14. Copiii și drepturile lor

Am stabilit în capitolele precedente dreptul de proprietate al fiecărui om asupra propriei sale persoane și asupra pământului virgin pe care îl găsește și îl transformă cu ajutorul muncii sale – și am arătat că, pornind de la aceste două principii, putem deduce întreaga structură a drepturilor de proprietate, asupra tuturor tipurilor de bunuri. Printre acestea se numără bunurile pe care omul le dobândește prin schimb, sau prin daruri și moșteniri voluntare.

Rămâne însă de discutat cazul dificil al copiilor. Dreptul la proprietate de sine (self-ownership) al fiecărui om a fost stabilit pentru adulți, pentru proprietarii de sine naturali, care trebuie să-și întrebuințeze mințile, pentru a-și determina și a-și urmări obiectivele lor proprii. Pe de altă parte, este limpede că un copil nou-născut nu este, în nici o accepțiune naturală, un proprietar de sine actual, ci, mai degrabă, un proprietar de sine potențial.1 Dar lucrul acesta pune o problemă serioasă: oare când, sau în ce fel dobândește copilul aflat în creștere dreptul său natural la libertate și la proprietate de sine? Se întâmplă lucrul acesta treptat, sau deodată? La ce vârstă? Și de ce criterii dispunem pentru a certifica această trecere, sau tranziție?

Sâ începem de la copilul nenăscut. Ce drept de proprietate asupra fetusului au părințiii, sau, mai degrabă, mama? Să observăm, pentru început, că poziția conservatorilor catolici a fost, în general, prea repede respinsă. Această poziție susține că fetusul este o persoană vie și că, prin urmare, avortul reprezintă o acțiune criminală, care trebuie, ca atare, scoasă în afara legii, ca orice altă crimă. Replica obișnuită [a susținătorilor legitimității legale a avorturilor – n.tr.] constă, pur și simplu, în a desemna nașterea ca fiind începutul vieții de ființă umană înzestrată cu drepturi naturale, inclusiv cu dreptul de a nu fi asasinată; înainte de naștere, afirmă acest contra-argument, copilul nu poate fi considerat o persoană vie. Numai că răspunsul catolic, conform căruia fetusul este viu și este o persoană a cărei potențialitate este iminentă, se apropie – în felul său – îngrijorător de mult de teza generală, conform căreia motivul pentru care nu este legitim să se agreseze un nou născut este că el este un potențial adult. Deși nașterea reprezintă, într-adevăr, linia corectă de demarcație, formularea obișnuită face din ea o linie de demarcație arbitrară [deoarece argumentul invocat în favoarea ei se aplică și fetusului nenăscut – n.tr.] – și ea este lipsită de un fundament rațional suficient de ancorat în teoria proprietății de sine.

[98] Justificarea adecvată pentru analiza avortului este dreptul absolut al fiecărui om la proprietate de sine. Acesta implică imediat că fiecare femeie se bucură de un drept absolut asupra propriului ei corp, că ea posedă controlul absolut asupra corpului ei și asupra a tot ce conține acesta. Aici se găsește și fetusul. Majoritatea fetușilor se află în pântecele mamei lor deoarece mama consimte la această situație. Dar fetusul se găsește acolo datorită consimțământului nesilit al mamei. Dacă mama ar decide că ea nu îl mai dorește acolo pe fetus, atunci acesta devine un “invadator” parazitar al corpului ei – și mama este întru totul îndrituită să-l expulzeze pe acest invadator de pe proprietatea ei. Avortul nu ar trebui privit ca “asasinarea” unei persoane vii, ci ca expulzarea unui invadator nedorit din corpul mamei.2 i Toate legile care îngrădesc sau interzic avortul constituie, prin urmare, încălcări ale drepturilor mamelor.

S-a ridicat obiecția că, deoarece mama o consimțit de la început la concepția fetusului, ea a “contractat”, prin urmare, raportul în care se află cu acesta și nu poate “încălca” acest contract provocând un avort. Dar există numeroase obiecții împotriva acestei doctrine. În primul rând, după cum vom vedea mai jos, o simplă promisiune nu este un contract care poate fi impus cu forța: contractele nu pot fi legitim impuse decât atunci când încălcarea lor implică un furt implicit – și este evident că aici nu se poate aplica un asemenea argument. În al doilea rând, este evident că în acest caz nu avem de-a face cu nici un “contract”, deoarece fetusul (ovulul fertilizat?) nu poate fi în nici un caz considerat o entitate capabilă de a încheia conștient contracte voluntare. Iar în al treilea rând, după cum am văzut mai sus, un aspect esențial al teoriei liberale constă în inalienabilitatea voinței și, prin urmare, în nepermisibilitatea impunerii contractelor voluntare de sclavie. Chiar dacă ar fi fost în acest caz vorba de un “contract”, prin urmare, el nu poate fi impus cu forța legii, deoarece voința mamei este inalienabilă și ea nu poate fi în mod legitim aservită purtării și nașterii unui prunc, împotriva voinței sale.ii

Un alt argument al adversarilor avorturilor este că fetusul este o ființă umană vie și se bucură, de aceea, de toate drepturile ființelor umane. În regulă; haideți să admitem, de dragul discuției, că fetușii sunt ființe umane – sau, mai corect, ființe umane potențiale – și că se bucură, de aceea, de toate drepturile omului. Dar care om, ni se va permite să întrebăm, are dreptul să paraziteze coercitiv în mod deliberat corpul unei gazde care nu îl dorește. Este limpede că nici un om deja născut nu are un asemenea drept și, prin urmare, a fortiori nici fetusul nu poate avea acest drept.iii

[99] Adversarii avorturilor formulează, de regulă, argumentul precedent prin invocarea “dreptului la viață” al fetusului, ca și pe cel al oamenilor deja născuți. Nu am utilizat acest concept în această lucrare, datorită ambiguității sale și datorită faptului că orice drepturi efective implicate de utilizarea lui sunt incluse în conceptul de “drept la proprietate de sine” – dreptul fiecărui om la a nu-și vedea agersată propria persoană. Chiar și Profesoara Judith Thomson, care, în analiza pe care o face problemei avortului, încearcă – în mod inconsecvent – să păstreze conceptul de “drept la viață”, împreună cu dreptul fiecărui om asupra propriului său corp, arată cu luciditate deficiențele și erorile doctrinei “dreptului la viață”:

“Conform anumitor opinii, a avea un drept la viață implică a avea dreptul să ți se dea cel puțin acel minimum de care este nevoie pentru ca omul să-și continuie viața. Dar ce facem dacă ceea ce constituie efectiv acest minimum, de care are nevoie omul să-și continuie viața, este ceva la care el nu are nici un drept să i se dea. Chiar dacă m-am îmbolnăvit de moarte și singurul lucru care îmi poate salva viața este atingerea mâinii reci a lui Henry Fonda pe fruntea mea înfierbântată, totuși nu am nici un drept să mi se asigure atingerea mâinii reci a lui Henry Fonda pe fruntea mea înfierbântată. Ar fi extraordinar de frumos din partea lui Henry Fonda să vină cu avionul de pe Coasta de Vest [a SUA] ca să mi-o ofere….Dar eu nu am nici un drept ca cineva să facă acest lucru pentru mine, indiferent despre cine ar fi vorba.”

Pe scurt, este nepermisibil să interpretăm termenul “drept la viață” în sensul că i-ar conferi cuiva vreun drept susceptibil de a fi impus cu forța ca altcineva să-i susțină acea viață. În terminologia noastră, o asemenea pretenție ar constitui o încălcare nepermisibilă a dreptului celeilalte persoane la proprietate de sine. Sau, după cum convingător explică profesoara Thomson, “a avea un drept la viață nu garantează nici dreptul de a ni se da spre utilizare corpul altei persoane, nici dreptul de a ni se permite utilizarea neîntreruptă a acelui corp – chiar dacă avem nevoie de el pentru însăși prezervarea vieții noastre”.3

Să presupunem acum că s-a născut copilul. Ce urmează? Pentru început, putem spune că părinții – sau mai degrabă mama, care este singurul părinte vizibil cert – în calitate de creatori ai copilului, devin proprietari ai săi. Un nou-născut nu poate fi un posesor efectiv de sine în nici un sens. De aceea, proprietarii copilului ar putea fi fie mama, fie o altă persoană, sau alte persoane; dar, a spune că o terță parte poate pretinde că este “proprietara” copilului, ar însemna să-i acordăm acelei terțe părți dreptul de a smulge cu forța copilul de la proprietarul său natural în virtutea principiului de “homesteading” (apropriere originară), care este mama. Prin urmare mama este proprietarul natural și legitim al copilului – și orice tentativă de a îl prelua pe acesta cu forța constituie o încălcare a dreptului ei de proprietate.

