angajăm, sau să-i mituim, pentru a-i determina să se abțină de la actul în chestiune?”34 Pe scurt, dacă n-ar exista teoria eronată a lui Nozick referitoare la activitățile „neproductive”, atunci el ar trebui să admită dreptul oamenilor de a se angaja în astfel de activități, principiile interzicerii riscurilor și al compensației ar cădea la pământ – și nici statul său ultraminimal, nici cel minimal, nu ar mai avea nici o justificare.

Ajungem acum la ceea ce s-ar putea numi principiul lui Nozick al „morții subite”. Într-adevăr, criteriul său de identificare a schimburilor „productive” este unul conform căruia fiecare parte la schimb se află într-o situație mai bună decât dacă partea cealaltă nu ar exista deloc; în vreme ce pentru schimburile „neproductive” criteriul este unul conform căruia fiecare parte la schimb s-ar afla într-o situație mai bună dacă partea cealaltă ar muri subit.35 Astfel, „dacă te plătesc pentru ca să nu-mi aduci prejudicii, atunci eu nu câștig nimic de care nu m-aș bucura dacă fie tu n-ai exista deloc, fie ai exista fără să ai nimic de-a face cu mine.”36 „Principiul compensației” al lui Nozick afirmă că o activitate „neproductivă” poate fi interzisă, dacă persoana care o efectuează este compensată cu cuantumul beneficiului pe care este silită să-l piardă, datorită impunerii interdicției.

Să vedem acum cum aplică Nozick criteriile sale, al „neproductivității” și al compensației, la problema șantajului.37 Nozick încearcă să [246] reabiliteze proscrierea șantajului, afirmând că așa-numitele contracte „neproductive” ar trebui să fie considerate ilegale și că un contract de șantaj este neproductiv, deoarece șantajatul este într-o situație mai proastă datorită însăși existenței șantajistului.38 Pe scurt, dacă șantajistul Smith ar muri subit, atunci situația lui Jones (șantajatul) ar fi mai bună. Sau, altfel spus, Jones nu-l pătește pe Smith pentru ca acesta din urmă să-i amelioreze situația, ci pentru ca să nu i-o facă mai rea. Numai că cel de-al doilea caz reprezintă evident tot un contract productiv, deoarece situația lui Jones este oricum mai bună făcând schimbul, decât ar fi fost dacă schimbul nu ar fi fost făcut.

Dar teoria aceasta îl trage pe Nozick în ape cu adevărat foarte tulburi, dintre care pe unele (deși nicidecum pe toate) le sesizează și el. El admite, de exemplu, că motivul pentru care proscrie șantajul l-ar sili să interzică și următorul contract: Brown se prezintă la vecinul său, Green, cu următoarea propunere: eu am intenția să construiesc pe proprietatea mea o clădire roz așa și așa (despre care știe că Green o va detesta). Totuși, nu voi construi această clădire, dacă îmi plătești suma de bani X. Nozick admite că și lucrul acesta ar fi ilegal conform schemei sale, deoarece Green l-ar plăti pe Brown pentru a nu ajunge într-o situație mai rea, astfel încât contractul respectiv ar fi „neproductiv”. În esență, Green s-ar afla într-o situație mai bună dacă Brown ar muri subit.

Numai că este dificil pentru libertarian să reconcilieze o astfel de proscriere cu vreo teorie plauzibilă a drepturilor de proprietate – și cu atât mai puțin cu cea prezentată în volumul de față. Mai mult, prin analogie cu exemplul de mai sus, al șantajului, Nozick admite că ar fi legal, conform schemei sale, ca Green, aflând despre proiectata clădire roz a lui Brown, să vină la el și să se ofere să-l plătească pentru a sista proiectul. Dar de ce ar deveni acest schimb „productiv” numai pentru că cel care a făcut oferta a fost Green?39 Ce contează, în această situație, cine face oferta inițială? Oare nu s-ar îmbunătăți și în acest caz situația lui Green, dacă Brown ar muri subit? Și, pe de altă parte, continuând pe linia acestei analogii, oare Nozick ar declara ilegal ca Brown să refuze oferta lui Green, iar apoi să solicite o sumă de bani mai mare? De ce? Sau, încă, oare ar considera Nozick ilegal ca Brown să-i aducă în mod discret la cunoștință lui Green proiectul său de clădire roz, de pildă dând un anunț publicitar despre el la ziar, trimițându-i lui Green extrasul respectiv – și lăsând apoi lucrurile să decurgă de la sine? Oare n-ar putea fi interpretată această acțiune ca una de curtenie? Și de ce ar fi ilegală simpla tipărire a unui anunț publicitar?

