16. Informația, adevăr și fals

Teoria drepturilor de proprietate pe care am prezentat-o poate fi întrebuințată pentru a descurca ghemul încurcat de probleme complexe care gravitează în jurul chestiunilor legate de informație, adevăr și fals și de răspândirea acestei informații. Spre exemplu, are Smith dreptul de a tipări și a răspândi afirmația că „Jones este un mincinos”, sau că „Jones este un hoț condamnat”, sau că „Jones este un homosexual”? (Ceea ce ne interesează, din nou, este dreptul lui Smith, nu moralitatea, sau estetica exercitării de către el a acestui drept.) Există trei posibilități logice în legătură cu adevărul acestui fel de afirmații: (a) afirmația referitoare la Jones este adevărată; (b) afirmația este falsă și Smith știe că este falsă; sau, mai realist, (c) adevărul sau falsitatea afirmației aparțin unei zone neclare, care nu este cognoscibilă cu certitudine și cu precizie (de exemplu, în cazurile de mai sus, dacă cineva este sau nu un „mincinos” depinde de numărul și de gravitatea seriei de minciuni pe care le-a spus persoana respectivă și de pragul considerat definitoriu pentru categoria de „mincinos” – o chestiune în legătură cu care judecățile particulare este firesc să difere).

Să presupunem că afirmația lui Smith este întru totul adevărată. Pare limpede, în acest caz, că Smith are tot dreptul să tipărească și să răspândească afirmația. Într-adevăr, drepturile lui de proprietate îi permit să facă aceast lucru. Desigur, drepturile de proprietate ale lui Jones îi permit și lui să încerce, la rândul său, să respingă această afirmație. Actualele legi referitoare la calomnie fac ca acțiunea lui Smith să fie ilegală dacă este întreprinsă cu intenție „dușmănoasă”, chiar dacă informația ar fi adevărată. Dar, cu toate acestea, fără îndoială că legalitatea sau ilegalitatea nu ar trebui să depindă de motivația actorului, ci de natura obiectivă a acțiunii. Dacă o acțiune este obiectiv non-invazivă, atunci ea ar trebui să fie legală, indiferent de intențiile prietenoase sau dușmănoase ale actorului (deși acestea din urmă pot foarte bine să fie relevante pentru moralitatea acțiunii). Iar lucrul acesta se adaugă la dificultățile evidente legate de determinarea în sens legal a motivațiilor subiective ale individului pentru o anumită acțiune.

Cu toate acestea, cineva poate susține că Smith nu are dreptul să tipărească o asemenea afirmație, deoarece Jones are „dreptul la viață privată” (un drept „al omului”), pe care Smith nu are dreptul să-l încalce. Dar există într-adevăr un asemenea drept la viață privată? Cum este posibil așa ceva? Cum este posibil să existe un drept care să-l împiedice cu forța pe Smith să răspândească informația pe care o posedă? Fără îndoială că nu poate exista un astfel de drept! Smith este proprietarul propriului său corp și, prin urmare, are un drept de proprietate asupra deținerii cunoștințelor din interiorul capului său, printre care se numără și informațiile sale despre Jones. Așadar, el are dreptul suplimentar de a tipări și a răspândi aceste informații. Pe scurt, ca și în cazul „dreptului omului” la liberă exprimare, nu există nimic de felul unui drept la viață privată, cu excepția dreptului fiecărei persoane de a-și proteja proprietatea împotriva invaziilor. Singurul drept „la viață privată” este [122] dreptul fiecărui om de a-și proteja proprietatea împotriva invaziilor inițiate de alte persoane. Pe scurt, nimeni nu are dreptul să intre prin infracțiune în casa altcuiva, sau să asculte convorbirile telefonice ale altcuiva. Ascultarea convorbirilor telefonice este, firește, un delict, nu datorită vreunei invazii vagi și nedefinite a „dreptului la viață privată”, ci deoarece este o încălcare a dreptului de proprietate al persoanei care este urmărită.