[100] Dar cu siguranță că mama sau părinții nu pot primi proprietatea copilului în proprietate alodială absolută, deoarece aceasta ar implica ciudata situație în care un adult de cincizeci de ani ar rămâne în jurisdicția absolută și indisputabilă a unui părinte de șaptezeci de ani. Prin urmare, dreptul parental de proprietate trebuie limitat în timp. Dar el trebuie limitat și în natură, deoarece ar fi cu siguranță grotesc ca un liberal care crede în dreptul de proprietate de sine să susțină dreptul unui părinte de a-și ucide sau de a-și tortura proprii copii.

Trebuie, prin urmare, să admitem că, încă de la naștere, dreptul de proprietate al părinților nu este absolut, ci este de felul dreptului unui curator, sau al unui administrator. Pe scurt, îndată ce fiecare copil se naște și, prin urmare, nu mai este conținut în corpul mamei sale, el posedă dreptul la proprietate de sine, în virtutea faptului de a fi o entitate separată și un potențial adult.iv Trebuie, prin urmare, să fie ilegal și să se considere o încălcare a drepturilor copilului ca părintele să comită agresiuni împotriva persoanei sale, prin mutilarea, torturarea, asasinarea lui, etc. Pe de altă parte, conceptul însuși de “drepturi” este unul “negativ”, delimitând sfera de acțiune a fiecărui om, în care nu se poate amesteca în mod legitim nimeni altcineva. Nici un om nu poate avea, așadar, “dreptul” de a sili pe altcineva să comită o acțiune “pozitivă”, deoarece, în cazul acesta, constrângerea încalcă dreptul la libertatea persoanei sau a proprietății individului care este constrâns. Astfel, putem afirma că omul are un drept la proprietatea lui (adică de a nu i se invada proprietatea), dar nu putem spune că cineva are “dreptul” la un “salariu de supraviețuire”, deoarece aceasta ar însemna că cineva ar fi silit să îi furnizeze un asemenea salariu, iar aceasta ar încălca drepturile de proprietate ale persoanelor supuse coerciției. Ca un corolar, aceasta înseamnă că, într-o societate liberă, nici un om nu poate fi împovărat cu obligația legală de a face ceva pentru un altul, deoarece aceasta ar fi o încălcare a drepturilor celui dintâi; singura obligație legală pe care o are un om față de altul este de a-i respecta drepturile.v

Dacă aplicăm teoria noastră părinților și copiilor, rezultă că părintele nu are dreptul de a-și agresa copiii, dar și că părintele nu ar trebui să aibă obligația legală de a-și hrăni, îmbrăca, sau educa copiii, deoarece aceste obligații ar implica silirea părintelui să întreprindă anumite acțiuni pozitive, ceea ce l-ar deposeda de drepturile sale. Prin urmare, părintele nu are dreptul de a-și asasina sau de a-și mutila copilul și este drept ca legea să-i interzică să facă aceste lucruri. Dar părintele ar trebui să aibă dreptul legal de a nu-și hrăni copilul, adică de a-l lăsa să moară.4 Prin urmare, legea nu poate constrânge în mod legitim un părinte să-și hrănească copilul, sau să-l mențină în viață.5 (Din nou, [101] dacă părintele are sau nu o obligație morală, mai degrabă decât o obligație legală de a-și menține copilul în viață, este o întrebare complet diferită.) Această regulă ne permite să rezolvăm o serie de probleme dificile, cum ar fi: trebuie oare un părinte să aibă dreptul să lase un copil diform să moară (de exemplu prin a nu-l hrăni)?6 Bineînțeles că răspunsul este din nou afirmativ, fiind derivat a fortiori din dreptul mai general de a lăsa orice copil, fie că el este diform sau nu, să moară.vi (Deși, după cum vom vedea mai jos, într-o societate liberală existența unei piețe libere pentru nou-născuți ar aduce la un minimum cazurile de “neglijență” de felul acesta).

Teoria noastră ne permite să analizăm cazul doctorului Kenneth Edelin, de la Boston City Hospital, care a fost condamnat pentru crimă în 1975, deoarece a lăsat un fetus să moară (bineînțeles, la dorința mamei), după executarea unui avort. Dacă părinții au un drept legal de a lăsa copilul să moară, atunci a fortiori ei au același drept epntru fetușii extra-uterini. În mod similar, într-o lume viitoare, în care bebelușii s-ar putea naște în dispozitive extra-uterine (“tuburi de testare”), părinții ar avea, din nou, dreptul legal de a “scoate din priză cablul de alimentare”, lăsând fetusul să moară, sau, mai curând, de a refuza să plătească continuarea alimentării cu curent electric.vii

Să examinăm acum implicațiile doctrinei după care părinăii ar trebui să aibă o obligație legală de a-și menține copiii în viață. Argumentul în favoarea acestei obligații conține două componente: faptul că părinții au creat copilul printr-un act deliberat, liber consimțit; și faptul că, temporar, copilul este neajutorat și nu este un proprietar de sine.7 Dacă analizăm, pentru început, argumentul bazat pe neajutorare, atunci putem face observația de ordin general că este o eroare, din punct de vedere filosofic, să se susțină că nevoile lui A impun în mod legitim obligații coercitive asupra lui B, în vederea satisfacerii acestor nevoi. În primul rând, în acest caz ar fi încălcate drepturile lui B. În al doilea rând, dacă despre un copil neajutorat se poate spune că impune obligații legale asupra altcuiva, de ce tocmai asupra părinților – și nu asupra altor oameni? Ce au de-a face părinții cu toate acestea? Bineînțețeles că răspunsul este că ei sunt creatorii copilului, ceea ce ne aduce la al doilea argument – argumentul bazat pe creație.viii

[102] Dacă luăm, așadar, în considerație argumentul creației, aceasta elimină imediat orice fel de obligație a mamei de a menține în viață un copil care a rezultat dintr-o acțiune de viol, deoarece o asemenea acțiune nu a fost liber consimțită [de victimă]. Este de asemenea eliminată orice obligație de felul acesta care i-ar reveni vreunui părinte vitreg, adoptiv, sau vreunui protector care nu a participat cu nimic la crearea copilului.ix

Mai mult, dacă creația atrage după sine obligația de a îngriji copilul, de ce ar înceta această obligație atunci când copilul devine adult? După cum afirmă Evers:

Părinții continuă să fie creatorii copilului, [așa că] de ce să nu fie ei obligați să susțină copilul în perpetuitate? Este adevărat că acesta nu mai este neajutorat; dar neajutorarea (după cum am arătat mai sus) nu constituie în sine o cauză generatoare de obligativitate legală. Dacă situația de a fi creatorul altcuiva este motivul obligativității și dacă această situație se prelungește, de ce nu s-ar prelungi și obligativitatea?8 x

Și ce se va întâmpla peste câteva zeci de ani, când vreun om de știință va deveni capabil de a crea viață umană în laborator? În acest caz “creatorul” este omul de știință. Trebuie să aibă și el obligația legală de a menține copilul în viață? Să presupunem, în plus că este vorba de un copil diform și bolnav, cu aspect aproape inuman; contină omul de știință să fie legat printr-o obligație legală să mențină copilul în viață? Și dacă da, ce cantitate din resursele sale – timp, energie, bani, bunuri de capital – trebuie să fie solicitate legal în vederea menținerii în viață a copilului? Unde încetează obligația aceasta și după ce criteriu?

Întrebarea aceasta, referitoare la resurse, este, de asemenea, direct relevantă în cazul părinților naturali. După cum subliniază Evers: “Să considerăm cazul unor părinți săraci, care au un copil care se îmbolnăvește. Boala este suficient de gravă pentru ca părinții să trebuiască să moară de foame pentru a procura îngrijirea medicală necesară menținerii copilului în viață. Sunt părinții obligați să scadă calitatea propriei lor vieți chiar și până la pragul auto-condamnării la moarte, în vederea ajutorării copilului?9

Iar dacă nu, adăugăm noi, care este pragul începând de la care încetează obligația legală a părinților? Și conform cărui criteriu? Evers continuă: “Unii ar putea dori să susțină că părinții nu datorează [copilului] decât grija minimală medie necesară pentru a-l menține în viață (căldură, adăpost, hrană). Însă, dacă se adoptă linia obligativității, pare ilogic – având în vedere marea varietate a calităților și caracteristicilor umane – să se lege obligativitatea de patul lui Procust al mediei tuturor oamenilor.10 xi

[103] Un argument răspândit susține că acțiunea voluntară a părinților a creat un “contract”, prin care părinții sunt obligați să acorde îngrijiri copilului. Dar această poziție (a) ar implica și presupusul “contract” cu fetusul, care ar interzice avortul; și (b) s-ar lovi de toate dificultățile legate de teoria contractului pe care le-am analizat mai sus.xii

În fine, după cum arată Evers, să considerăm cazul unei persoane care salvează în mod voluntar un copil dintr-un incendiu în care mor părinții copilului. Într-un sens cât se poate de literal, salvatorul l-a adus la viață pe copil; rezultă din aceasta că că el are obligația legală, susceptibilă de a fi impusă cu forța, de a-l menține pe copil în viață de acum înainte? Oare nu ar constitui aceasta o “servitute involuntară montruoasă, căreia îl condamnăm pe salvator să-i cadă victimă?”11 Și dacă aceasta este situația salvatorului, de ce nu ar fi și a părintelui natural?xiii

Așadar mama devine, la naștere, “curatorul-proprietar” al copilului, fiind obligată legal numai să nu agreseze persoana acestuia, deoarece copilul are potențialul de a deveni proprietar-de-sine. În afară de aceasta, câtă vreme copilul locuiește acasă, el trebuie, în mod necesar, să fie în jurisdicția părinților, deoarece locuiește pe o proprietate care aparține acestor părinți. Evident că părinții au dreptul de a stabili reguli de utilizare a casei și a proprietății lor, valabile pentru toate persoanele (indiferent dacă sunt copii sau nu), care locuiesc în casa respectivă.