[247] Este evident că, pe măsură ce-i vedem implicațiile, teoria lui Nozick devine tot mai deficitară. În plus, Nozick n-a analizat nici pe departe multiplele implicații ale principiului său al „morții subite”. Dacă el afirmă, așa cum pare a face, că A îl „constrânge” pe B în mod ilegitim oridecâteori B s-ar afla într-o situație mai bună dacă A ar muri subit, atunci să considerăm următorul exemplu: Brown și Green rivalizează la o licitație, în vederea dobândirii unei anumite picturi, pe care o doresc amândoi. Ei sunt ultimii doi clienți rămași [în competiție]. Oare n-ar fi mai bună situația lui Green dacă Brown ar muri subit? Oare nu înseamnă aceasta că, prin urmare, Brown îl constrânge cumva ilegal pe Green – și nu trebuie, de aceea, interzisă prin lege participarea lui Brown la licitație? Sau, per contra, nu este cumva Green cel care îl costrânge în același fel pe Brown și nu trebuie oare interzisă prin lege participarea lui Green la licitație? Dacă nu, de ce nu? Sau să presupunem că Brown și Green rivalizează pentru mâna aceleiași fete. Oare nu s-ar afla fiecare dintre ei într-o situație mai bună dacă celălalt ar muri subit? Oare nu ar trebui, de aceea, interzisă prin lege curtarea fetei de către unul dintre ei, sau de către ambii? Ramificațiile posibile sunt practic inepuizabile.

În plus, Nozick se afundă într-o mlaștină și mai adâncă atunci când adaugă că șantajul este „neproductiv”, deoarece proscrierea schimbului face ca una dintre părți (șantajatul) să se afle într-o situație nu mai rea [decât altfel]. Dar bineînțeles că lucrul acesta este neadevărat: după cum a arătat profesorul Block, proscrierea unui șantaj înseamnă că șantajistul nu mai are nici un stimulent să nu disemineze informația nebinevenită privitoare la partea șantajată, care până acum era secretă. Cu toate acestea, după ce afirmă de două ori că victima „nu s-ar găsi într-o situație mai proastă” în urma proscrierii schimburilor de tip șantaj, Nozick admite imediat și în mod inconsecvent că „oamenii prețuiesc tăcerea șantajistului și sunt dispuși să plătească pentru ea.” În cazul acesta, dacă șantajistului i se interzice să încaseze un preț pentru tăcerea sa, el nu mai este motivat să păstreze această tăcere, așa încât plătitorul șantajului se va găsi într-adevăr într-o situație mai proastă, datorită interdicției!

Nozick adaugă, fără a-și justifica afirmația, că „faptul că [șantajistul] păstrează tăcerea nu reprezintă o activitate productivă.” De ce nu? Se pare că deoarece „victimele sale s-ar afla într-o situație [cel puțin] la fel de bună dacă șantajistul n-ar exista deloc.” Ne întoarcem iarăși la principiul „morții subite”. Însă apoi, răsturnându-și încă o dată poziția, Nozick afirmă – contrazicând propria sa afirmație, conform căreia activitatea șantajistului nu este productivă, că „din perspectiva pe care am adoptat-o aici, vânzătorul unei asemenea tăceri n-ar putea solicita ca plată legitimă decât ceea ce pierde datorită tăcerii…inclusiv plățile pe care i le-ar oferi alții, pentru dezvăluirea informației.” Nozick adaugă că, în vreme ce un șantajist are dreptul să solicite cantitatea de bani pe care i-ar fi încasat pentru dezvăluirea informației, „el nu are dreptul să solicite cel mai avantajos preț pe care l-ar fi putut obține pentru cumpărarea tăcerii sale.”40 [248]

Pendulând în felul acesta inconsecvent între proscrierea șantajului și permiterea doar a unui preț pe care șantajistul l-ar fi putut dobândi pentru vânzarea informației, Nozick s-a înnămolit într-un concept neîntemeiat de „preț just”. De ce n-ar fi licită decât solicitarea plăților corespunzătoare alternativei pierdute? De ce să nu solicite șantajistul tot ce este dispus să plătească șantajatul? Înainte de toate, ambele tranzacții sunt voluntare și se încadrează în sfera drepturilor de proprietate ale ambelor părți. În al doilea rând, nimeni nu știe, nici conceptual și nici în practică, ce preț ar fi putut obține șantajistul pentru secretul său pe piață. Nimeni nu poate prezice [infailibil – n.tr.] un preț de piață înaintea efectuării schimbului propriu-zis. În al treilea rând, este posibil ca șantajistul să nu câștige doar bani de pe urma schimbului; poate că el câștigă și o satisfacție psihică – poate că șantajatul îi displace, sau poate că îi place să comercializeze secrete și, de aceea, poate că „realizează” de pe urma vânzării către o terță parte mai mult decât exclusiv un venit monetar. De fapt, aici Nozick se retrage de pe poziția sa, admițând că șantajistul „care este încântat să vândă secrete poate solicita un preț diferit.”41 Dar, în cazul acesta, care agenție externă de impunere a legii va fi vreodată capabilă să descopere în ce măsură este șantajistul încântat de dezvăluirea secretelor și – în consecință – care este prețul pe care îl poate el solicita în mod legitim de la „victimă”? Mai general, este conceptual imposibil să descoperim vreodată existența sau intensitatea acestei satisfacții subiective, sau a oricăror alți factori psihici care îi pot afecta scara valorilor – și, prin urmare, [termenii pe care îi consideră acceptabili pentru] efectuarea schimburilor.

