27. Isaiah Berlin despre libertatea negativă

Una dintre cele mai bine cunoscute și mai influente analize contemporane ale libertății este cea datorată lui Sir Isaiah Berlin. În lucrarea sa Two Concepts of Liberty, Berlin a susținut conceptul de „libertate negativă” – absența oricărei interferențe cu sfera de acțiune a unei persoane – împotriva „libertății pozitive”, care de fapt nu se referă la libertate, ci la puterea efectivă a unui individ de a fi stăpân asupra propriei sale persoane și asupra mediului său. La un nivel superficial, conceptul lui Berlin de libertate negativă pare similar cu teza volumului de față: că libertatea reprezintă absența amestecului corecitiv, sau a invaziei, îndreptate împotriva persoanei și a proprietății individului. Din nefericire însă, natura vagă a conceptelor lui Berlin a dus la confuzii și la absența unui crez liberal sistematic și valid.

Una dintre erorile și confuziile lui Berlin a recunoscut-o el însuși într-un eseu și în edițiie ulterioare ale volumului său inițial. În Two Concepts of Liberty el scrisese că „În mod normal se poate spune despre mine că sunt liber în măsura în care nici o ființă umană nu interferează cu activitatea mea. În sensul acesta, libertatea politică este pur și simplu sfera în care omul poate face ceea ce dorește.”¹ Or, după cum se exprimă Berlin ulterior, „În versiunea inițială a lucrării Two Concepts of Liberty am vorbit despre libertate ca despre absența obstacolelor în calea realizării dorințelor omului.”² Însă, după cum a înțeles ulterior, o problemă gravă care se ridică în legătură cu această formulare este că un om poate fi [atunci] considerat „liber” în măsura în care aspirațiile și dorințele sale se sting, de exemplu datorită unei condiționări exterioare.

După cum afirmă Berlin în eseul său destinat corectării, „[d]acă gradele de libertate s-ar stabili în funcție de satisfacerea dorințelor, atunci aș putea crește libertatea la fel de bine prin eliminarea lor, ca și prin satisfacerea lor; i-aș putea elibera pe oameni (inclusiv pe mine însumi) manipulându-i astfel încât să-și piardă dorințele lor inițiale, pe care am decis să nu le satisfac.³

[216] Într-o versiune ulterioară (1969), Berlin a eliminat pasajul generator de nemulțumire, modificând prima frază citată mai sus după cum urmează: „Libertatea politică în sensul acesta este pur și simplu sfera în care omul poate acționa neobstrucționat de către alții.”⁴ Numai că și această din urmă poziție a lui Berlin continuă să sufere de probleme grave. Într-adevăr, Berlin explică acum că libertatea este „absența obtacolelor în calea posibilelor alegeri și activități”, adică a obstacolelor ridicate prin „activități umane alterabile”.⁵ Numai că această poziție se apropie , după cum a observat Profesorul Parent, de confundarea „libertății” cu „posibilitățile”, cu alte cuvinte de subminarea conceptului însuși de libertate negativă al lui Berlin, în favoarea înlocuirii lui cu un concept ilegitim de „libertate pozitivă”. Astfel, după cum a arătat Parent, să presupunem că X refuză să-l angajeze pe Y deoarece Y este un roșcovan și lui X nu-i plac roșcovanii; fără îndoială că X reduce spectrul de posibilități ale lui Y, cu toate că nu se poate în nici un caz spune că el invadează „liberatea” lui Y.⁶ Într-adevăr, Parent continuă prin a sublinia apariția repetată a confuziei între libertate și posibilități în scrierile „ultimului” Berlin; astfel, Berlin scrie că „libertatea despre care vorbesc este posibilitatea de acțiune” (xlii) și identifică creșterea libertății cu „maximizarea posibilităților” (xlviii). După cum subliniază Parent, termenii „libertate” și „posibilitate” au semnificații diferite; cuiva îi poate lipsi, de exemplu, din numeroase motive posibilitatea de a cumpăra bilete la un concert (de pildă este prea ocupat) – și cu toate acestea el este „liber” să cumpere un astfel de bilet, în toate sensurile proprii ale cuvântului libertate.⁷