Dar când vom spune că ia sfârșit această jurisdicție asupra copilului a părintelui custode? Cu siguranță că orice vârstă anume (21, 18 ani, sau oricare alta) nu poate fi decât complet arbitrară. Soluția aceastei probleme spinoase o dau drepturile de proprietate ale părinților asupra casei lor. Într-adevăr, copilul deține totalitatea drepturilor de proprietate de sine din momentul în care demonstrează concret că le are în mod natural – pe scurt, din momentul în care pleacă, sau “fuge” de acasă. Indiferent de vârstă, trebuie să-i acordăm fiecărui copil dreptul absolut de a fugi de acasă și de a-și găsi noi părinți adoptivi, care să dorească să îl adopte în mod voluntar, sau de a încerca să supraviețuiască pe cont propriu. Părinții pot încerca să-l convingă pe copilul fugit să se întoarcă, dar a-l forța sau a-l sili să se întoarcă ar constitui o înrobire și o agresiune total nepermise împotriva dreptului său de proprietate de sine. Dreptul absolut al copilului de a fugi constituie expresia ultimă a dreptului său la proprietate de sine, indiferent de vârstă.xiv

Urmează că dacă un părinte poate fi proprietarul copilului său (în cadrul stabilit de non-agresiune și de libertatea copilului de a fugi de acasă), el poate transfera acest drept și către altcineva. El poate oferi copilul spre adopție, sau poate vinde drepturile asupra copilului, printr-un contract voluntar. Pe scurt, trebuie să recunoaștem faptul că societatea pur liberală se va bucura de o înfloritoare piață de copii. La o privire superficială, aceasta sună monstruos și inuman. Dar o analiză mai atentă ne va arăta că o asemenea piață este mai omenoasă. Într-adevăr, [104] trebuie să recunoaștem că există și în prezent o piață de copii, dar că, deoarece statul interzice vânzarea lor în schimbul unui preț [bănesc], părinții nu pot, actualmente, decât să își dea copiii gratuit, către o agenție autorizată de adopții.12 Aceasta înseamnă că în prezent avem, într-adevăr, o piață de copii, dar că statul impune un control al prețurilor maxime la nivelul zero, restricționând piața la câteva agenții privilegiate și, de aceea, monoploliste. Rezultatul a fost o piață tipică pe care prețul bunului este menținut de stat cu mult mai jos decât prețul de piață liberă: un enorm “deficit” la bunul respectiv. Cererea de nou-născuți și de copii este, de obicei, cu mult mai mare decât oferta și, de aceea, vedem zilnic tragediile unor adulți cărora li se refuză bucuriile adopției de copii, de către agenții de adopție băgăcioase și tiranice. De fapt, avem o mare cerere nesatisfăcută de copii, din partea unor adulți și a unor cupluri – și, totodată, un mare număr de nou-născuți în surplus și nedoriți, neglijați sau maltratați de părinții lor. Permiterea unei piețe libere a copiilor ar elimina acest dezechilibru și ar permite o alocare a nou-născuților și a copiilor de la părinții cărora nu le plac copiii lor, sau care nu-i doresc pe aceștia, către părinți adoptivi, care doresc intens asemenea copii. Toți cei implicați ar ieși în câștig, într-o astfel de societate: părinții naturali, copiii și părinții adoptivi, care achiziționează copii.13

În sociatatea liberală, așadar, mama ar deține dreptul absolut asupra propriului ei corp și ar avea, de aceea, dreptul de a face un avort; de asemenea, ea ar avea proprietatea custodială asupra copiilor ei, care n-ar fi limitată decât de ilegalitatea agresării împotriva persoanelor acestora și de dreptul absolut al copiilor de a fugi și de a părăsi casa părintească în orice moment. Părinții ar avea dreptul de a-și vinde drepturile lor custodiale asupra copiilor, către oricine ar dori să le achiziționeze la un preț mutual acceptabil.xv

[105] Se poate observa că actuala situație a legislației pentru tineri din Statele Unite este, în multe privințe, aproape diametral opusă față de modelul nostru liberal dorit. În situația actuală, statul încalcă, în mod sistematic, atât drepturile părinților, cât și pe cele ale copiilor.14

În primul rând drepturile părinților. Conform acetualei legislații, copiii pot fi ridicați de la părinții lor de către adulți din afară (adică, apropape întotdeauna, de către stat) dintr-o sumedenie de motive. Două dintre motive – abuzurile fizice din partea părinților și abandonul voluntar – sunt plauzibile, deoarece, în primul caz, părintele comite o agresiune împotriva copilului, iar în al doilea părintele și-a abandonat în mod voluntar custodia. Trebuie, totuși, făcute două observații: (a) că, până în anii din urmă, în cazurile de agresiune fizică împotriva copiilor, părinții erau imunizați, prin deciziile tribunalelor, de responsabilitatea obișnuită pentru vătămări rezultate din agresiuni fizice asupra copiilor lor; din fericire, acest aspect este acum pe cale de a fi corectat;15 și (b) în ciuda publicității date “sindromului copilului bătut”, s-a estimat că numai 5% dintre cazurile de “abuz de copii” sunt legate de agresiuni fizice datorate părinților.16

Pe de altă parte, celelalte două motive de ridicare a copiilor de la părinții lor, ambele inserate sub generoasa rubrică de “neglijare a copiilor”, încalcă în mod clar drepturile părinților. Acestea sunt: neasigurarea de hrană, adăpost, îngrijiri medicale, sau educație “corespunzătoare” pentru copii; și neasigurarea unui “mediu adecvat” pentru copii. Ar trebui să fie evident că ambele categorii – și îndeosebi cea de-a doua – sunt suficient de vagi pentru a furniza statului un pretext în vederea ridicării aproape oricărui copil, deoarece statul este cel căruia îi revine sarcina să definească ce este “corespunzător” și “adecvat”. La fel de vagi sunt alte criterii, derivate, care îi permit statului să ridice copiii a căror “dezvoltare optimă” nu este promovată de către părinți, sau ale căror “interese de primă importanță” (toate definite, din nou, de către stat) ar fi favorizate prin această măsură. Câteva cazuri recente pot servi drept exemple pentru cât de cuprinzătoare a fost puterea de ridicare a copiilor exercitată. În cazul In re Watson, din 1950, statul a pretins că o mamă și-ar fi neglijat cei trei copii ai săi, în virtutea faptului că era “inacapabilă, datorită stării ei emoționale, a condiției ei mentale și a așa-ziselor ei profunde sentimente religioase [106], care frizează fanatismul”. Prin decizia sa, încărcată de implicații totalitare, tribunalul a subliniat presupusa obligație a părinților de a-și crește copiii respectând și urmând “convențiile și moravurile comunității în care urmează să trăiască”.17 În 1954, în cazul Hunter vs. Powers, tribunalul a încălcat din nou libertatea religioasă, precum și drepturile părinților, ridicând un copil pentru motivul că părintele era prea intens devotat unei religii nonconformiste și că, în mod normal, copilul ar fi trebuit să studieze sau să se joace, mai degrabă decât să distribuie literatură religioasă. Un an mai târziu, în cazul In re Black, un tribunal din Utah a ridicat opt copii de la părinții lor, deoarece aceștia omiseseră să îi învețe că poligamia este imorală.18

Nu doar religia, ci și moralitatea personală a fost dictată de către stat. În 1962, cinci copii au fost ridicați de la mama lor de către un tribunal, pentru motivul că mama “primea frecvent tovarăși de sex masculin în apartament”. În alte cazuri, tribunalele au pretins că părinții “neglijează” copilul și l-au ridicat pe acesta de acasă datorită certurilor dintre părinți și unui sentiment de insecuritate, care, chipurile, periclitau cele mai importante interese ale acestuia.