Iar în al patrulea rând, să ne oprim la cel mai nefericit exemplu pentru Nozick: un șantajist care n-a putut obține nici un preț monetar în schimbul secretului său. Dar, dacă șantajul ar fi scos în afara legii, fie complet, fie în varianta bazată pe așa-zisul „preț just” al lui Nozick, atunci șantajistul lezat pur și simplu ar răspândi gratuit secretele – ar ceda pe degeaba informația („bârfa sau pălăvrăgeala” la care se referă Block). Făcând aceasta, șantajistul și-ar exercita pur și simplu dreptul de a-și întrebuința corpul, în cazul de față de a-și exercita dreptul de a vorbi liber. Nu poate exista nici un „preț just” pentru restricționarea acestui drept, deoarece el nu are nici o valoare obiectiv măsurabilă.42 Valoarea sa este subiectivă, în funcție de șantajist, iar dreptul său nu poate fi restricționat în mod echitabil. Și mai mult, victima cea „protejată” se află, în cazul acesta, fără îndoială într-o situație mai rea, de pe urma interzicerii șantajului.43

[249] Trebuie așadar să conchidem, împreună cu teoria economică modernă, post-medievală, că singurul „preț just” în orice tranzacție este cel stabilit în mod voluntar de cele două părți. Mai mult și într-un sens mai larg, trebuie să ne raliem la teoria economică modernă și în privința etichetării tuturor schimburilor voluntare drept „productive” și de natură a îmbunătăți situația ambelor părți. Orice bun sau serviciu achiziționat în mod voluntar de un utilizator sau un consumator îi aduce acestuia beneficii și este, de aceea, „productiv” din punctul său de vedere. Prin urmare, toate tentativele lui Nozick de a justifica fie proscrierea șantajului, fie stabilirea unui fel de preț just pentru șantajist (ca și pentru orice alte contracte prin care se vinde inacțiunea cuiva) se prăbușesc cu totul la pământ. Dar aceasta mai înseamnă și că tentativa sa de a justifica interzicerea oricărui fel de activități „non-productive” – inclusiv a celor riscante – este, de asemenea, nereușită – și odată cu ea eșuează, chiar și numai din motivul acesta, tentativa lui Nozick de a justifica atât statul său ultra-minimal, cât și pe cel minimal.

Atunci când aplică această teorie a activităților riscante, inducătoare de frică, „neproductive”, ale agențiilor independente, care, chipurile, ar justifica impunerea monopolului coercitiv al statului ultra-minimal, Nozick se concentrează pe așa-zisele sale „drepturi procedurale” ale fiecărui individ, care, spune el, constau în „dreptul individului de a i se determina vina pe cea mai puțin periculoasă dintre căile recunoscute de determinare a vinei, adică pe cea care prezintă cea mai redusă probabilitate de a găsi vinovat un om inocent”.44 Aici Nozick adaugă la obișnuitele drepturi naturale propriu zise – referitoare la utilizarea persoanei și a proprietății legitim achiziționate, de către fiecare proprietar, fără a fi împiedicat de vreo violență – niște așa-numite „drepturi procedurale”, sau drepturi la anumite proceduri, în vederea determinării nevinovăției sau a vinovăției.

Dar o distincție fundamentală între drepturile autentice și cele fictive este că cele dintâi nu necesită nici o acțiune pozitivă a nimănui, cu excepția neamestecului. Astfel, un drept la persoană și proprietate nu depinde de timp și loc, sau de numărul sau avuția celorlați oameni din societate; Crusoe se poate bucura de un asemenea drept față de Vineri, la fel de bine cum se poate bucura de el și oricine dintr-o societate industrială avansată. Pe de altă parte, un așa numit drept „la un salariu de asigurare a traiului” este un drept fictiv, deoarece respectarea lui necesită acțiuni pozitive din partea celorlalți oameni, ca și existența unui număr suficient de persoane cu o avuție sau un venit suficient de ridicate pentru a putea satisface asemenea pretenții. Așadar, un astfel de „drept” nu poate fi independent de timp, loc, sau numărul și posibilitățile celorlalte persoane din societate.

Dar este sigur că un „drept” la adoptarea unei proceduri mai puțin riscante necesită acțiuni pozitive din partea unui număr de persoane calificate suficient de mare pentru a satisface o astfel de pretenție; prin urmare, [250] nu este vorba de un drept autentic. În plus, un astfel de drept nu poate fi dedus din dreptul de bază la proprietate de sine (self-ownership). Dimpotrivă, toată lumea are dreptul absolut de a-și apăra persoana și proprietatea împotriva invaziilor. Răufăcătorul, pe de altă parte, nu are nici un drept să-și apere câștigurile sale oneroase. Dar procedura care va fi adoptată de fiecare grup de oameni în parte, în vederea apărării drepturilor lor – de exemplu auto-apărarea personală, sau utilizarea unor tribunale și agenții de arbitraj – depinde de cunoștințele și calificările persoanelor în cauză.