În momentul de față, tribunalele fac o distincție între persoanele „publice”, despre care se consideră că nu au un drept la viață privată, care să le scutească de a fi menționate în presa publică – și persoanele private, despre care se consideră ca au un asemenea drept. Dar aceste distincții sunt, cu siguranță, eronate. Pentru liberal, fiecare persoană posedă drepturi identice asupra corpului și bunurilor pe care le găsește, le moștenește, sau le cumpără – și este ilegitim să facem distincții referitoare la drepturile de proprietate între un grup de oameni și altul. Dacă ar exista vreun fel de „drept la viață privată”, atunci simplul fapt de a fi menționat frecvent în presă (adică pierderi din trecut ale acestui „drept”) nu ar putea, în nici un caz, justifica despuierea totală a cuiva de acest drept. Nu! Singura alternativă firească este de a afirma că nimeni nu are un așa-zis „drept la viață privată”, sau un drept de a nu fi menționat în mod public; dar toți oamenii au dreptul să-și protejeze proprietatea împotriva invaziilor. Nimeni nu poate deține un drept de proprietate asupra informației din capul altcuiva.

În ultimii ani, documentele legate de cazul Watergate și de Pentagon au adus în prim plan întrebări referitoare la viața privată, la „privilegiile” ziariștilor și la „dreptul de a ști al publicului”. De exemplu, ar trebui, oare, ca un ziarist să aibă dreptul de a-și „proteja sursele de informație” la tribunal? Multă lume pretinde că ziariștii au un asemenea drept, făcând această afirmație (a) pe baza „privilegiilor” speciale de confidențialitate de care s-ar bucura, chipurile, ziariștii, avocații, doctorii, preoții și psihanaliștii și/sau (b) pe baza „dreptului publicului de a ști” și, prin urmare, pe dezideratul de maximizare a informației care se răspândește în presă. Cu toate acestea, ar trebui să fie limpede, de acum, că ambele afirmații sunt nefondate. În ce privește ultima afirmație, nici o persoană și nici un grup (deci nici „publicul”) nu au dreptul să știe nimic. Ei nu au nici un drept la informațiile pe care alți oameni le dețin și refuză să le răspândească. Într-adevăr, dacă un om posedă dreptul absolut la răspândirea informației din capul său, el posedă și dreptul corolar de a nu răspândi această informație. Nu există nici un „drept de a ști”; nu există decât dreptul celui care știe de a răspândi cunoștințele sale sau de a păstra tăcerea. De asemenea, nici o categorie profesională particulară, chiar dacă este vorba de ziariști sau de medici, nu poate pretinde nici un fel de drept deosebit la confidențialitate, care să nu fie deținut și de toți ceilalți. Drepturile la libertate și proprietate trebuie să fie universale.

Soluția la problema surselor de informare ale ziaristului constă, de fapt, în dreptul celui care știe – al oricui ar ști ceva – de a păstra tăcerea, de a nu răspândi informații, dacă nu dorește acest lucru. Astfel, nu doar ziariștii și medicii, [123] ci toată lumea are dreptul să-și protejeze sursele de informare, să păstreze tăcerea, la tribunal, sau în orice alt loc. Iar aceasta este, efectiv, cealaltă fațetă a monedei precedentelor noastre argumente împotriva puterii de a obliga pe cineva să se prezinte la tribunal. Nimeni nu ar trebui să fie silit să depună vreo mărturie, nici împotriva sa însuși (așa cum menționează al cincilea amendament [din Constituția SUA]), nici împotriva, sau pentru oricine altcineva. În toată această chestiune focarul răului este însăși obligativitatea de a depune mărturie.

Există, totuși, o excepție de la dreptul de a utiliza și a răspândi informația din capul nostru: anume, dacă ea a fost procurată de la altcineva, ca o proprietate condiționată, mai degrabă decât absolută. Astfel, să presupunem că Brown îi permite lui Green să-i facă o vizită acasă, unde îi arată o invenție pe care o ținuse până atunci secretă, dar numai cu condiția ca Green să nu facă publică această informație. În acest caz, Brown nu i-a acordat lui Green un drept absolut de proprietate asupra informației referitoare la invenția sa, ci unul condiționat păstrând pentru el însuși posesia puterii de a răspândi această informație. Dacă Green dezvăluie totuși cunoștințele sale despre invenție în ciuda acestei condiții, el încalcă dreptul rezidual de proprietate al lui Brown, de a răspândi informațiile despre invenție, devenind din acest motiv un hoț.