Printr-o decizie recentă, judecătorul Woodside, de la Curtea Superioară din Pennsylvania, a avertizat în termeni tranșanți în legătură cu potențialul corecitiv masiv al criteriului “celor mai importante interese”:

“Un tribunal n-ar trebui să ia custodia copilului de la părinții săi numai pe temeiul faptului că statul, sau agențiile sale, pot găsi pentru el un cămin mai bun. Dacă singurul criteriu ar fi cel al “căminului mai bun”, atunci funcționarii de la asistența publică ar putea ridica copiii de la jumătate dintre părinții dintr-un stat, ale căror cămine sunt considerate mai puțin dezirabile, pentru a-i plasa în casele celeilalte jumătăți a populației, considerată a avea cămine mai dezirabile. Extinzând în continuare acest principiu, am constata că familia considerată a avea cel mai bun cămin, și-ar putea alege, după plac, pe oricare dintre copiii noștri.”19

[107] Drepturile copiilor au fost sistematic încălcate de stat, chiar mai mult decât cele ale părinților. Legile privind obligativitatea frecventării școlii, care au devenit endemice în Statele Unite de la începutul acestui secol, îi silesc pe copii să meargă fie la școli publice, fie la școli private aprobate oficial de către stat.20 Legile pretins “umanitariste” care le interzic copiilor să muncească i-au împiedicat sistematic pe aceștia să aibă acces în rândurile forțelor de muncă, privilegiindu-i, prin aceasta, pe rivalii lor adulți. Fiind împiedicați cu forța să muncească și să-și câștige traiul și fiind constrânși să frecventeze școli care le displac, sau pentru care nu sunt apți, copiii devin “chiulangii”: o acuzație întrebuințată de către stat pentru a-i mâna ca pe vite în instituții penale care poartă numele de școli “de corecție”, în care copiii sunt efectiv încarcerați, pentru acțiuni sau non-acțiuni care, dacă ar fi comise de adulți, nu ar fi în nici un caz considerate “delicte”.

S-a estimat, într-adevăr, că între un sfert și jumătate dintre “delincvenții juvenili” încarcerați actualmente de către stat n-au comis acțiuni care ar fi considerate crime dacă ar fi comise de adulți (adică n-au comis agresiuni împotriva persoanei sau a proprietății).21 “Crimele” acestor copii au constat în exercitarea libertății lor în feluri care nu le-au plăcut vasalilor statului: chiul, “incorigibilitate”, fugă de la domiciliu. Dintre cele două sexe, copiii care sunt în mod deosebit încarcerați pentru acțiuni “imorale”, mai degrabă decât cu adevărat criminale, sunt îndeosebi fetele. Procentul de fete încarcerate pentru imoralitate (“capriciozitate”, relații sexuale), mai degrabă decât pentru delicte propriu-zise, variază între 50 și 80%.22

Începând de la decizia Curții supreme de justiție a SUA în cazul In re Gault, din 1967, acuzaților minori li s-au acordat, cel puțin în teorie, drepturile procedurale elementare ale adulților (dreptul la notificare privind acuzațiile specifice, [108] dreptul la avocat, dreptul la interogarea martorilor de către ambele părți) – dar numai în cazurile în care ei fuseseră efectiv acuzați de a fi infractori. După cum scrie Beatrice Levidow, [drepturile acordate] în cazul Gault și cu prilejul altor decizii similare “nu intervin în nici un fel de cercetări judecătorești, cu excepția celor în care acuzația adusă minorului, în cazul în care ar fi adusă unui adult, ar constitui o acuzație de încălcare a legilor penale. Așadar, măsurile de protecție a acuzatului din cazurile Kent, Gault și Winship, nu protejează dreptul de a nu fi acuzați fără judecată ale minorilor care sunt dependenți, neglijați, care au nevoie de supraveghere, ale chiulangiilor, fugiților de la domiciliu, sau ale celor care sunt acuzați de alte delicte de care se poate face vinovat doar un minor, cum ar fi fumatul, băutul, statul pe drumuri până târziu, etc.”23

Drept urmare, minorii sunt, de regulă, privați de drepturile procedurale elementare care le sunt acordate acuzaților adulți, cum ar fi dreptul la cauțiune, dreptul la a primi o transcriere a dezbaterii, dreptul la apel, dreptul la un proces cu jurați, prezumția de nevinovăție și inadmisibilitatea probelor bazate pe zvonuri. După cum a scris Roscoe Pound, “puterile tribunalelor secrete ale regilor Angliei nu erau nimic în comparație cu cele ale tribunalelor noastre pentru minori”. Din când în când, câte un judecător disident a formulat câte o critică tranșantă la adresa acestui sistem. Astfel, cu prilejul unui caz judecat în Pennsylvania în 1954, judecătorul Michael Musmanno a afirmat:

“Anumite garanții constituționale și legale, cum ar fi imunitatea împotriva auto-incriminării, interzicerea zvonurilor [aduse ca probe], interdicția deciziilor ex-parte [în care nu se solicită prezența tuturor părților – n.tr.] și a rapoartelor secrete, atât de aprig susținute în deciziile adoptate din Alabama până în Wyoming, urmează a fi nesocotite în Pennsylvania, unde persoana aflată în boxa acuzaților este un băiat sau o fată de vârstă fragedă.”24

Mai mult, codurile legale referitoare la minori sunt adesea formulate într-un limbaj vag, care permite procese și încarcerări aproape nelimitate pentru diverse forme de “imoralitate”, “chiul frecvent”, “neascultare frecventă”, “incorijibilitate”, “neguvernabilitate”, “depravare morală”, “pericol de depravare morală”, “conduită imorală” și chiar și asocierea cu persoane cu “caracter imoral”.25

[109] Mai mult, împotriva minorilor a fost dezlănțuită tirania sentințelor pe termen nedeterminat (a se vedea capitolul nostru de mai sus despre pedepse), ei primind adesea sentințe mai mari decât ar fi primit un adult pentru același delict. Într-adevăr, regula actualei justiții pentru minori a fost de a impune sentințe care îl pot ține pe minor în închisoare până când atinge vârsta majoratului. Mai mult, în anii din urmă, în anumite state, răul a fost augmentat prin despărțirea delincvenților minori în două categorii – rău-făcătorii propriu-ziși, cărora li se spune “delincvenți” și alți copii “imorali”, cărora li se mai spune și “persoane care au nevoie de supraveghere”, sau PCNS. După care, “rău-făcătorii” din categoria PCNS primesc sentințe mai mari decât delincvenții minori propriu-ziși! Astfel, Paul Lerman scrie într-un studiu recent:

“Perioadele de instituționalizare durau de la două la douăzeci și opt de luni în cazul delincvenților și de la patru la patruzeci și opt de luni în cazul băieților din categoria PCNS; mediana era de nouă luni pentru delincvenți și de treisprezece luni pentru PCNS; iar lungimea medie a perioadei de internare era de 10,7 luni pentru delincvenți și de 16,3 luni pentru PCNS….

Rezultatele privind lungimea perioadei de internare nu includ perioada de detenție – perioada de procesare corecțională – care premerge plasării într-o instituție; analiza cifrelor recente privitoare la detenție în toate cele patru districte al orașului New York relevă următoarea structură: (1) este mai probabil să fie reținute PCNS, băieți și fete, decât delincvenți (54% față de 31%); și (2) odată ce persoane din categoria PCNS sunt reținute, este de două ori mai probabil ca ele să fie reținute pentru perioade de mai mult decât 30 de zile, decât în cazul delincvenților obișnuiți (50% față de 25%).26

Din nou, cele care sunt mai frecvent pedepsite pentru delictul de “imoralitate” sunt minorele de sex feminin. Un studiu efectuat recent în Hawaii, de exemplu, arată că fetele acuzate numai de a fi fugit de la domiciliu petrec în mod normal două săptămâni de detenție înaintea procesului, în vreme ce băieții acuzați de delicte propriu-zise nu sunt reținuți decât câteva zile; și că aproape 70% dintre fetele încarcerate în școli publice de formare erau încarcerate pentru delicte de imoralitate, în vreme ce același lucru se putea spune numai despre 13% dintre băieți.27

[110] Actuala perspectivă juridică , conform căreia copilul nu are practic nici un drept, a fost analizată critic de judecătorul Abe Fortas de la Curtea Supremă, în cadrul deciziei dată de el în cazul Gault:

“Ideea de crimă și pedeapsă avea să fie abandonată. Copilul avea să fie ‘tratat’ și ‘reabilitat’, iar procedurile corespunzătoare, de la prindere până la instituționalizare, aveau să fie mai degrabă ‘clinice’ decât punitive.