Probabil că o piață liberă va tinde să-i facă pe cei mai mulți oameni să decidă să se apere prin intermediul acelor instituții private și agenții de protecție ale căror proceduri vor atrage cea mai largă aprobare din partea persoanelor din societate. Pe scurt, sunt oameni care se vor alinia la deciziile acestora deoarece reprezintă calea cea mai practică de a aproxima cine este nevinovat și cine este vinovat, în toate cazurile particulare. Dar acestea sunt considerente care țin de procesul utilitarist de descoperire, pe o piață liberă, a celor mai eficiente mijloace de auto-apărare – și ele nu implică nici un un concept eronat, de felul „drepturilor procedurale”.45

În fine, într-un strălucitor tour de force, Roy Childs, după ce arată că fiecare dintre stadiile statului lui Nozick se bazează pe câte o decizie vizibilă, mai degrabă decât pe o „mână invizibilă”, răstoarnă schema lui Nozick cu capul în jos, arătând că mâna invizibilă, conform raționamentelor lui Nozick însuși, ar duce înapoi, de la statul său minimal la anarhism:

„Să presupunem”, scrie Childs, „că există statul minimal. Se naște o agenție care copiază procedurile statului minimal, permițându-i statului să asiste la procesele și procedurile sale, etc. În aceste condiții, nu se poate afirma nicidecum că această agenție este mai ‘riscantă’ decât statul. Dacă totuși este prea riscantă, atunci este justificat să spunem și despre stat că e prea riscant și să-i interzicem activitățile, cu condiția să-i compensăm pe cei dezavantajați de această interdicție. Dacă urmăm calea aceasta, rezultatul va fi anarhia.

Dacă nu, atunci „agenția dominantă” transformată în stat se găsește în situația de a intra în competiție cu o agenție rivală, care este în mod explicit supravegheată. Dar stați o clipă: agenția secundară rivală, cea spionată și oprimată, constată că are posibilitatea să solicite prețuri mai reduse [251] pentru serviciile sale, deoarece statul minimal trebuie să-i compenseze pe cei care ar fi contractat cu agențiile care utilizau proceduri riscante. El trebuie, de asemenea, să suporte costurile de spionare a noii agenții.

Deoarece obligația sa de a furniza asemenea compensații nu este decât una morală, este probabil ca el să înceteze să facă acest lucru, dacă este supus la presiuni economice severe. Se pun astfel în mișcare două procese: cei care au fost compensați în prealabil, deoarece ar fi optat pentru alte agenții, mai degrabă decât pentru stat, se îmbulzesc să se înscrie la agenția independentă, reafirmându-și, în felul acesta, vechile lor preferințe. În același timp a fost făcut încă un pas hotărâtor: cândva trufașul stat minimal, sistând compensațiile, redevine un umil stat ultra-minimal.

Dar procesul nu poate fi oprit. Pentru a atrage spre sine clienții statului ultra-minimal, agenția independentă terbuie să dobândească o bună reputație – și o dobândește. Ea oferă o mai mare varietate de servicii, caută posibilități de reducere a prețurilor și devine, în general, o alternativă mai atractivă, lăsându-se în permanență spionată de către stat, care îi verifică procesele și procedurile. Foarte curând alți nobili întreprinzători îi urmează exemplul. În scurt timp, cândva umilul stat ultra-minimal devine doar agenție dominantă, descoperind că celelalte agenții și-au stabilit o remarcabilă reputație, adoptând proceduri sigure și lipsite de riscuri, astfel încât încetează de a le mai spiona, preferând mai degrabă să poată furniza servicii mai puțin oneroase. Dar vai! În lipsa competiției, directorii săi executivi au devenit niște grăsani inerți; calculele lor privitoare la cine trebuie protejat, cum și prin ce alocare de resurse către ce scop…sunt afectate negativ de faptul că ei s-au sustras, în prealabil, din sfera unui sistem de prețuri de piață cu adevărat competitiv.v Agenția dominantă devine ineficientă, prin comparație cu noile agenții dinamice și ameliorate.

Curând – să vezi și să nu crezi! – simpla agenție dominantă de protecție devine doar una dintre numeroasele agenții care alcătuiesc o rețea legală de piață. Sinistrul stat minimal s-a redus, printr-o serie de pași moralmente permisibili, care nu încalcă drepturile nimănui, la o simplă agenție între multe altele. Pe scurt, mâna invizibilă își ia revanșa.”46

Câteva scurte, dar importante observații de încheiere. Ca și toți ceilalți teoreticieni ai statului limiat și ai sistemului laissez-faire, Nozick nu posedă nici o teorie a impozitării: cât de mare va fi ea, cine o va suporta, de ce tip va fi impozitarea, etc. De fapt, impozitarea abia dacă este pomenită în progresia stadială a lui Nozick spre statul său minimal. S-ar părea că acesta [252] n-ar putea preleva impozite decât de la clienții pe care îi avea deja, înainte de a deveni stat, nu și potențialilor clienți ai agențiilor rivale. Dar este evident că statul actual impozitează pe toată lumea, fără niciun fel de legătură cu agențiile pe care le-ar fi patronat acești oameni – și este într-adevăr dificil de imaginat cum ar putea el să încerce să distingă între aceste diferite grupuri ipotetice.