Încălcarea dreptului de copyright (conținut în sistemul de common law) este echivalentă cu încălcarea contractului și cu furtul de proprietate. Într-adevăr, să presupunem că Brown construiește o cursă de șoareci mai bună și o vinde la toată lumea, dar întipărește pe fiecare bucată vândută cuvintele „copyright Mr. Brown”. Ceea ce face el, în cazul acesta, este că vinde nu întregul drept de proprietate asupra fiecărei curse de șoareci, ci dreptul de a face cu ea orice, cu excepția vinderii ei sau a unei copii identice către altcineva. Dreptul de a vinde cursa de șoareci Brown a fost rezervat în perpetuitate de către Brown. Astfel încât, dacă Green, un cumpărător de curse de șoareci, vinde apoi curse de șoareci identice, aceasta reprezintă o încălcare a contractului și a dreptului de proprietate al lui Brown, deci este o acțiune susceptibiliă de urmărire în justiție pentru furt. Prin urmare, teoria noastră a drepturilor de proprietate include inviolabilitatea copyright-ului contractual.

O obiecție larg răspândită sună după cum urmează: în regulă, ar fi o fărădelege din partea lui Green să producă și să vândă cursa de șoareci [de tip] Brown; dar să presupunem că altcineva, Black, care nu a făcut nici un contract cu Brown, vede din întâmplare cursa de șoareci a lui Green și apoi trece la producerea și vânzarea de replici ale acesteia. De ce ar trebui el să fie urmărit în justiție? Răspunsul este că, exact ca și în cazul criticii pe care am făcut-o instrumentelor negociabile, nimeni nu poate dobândi un titlu mai cuprinzător de proprietate decât cel care a fost deja cedat sau vândut. Green nu deținea totalitatea drepturilor de proprietate asupra cursei sale de șoareci, conform contractului său cu Brown, ci numai toate drepturile cu excepția dreptului de a o vinde, sau de a vinde o replică a ei. Însă de aici rezultă că titlul de proprietate al lui Black asupra cursei de șoareci, proprietatea asupra ideilor din capul lui Black, nu poate fi mai mare decât cea de care se bucură Green [asupra ideilor din capul său] și, prin urmare, ar fi și el un violator al proprietății lui Brown, chiar dacă nu a încheiat el însuși efectiv nici un contract.

[124] Desigur, pot apărea anumite dificultăți legate de impunerea legală a dreptului de proprietate al lui Brown. Este vorba de faptul că, la fel ca în toate cazurile de presupus furt, sau ale altor delicte, orice acuzat este nevinovat până când i se dovedește vinovăția. Ar fi necesar ca Brown să dovedească faptul că Black (Green neridicând probleme) a avut acces la cursa de șoareci a lui Brown și nu a inventat el însuși această cursă, în mod independent. Prin natura lucrurilor, despre anumite produse (de exemplu despre cărți și picturi) este mai ușor de arătat că reprezintă produsele unice ale unor minți individuale decât despre altele (de ex. cursele de șoareci).1,*

Dacă, prin urmare, Smith are dreptul absolut de a răspândi informații despre Jones (continuăm să presupunem că este vorba de informații corecte) și are și dreptul corolar de a păstra tăcerea referitor la aceste informații, atunci, a fortiori, cu siguranță că el are și dreptul să meargă la Jones și să primească de la el o sumă de bani, în schimbul nerăspândirii respectivelor informații. Pe scurt, Smith are dreptul să-l „șantajeze” pe Jones. Ca în toate schimburile voluntare, ambele părți beneficiază de pe urma unui asemenea schimb: Smith primește bani, iar Jones primește serviciul nerăspândirii, de către Smith, a informației în legătură cu el, pe care nu dorește să o vadă ajungând în posesia altora. Dreptul la șantaj rezultă din dreptul general al fiecărei persoane asupra propriului său corp și asupra propriei sale informații, și al dreptului de a răspândi sau de a nu răspândi această informație. Cum ar putea fi contestat dreptul la șantaj?2

Mai mult, după cum a arătat în mod categoric profesorul Walter Block, din punct de vedere utilitarist consecințele proscrierii șantajului – de pildă ale împiedicării lui Smith de a-i vinde tăcerea sa lui Jones – vor fi de a-l încuraja pe Smith să răspândească informația pe care o deține, deoarece este împiedicat silnic de a-și vinde tăcerea. Rezultatul va fi o răspândire sporită a informației păguboase, astfel încât situația lui Jones se va deteriora de pe urma proscrierii șantajului, față de cea de care s-ar fi bucurat dacă șantajul ar fi fost permis.

