2. Natura calculului economic

Orice om care, activând în viața economică, are de ales între satisfacerea a două necesități, din care numai una poate fi satisfăcută, formulează judecăți de valoare. Judecățile de valoare vizează, înainte de toate, nemijlocit, numai satisfacerea nevoii însăși; de aici, ele se răsfrâng asupra bunurilor de ordin inferior și apoi, mai departe, asupra bunurilor de ordin superior. De regulă, omul care este stăpân pe judecata sa este în măsură să evalueze cu ușurință bunurile de ordin inferior. În împrejurări simple, el reușește, chiar și fără efort, să-și formeze o părere despre însemnătatea pe care o au pentru el bunurile de ordin superior. Dar când starea lucrurilor devine ceva mai complicată și interconexiunile mai anevoios de deslușit, trebuiesc angajate considerente mai subtile pentru a realiza o corectă evaluare a mijloacelor de producție, privind, bineînțeles, numai din punctul de vedere al subiectului evaluator și nu într-un sens obiectiv, cumva general valabil. Se poate ca fermierului care se gospodărește singur să nu-i vină greu să aleagă între sporirea șeptelului și extinderea activității de vânătoare. Procedeele de producție implicate aici sunt încă relativ scurte, iar costul pe care îl necesită, precum și beneficiul stabilit în perspectivă, pot fi ușor cântărite. Dar este cu totul altceva când alegerea trebuie făcută între utilizarea unui curs de apă pentru producerea energiei electrice și extinderea unei mine de cărbuni sau crearea unei instalații pentru valorificarea mai bună a energiei obținute din cărbune. Etapele proceselor de producție sunt foarte multe aici și fiecare dintre ele este așa de lungă, iar condițiile pentru succesul intreprinderilor sunt atât de variate, încât nu ne putem rezuma la simple aprecieri vagi, ci sunt necesare calcule mai exacte pentru a ne forma o opinie asupra rentabilității demersului.

Calculele nu se pot face decât cu unități. Dar o unitate pentru valoarea subiectivă de întrebuințare a bunurilor nu poate exista. Utilitatea marginală nu reprezintă o unitate de valoare, întrucât se știe că valoarea a două unități dintr-un stoc dat nu este de două ori mai mare decât cea a unei unități, ci doar că trebuie să fie în mod necesar mai mare decât valoarea unei unități și mai mică decât dublul ei. Judecata de valoare nu măsoară, ea eșalonează, ierarhizează. [2] Chiar fermierul izolat, de la o fermă lipsită de legături economice cu exteriorul, atunci când are de luat o hotărâre, iar judecata de valoare nu apare imediat ca evidentă, trebuind să-și întemeieze raționamentul pe un calcul mai mult sau mai puțin exact, el nu poate opera cu valoarea subiectivă de întrebuințare; el trebuie să țină seama de raporturile de substituție între bunuri, pe baza cărora poate apoi calcula. De regulă, nu va reuși să raporteze totul la o singură unitate. Totuși, atâta vreme cât va izbuti să raporteze toate elementele care intervin în calcul la acele bunuri economice care pot fi cuprinse într-o judecată de valoare de evidență imediată, deci la bunurile de ordin inferior și la munca prestată, el își va duce calculul la bun sfârșit. Este clar că acest lucru este cu putință numai în condiții foarte simple. Pentru procese de producție mai complicate și mai lungi, procedeul devine cu totul insuficient.

În economia de piață, valoarea obiectivă de schimb a bunurilor devine unitate pentru calculul economic. Acesta aduce un întreit avantaj. În primul rând, face posibilă întemeierea calculului pe evaluările tuturor participanților la schimb. Valoarea subiectivă de utilizare a fiecăruia, ca fenomen pur individual, nu este numaidecât comparabilă cu valoarea subiectivă de utilizare a celorlalți oameni. Ea se reflectă obiectiv doar în valoarea de schimb ce rezultă din interacțiunea estimărilor subiective ale tuturor participanților la schimb. Calculul întemeiat pe valoarea de schimb permite apoi un control asupra utilizării adecvate a bunurilor. Cine dorește să calculeze rentabilitatea unui proces de producție complicat, observă imediat dacă lucrează mai economic decât ceilalți sau nu; dacă, ținând seama de raporturile de schimb care guvernează piața, el nu poate realiza o producție rentabilă, explicația constă în faptul că alții înțeleg să valorifice mai bine bunurile de ordin superior în cauză. Și, în sfârșit, calculul bazat pe valoarea de schimb permite raportarea valorilor la o unitate. Orice bun agreat poate fi ales pentru această funcție, deoarece bunurile se pot substitui reciproc, în funcție de relațiile de schimb ale pieței. În economia monetară, banii sunt cei aleși pentru acest scop.