Tot în consens cu ceilalți colegi ai săi care susțin statul limitat, Nozick privește „protecția” – cel puțin cea furnizată de către statul său minimal – ca pe un singur tot omogen. Dar câtă protecție va fi furnizată și care va fi costul resurselor întrebuințate? Și după ce criterii se va decide? Fiindcă, la urma urmelor, ne putem imagina aproape întregul produs național fiind alocat în vederea furnizării către fiecare persoană a câte unui tanc și un body-guard înarmat; sau, ne putem imagina un singur polițist și un singur judecător pentru toată țara. Cine decide care va fi nivelul de protecție adoptat – și pe baza cărui criteriu? Fiindcă, prin contrast, toate bunurile și serviciile de pe piața liberă sunt produse pe baza cererilor relative și a costurilor pentru consumatorii de pe piață. Dar nu există nici un asemenea criteriu pentru furnizarea protecției de către un stat minimal, sau de către orice alt fel de stat.vi

Mai mult, după cum arată Childs, statul minimal pe care încearcă să-l justifice Nozick este un stat aflat în proprietatea privată a unei firme dominante; Nozick nu oferă însă nici un fel explicație sau de justificare pentru formele moderne de votare, pentru democrație, pentru opreliști și contraponderi, etc.47

În fine, în cartea lui Nozick toată discuția despre drepturi și guvernare este impregnată de o eroare fundamentală: aceea că, în calitate de intuiționist kantian, el nu are nici o teorie a drepturilor. Drepturile sunt pur și simplu intuite pe cale emoțională, fără nici un fel de bază în legea naturală – în natura omului și a universului. În fond, Nozick nu are nici un argument autentic pentru existența drepturilor.

Pentru a conchide: (1) nici unul dintre statele existente nu a fost conceput în mod imaculat – și, de aceea, Nozick, pe baza propriilor sale premise, ar trebui mai întâi să pledeze pentru anarhism și apoi să aștepte ca statul său să se dezvolte [pornind de la acesta]; (2) chiar dacă vreun stat ar fi fost conceput conform scenariului său, drepturile individuale sunt inalienabile și de aceea nici unul dintre statele existente nu este justificabil; (3) fiecare pas din cadrul procesului „de tip mână invizibilă” prezentat de Nozick este greșit: procesul este cât se poate de conștient și de vizibil, iar principiile riscului și al compensației sunt ambele eronate și constituie cecuri în alb acordate despotismului nelimitat; (4) nu există nici un motiv, nici măcar din perspectiva argumentelor lui Nozick însuși, pentru ca agenția de protecție dominantă să proscrie procedurile independenților care nu le provoacă prejudicii clienților săi – și de aceea ea nu se poate constitui într-un stat ultra-minimal; (5) teoria lui Nozick a schimburilor neproductive este greșită, așa încât interzicerea activităților riscante cade, fie și numai pentru acest motiv, atrăgând prin urmare și căderea statului minimal; (6) în ciuda afirmațiilor lui Nozick, [253] nu există „drepturi procedurale” și, de aceea, nu există nici o cale de ajungere de la teoriile sale, a riscului și a schimburilor neproductive, la monopolul coercitiv al statului ultra-minimal; (7) nu există nici o justificare, nici măcar din perspectiva lui Nozick, pentru extragerea de impozite de către statul minimal; (8) în cadrul teoriei lui Nozick nu există nici o cale de justificare a votării sau a procedurilor democratice ale vreunui stat; (9) statul minimal al lui Nozik ar justifica și un stat maximal, pe baza acelorași argumente; și (10) singurul „proces de tipul mâinii invizibile” care există din perspectiva lui Nozick ar deplasa societatea, pornind de la statul minimal, înapoi la anarhism. Astfel, cea mai importantă tentativă din secolul acesta de respingere a anarhismului și de justificare a statului se prăbușește complet, în fiecare dintre părțile sale.


[1] O versiune a acestei secțiuni a apărut în Murray N, Rothbard, „Robert Nozick și imaculata concepție a statului”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 45-57.

[2] Robert Nozick Anarchy, State, and Utopia, New York, Basic Books, 1974

[3] Pentru alte critici formulate la adresa lui Nozick a se vedea Randy E. Barnett, „Wither Anarchy? Has Robert Nozick Justified the State?”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 15-21; Roy A. Childs, Jr., „The Invisible Hand Strikes Back”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 23-33; John T. Sanders, „The Free Market Model Versus Government: A Reply to Nozick”, Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 35-44; Jeffrey Paul, Nozick, Anarchism, and Procedural Rights” Journal of Libertarian Studies 1, nr. 4 (Fall 1977), pp. 337-40; și James Dale Davidson, „Note on Anarchy, State, and Utopia” Journal of Libertarian Studies 1, nr. 4 (Fall 1977), pp. 341-48.

[4] Nozick Anarchy, State, and Utopia, pp. 6-9.

[5] The Complete Writings of Thomas Paine, P. Foner, ed., New York, Citadel Press, 1945, vol. 1, p. 13.

[6] Retipărită în Robert A. Rutland, George Mason, Williamsburg, Virginia, Colonial Williamsburg, 1961, p. 111. Asupra invalidității ideii de alienabilitate a voinței umane a se vedea mai sus, cap. 19, n. 18. Marele leveller britanic Richard Overton scria, în sec. al XVII-lea:

Fiecărui individ în [stare de] natură i se dă de către natură o anumită proprietate individuală, care nu trebuie invadată sau uzurpată de către nimeni; deoarece fiecare om fiind el însuși, este deci proprietar de sine, altfel n-ar mai putea fi el însuși…. Al meu și al tău nu pot exista, decât dacă este îndeplinită această condiție: Nimeni nu are putere asupra drepturilor și a libertăților mele, iar eu nu am putere asupra drepturile și libertăților nimănui; eu nu pot fi decât un individ, care se bucură de sine însuși și de proprietatea sa de sine.