Block scrie: „Ce anume este șantajul? Șantajul este oferta de a face o tranzacție; este oferta de a tranzacționa ceva, de regulă tăcerea, în schimbul altui bun, de regulă bani. Dacă oferta tranzacției de șantaj este acceptată, atunci șantajistul păstrează tăcerea, iar șantajatul îi plătește suma de bani convenită. Dacă oferta de șantaj este respinsă, atunci șantajistul își poate exercita dreptul de liberă exprimare, anunțând, sau dând eventual publicității secretul….

Singura diferență între bârfitor sau palavragiu și șantajist este că șantajistul se va abține de la a vorbi, în schimbul unei remunerații. Într-un fel, bârfitorul și palavragiul sunt mult mai răi decât șantajistul, deoarece șantajistul ne oferă, cel puțin, o posibilitate să-i închidem gura. Bârfitorul și palavragiul doar spionează și scuipă „sâmburii”. O persoană care are un secret se va afla într-o situație mult mai bună dacă secretul său va ajunge la urechea unui șantajist, dacă ajunge la cea a unui bârfitor sau a unui palavragiu. După cum am spus, în ultimul caz totul este pierdut. În cazul șantajistului, omul cu secretul nu poate decât să câștige, sau, cel puțin, nu va fi într-o situație mai rea. Dacă prețul solicitat de șantajist pentru tăcerea lui valorează mai puțin decât secretul, omul care dorește păstrarea secretului va plăti, acceptând pe cel mai mic dintre cele două rele. El va câștiga diferența existentă pentru el între valoarea secretului și prețul șantajistului. Informația nu va fi făcută publică decât în cazul în care șantajistul cere mai mult decât valorează secretul. Dar, în cazul acesta, omul cu secretul nu va fi într-o situație mai rea de pe urma șantajistului, decât ar fi fost de pe urma bârfitorului înveterat….Este, prin urmare, cu adevărat dificil să ne explicăm lumina extrem de rea în care este pus șantajistul, cel puțin în comparație cu bârfitorul, care de regulă este trecut cu vederea, fiind cel mult ușor disprețuit.”3

Mai există și alte probleme, mai puțin importante, în legătură cu scoaterea în afara legii a contractelor de șantaj. În cazul de mai sus, să presupunem că, în loc ca Smith să i se adreseze lui Jones cu o ofertă de păstrare a tăcerii, Jones aude despre informația lui Smith și despre intenția sa de a o da publicității și i se adresează el acestuia din urmă, cu oferta de a-i cumpăra tăcerea. Oare ar trebui să fie ilegal contractul acesta? Și, dacă da, de ce? Dar, dacă oferta lui Jones ar trebui să fie legală iar a lui Smith ilegală, oare ar trebui să fie ilegal ca Smith să refuze oferta lui Jones, iar apoi să ceară mai mulți bani, în schimbul tăcerii sale? Sau, încă, ar trebui să fie ilegal ca Smith să-i dea de știre în mod discret lui Jones că deține informația respectivă și că are intenția să o tipărească, pentru ca apoi să-l lase pe Jones să facă oferta propriu zisă? Dar cum ar putea fi considerată ilegală această simplă anunțare în avans a lui Jones? N-ar putea fi ea socotită un simplu act de curtoazie față de acesta? Nisipurile devin din ce în ce mai mișcătoare, iar argumentele pentru scoaterea în afara legii a contractelor de șantaj – îndeosebi cele avansate de liberali, care cred în drepturile de proprietate – devin tot mai fragile.

Desigur că, dacă Smith și Jones încheie un contract de șantaj, iar apoi Smith îl încalcă, tipărind informația în ciuda înțelegerii, atunci Smith [126] a furat proprietatea lui Jones (banii acestuia) și poate fi urmărit în justiție, ca și în cazul oricărui alt hoț care a comis o agresiune împotriva drepturilor de proprietate ale cuiva, prin încălcarea unui contract. Dar aceasta nu este ceva specific contractelor de șantaj.