Rezultatele acestea aveau să fie obținute, fără a mai trece prin eforturi conceptuale și constituționale, prin pretenția că demersurile nu erau adverse, ci că statul proceda în calitate de parens patriae (părinte al patriei). Această sintagmă latină s-a dovedit a le fi de mare folos celor ce căutau să justifice excluderea minorilor din schema constituțională; dar semnificația ei este confuză iar autoritatea sa istorică este dubioasă.

…Dreptul statului, în calitate de parens patriae, de a le refuza copiilor drepturile procedurale disponibile pentru părinții lor, a fost elaborat pe baza afirmației că, spre deosebire de adult, copilul “nu are un drept la libertate, ci la custodie”…. Dacă părinții săi nu își îndeplinesc în mod corspunzător funcțiile lor custodiale – adică dacă este vorba despre un copil “delincvent” – atunci statul poate interveni. Făcând aceasta, el nu îl privează pe copil de nici unul dintre drepturile sale, deoarece copilul nu are nici un drept. El nu face decât să furnizeze “custodia” cuvenită copilului. Pe această bază, procedurile care-i privesc pe minori au fost caracterizate drept “civile” și nu “penale” și, din acest motiv, au fost exonerate de cerințele care stăvilesc statul, atunci când încearcă să priveze o persoană de libertatea ei.”28

Putem adăuga că etichetarea unei acțiuni drept “civilă” sau “de luare în custodie” nu face încarcerarea câtuși de puțin mai plăcută sau mai puțin încarcerare, pentru victima tratamentului de “reabilitare”. Criminologul Frederick Howlett a criticat aspru sistemul tribunalelor pentru minori, situând problema într-un context mai larg liberal. El scrie despre “refuzul anumitor drepturi fundamentale ale individului – dreptul de asociere cu cine dorește și de a întreprinde în mod voluntar acțiuni care nu dăunează nimănui decât lui însuși. Bețivul care împiedică tribunalele noastre ar trebui să aibă dreptul să se îmbete; prostituata și clientul ei n-ar trebui să aibă de dat vreo socoteală justiției pentru o acțiune care este decizia ei personală. Copilul care se poartă urât are și el dreptul fundamental de a fi copil și, dacă n-a comis nici o acțiune care ar fi considerată delict în cazul în care ar fi comisă de un adult, de ce să apelăm la tribunale…? Înainte de a ne grăbi să tratăm sau să “ajutăm” pe cineva în afara sistemului de justiție, [111] oare nu ar trebui, mai întâi, comunitatea să ia în considerație alternativa de a nu face nimic? Oare nu ar trebui ea să recunoască dreptul copilului, în calitatea sa de persoană, de a nu fi supus la tratamente și la amestecul vreunei autorități externe?”29 xvi

O apărare legală deosebit de elocventă a drepturilor copiilor a fost formulată cu prilejul unei decizii luate în Illinois în 1870, cu mulți ani înainte de afirmarea contemporană a despotismului statal în sistemul tribunalelor pentru minori, intervenită începând cu perioada Progresivă de la începutul secolului [XX]. În decizia sa referitoare la cazul People ex rel. O’Connell v. Turner, judecătorul Thornton de la Curtea Supremă a declarat:

“Principiul absorbției copilului în sfera statului și înfeudarea lui completă față de despotismul acestuia este întru totul inadmisibilă, în actuala lume civilizată….

Legile acestea prevăd ‘îngrijirea’ copilului; ele stabilesc ‘reținerea’ lui și numai un ‘bilet de voie’ venit din partea discreției nelimitate a unui comitet de gardieni îi va permite băiatului încarcerat să respire aerul curat al cerului dinafara zidurilor închisorii și să simtă instinctele bărbătești prin contact cu lumea cea activă…. Detenția poate dura de la unul la cincisprezece ani, în funcție de vârsta copilului. Clemența directorului nu poate deschide ușile închisorii, deoarece n-a fost comis nici un delict. Dreptul de habeas corpus, prevăzut pentru garantarea libertății, nu îi poate furniza nici un ajutor, deoarece puterea suverană a statului, în calitate de parens patriae, a decis încarcerearea fără [112] apel. O astfel de amputare a libertății naturale reprezintă tiranie și opresiune. Dacă, în lipsa oricăui delict, în lipsa condamnării pentru vreo fărădelege, copii statului pot fi încarcerați în felul acesta pentru ‘binele societății’, atunci mai bine să se întoarcă societatea la elementele ei originare și să se recunoască eșecul ideii de guvernare liberă….

Incapacitatea minorilor nu-i transformă pe aceștia în sclavi sau criminali…. Este posibil să-i considerăm pe copii responsabili pentru delictele lor; să le cerem socoteală pentru vătămări; să le impunem poveri oneroase – și cu toate acestea să-i privăm de libertate, fără a-i acuza sau condamna pentru delict? [Declarația drepturilor omului din Illinois, urmând declarației drepturilor omului din Virginia și Declarației de independență afirmă că – n.a.] ‘toți oamenii sunt, prin natura lor, liberi și independenți și posedă anumite drepturi inerente și inalienabile – printre care se numără drepturile la viață, la libertate și la urmărirea fericirii.’ Această formulare nu este restrictivă; ea este largă și cuprinzătoare și afirmă un mare adevăr: că ‘toți oamenii’, toate ființele umane, de pretutindeni, posedă dreptul inerent și inalienabil la libertate. Le vom spune oare copiilor statului: ‘voi nu vă puteți bucura de dreptul acesta’ – un drept independent de toate regulile și reglementările umane….Nici măcar criminalii nu pot fi condamnați și încarcerați fără a fi judecați conform legii.”30

1 John Locke, în ale sale Două tratate despre cârmuire, p. 322, prezintă situația astfel: “Mărturisesc, despre copii, că ei nu se nasc în această stare de egalitate deplină (în ce privește dreptul la libertatea lor naturală), deși se nasc în vederea ei. Părinții lor posedă un fel de putere și de jurisdicție asupra lor, atunci când se nasc în lume și pentru un anumit timp de atunci înainte, dar ele nu sunt decât temporare. Legăturile acestei servituți sunt ca scutecele, în care copiii sunt înfășați și care le sunt de trebuință în perioada copilăriei neajutorate. Pe măsură ce copiii cresc, vârsta și rațiunea slăbesc strânsoarea scutecelor, până când acestea cad cu totul, lăsându-l pe om în seama socotinței sale proprii.”

2 Ceea ce încercăm să stabilim aici nu este moralitatea avortului (care poate să fie sau să nu fie moral, din alte puncte de vedere), ci legalitatea sa, adică dreptul absolut al mamei de a face un avort. În acestă carte ne preocupă drepturile oamenilor de a face sau de a nu face anumite lucruri, nu dacă este bine sau nu ca ei să își exercite aceste drepturi. Astfel, noi susținem că fiecare persoană are dreptul să cumpere și să consume Coca-Cola de la un vânzător voluntar, nu că vreo persoană ar trebui sau n-ar trebui să facă efectiv o asemenea achiziție.

3 Judith Jarvis Thomson, “A Defense of Abortion”, Philosophy and Public Affairs, Fall 1971, pp. 55-56. [Este vorba de o sursă majoră de inspirație pentru Williamson Evers, Rothbard și alții, notabilă pentru o analogie greșită caracteristică pentru susținători ai legalității avorturilor, discutată și respinsă sistematic online de Doris Gordon, în remarcabilul său “Abortion and Thomson’s Violinist: Unplugging a Bad Analogy”. V. și notele traducătorului referitor la faptul că ilegitimitatea avorturilor și drepturile fetușilor și nou-născuților nu se bazează pe o filosofie a “dreptului la viață justificat prin nevoi” ci pe responsabilitatea determinată de provocarea pe cale strict cauzală a unei situații limită de către părinți și/sau de principiul proporționalității violenței defensive – n.tr.]

4 Asupra distincției dintre eutanasia pasivă și cea activă, a se vedea Philippa R. Foot, Virtues and Vices, Berkeley, University of California Press, 1978, pp. 50ff.

5 A se vedea ideile teoreticianului anarhismului individualist Benjamin R. Tucker: “Într-un regim de egală libertate, pe măsură ce [copilul] își dezvoltă individualitatea și independența, el are dreptul la imunitate împotriva violenței fizice sau a invaziei – și atâta tot. Dacă părintele neglijează susținerea lui, prin aceasta el nu obligă pe nimeni altcineva să îl suplinească”. Benjamin R. Tucker, Instead of a Book, New York, B.R. Tucker, 1893, p. 144. [Pe de altă parte, dacă cineva neglijează să-și achite datoriile, deși prin aceasta el nu obligă pe nimeni să-l suplinească, aceasta nu-l exonerează de situația de datornic în care s-a pus. Așadar observația lui Tucker este irelevantă pentru stabilirea existenței sau a inexistenței unor datorii, parentale sau de alt fel! Exprimarea sa nu reflectă nici natura curatorială a drepturilor părintelui, subliniată mai sus de Rothbard ca fiind solidară cu dreptul la proprietate de sine al copilului, deci care asigură respectul minimal datorat acestuia pe toată perioada maturizării sale, similar cu respectul datorat unui adult temporar neputincios – n.tr.]