Citat în Sylvester Petro, „Feudalism, Property, Praxeology”, în S. Blumenfeld, ed., Property in a Humane Economy, LaSalle, Ill., Open Court, 1974, p. 162.

[7] Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17.

[8] Ibid, p. 15.

[9] Ibid., p. 16.

[10] Pentru o critică similară a lui Nozick, a se vedea recenzia lui Hillel Steiner în Mind 86, 1977, pp. 120-29.

[11]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17.

i N.tr.: Asupra rivalității „furnizorilor de drept” în Europa medievală a se vedea îndeosebi Harold Berman, Law and Revolution, Harvard University Press, 1983.

[12]Roy Childs, „Invisible Hand”, p. 25.

[13] Cf. Bruno Leoni, Freedom and the Law, Los Angeles, Nash Publishing, 1972, și F. A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty, vol. 1, Chicago, University of Chicago Press, 1973.

[14] Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17. [N.tr. – Evident, nu rezultă de aici că firmele legitime competitive ar putea garanta protecție sau restituție 100% împotriva agențiilor ilegitime, sau gangsterești, printre care s-ar număra probabil, cel puțin o vreme, rămășițe ale statelor si ale mafiilor actuale. (Nici agențiile gangsterești n-au oferit, unele față de altele, asemenea garanții pe parcursul istoriei.) În schimb, firmele legitime ar putea furniza opțional anumite compensații prestabilite, în caz de pagubă suferită de clienții lor de pe urma agențiilor gangsterești. Într-adevăr, chiar dacă o firmă de protecție competitivă n-ar declanșa în general războaie împotriva agențiilor gangsterești, de pildă împotriva unui stat, statele ar putea fi, la rândul lor, cu ușurință descurajate să lanseze războaie împotriva ei (îndeosebi de amenințarea deosebită la care s-ar expune în perpetuitate liderii statelor, în caz contrar). În aceste condiții, valoarea asigurărilor specifice de compensație ar putea să reflecte costurile firmelor legitime rivale, în activitatea de prevenție, sau (după caz) capturare și extragere de restituție de la răufăcătorii individuali aparținând agențiilor gangsterești. Evident, credibilitatea firmei de protecție ar presupune tratarea tuturor răufăcătorilor conform principiilor generale și – acolo unde acestea nu determină unic soluția problemei – conform regulilor particulare aplicabile propriilor ei clienți care s-ar dovedi răufăcători. Aceasta explică și de ce adesea, ca în exemplul târgurilor din Champagne, n-ar fi nevoie de mediere între firmele care-și recunosc reciproc legitimitatea, bazată pe respectul principiilor fundamentale ale proprietății private. Într-adevăr, îndată ce ambele părți recunosc agresorul, acesta ar putea fi în general judecat după regulile specifice ale firmei de arbitraj a victimei, în vederea reducerii la maximum a neplăcerilor acesteia din urmă, eventual cu asistența unor reprezentanți sau observatori din partea firmei agresorului, în vederea maximizării transparenței și a încrederii reciproce. Cu alte cuvinte, politica uzuală a firmelor legitime competitive ar putea fi, o dată identificat cineva drept agresor, de a recunoaște ca urmare jurisdicția firmelor de arbitraj și protecție ale victimei.]

[15] Ibid., pp. 55-56.

ii N.tr.: Aici Rothbard pune implicit problema agențiilor care nu oferă decât servicii de arbitraj între clienții lor, sau cel puțin exclud explicit arbitrajul cu clienții anumitor agenții, cum ar fi cea „dominantă”. Nozick și etatiștii n-au fost în stare să producă nici o umbră de argument, fie el și anemic, în favoarea proscrierii acestui tip de aranjament inofensiv, care poate fi implementat oricând și oriunde, de azi pe mâine, chiar de un stat gestionat de politicieni cu minime înclinații „liberale”. Este de prevăzut că, dacă acest lucru s-ar întâmpla în stadiul actual de decrepitudine al tuturor instituțiilor politice, costurile prohibitive, ineficacitatea și moralitatea extrem de îndoielnică ale arbitrajului public, i-ar marginaliza foarte curând din societate, prin boicot și ostracism non-violent, pe cei care ar mai apela la tribunalele statului. Aceasta ar dovedi, în cel mai scurt timp și pe cale practică, statutul de ipoteză în cel mai bun caz inutilă al statului, în cadrul unui sistem de drept și protecție viabil și legitim.