Așadar, scăderea fundamentală a lui Berlin este eșecul său de a defini libertatea negativă, ca fiind absența oricărei interferențe fizice cu persoana și proprietatea unui individ, cu drepturile sale legitime de proprietate, înțelese în sens larg. Neidentificând această definiție, Berlin a căzut în rătăcire – sfârșind practic prin abandonarea însuși conceptului de libertate negativă pe care încercase să-l acrediteze, și prin a ateriza, vrând nevrând, în tabăra „libertății pozitive”. Mai mult, împuns de către criticii săi cu acuzația că susține sistemul laissez-faire, Berlin s-a lăsat mânat în diatribe frenetice și auto-contradictorii împotriva ideii de laissez-faire, ca și cum ea ar fi o injurie pentru libertatea negativă. Berlin scrie, de exemplu, că „relele sistemului laissez-faire nerestricționat…au dus la încălcări brutale ale libertății ‘negative’…inclusiv în ceea ce privește libertatea de expresie sau de asociere”. Deoarece laissez-faire [217] înseamnă tocmai deplina libertate a persoanei și a proprietății, incluzând, bineînțeles, libertatea de exprimare și de asociere, ca pe o submulțime a drepturilor de proprietate privată, Berlin a afirmat în cazul acesta o absurditate.

Într-un alt elan de fantezie similară, Berlin scrie despe „soarta libertății personale pe vremea domniei individualismului economic nestăvilit – despre situația majorității molestate, mai ales a celei de la oraș, ai cărei copii au fost distruși în mine sau în țesătorii, în vreme ce părinții lor trăiau în sărăcie, boli și ignoranță; o situație în care ideea că cei săraci și slabi se bucură de drepturi legale…a devenit o sinistră batjocură.”⁸

În mod nesurprinzător, Berlin continuă prin atacuri împotriva unor liberali de tip laissez-faire autentici și consecvenți, cum sunt Cobden și Spencer, în numele unor liberali clasici confuzi și inconsecvenți, ca Mill și Tocqueville.

Există mai multe probleme grave și fundamentale care afectează fulminațiile lui Berlin. Una dintre ele este totala necunoaștere a istoricilor contemporani ai Revoluției Industriale, cum ar fi Ashton, Hayek, Hutt și Hartwell, care au demonstrat că noile industrii au redus sărăcia și spectrul morții prin inaniție care existau înainte, atât în cazul muncitorilor în general, cât și al copiilor care lucrau, mai degrabă decât să provoace [aceste calamități].⁹ Dar există probleme grave și la nivel conceptual. În primul rând, este absurd și auto-contradictoriu să se afirme ca laissez-faire sau individualismul economic ar fi putut leza libertatea personală; și în al doile rând, Berlin efectiv subminează în mod explicit însuși conceptul de liberate „negativă”, în numele unor concepte de putere sau de avuție pozitive.

Berlin atinge culmea modului său de abordare (sau punctul ei cel mai de jos) atunci când atacă nemijlocit libertatea, pentru că ar fi fost „folosită…la înarmarea celor puternici, a celor brutali și a celor lipsiți de scrupule, împotriva celor umani și slabi….Libertatea lupilor a însemnat întotdeauna moartea oilor. Istoria pătată de sânge a individualismului economic și a competiției capitaliste nestăvilite…nu [mai] au astăzi nevoie de a fi subliniate.”¹⁰

Eroarea de câpătâi pe care o comite aici Berlin este de a identifica în mod insistent libertatea și piața liberă cu opusul lor: cu agresiunea coercitivă. Să observăm utilizarea repetată de către el a unor termeni cum ar fi „înarmare”, „brutali”, „lupi și oi”, sau „pătată de sânge”, care sunt, fără excepție, aplicabili numai [218] agresiunii corecitive, așa cum a fost aceasta în mod universal întrebuințată de către stat. În fine, el identifică apoi acest tip de agresiune cu opusul ei – procesul pașnic și voluntar al liberului schimb, din cadrul economiei de piață. Individualismul economic nestăvilit a dus, dimpotrivă, la schimburi pașnice și armonioase, care i-au favorizat tocmai pe cei „slabi” și pe „oi”; aceștia din urmă sunt cei care nu ar fi putut supraviețui în legea etatistă a junglei, cei care culeg cea mai mare parte din beneficiile economiei bazate pe libera competiție. Chiar și numai o familiarizare sumară cu știința economică – și în particular cu legea ricardiană a avantajului comparativ – l-ar fi putut edifica pe Sir Isaiah în privința acestei probleme vitale.¹¹