6 Programul inițial al Societății pentru eutanasie din America includea dreptul părinților de a lăsa copiii monstruoși să moară. A devenit, de asemenea, o practică uzuală și tot mai răspândită ca moașele și obstreticienii să lase copiii monstruoși să moară la naștere, pur și simplu prin neluarea măsurilor pozitive necesare pentru a-i menține în viață. A se vedea John A. Robertson, “Involuntary Euthanasia of Defective Newborns: A Legal Analysis”, Stanford Law Review, January, 1975, pp. 214-15.

7 Argumentația din acest paragraf datorează mult lui Williamson Evers, “Political Theory and the Legal Rights of Children”, manuscris nepublicat, pp. 13-17. A se vedea și Evers, “The Law of Omissions and Neglect of Children”, Journal of Libertarian Studies 2, Winter 1988, pp. 1-10.

8 Evers, “Political Theory”, p. 17.

9 Ibid., p. 16.

10

11 Ibid., pp. 15-16.

12 Este posibil, în prezent, să se facă “plasamente independente”, de la un părinte către altul, dar ele nu pot fi efectuate decât cu aprobarea unui judecător și acest fel de plasamente sunt descurajate de oficialități. Astfel, în cazul Petitions of Goldman, Curtea supremă din Massachusets a refuzat să-i permită unui cuplu de evrei să adopte doi gemeni născuți din părinți catolici, în ciuda faptului că părinții naturali erau întru totul favorabili adopției. Motivul refuzului a fost că reglementările guvernamentale interziceau adopțiile dintr-o familie de o religie către o familie de altă religie. A se vedea Lawrence List, “A Child and a Wall: A Study of ‘Religious Protection’ Laws”, Buffalo Law Review, 1963-64, p. 29. Citat în Evers, “Political Theory”, pp. 17-18.

13 Cu câțiva ani în urmă, autoritățile orașului New York anunțau cu mândrie că demantelaseră o “rețea ilegală de trafic cu nou-născuți.” Nou-născuții erau importați contra unui preț din Grecia, de către comercianți întreprinzători, fiind apoi vânduți, către părinții dornici din New York. Nimeni nu părea să observe că toți cei implicați în această tranzacție, chipurile barbară, ieșeau în câștig: părinții greci, care sufereau de sărăcie, câștigau bani, ca și satisfacția de a ști că nou-născuții lor urmau să fie crescuți în cămine cu posibilități mult mai mari; noii părinți își vedeau relizată dorința inimilor lor, de a avea copii; iar copiii erau transferați într-un mediu cu mult mai fericit. În fine, comercianții își câștigau profiturile lor de intermediari. Toată lumea câștiga; cine a pierdut?

14 Referitor la actuala situație a legislației pentru tineri, în raport cu modelul liberal, îi sunt îndatorat lui Evers, “Political Theory”, passim.

15 Inițial, părinților le-a fost acordată imunitatea prin decizia din 1891 a tribunalului din Mississippi în cazul Hewlett vs. Ragsdale. Însă de curând tribunalele le-au acordat copiilor drepturi depline de a acționa în justiție pentru vătămare. A se vedea Lawrence S. Allen, “Parent and Child – Tort Liability of Parent to Unemancipated Child”, Case Western Reserve Law Review, noiembrie 1967, p. 139; Dennis L. Bekemeyer, “A Child’s Rights Against His Parents: Evolution of the Parental Immunity Doctrine”, University of Illinois Law Forum, Winter 1967, pp. 806-7; și Kenneth D. McCloskey, “Parental Liability to a Minor Child for Injuries Caused by Excessive Punishment”, Hastings Law Journal, februarie 1960, pp. 335-40.

16 Astfel, a se vedea raportul către Cook County, în Patrick T. Murphy, Our Kindly Parent – the State, New York, Viking Press, 1974, pp. 153-54.

17 A se compara cu dictonul lui Sanford Katz, un specialist proeminent în problemele “abuzului de copii”: “neglijarea copiilor se referă la comportamenul părintelui, care este în general perceput ca fiind un comportament pasiv, a cărui consecință este neasigurarea nevoilor copilului, așa cum sunt acestea definite prin valorile preferate ale comunității.” Sanford Katz, When Parents Fail, Boston, Beacon Press, 1971, p. 22. Referitor la certurile părinților și la cazul In re Watson, a se vedea Michael F. Sullivan, “Child Neglect: The Environmental Aspects”, Ohio State Law Journal, 1968, pp. 89-90, 152-53.

18 A se vedea Sullivan, “Child Neglect”, p. 90.

19 Citat în Richard S. Levine, “Caveat Parens: A Demystification of the Child Protection System”, University of Pittsburgh Law Review, Fall 1973, p. 32. Încă și mai bizar și mai totalitar prin implicațiile sale este conceptul, frecvent propus, de “drept” al copilului “de a fi dorit”. În afară de imposibilitatea întrebuințării violenței pentru impunerea anumitor sentimente unei anumite persoane, un asemenea criteriu ar constitui o înarmare a unor nechemați, în practică a statului, cu puterea de a stabili când este copilul “dorit” și de a ridica de la părinți pe copiii care nu îndeplinesc acest criteriu imposibil de definit. Astfel, Hillary Rodham, de la Children Defense Fund, a criticat acest criteriu: “Oare cum ar trebui definit și impus un ‘drept de a fi dorit’?… Criteriile necesarmente extinse și vagi de impunere legală ar putea reactiva pericolele actualelor legi, făcând din nou necesar ca statul să formuleze ample judecăți discreționare în legătură cu calitatea vieții copilului.” Hillary Rodham, “Children under the Law”, Harvard Educational Review, 1973, p. 496.

20 Referitor la educația obligatorie în Statele Unite a se vedea William F. Rickenbacker, ed., The Twelve-Year Sentence, LaSalle, Illinois, Open Court, 1974.

21 A se vedea William H. Sheridan, “Juveniles Who Commit Noncriminal Acts: Why Treat in a Correctional System?”, Federal Probation, martie 1967, p. 27. A se vedea și Murphy, Our Kindly Parent, p. 104.

22 În afară de Sheridan, “Juveniles Who Commit Noncriminal Acts”, p. 27, a se vedea Paul Lerman, “Child Convicts”, Transaction, iulie-august 1971, p. 35; Meda Chesney-Lind, “Juvenile Deliquancy: The Sexualization of Female Crime”, Psychology Today, iulie 1974, p. 45; Colonel F. Betz, “Minor’s Rights to Consent to an Abortion”, Santa Clara Lawyer, Spring 1971, pp. 469-78; Ellen M. McNamara, “The Minor’s Right to Abortion and the Requirement of Parental Consent”, Virginia Law Review, February 1974, pp. 305-32; și Sol Rubin, “Children as Victims of Institutionalization”, Child Welfare, ianuarie 1972, p. 9.

23 Beatrice Levidow, “Overdue Process for Juveniles: For the Retroactive Restoration of Constitutional Rights”, Howard Law Journal, 1972, p. 413.

24 Citat în J. Douglas Irmen, “Children’s Liberation – Reforming Juvenile Justice”, University of Kansas Law Review, 1972-73, pp. 181-83. A se vedea de asemenea Mark J. Green, “The Law of the Young”, în B. Wasserstein și M. Green, eds., With Justice for Some, Boston, Beacon Press, 1970, p. 33; Sanford J. Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, St. Paul, Minn., West, 1972, p. 68.

25 A se vedea disidența din 1969 a judecătorului Cadena, de la Curtea suprema a S.U.A., cu prilejul cazului E.S.G. v. State din Texas, în Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, pp. 296-98. De asemenea, Lawrence J. Wolk, “Juvenile Court Statutes – Are They Void for Vagueness?”, New York University Review of Law and Social Change, Winter 1974, p. 53; Irmen, “Children’s Liberation”, pp. 181-83; și Lawrence R. Sidman, “The Massachusets Stubborn Child Law: Law and Order în the Home”, Family Law Quarterly, Spring 1972, pp. 40-45.

26 Lerman, “Child Convicts”, p. 38. A se vedea și Nora Klapmuts, “Children’s Rights: The Legal Rights of Minors in Conflict with Law or Social Custom”, Crime and Deliquancy Literature, septembrie 1972, p. 471.