Calculul monetar are limitele sale. Banii nu sunt o unitate de măsură a valorii și nici o unitate de măsură a prețului. Nici valoarea și nici prețurile nu se măsoară în bani, ele se exprimă în bani. Banii, ca bun economic, nu au o “valoare stabilă,” așa cum se tinde a admite în mod naiv la întrebuințarea lor ca standard de plăți amânate (standard of deferred payments). Raportul de schimb existent între bunuri și bani este în permanență supus fluctuațiilor, chiar dacă, de regulă, nu prea violente, care nu provin numai din sfera celorlalte bunuri economice, ci și din sfera banilor. Acest fapt perturbă doar într-o măsură minimală calculul valoric care, în contextul celorlalte condiții economice aflate în permanentă schimbare, nu are în vedere decât perioade scurte, în care cel puțin moneda “sănătoasă” prezintă, de obicei, doar fluctuații mici ale raporturilor sale de schimb. Insuficiența calculului monetar al valorii provine, în principal, nu din aceea că se efectuează în termenii unui mediu universal de schimb, respectiv banii, ci tocmai din faptul că baza de calcul este valoarea de schimb și nu valoarea subiectivă de întrebuințare. Astfel, nu pot fi luate în calcul toate acele elemente care, deși situate în afara raporturilor de schimb, determină valoarea. Cel care calculează rentabilitatea construirii unei hidrocentrale nu poate include în acest calcul frumusețea cascadei, ce ar avea de suferit de pe urma construcției, decât doar dacă ia în considerare diminuarea traficului turistic și a altor modificări similare, ce au o valoare de schimb pe piață. La întrebarea dacă această construcție trebuie făcută sau nu, apar totuși elemente suplimentare care necesită chibzuire.

Aceste elemente sunt denumite de obicei “extra-economice.” Ar putea fi corect. Nu punem în discuție terminologia. Dar nu avem voie să calificăm drept iraționale considerentele ce conduc la elemente de care ar trebui să se țină seama. Frumusețea unei regiuni sau a unei clădiri, sănătatea, fericirea și mulțumirea oamenilor, onoarea fiecăruia sau a popoarelor întregi, atâta vreme cât sunt recunoscute de oameni ca foarte importante, sunt tot atâtea motive de a acționa rațional, precum și economic în sensul propriu, chiar dacă nu sunt reciproc substituibile pe piață și deci nu pot intra în relații de schimb.

Imposibilitatea calculului monetar de a îngloba acești factori este inerentă chiar naturii lui, dar importanța calculului monetar pentru activitatea noastră economică nu poate fi diminuată. Căci toate acele bunuri ideale sunt bunuri de prim rang, ele pot fi cuprinse nemijlocit în judecata noastră de valoare și de aceea nu există nici o dificultate în a ține seama de ele, chiar când trebuie să rămână în afara calculului monetar. Faptul că ele nu sunt compatibile cu calculul monetar nu îngreunează respectul față de ele în viața curentă ci, mai degrabă, îl ușurează. Când știm exact cât de scumpă ne este frumusețea, sănătatea, onoarea, mândria nu ne poate împiedica nimic să le acordăm atenția corespunzătoare. Unui spirit delicat i-ar putea părea penibil să fie nevoit a pune în cumpănă bunuri spirituale cu bunuri materiale. Dar nu calculul monetar este vinovat de aceasta, ci așa este în natura lucrurilor. Nici acolo unde judecățile de valoare se formulează în mod direct, fără calcul valoric sau monetar, alegerea între satisfacția materială și cea spirituală nu poate fi eludată. Chiar și gospodarul, chiar și societatea socialistă, trebuie să aleagă între bunuri “spirituale” și “materiale.”