Așadar, atunci când are în vedere sistemul de drept al unei societăți libere, liberalul trebuie să-i privească pe oameni ca acționând, la fiecare moment, în cadrul general al drepturilor absolute de proprietate și al condițiilor din lumea înconjurătoare. În cazul fiecărui schimb, la fiecare contract pe care îl fac, ei consideră că, în urma efectuării schimbului, se vor afla într-o situație mai bună. Astfel, toate aceste contracte sunt „productive”, prin aceea că îi pun pe oameni, cel puțin prospectiv, într-o situație mai bună. Și bineînțeles că toate aceste contracte voluntare sunt legitime și licite într-o societate liberă.4

Am afirmat, prin urmare, legitimitatea (sau dreptul) lui Smith de a răspândi informații despre Jones, de a păstra tăcerea asupra informațiilor acestea, sau de a încheia un contract cu Jones prin care acesta își comercializează tăcerea. Am presupus, până aici, că informațiile lui Smith sun corecte. Să presupunem, însă, că ele sunt false și că Smith este la curent cu lucrul acesta (cazul cel mai „rău”). Are Smith dreptul să răspândească informații false despre Jones? Pe scurt, ar fi oare „defăimarea” și „calomnia” ilegale într-o societate liberă?

Se ridică din nou problema cum ar putea fi posibil așa ceva? Smith posedă un drept de proprietate asupra ideilor și opiniilor din propriul său cap; el are, deasemenea, dreptul de proprietate de a tipări orice dorește și de a răspândi tipăritura** El are dreptul de proprietate de a spune că Jones este un „hoț”, chiar dacă știe că lucrul acesta este fals – și de a tipări și de a vinde această declarație. Ideea contrară, care este actualul temei pentru a desemna defăimarea (în special când este vorba despre afirmații false) și calomnia drept ilegale, este că omul posedă un „drept de proprietate” asupra propriei sale reputații, că falsurile lui Smith dăunează acestei reputații și că, pentru acest motiv, defăimările lui Smith reprezintă încălcări ale dreptului de proprietate al lui Jones asupra reputației sale și trebuie considerate ilegale. Numai că, din nou, la o privire mai atentă, această teorie se dovedește eronată. Într-adevăr, după cum am văzut, fiecare om este posesorul propriului său corp; el posedă un drept de proprietate asupra propriului său cap și asupra propriei sale persoane. Dar, dacă fiecare om este proprietarul minții sale, el nu poate, prin urmare, să fie proprietarul minții vreunei alte persoane. Însă „reputația” lui Jones nu este nici o entitate fizică, nici ceva conținut în interiorul său, sau întipărit pe suprafața propriei sale persoane. „Reputația” lui Jones nu este decât o funcție de atitudinile și convingerile subiective înconjurătoare, care sunt conținute în mințile altor oameni. Dar, dacă acestea nu sunt decât convingeri existente în mințile altora, Jones nu poate, sub nici o formă, să le posede și să le controleze în mod legitim. Jones nu poate avea nici un drept de proprietate asupra convingerilor și a minților altor oameni.

[127] Să vedem, de fapt, care sunt implicațiile credinței în dreptul de proprietate la „reputația” cuiva. Să presupunem că Brown și-a produs capcana sa de șoareci și că Robinson confecționează apoi una mai bună. Acum „reputația” lui Brown de excelență în domeniul curselor de șoareci va scădea rapid, pe măsură ce consumatorii își schimbă atitudinea și sursa de aprovizionare, preferând să cumpere produsul lui Robinson. Oare nu putem spune, în cazul acesta, pe baza principiului subiacent teoriei „reputației”, că Robinson a adus atingere reputației lui Brown – și nu putem, așadar, să-i interzicem prin lege lui Robinson de a mai rivaliza cu Brown? Dacă nu, de ce nu? Sau ar trebui să fie ilegal ca Robinson să-și facă reclamă, pentru a spune lumii că produsul său este mai bun?5 De fapt, cu siguranță că atitudinile și ideile subiective ale oamenilor despre o persoană sau produsele sale vor fluctua necontenit și, prin urmare, este imposibil ca Brown să-și stabilizeze reputația pe cale coercitivă; și ar fi cu siguranță imoral și agresiv față de drepturile de proprietate ale celorlalți să încerce. Este, prin urmare, agresiv și criminal să se scoată în afara legii atât rivalii cuiva, cât și defăimările mincinoase, răspândite cu privire la produsul cuiva.

