21. „Drepturile” animalelor

A devenit în ultima vreme tot mai la modă să se extindă conceptul de drepturi de la ființele umane la animale – și să se afirme că, deoarece animalele au toate drepturile oamenilor, este impermisibil ca ele să fie omorâte sau mâncate, adică nici un om nu are dreptul să le trateze astfel.

Bineînțeles că această poziție se lovește de multe dificultăți, inclusiv aceea de a găsi un criteriu pentru a stabili care animale, sau ființe vii, să fie incluse în sfera drepturilor – și care să fie lăsate în afara ei. (De exemplu, nu există mulți analiști care să meargă atât de departe ca Albert Schweitzer, care contestă dreptul oricui de a călca pe un gândac.) Iar dacă teoria ar fi extinsă și mai departe, de la ființele vii conștiente la toate ființele vii, cum ar fi bacteriile sau plantele, atunci foarte curând omenirea s-ar stinge.

Dar eroarea de bază implicată în teoria drepturilor animalelor este mai fundamentală și cu bătaie mai lungă1. Într-adevăr, afirmarea drepturilor omului nu este, riguros vorbind, de natură doar emoțională; indivizii posedă drepturi nu pentru că avem „sentimentul” că ar trebui să le posede, ci datorită unei cercetări raționale a naturii omului și a universului. Pe scurt, omul are drepturi deoarece ele sunt drepturi naturale. Ele se bazează pe natura omului: pe capacitatea persoanei umane de a face alegeri conștiente, pe necesitatea pentru ea de a-și întrebuința mintea și energia în vederea adoptării unor obiective și a unor valori, a cercetării lumii înconjurătoare, a urmăririi obiectivelor sale pentru a supraviețui și a prospera, pe capacitatea sa de a comunica și de a interacționa cu alte ființe umane și de a participa la diviziunea muncii. Pe scurt, omul este un animal rațional și social. Nici un alt animal și nici o altă ființă nu posedă această capacitate de a raționa, de a face alegeri conștiente, de a-și transforma mediul pentru a prospera, sau de a colabora în mod conștient în societate și la diviziunea muncii.

Astfel, deși drepturile naturale sunt, după cum am subliniat, absolute, există un anumit sens în care ele sunt relative: ele se referă exclusiv la specia om. O etică umană bazată pe drepturi înseamnă tocmai aceasta; o etică pentru toți oamenii, indiferent de rasă, crez, culoare sau sex, dar numai pentru specia om. Relatarea biblică arăta corect că omului îi era „dată” – sau, în limbajul [156] legii naturale putem spune că „posedă” – stăpânire asupra tuturor speciilor pământului. Legea naturală este, în mod necesar, legată de specie.

Mai mult, faptul că din natura lumii face parte conceptul de etică a speciei se poate vedea din contemplarea activităților celorlalte specii naturale. Este mai mult decât o glumă să se observe că, la urma urmelor, animalele nu respectă „drepturile” altor animale; este în firea lumii și a tuturor speciilor naturale ca ele să trăiască prin mâncarea altor specii. Supraviețuirea unei specii printre alte specii este o chestiune de luptă pe viață și pe moarte. Evident că ar fi absurd să spunem că lupul e „rău” pentru că el subzistă prin devorarea și „agresarea” mieilor, a puilor de găină, etc. Lupul nu este o ființă rea, care „comite agresiuni” împotriva altor specii; el nu face decât să se conformeze legii sale naturale, care îi reglementează condițiile de supraviețuire. La fel stau lucrurile și pentru om. Este la fel de absurd să se spună că omul „comite agresiuni” împotriva vitelor și a lupilor, pe cât este să se spună că lupul „comite agresiuni” împotriva oilor. În plus, dacă un lup atacă un om și acesta omoară lupul, ar fi absurd să se spună că lupul este un „agresor ticălos”, sau că lupul a fost „pedepsit” pentru „delictul” comis. Dar acestea ar fi implicațiile extinderii eticii drepturilor naturale și asupra animalelor. Orice concept de drepturi, de criminalitate, sau de agresiune, poate fi aplicat doar acțiunilor unui om, sau ale unui grup de oameni, împotriva altor ființe umane.

Ce putem spune despre problema „marțienilor”? Dacă s-ar întâmpla vreodată să descoperim ființe de pe alte planete și să intrăm în contact cu ele, oare s-ar putea spune despre ele că au drepturile ființelor umane? Aceasta ar depinde de natura lor. Dacă ipoteticii noștri „marțieni” ar fi ca ființele umane – conștienți, raționali, capabili să comunice cu noi și să participe la diviziunea muncii, atunci probabil că și ei ar avea drepturile rezervate în prezent oamenilor „pământești”2. Dar să presupunem, pe de altă parte, că marțienii ar avea și caracteristicile sau natura legendarului vampir și n-ar putea supraviețui decât hrănindu-se cu sânge omenesc. În cazul acesta, indiferent de inteligența lor, marțienii ar fi dușmanii noștri de moarte și n-am putea considera că lor li se cuvin drepturile omenești. Dușmani de moarte, să repetăm, nu deoarece ar fi niște agresori ticăloși, ci datorită nevoilor și necesităților naturii lor, care s-ar izbi în mod inevitabil de nevoile și necesitățile naturii noastre.

De fapt, există o anumită justificare a adagiului popular conform căruia „vom recunoaște drepturile animalelor îndată ce animalele le vor revendica”. Faptul că, evident, animalele nu își pot solicita „drepturile” ține de [157] natura lor și constituie o parte a motivului pentru care este limpede că ele nu sunt echivalente cu oamenii și nu posedă drepturile ființelor umane3. Și dacă de va obiecta că nici copiii mici nu-și pot solicita drepturile, răspunsul este, evident, că bebelușii sunt viitori oameni adulți, în vreme ce animalele evident că nu sunt4.


1 Pentru un atac împotriva presupuselor drepturi ale animalelor a se vedea Peter Geatch, Providence and Evil, Cambridge, Cambridge University Press, 1977, pp. 79-80; și Peter Geatch, The Virtues, Cambridge, Cambridge University Press, 1977, p. 19.

2 Cf. sumara discuție a omului și a creaturilor comparabile cu el în John Locke, An Essay Concerning Human Understanding, New York, Collier-Macmillan, 1965, p. 291.

3 Referitor la legătura între utilizarea limbajului și specia umană, a se vedea Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, New York, Macmillan, 1958, vol. 2, pp. xi, 223.

4 Așadar, una dintre erorile fundamentale ale adepților „drepturilor animalelor” constă în eșecul lor de a identifica – sau măcar de a încerca să identifice – natura specifică a speciei om și, pornind de aici, diferențele dintre oameni și celelalte specii. Neajungând să raționeze în acești termeni, ei rămân pe nisipurile mișcătoare ale sentimentelor subiective. A se vedea Tibor R. Machan, Human Rights and Human Liberties, Chicago, Nelson-Hall, 1975, pp. 202-3, 241, 245ff., 256, 292. Pentru o critică a confuziei făcute de adepții drepturilor animalelor între bebeluși și animale, a se vedea R.G. Frey, Interests and Rights, Oxford, Clarendon Press, 1980, pp. 22ff. Cartea lui Frey reprezintă o binevenită critică recentă a modei drepturilor animalelor în filosofie.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!