Firile nobile nu vor întâmpina niciodată dificultăți când vor avea de ales între onoare și hrana. Ele vor ști cum trebuie să procedeze în astfel de cazuri. Dacă onoarea nu se poate mânca, la mâncare se poate totuși renunța de dragul onoarei. Doar cei care se doresc despovărați de chinul unei astfel de alegeri, pentru că nu s-au putut hotărî să renunțe la desfătările materiale în favoarea avantajelor spirituale, văd chiar în alegerea în sine o profanare a adevăratelor valori.

Calculul monetar are sens numai în sfera activității economice. El se aplică aici pentru ca modul de a dispune de bunurile economice să fie conform cu principiile rentabilității. Bunurile economice participă la calculul monetar numai în măsura în care pot fi schimbate în bani. Orice extindere a sferei de aplicare a calculului monetar duce la erori. Calculul monetar încetează de a mai funcționa când se încearcă utlizarea lui ca măsură a valorii bunurilor în cercetări istorice asupra evoluției relațiilor economice, el eșuează când se încearcă evaluarea avuției naționale și a venitului național, când se dorește evaluarea bunurilor care se află în afara raporturilor de schimb, ca de exemplu când se pretinde a socoti în bani pierderile umane cauzate de emigrație sau război. [3] Acestea sunt sofisme de diletant, fie ele concepute chiar și de cei mai perspicace economiști ai națiunii.

Totuși, în cadrul acestor limite, pe care viața economică nu le depășește niciodată, calculul monetar îndeplinește toate cerințele impuse de calculul economic. El ne oferă un ghid prin labirintul copleșitor al potențialităților economice. El ne permite să extindem judecata de valoare la toate bunurile de ordin superior, ea aplicându-se cu evidență imediată doar la bunurile de consum și, în cel mai fericit caz, la factorii de producție de cel mai inferior ordin. El face ca valoarea să devină calculabilă, oferindu-ne astfel bazele inițiale pentru toate operațiunile economice cu bunuri de ordin superior. În lipsa lui, orice producție care implică procese de lungă durată, precum și toate etapele mai lungi ale producției capitaliste ar fi o bâjbâială prin întuneric.

Există două condiții care facilitează calculul valorii în termeni monetari. Mai întâi, trebuie ca nu numai bunurile de ordin inferior să fie prezente pe piața de schimb, ci și bunurile de ordin superior, în măsura în care este necesar să fie cuprinse în calcul. Altminteri nu se poate ajunge la formarea raporturilor de schimb. Este adevărat, chiar și considerațiile pe care trebuie să le facă un fermier solitar, când vrea ca în incinta gospodăriei sale să schimbe munca și făina în pâine prin intermediul producției, nu se deosebesc de acelea pe care le face pe piață, când vrea să schimbe pâinea pe haine, și de aceea este corect într-un anumit sens, ca orice operațiune economică – deci și producția fermierului solitar – să se denumească schimb. [4] Totuși, mintea unui singur om – fie el și cel mai genial – este prea slabă pentru a aprecia importanța fiecăruia dintre extrem de multele bunuri de ordin superior. Nimeni nu poate stăpâni imensitatea nesfârșită a potențialităților de producție în așa măsură încât să fie în stare a formula nemijlocit judecăți de valoare evidente fără ajutorul calculelor. Repartizarea la mai multi indivizi a controlului administrativ asupra bunurilor economice dintr-o societate bazată pe diviziunea muncii, implică un anume gen de diviziune intelectuală a muncii, fără de care calculul producției și economia nu ar fi posibile.

A doua condiție este utilizarea unui mediu universal de schimb, a unei monede care să joace rolul de intermediar și în schimbul de factori de producție. În caz contrar, reducerea tuturor raporturilor de schimb la un numitor comun nu ar fi posibilă.