Bineînțeles că putem conveni imediat asupra grosolanei imoralități care este răspândirea de defăimări false despre o altă persoană. Dar trebuie, cu toate acestea, să afirmăm dreptul legal al oricui de a face acest lucru. Din punct de vedere pragmatic, și de această dată situația poate să se întoarcă în favoarea persoanei defăimate. Într-adevăr, în situația actuală, când calomniile false sunt ilegale, oamenii de rând tind să creadă că toate relatările defavorabile răspândite despre diferite persoane sunt adevărate, „altfel i-ar da în judecată pe calomniatori”. Situația aceasta creează o discriminare în defavoarea săracilor, deoarece oamenii mai săraci tind să depună mai puține plângeri împotriva defăimătorilor. Astfel, reputațiile oamenilor mai săraci, sau mai puțin avuți, sunt susceptibile de a suferi mai mult acum, când defăimarea este interzisă, decât dacă ar fi legală. Într-adevăr, într-o societate liberală, deoarece toată lumea ar ști că relatările false sunt legale, ar exista mult mai mult scepticism din partea publicului cititor și ascultător, care ar solicita mult mai multe dovezi și ar crede mai puține relatări defavorabile decât în prezent. Mai mult, actualul sistem discriminează în defavoarea săracilor și în alt fel. Într-adevăr, în prezent este restricționată și propria lor exprimare, deoarece este mai puțin probabil ca ei să răspândească informații adevărate dar defavorabile [128] despre cei bogați, de teamă că se vor vedea târâți în procese de calomnie costisitoare. Prin urmare, interzicerea legală a defăimării le dăunează persoanelor cu mijloace limitate în două feluri: făcându-le mai susceptibile să cadă pradă calomniilor și împiedicând răspândirea de informații adevărate despre cei bogați.

În fine, dacă oricine are dreptul de a răspândi defăimări mincinoase despre oricine altcineva, atunci, a fortiori, el are desigur și dreptul de a răspândi acel mare număr de afirmații care se află în reguinea de incertitudine, în care nu este limpede sau sigur dacă afirmațiile respective sunt adevărate sau false.

1 Despre distincția legală și filosofică fundamentală între patente și copyright-uri, a se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, vol. 2, pp. 652-60. De asemenea, Murray N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 71-75. Pentru exemple de invenții independente ale unui același produs, a se vedea Colum Gillfillan, The Sociology of Invention, Chicago, Follett Press, 1935, p. 75.

* N.tr.: Pentru o critică viguroasă a ideii de proprietate asupra informației și a ideilor de proprietate intelectuală derivate din ea, a se vedea online Stephan N. Kinsella, „Against Intellectual Property”. Kinsella arată că singura proprietate care poate fi protejată legal, în conformitate cu principiul de homesteading, este cea asupra corpului și a obiectelor tangibile dobândite prin apropriere originară, transferuri pașnice sau producție. Acestea pot fi liber structurate, în limitele respectării egalei libertăți a celorlalți, ceea ce exclude orice așa-zise drepturi asupra informației. Altminteri, ar rezulta că ideile, descoperirile, sau „invențiile” lui X anulează cumva drepturile de proprietate prealabile ale lui Y. Astfel, în exemplul cursei de șoareci, dacă cineva poate copia cursa de șoareci fără a încheia nici un contract restrictiv prealabil și fără a încălca proprietatea tangibilă a cuiva, Brown („inventatorul”) nu are nici un drept de a-l opri. Într-adevăr, nu este nevoie de „un drept mai mare decât al cumpărătorului” (Green) asupra cursei de șoareci, cum greșit sugerează Rothbard, ci de faptul că, spre deosebire de cumpărător, imitatorul (Black) nu a acceptat să renunțe la drepturile sale prealabile, de a-și structura oricum dorește proprietatea, inclusiv în forma oricărei curse de șoareci – și de a comercializa rezultatul. Simplul fapt că Brown desoperă un mod specific de a-și structura proprietatea sa nu limitează dreptul preexistent al celorlalți de și-o structura pe a lor la fel. Este adevărat că inovatorul Brown poate condiționa prezentarea sau vânzarea către Green de semnarea unei clauze, prin care cel din urmă se angajează să-i plătească celui dintâi o anumită sumă dacă survine o anumită situație specificată. Dar aceasta nu are nimic de a face cu vreun drept „rezidual” al lui Brown asupra vreunei informații, ci este o simplă tranzacție condiționată. Același raționament face irelevantă distincția între patente și copyright-uri, conform căreia primele s-ar referi la descoperiri care pot fi făcute de multiple persoane independent, iar ultimele la „invenții unice”, care n-ar putea fi decât copiate. Esențialul este că oricine are dreptul să-și structureze sau formateze proprietatea oricum dorește și acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum își gestionează alții proprietatea lor, în absența unui contract de cedare a sa. Rezultă imediat nulitatea de drept a tuturor presupuselor „drepturi intelectuale”, inclusiv a așa-ziselor „drepturi” ale lui Brown „asupra ideilor din capul lui Black”. Dacă am admite totuși, de dragul discuției pur academice, invocarea genezei acestor idei din capul lui Black, ca fundament pentru o distincție fără consecințe juridice, ar rezulta că trebuie stabilit dacă ideile din capul lui Black sunt rezultatul ideilor din capul lui Green, sau ar fi ajuns oricum acolo (în care caz argumentul „mărimii excedentare” cade). Dar aceasta este în sine o sarcină imposibilă, neexistând criterii obiective pentru a stabili contrafactual ce ar fi existat în capul cuiva, dacă istoria ar fi fost alta.