[16] Childs, „Invisible Hand”, p. 32

[17]Ibid., pp. 27-28.

iii N.tr: Am văzut însă mai sus că această opoziție nu înseamnă numaidecât război convențional cu toate agențiile proscrise, adică și cu toate statele. Ar fi suficientă descurajarea războaielor provocate de aceste agenții proscrise și comercializarea de „asigurări” împotriva acțiunilor gangsterești specifice lor.

iv N.tr.: Lui Rothbard i se datorează sesizarea „legii agresiunii”, corelativul etico-juridic al legii praxeologico-economice a intervenționismului, a lui Ludwig von Mises. Conform acesteia din urmă, orice intervenție creează probleme care nu pot fi „rezolvate” pe linia logicii primei intervenții, decât prin noi intervenții, urmate apoi de noi probleme și noi intervenții, într-o spirală cumulativă, care în cele din urmă duce la socialism (controlul politic total al economiei) și la prăbușirea sistemului de diviziune complexă a muncii, datorită imposibilității calculului economic de rentabilitate în socialism. Singura alternativă este înlocuirea completă a logicii intervenționiste cu logica laissez-faire, manifestată prin abolirea tuturor intervențiilor și liberalizarea completă a economiei. Tot astfel, conform legii agresiunii, orice agresiune instituționalizată împotriva proprietății sau a persoanei deschide un canal de spoliere legalizată, a cărui exploatare competitivă va duce la lărgirea și diversificarea cumulativă a rețelei canalelor de jaf și aservire legalizate (îndeosebi prin provocarea și exploatarea „antreprenorială” a unor „stări de criză”), până la transformarea societății în junglă și război endemic al tuturor împotriva tuturor, sub auspiciile marelui miraj al „soluțiilor politice”. Singura alternativă este abandonarea completă a ficțiunii „statului protector” și revenirea la ordinea naturală a proprietății private, sau a non-agresiunii. A se observa că strategia inițială de agresiune propusă de Nozick se bazează deja pe pretextul stării de „criză” provocate de „riscul” activității rivalilor.

[18]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 142 ff.

[19] Childs, „Invisible Hand”, pp. 28-29.

[20]Ibid, p. 29.

[21]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 55n.

[22] Mai mult, în cursul progresiei lui Nozick, fiecare stadiu care intervine în derivarea statului este presupus a fi moral, deoarece ea este ținută a se desfășura fără violarea drepturilor morale ale nimănui. Prin urmare, statul ultra-minimal este presupus a fi moral. Dar, în acest caz, cum mai poate susține Nozick că statul ultraminimal ar fi moralmente obligat să se transforme, în continuare, în stat minimal? Într-adevăr, dacă statul ultra-minimal n-ar face aceasta, atunci el ar fi evident imoral, în contradicție cu prsupunerea inițală a lui Nozick. Asupra acestui aspect, a se vedea R.L. Holmes, „Nozick on Anarchism”, Political Theory 5, 1977, p. 247ff.

[23]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 57.

[24]Barnett, „Wither Anarchy?”, p. 20.

[25] În plus, Nozick multiplică pagubele care apasă asupra victimei, prin compensarea ei numai pentru acțiunile care răspund „în mod adaptativ” la agresiune. Anarchy, State, and Utopia, p. 58.

[26]Nozick, ibid., p. 58, postulează explicit măsurabilitatea utilităților.

[27] Îi sunt îndatorat profesorului Roger Garrison, de la departamentul de științe economice al universității din Auburn, pentru această din urmă observație

[28] Mai mult, Nozick întrebuințează de asemenea și conceptul de „costuri tranzacționale”, precum și alte costuri, pentru determinarea căror activități pot fi interzise, corelat cu furnizarea de compensație. Dar acestă procedură este ilegitimă din acelaș motiv, anume că toate aceste costuri, tranzacționale și de alte tipuri, sunt subiective, diferite pentru fiecare individ – și nu obiective, fiind așadar necunoscute pentru un observator extern.

[29]Childs, „Invisible Hand”, p. 27.

[30]Ibid, p. 31.

[31]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 178ff.

[32] Nozick reiterează, de asemenea, poziția lui Hayek referitoare la prețul solicitat pentru utilizarea izvorului izolat al cuiva. Ibid., p. 180. A se vedea și pp. 220-21, mai sus.

[33]A se vedea Barnett, „Whither Anarchy?”, p. 19.

[34]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 83-84.

[35] Haideți să aplicăm conceptul lui Nozick de „schimb neproductiv” la propriul său proces de ajungere la stat. Dacă agenția de protecție dominantă n-ar exista, atunci clienții celorlalte agenții, ne-dominante, ar fi într-o situație mai bună, deoarece ei preferă să contracteze cu agențiile acestea independente. Dar, în cazul acesta, conform demonstrației furnizate de Nozick însuși, pe baza principiului său al „morții subite”, acești clienți sunt victimele unui schimb neproductiv cu agenția de protecție dominantă și au, de aceea, dreptul de a interzice activitățile agenției dominante. Pentru această strălucită observație îi sunt îndatorat Dr. David Gordon.

[36]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 84.

[37] Pentru propria nostră teorie referitoare la permisibilitatea contractelor de șantaj a se vedea mai sus, pp. 124-26.

[38]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 84-86.

[39] Nozick nu răspunde la această întrebare fundamentală; el afirmă, pur și simplu, că acesta va fi un „schimb productiv”. Ibid., pp. 84, 240n. 16. Ironia este că se pare că Nozick a fost silit să facă această mișcare de retragere – referitoare la „productivitatea” schimbului, în cazul în care Green este cel care face oferta – de argumentele Profesorului Ronald Hamowy. Este ironic pentru că Hamowy, după cum am văzut mai sus, a furnizat o critică devastatoare și împotriva definiției oarecum similare a coreciției furnizate de profesorul Hayek.