Economia nu se poate dispensa de calculul monetar decât în condiții rudimentare. În cadrul restrâns al unei gospodării casnice, unde capul familiei este în măsură să supravegheze întreg mecanismul economic, se poate aprecia – mai mult sau mai puțin exact – importanța modificărilor din procesul de producție, chiar fără suportul acordat intelectului de către calcul. Procesul de producție se desfășoară aici în condițiile utilizării unui capital relativ redus. El parcurge foarte puține etape de producție capitalistă; ceea ce produce sunt de regulă bunuri de consum sau, cel mult, bunuri de ordin superior nu foarte îndepărtate de bunurile de consum. Diviziunea muncii se află încă în stadiul cel mai rudimentar; unul și același muncitor controlează desfășurarea unui întreg proces de producție, de la începuturi până la finalizarea bunurilor gata de consum. În producția socialistă evoluată, toate acestea arată altfel. Este nepotrivit a căuta în experiențele unor vremuri demult apuse, din perioada producției primitive, un argument pentru posibilitatea de a izbuti în economie fără calcul monetar. Căci, în condițiile simple ale economiei casnice închise, se poate revizui întregul drum al procesului de producție de la început până la sfârșit și se poate estima oricând dacă un procedeu sau altul realizează mai multe bunuri de consum. Însă acest lucru nu mai este posibil în condițiile incomparabil mai complicate ale economiei noastre. Chiar și pentru societatea socialistă va fi la fel de evident că 1000 hectolitri de vin sunt mai buni decât 800 de hectolitrii și ea poate decide fără dificultăți dacă în loc de 500 hectolitrii de ulei sunt mai de preferat 1000 de hectolitrii de vin. Pentru a stabili acest fapt nu este nevoie de nici un calcul; aici decide voința subiecților economici implicați. Dar odată adoptată această decizie, abia de atunci începe sarcina propriu-zisă a conducerii economice raționale: de a pune mijloacele în slujba scopurilor într-o manieră economică. Această sarcină se poate duce la îndeplinire doar cu ajutorul calculului economic. În lipsa acestui ajutor, mintea omenească nu se poate orienta în mulțimea derutantă a produselor intermediare și a posibilităților de producție. Ar rămâne neputincioasă în fața atâtor dileme de procedură și localizare. [5]

Este o autoiluzionare a crede că în economia socialistă calculul în natură ar putea înlocui vreodată calculul monetar. În economia fără comerț, calculul în natură poate cuprinde întotdeauna doar bunurile de consum, el eșuează complet când are de-a face cu bunuri de ordin superior. De îndată ce s-a abandonat formarea liberă a prețurilor monetare la bunuri de ordin superior, producția rațională devine în întregime imposibilă. Fiecare pas ce ne îndepărtează de proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de utilizarea banilor ne îndepărtează, deopotrivă, și de economia rațională.

Putem scăpa din vedere acest fapt, căci tot ceea ce vedem în jurul nostru înfăptuit deja de socialism sunt doar oaze socialiste în care, până la un anumit grad, există totuși economie liberă cu circulație monetară. Într-un sens, se poate încuviința afirmația socialiștilor – altminteri nefondată și lansată doar din motive demagogice – potrivit căreia naționalizarea și municipalizarea întreprinderilor nu reprezintă încă un socialism real, că, de fapt, aceste unități se sprijină, în conducerea afacerilor lor, pe cadrul economic ambiant al pieței libere, astfel încât caracteristica definitorie a economiei socialiste nu se poate materializa actualmente la ele sub nici o formă. În unități de stat și cooperatiste se introduc inovații tehnice doar pentru că efectul lor se poate observa la întreprinderile private de același profil, autohtone sau străine, și pentru că acea industrie privată care fabrică mijloacele necesare acestor inovații, stimulează introducerea lor. În aceste unități, se pot constata avantajele restructurării, fiindcă de jur împrejurul lor dăinuie o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe sistemul monetar, așa încât ele sunt capabile să calculeze și să contabilizeze, ceea ce unitățile economice socialiste nu ar putea face într-un mediu pur socialist.

Dacă nu există calcul economic, nu există nici economie. În societatea socialistă nu poate exista nimic din ceea ce înțelegem noi prin economie, deoarece calculul economic este cu neputință. În amănunte și în detalii lipsite de importanță se poate proceda încă rațional, dar, în general, nu se mai poate vorbi de producție rațională. Nu ar mai exista nici un mijloc de a recunoaște ceea ce este (sau nu) rațional, și astfel producția nu mai poate fi orientată conștient spre rentabilitate. Ce înseamnă aceasta este clar, chiar făcând abstracție de conseciunțele asupra aprovizionării cu bunuri a populației. Raționalitatea va fi expulzată chiar din teritoriul care îi este propriu. Ar mai putea exista apoi raționalitatea procedurală sau cel puțin raționalitate și logică în gândire? Din punct de vedere istoric, raționalitatea umană își are originea în viața economică. Oare se va mai putea menține ea dacă va fi exclusă de aici?