2 Atunci când am meționat prima oară pe scurt dreptul la șantaj, în Man, Economy, and State, vol. 1, p. 443, n. 49, am fost asaltat cu o furtună de reacții abuzive, din partea unor critici care se pare că socoteau că susțin moralitatea șantajului. Este, din nou, vorba despre o nereușită de a face distincția fundamentală între legitimitatea unui drept și moralitatea, sau estetica exercitării acelui drept.

3 Walter Block, „The Blackmailer as Hero”, Libertarian Forum, December, 1972, p. 3. A se vedea și versiunea din Block, Defending the Undefendable, New York, Fleet Press, 1976, pp 53-54. [A se vedea și versiunea online în limba română, apărută sub titlul În apărarea indezirabililor, la www.misesromania.org – n.tr.]

4 Pentru o critică a argumentului profesorului Robert Nozick în favoarea scoaterii în afara legii (sau a restricționării) contractelor de șantaj, a se vedea pp. 248-50, mai jos.

** N.tr.: Să observăm, în prelungirea celor spuse după nota 1 de mai sus, că a doua afirmație nu depinde de prima, fiind chiar incompatibilă cu ea: este vorba, de fapt, de dreptul lui Smith de a-și structura oricum dorește proprietatea tangibilă non-agresiv dobândită. Orice încercare de a limita acest drept în funcție de mersul ideilor din capul lui Smith ar încălca, de fapt, drepturile sale anterioare. În plus, datorită lipsei criteriilor obiective pentru a stabili cauzalitatea ideilor din capul lui Smith, limitarea nu s-ar putea face decât pe criterii arbitrare, ad-hoc.

5 Sau, pentru a mai lua un exemplu, să presupunem că Robinson publică o scrisoare de consiliere a investitorilor, în care își exprimă opinia că acțiunile unei anumie corporații sunt nesănătoase și probabil vor intra în declin. Drept rezultat al acestui sfat, prețul acțiunilor scade. Opinia lui Robinson a „deteriorat” reputația corporației și i-a „păgubit” pe acționarii ei, prin scăderea prețului, datorată scăderii încrederii investitorilor de pe piață. Oare ar trebui interzise prin lege sfaturile lui Robinson din acest motiv? Sau, pentru a lua încă un exemplu, A scrie o carte; B face o recenzie cărții, în care scrie că nu este bună, rezultatul fiind o „deteriorare” a reputației lui A și un declin al vânzărilor cărții, precum și al veniturilor lui A. Oare ar trebui, din acest motiv, să fie interzise prin lege toate recenziile negative? Dar acestea sunt implicațiile logice ale argumentului „proprietății asupra reputației”! Îi sunt îndatorat lui Williamson M. Evers pentru exemplul referitor la acțiunile bursiere.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!