27 Meda Chesney-Lind, “Juvenile Deliquency”, p. 46.

28 Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, p. 14.

29 Frederick W. Howlett, “Is the YSB All it’s Cracked Up to Be?” Crime and Delinquancy, octombrie 1973, pp. 489-91. În excelenta sa carte The Child Savers, Chicago, University of Chicago Press, 1970, Anthony Platt arată că originile sistemului de tribunale pentru minori – școli de corecție, situate în perioada Progresivă de la începutul secolului XX, au fost deliberat concepute pentru a impune o “reformă” despotică pe scară masivă, în replică la “imoralitatea” copiilor țării. Astfel, la pp. 99-100, Platt scrie că “salvatorii copiilor…au fost deosebit de activi și de încununați de succes în eforturile lor, de extindere a controlului guvernamental asupra unei întregi serii de activități ale tinerilor, care fuseseră în prealabil ignorate, sau abordate pe cale informală…Salvatorii copiilor erau prohibiționiști în sens larg, care credeau că progresul social depinde de impunerea eficientă a legii, de supravegherea strictă a distracțiilor și recreerii copiilor și de reglementarea plăcerilor ilicite. Eforturile lor vizau salvarea copiilor din instituții și situații (teatre, săli de dans, cârciumi, etc.), care le amenințau “dependența”. Mișcarea de salvare a copiilor a invocat problema protecției copiilor și în vederea contestării unei varietăți de instituții “deviante”: astfel, copiii nu puteau fi protejați de sex și alcool decât prin distrugerea bordelurilor și a cârciumilor.

A se vedea și ibid., pp. 54, 67-68, 140. Pentru demersuri mai vechi de “salvare a copiilor”, parens patriae și încarcerarea minorilor pentru chiul, a se vedea J. Lawrence Schultz, “The Cycle of Juvenile Court History”, Crime and Delinquency, octombrie 1973, p. 468 și Katz, When Parents Fail, p. 188.

30 55 Ill. 280, 1870, retipărit în Robert H. Bremner, ed., Children and Youth în America, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1970-74, vol 2, pp. 485-87. Desigur că reformatorii puși pe “salvarea copiilor’ au fost iritați de decizia dată în cazul O’Connell, pe care proeminentul reformator al vieții sociale și al regimului copiilor Frederick Wines din Illinois l-a numit “efectiv injurios. El provine dintr-o sensibilitate morbidă în ce privește subiectul libertății personale”. A se vedea Platt, The Child Savers, p. 106.

NOTELE TRADUCĂTORULUI:

i Raționamentul și terminologia adoptate aici de Rothbard – precum și corolariile sale conținute în acest capitol – au fost criticate și respinse, din perspectiva ordinii proprietății private, îndeosebi de Doris Gordon, ale cărei contribuții, disponibile online pe situl “Libertarians for Life”, recomandăm să fie atent consultate de cititorii interesați de statutul avorturilor în dreptul natural. Astfel, “faptul că părinții sunt agenți [cauzali nemijlociți ai existenței fetusului aflat într-o situație de inerentă neputință], respinge orice afirmație conform căreia copilul ar fi un invadator, un parazit, sau un agresor de orice fel.…A concepe un copil și a-l avorta ulterior – fie și prin simplă evicțiune [și nu prin ucidere deliberată urmată de evicțiunea cadavrului, ca în majoritatea cazurilor efective de avort – n.tr.] – înseamnă a transforma concepția într-o capcană mortală pentru copil…Concepția urmată de evicțiune poate fi comparată cu capturarea cuiva, plasarea sa într-un avion și apoi aruncarea sa afară în timpul zborului, fără parașută.” Cf. Gordon, “Abortion and Rights: Applying Libertarian Principles Correctly”, online. N. Stephan Kinsella adoptă același tip de analogie, online la “Mises Economics Blog: How We Come to Own Ourselves”: “Consider că fetusul este, în majoritatea cazurilor, un invitat. Dacă inviți pe cineva pe iahtul tău la masă și ieși în larg cu el, prin natura situației nu poți opta pentru evacuarea lui, până ajungi la țărm în siguranță. Similar în cazul avortului.” A se vedea și comentariile lui Albert Esplugas, online la “Mises Economics Blog: Block on Abortion”. Evident,  argumentul cauzalității parentale se menține și în cazul nou-născuților și al copiilor neputincioși aflați în custodia părinților care i-au conceput nesiliți. Iar analogia este chiar mai puternică, în sensul că poate fi ușor modificată pentru a include și perioada prenatală a copiilor proveniți din viol! Astfel, dacă X îl capturează pe Y și îl plasează clandestin în avionul lui Z, care apoi îl descoperă pe Y în aer, chiar dacă Y comite involuntar o încălcare strict limitată a  proprietății lui  Z, totuși,  în virtutea principiului proporționalității pedepselor, stabilit în cap. precedent, ar constitui o crimă ca Z să-l evacueze pe nevinovatul Y din zbor (eventual cu excepția unor situații de forță majoră, de exemplu dacă aterizarea este imposibilă și, datorită greutății ambelor persoane, devine iminentă prăbușirea avionului: în acest caz, proprietarul nu ar avea obligația legală să se sacrifice pentru pasagerul clandestin accidental)! Pe scurt, atât argumentul cauzalității parentale, cât și  principiul proporționalității  demonstrează că Rothbard greșește, iar interdicția legală a avorturilor este legitimă și naturală (probabil cu excepția acelor cazuri cauzate de viol în care, în plus , continuarea sarcinii periclitează clar viața mamei). Desigur, odată stabilită ilegitimitatea avortului în dreptul natural, se poate observa, totuși, că obligativitatea legală a purtării sarcinii reduce , acolo unde există efectiv și intervine în decizia mamei, meritul moral al maternității. Pentru prelungirea analogiilor la cazurile de viol cf. online și J. Walker "Abortion in the Case of Pregnancy Due to Rape"; iar pentru corelarea lor cu principiul proporționalității, N. Sptephan Kinsella, “The Libertarian Blog of Stephan Kinsella: Intentional Trespass vs. Unintentional Conduct”.

ii Indiferent de valoarea lor, aceste obiecții nu vizează decât ideea că vina femeii ar fi nerespectarea unui contract. Dar, conform principiului non-agresiunii, responsabilitatea cuiva față de un nevinovat nu poate proveni exclusiv din contracte, ci și din punerea nemijlocită a nevinovatului în situații limită, ca în cazul imobilizării sale pe calea ferată, sau al aruncării sale în largul oceanului de pe un iaht pe care a fost invitat, sau din avion fără parașută, etc. Or, am văzut (n. i, supra) că situația fetusului este omologabilă nu cu un caz de invazie a proprietății de sine a mamei, ci cu punerea unui copil nevinovat într-o astfel de situație, pe care avortul ar transforma-o în capcană criminală. Paradoxal, deși Williamson Evers (pe larg invocat în acest capitol de Rothbard) sesizează perfect acest tip de obligativitate necontractuală, dictată de principiul non-agresiunii, de a salva pe cineva în cazul punerii nemijlocite a persoanei respective în pericol clar și iminent, el omite, pur și simplu, problema incompatibilității ei cu așa-zisul “drept la avort”. Citatul relevant din Evers și altele similare sunt comentate de Albert Esplugas, online la “Mises Economics Blog: Block on Abortion”. Din nefericire, Rothbard și autorii influențați de discuția sa deficitară omit complet, în context, chiar și menționarea acestui tip de obligativitate.

iii Din nou, întrebarea și răspunsul lui Rothbard presupun analogia greșită cu parazitul invadator de proprietate. Concluzia se răstoarnă numaidecât dacă ținem seama de analogiile corecte, de ex. cu un adult adus în stare de neputință și transportat independent de voia sa în largul mării pe iahtul femeii, de cele mai multe ori de către ea însăși, etc.

iv Sugestia că proprietatea de sine începe abia la naștere este absurdă până la auto-contradicție: admițând că ar fi adevărată, dacă o femeie A “expulzează” fără să ucidă un fetus, care apoi este cumva introdus (“însămânțat”) în pântecele femeii B, fetusul își dobândește dreptul de proprietate-de-sine la ieșirea (nașterea) din pântecele lui A, pentru a și-l pierde din nou subit, la intrarea nesolicitată în pântecele lui B, până la o eventuală nouă naștere… sau definitiv, dacă va fi nimicit în prealabil: o negație a însăși ideii de drept inalienabil, pe care se bazează proprietatea de sine a oricărui om și toată argumentația lui Rothbard! Prin urmare, problema nu este dacă drepturile fetusului există în corpul mamei (sau al altei gazde), ci delimitarea și explicitarea lor corectă. Ca potențial adult distinct, dreptul de proprietate de sine al fetusului nu poate fi cu nimic mai prejos decât al oricărui adult temporar sau definitiv neputincios, aflat în largul mării sau la țărm pe iahtul unei femei, de cele mai multe ori adus de ea însăși și niciodată venit acolo din proprie inițiativă. Ordinea proprietății private implică recunoașterea legală a acestui statut.