Pentru o perioadă, s-ar putea ca amintirea vie a experiențelor acumulate de-a lungul a mii de ani de economie liberă să fie capabilă de a evita prăbușirea iremediabilă a deprinderilor economice. Vechile metode de procedură vor fi menținute nu datorită raționalității lor, ci pentru că par a fi consacrate de tradiție. Ele vor fi devenit între timp neraționale, deoarece nu mai corespund noilor condiții date. Prin alterarea generală a datelor economice, ele vor suferi transformări care le vor face ineficiente. Este adevărat că oferta de bunuri nu se va mai desfășura anarhic. Toate acțiunile destinate acoperirii necesarului de bunuri vor fi subordonate unei autorități supreme. Totuși, în locul economiei cu mod de producție anarhic, vor trece aberațiile unui aparat birocratic absurd. Roțile se vor învârti, dar vor merge în gol.

Să evocăm atmosfera viitoarei societăți socialiste. Aici există sute și mii de fabrici în care se lucrează. Doar puține dintre acestea produc mărfuri de întrebuințare imediată; majoritatea produc mijloace de producție și semifabricate. Toate aceste unități sunt interdependente. Stadiile de producție sunt parcurse, pe rând, de fiecare bun economic, până când acesta devine gata de consum. Dar în angrenajul perpetuu al acestui proces, conducerii economice îi lipsește orice posibilitate de a se orienta. Ea nu poate constata dacă produsul este menținut cumva în mod inutil pe traseul de producție sau dacă munca sau materialul se irosesc în exces la realizarea lui. Ce posibilități ar avea administrația economică în a afla care gen de producție este mai avantajos? Ea poate în cel mai bun caz să compare calitatea și cantitatea rezultatului final consumabil al producției, dar numai în cazuri foarte rare va fi capabilă să compare și costurile producției. Ea știe exact, sau cel puțin crede că știe, ce scopuri trebuiesc urmărite prin conducerea sa economică, fiind necesar să acționeze în consecință, adică să își atingă scopurile propuse cu un consum minim. Pentru a găsi cea mai ieftină cale de urmat, ea trebuie să calculeze. Acest calcul nu poate fi, bineînțeles, decât un calcul valoric; este absolut clar, nemaifiind nevoie de nici o demonstrație suplimentară, că nu poate fi un calcul tehnic și că nu se poate întemeia pe valoarea obiectivă de întrebuințare (valoarea utilă) a bunurilor sau a prestărilor de servicii.

În orânduirea economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, calculul valorii se efectuează de către toți membrii independenți ai societății. La realizarea acestui calcul, participă fiecare în două moduri: pe de o parte, în calitate de consumator și pe de altă parte, în calitate de producător. În calitate de consumator stabilește ierarhia valorică a bunurilor de folosință și de consum; în calitate de producător le acordă bunurilor de ordin superior acea întrebuințare în care promit să aducă cel mai mare beneficiu. În acest fel, toate bunurile de ordin superior primesc pe scara valorilor un calificativ corespunzător cu situația curentă a structurilor de producție și a nevoilor sociale. Din interferența acestor două procese de evaluare, rezultă instaurarea globală a principiului rentabilității, atât în consum, cât și în producție. Se formează, astfel, acel sistem de prețuri gradat cu exactitate, ce permite fiecăruia să sincronizeze în orice clipă necesarul său propriu cu calculul eficienței economice.

Toate acestea lipsesc, inevitabil, în societatea socialistă. Conducerea economică ar putea ști exact ce fel de bunuri sunt necesare cel mai urgent. Dar prin aceasta, ar satisface abia o parte din premisele necesare calculului economic. La cealaltă parte, evaluarea mijloacelor de producție, ar fi silită să renunțe. Ea este capabilă să stabilească valoarea totală a mijloacelor de producție; aceasta este, bineînțeles, egală cu valoarea totală a necesarului satisfăcut cu ajutorul lor. De asemenea, este capabilă să stabilească și cât de mare este valoarea unui singur mijloc de producție, calculând consecințele deficitului rezultat în urma îndepărtării respectivului mijloc de producție. Totuși, ea n-o poate reda prin expresia unui etalon unitar de preț, ca în economia liberă de piață, unde toate prețurile pot fi exprimate în bani.