[40]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 85-86.

[41]Ibid., p. 86n.

[42]A se vedea Barnett, „Whither Anarchy?”, pp. 4-5.

[43] Nozick, în Anarchy, State, and Utopia, p. 86, adaugă eroare peste eroare, asemuindu-l pe șantajist cu o „organizație de protecție gangsterească”, sub cuvânt că, în vreme ce protecția este productivă, a vinde cuiva „simpla abținere a gangsterilor de a-i face un rău” nu este. Dar „răul” cu care amenință mafiotul nu este exercițiul libertății de a vorbi, ci o violență agresivă, iar amenințarea cu comiterea violenței agresive constituie ea însăși agresiune. În cazul de față, diferența nu constă în falsa distincție dintre „productiv” și „neproductiv”, ci în cea dintre „voluntar” și „coercitiv”, sau „invadator” – care este chiar esența filosofiei libertariene.

După cum arată profesorul Block, „în cazul agresiunii se amenință cu violență agresivă – o acțiune pe care agresorul nu are nici un drept să o comită. În cazul șantajului, pe de altă parte, se ‘amenință’ cu o acțiune pe care cu siguranță că agresorul are dreptul să o comită: acțiunea de a ne exercita dreptul la vorbire liberă, de a bârfi despre secretele noastre.” Walter Block, „The Blackmailer as Hero”, Libertarian Forum, decembrie 1972, p. 3.

[44]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 96.

[45] Pentru o excelentă critică detaliată a conceptului lui Nozick de „drepturi procedurale” a se vedea Barnett, „Whither Anarchy?”, pp. 16-19. Profesorul Jeffrey Paul a arătat, la rândul său, că orice concept de „drepturi procedurale” implică un „drept” la o altă procedură de determinare a procedurilor căutate, iar acesta, la rândul lui, implică alte „drepturi” la metode de determinare a acelor proceduri și așa mai departe, într-o regresie infinită. Paul, „Nozick, Anarchism, and Procedural Rights.”

v N.tr.: De notat că Childs postulează aici numai agenții și proceduri non-agresive după criteriile lui Nozick, pentru a respinge din interior raționamentul acestuia din urmă. Raționamentul său poate ilustra una dintre contribuțiile lui Murray N. Rothbard la teoria calculului economic: imposibilitatea calculelor economice de rentabilitate urmează nu doar confiscării corecitive a proprietății de către un regim socialist, ci oricărei centralizări a unei ramuri multistadiale, sau a unui stadiu specific de producție bazat pe diviziunea muncii, chiar și pe cale strict non-agresivă, așa încât aranjamentele „monopoliste” de acest tip nu sunt viabile într-un sistem liber de diviziune intensă a muncii. Cf. Rothbard, Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1993, pp. 542-550. Necalculabilitatea economică poate face la un moment dat rentabilă suportarea costurilor de rivalizare cu „monopolul” existent, fie că este vorba doar de surmontarea unor bariere economice naturale, sau – mai realist – de sfidarea pretențiilor unui monopol politic asupra agresiunii. Ultimul caz este cel al statelor istorice, bazate pe instituționalizarea agresiunii (deci cu un potențial exploatator practic nelimitat decât de posibilitatea colapsului economiei parazitate, a cărui valoare anticipată maximă actualizată se reflectă în costurile de menținere sau de obținere a puterii politice). El explică prăbușirea pe termen lung a statelor de tip monopolist, în fața rivalității „micilor” mafioți, fără a face apel la speculațiile „filosofiei istoriei”.

[46]Childs, „Invisible Hand”, pp. 32-33.

vi N.tr.: Acest argument, corelat cu cel al rivalității dinamice pentru controlul și exploatarea la maximum a statului, ca mijloc de spoliere legalizată, spulberă mitul posibilității limitării puterii statale. Este notabil că „părinților fondatori” ai sistemului constituțional american nu le era numaidecât accesibilă această demonstrație. Într-adevăr, ei gândeau bunurile în general – și protecția, în particular – în maniera Smith-Ricardo-Marx, în termeni de toturi holiste, cu parametri și costuri de producție „obiective”, sau „date”. Iar filosofia lor politică, de inspirație lockeană, deși putea conduce până la conceptualizarea respectului reciproc pentru corp și proprietate, ca premisă a oricărui tip de interacțiune bazat pe acord interpersonal, opozabil instituționalizării „acordurilor” smulse în condiții de invazie a corpului și proprietății celuilalt, ale cărei limite sunt ipso facto dictate unilateral, nu este numaidecât suficientă pentru demonstrația imposibilității statului limitat. Faptul că limitele invaziei statale sunt susceptibile de lărgire nelimitată ține de sesizarea naturii competiției, atât pe o piață liberă, ca metodă de descoperire a structurii și costurilor protecției, cât și a celei politice, ca procedură de descoperire și afirmare a celor mai diabolice scheme de exploatare legalizată, adică de gândirea economică modernă. Nozick și „filosofii politici” contemporani nu se mai bucură însă de aceste scuze.

[47]Ibid., p. 27.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!