În economia socialistă care, ce-i drept, nu necesită înlăturarea completă a banilor, dar care face totuși imposibilă exprimarea în bani a prețurilor mijloacelor de producție (inclusiv a muncii), banii nu pot juca nici un fel de rol în calculul economic.[6]

Se pune problema construirii unei noi linii de cale ferată. Este ea necesară într-adevăr? Dacă da, atunci pe care dintre multiplele rute posibile ar trebui construită? În transporturile și finanțele unei economii libere se poate efectua un calcul exprimat în bani. Calea ferată va ieftini anumite transporturi de bunuri, putându-se calcula dacă această ieftinire este suficient de mare pentru a acoperi costurile necesare construirii și exploatării noii linii feroviare. Aceasta nu se poate calcula decât în bani. Prin confruntarea diverselor genuri de cheltuieli fizice efectuate cu economiile fizice realizate, nu se poate ajunge la nici un rezultat. Calculul nu poate fi efectuat, atâta timp cât nu există nici o posibilitate de a exprima printr-un etalon valoric comun orele de muncă de diferite calificări, fierul, cărbunele, materialele de construcții de orice tip, utilajele și alte lucruri necesare la construcția și exploatarea căii ferate. Contabilizarea economică este posibilă numai atunci când toate bunurile ce se iau în considerare pot fi exprimate în bani. Desigur, calculul monetar are imperfecțiunile și lipsurile lui, dar nu avem nimic mai bun de pus în locul său; într-o economie întemeiată pe o monedă sănătoasă, calculul monetar este întotdeauna suficient pentru scopurile practice ale vieții. Dacă renunțăm la el, orice sistem de calcul economic devine de-a dreptul imposibil.

Societatea socialistă va ști desigur să se descurce. Va rosti o sentință autoritară, pronunțându-se pentru sau împotriva planului de construcție. Totuși, aceasta decizie se va întemeia, în cel mai bun caz, pe baza unor estimări vagi; ea niciodată nu se va pune în practică pe fundamentul unui calcul valoric exact.

Economia statică este capabilă să se descurce fără calcule economice. Aici se repetă, din punct de vedere economic, mereu același lucru; iar, dacă am presupune că prima organizare a economiei socialiste statice se întemeiază pe ultimile rezultate ale unei economii libere, atunci ne-am putea eventual imagina o producție socialistă condusă rentabil și rațional. Dar acest lucru este posibil doar la nivelul imaginației. Făcând abstracție de faptul că o economie statică nu poate exista din cauza datelor conjuncturale ce se schimbă continuu, încât statica economică – chiar dacă necesară pentru gândirea și formarea noastră în domeniu – este doar o reprezentare mentală care nu corespunde nici unei situații reale, trebuie totuși să admitem că, în urma decalajelor ce apar în consum și implicit în producție, ca rezultat al compensării diferențelor de venituri, tranziția către socialism schimbă toate datele existente în așa măsură, încât racordarea la ultima fază a economiei de piață este imposibilă. Dar atunci avem în față panorama unei orânduiri socialiste ce plutește în derivă pe oceanul tuturor combinațiilor economice imaginabile, fără busola calculului economic.

Orice schimbare economică în societatea socialistă devine astfel o acțiune al cărei succes nu va putea fi estimat nici anticipativ, prin previziuni, nici constatat mai târziu, retrospectiv. Aici totul bâjbâie prin întuneric. Socialismul înseamnă eliminarea raționalității din economie.

—————————-

[2] Cuhel, Zur Lehre von den Bedürfnissen, Innsbruck, 1907, p. 198 ff

[3] Wieser, Uber den Ursprung und die Hauptgesetze des wirtschaftlichen Wertes, Wien 1884, p. 185 ff

[4] Mises, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel, München und Leipzig: Duncker & Humblot, 1912, p. 16 und die dort Zitierten.

[5] Gottl-Ottlilienfeld, Wirtschaft und Technik (Grundriss der Sozialökonomik. II Abteilung, Tübingen, 1914, p. 216

[6] Acest fapt a fost recunoscut și de Otto Neurath (Durch die Kriegswirtschaft zur Naturalwirtschaft, München 1919, p. 216 f). El afirmă că orice economie administrativă completă este în cele din urmă o economie naturală. “Socializarea, spune el, înseamnă promovarea economiei naturale.” Neurath trece pur și simplu cu vederea dificultățile irezolvabile ce iau amploare odată cu imposibilitatea calculului economic în societatea socialistă.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!