v A se vedea însă și critica adresată de Rothbard lui Isaiah Berlin în cap. 27 de mai jos, de unde rezultă că metafora drepturilor sau libertății “pozitive” sau “negative” nu clarifică, ci mai degrabă tulbură aplicarea corectă a conceptelor de proprietate, agresiune, sau restituție. Raționamentele care urmează ilustrează și ele, din păcate, acest neajuns.

vi Aici nu este însă vorba de neluarea unor măsuri “pozitive”, ca ale bunului samaritean, față de o persoană oarecare, aflată în primejdie din motive care nu au nimic de-a face cu precedentele acțiuni ale părintelui. În virtutea argumentului “cauzalității parentale” (n. i, supra), în cazul concepției nesilite, părinții naturali datorează așadar legal și îngrijire nou-născuților și copiilor neputincioși, în limitele ajutorului analog pe care l-ar datora unui adult străin neputincios, a cărui incapacitate ar fi cauzat-o nemijlocit, definitiv sau temporar, intenționat sau din neatenție. Raționamentul nu mai acoperă însă, de această dată, pe mama copiilor proveniți din viol, deoarece după naștere nu mai există nici un motiv ca ea să le datoreze acestora mai mult decât orice alte persoane. Într-adevăr, ea nu este nici agenta cauzală a situației lor de neputință, nici – de acum – în situația de a nu-i putea expulza de pe proprietatea ei fără a comite o crimă prin disproporția acțiunii defensive.

vii Evident că în caz de concepție nesilită, în virtutea cauzalității parentale, mama și agentul ei au comis efectiv crima pentru care a fost condamnat doctorul. Dar chiar dacă ar fi fost vorba de o concepție cauzată prin viol, în absența unor complicații care să pericliteze viața mamei, am văzut că în virtutea principiului proporționalității violenței defensive, ea nu avea dreptul să dispună după plac de viața copilului nevinovat: așadar nici să-l expună la riscuri deosebite prin “expulzare”, nici – și cu atât mai puțin – să abandoneze copilul după naștere, în scopul uciderii sale. Pentru a nu fi criminală, o părăsire ar trebui cel puțin să se facă în siguranța relativă de după o naștere cât mai normală și într-un loc public, astfel încât copilul să poată fi adoptat spre îngrijire de eventualii doritori (“pe treptele bisericii”, conform unui vechi obicei reamintit de Walter Block, în ultimul capitol din lucrarea sa În apărarea indezirabililor, disponibilă online).

viii Stricto sensu, argumentul schițat mai sus (n. i și urm.) nu este bazat pe creație, ci pe aducerea copilului la viață într-o situație de inerentă neputință, adică pe provocarea strict cauzală a unei situații limită. Pe de altă parte, o acțiune necesară, dar nu și determinantă în sens strict cauzal pentru apariția unei probleme, nu este sufucientă pentru a genera obligativități legale. Altminteri ar rezulta, de exemplu, că cineva care este călcat de mașină pe drum spre un concert nu este doar victima părinților (“creatorilor”) săi, ci și a orchestrei, fără de prestația căreia n-ar fi existat concertul și accidentatul n-ar fi apucat-o pe drumul fatal; dar și a fabricantului mașinii, a părinților membrilor orchestrei, a părinților fabricantului, etc.; astfel încât lista “vinovaților” ar fi interminabilă și, odată cu regresul ei infintit în spațiu și timp, s-ar dizolva și distincția dintre acțiuni legitime și ilegitime, doarece orice acțiune poate deveni, la un moment dat, prilej de necazuri sau delicte care n-ar fi putut surveni în lipsa ei. Cauzalitatea strictă (limitarea la consecințele derivabile direct din acțiunea inițială numai pe baza regularităților uzuale și, unde este cazul, a corelării ei cu acțiunile complementare ale unor complici) este așadar esențială pentru existența unei responsabilități imputabile unui agent cauzal. Responsabilitatea legală încetează, prin urmare, în momentul depășirii situației limită provocate de agentul cauzal – amănunt a cărui importanță o vom vedea îndată (v. n. x, infra). Referitor la principiul cauzalității stricte cf. online și M. N. Rothbard, “Law, Property Rights, and Air Pollution”.

ix Chiar acolo unde nu intervine principiul cauzalității parentale, am văzut (n. i și vii, supra) că principiul proporționalității exclude (cu excepția cazurilor de pericol manifest pentru viața mamei) avorturile periculoase pentru copil, uciderea prin înfometare a nou-născuților, abandonul în locuri pustii sau ostile, etc.

x Am văzut (n. viii, supra) că nici neajutorarea în sine, nici situația “de a fi creatorul cuiva” în sine nu sunt generatoare de obligativitate, ci situația de a fi provocatorul nemijlocit al pericolului clar și iminent, sau al stării de neputință și dependență a cuiva, etc., în virtutea principiului cauzalității stricte. Așadar obligativitatea de a-i purta persoanei respective de grijă, pentru a evita comiterea unei crime, încetează odată cu înlăturarea neputinței provocate nemijlocit. Este adevărat că, în cazul copiilor, poate fi uneori dificil să se stabilească exact momentul și gradul încetării stării lor de neputință – și deci a datoriei parentale – dar același lucru se poate spune și despre cazurile de provocare nemijlocită a neputinței unor adulți, sau despre alte probleme care se rezolva altfel decât a priori (cf. și p. 89, n. 7 și textul coresp.) Există, însă, atât în cazul copiilor cât și al adulților, posibilitatea ca situațiile lor de neputință – provocate deliberat sau din neatenție – și obligațiile rezultate din ele pentru cei care le-au provocat să se prelungească pe durata unor vieți întregi (handicapuri grave etc.)

xi Nu există nici un motiv ca soluțiile în cazul părinților obișnuiți să difere de cele din cazul oamenilor de știință, sau al altor agenți cauzali provocatori nemijlociți de situații de neputință ale unor copii sau adulți. Obligația creată încetează doar odată cu neputințele provocate pe cale strict cauzală, iar dificultatea stabilirii cuantumului ei exact evident că nu este specifică raportului părinți-copii. Pe de altă parte, dacă ar fi posibilă aducerea pe lume direct a unui adult normal, altfel decât în situații limită, așadar astfel încât abandonul său să nu fie omologabil unei capcane, atunci – spre deosebire de cazul copiilor neputincioși – abandonul imediat ar putea constitui o opțiune legală pentru “creatorul” său.

xii Dar argumentul responsabilității părinților derivate din statutul lor de “cauzatori” nemijlociți ai copilului aflat într-o situație limită nu depinde, de fapt, de existența nici unui fel de contract. Cf. n. ii, supra.

xiii Esențială pentru apariția unei obligativități este provocarea nemijlocită a unei situații de necesitate, care apare numai în cazul părinților, nu și al salvatorului (cf. n. viii, supra). Într-adevăr, ajutorarea parțială a unui copil nu este totuna cu provocarea cauzală a stării sale de necesitate, tot astfel cum hrănirea parțială a unui adult înfometat nu este totuna cu provocarea înfometării sale, ș.a.m.d. Cazul este similar cu cel al părinților adoptivi, protectorilor, etc., depre care însuși Rothbard observa pe bună dreptate mai sus că nu li se aplică “argumentul bazat pe creație”, indiferent de validitatea sa în alte cazuri.

xiv Afirmarea dreptului la proprietate de sine indiferent de vârstă nu poate fi prea insistent subliniată. Am văzut (n. iv, supra) că ea este logic necesară chiar de la concepție, deoarece altfel ar fi implicit contestate drepturile adulților invitați pe un iaht etc. și, mai general, însăși ideea de drept inalienabil. Totuși, dreptul de a fugi de acasă, în ciuda simplității sale aparente, nu credem că este un reper obiectiv al respectării proprietății de sine, în cazul copiilor și al neputincioșilor (iar în cazul adulților normali specificarea sa este redundantă). De exemplu, cum stabilim dacă un copil abia coborât din cărucior, sau un bolnav de Alzheimer, care părăsește domiciliul, dorește cu adevărat să “fugă de acasă”, sau este efectiv incapabil de a-și exercita facultățile și are nevoie de supraveghere? În ultimul caz, pe de altă parte, ce împiedică abuzurile supraveghetorului? Rothbard însuși ne informează, în fraza imediat următoare: trebuie întotdeauna adăugat și criteriul non-agresiunii. Pe scurt, non-agresiunea nu se reduce la dreptul de a fugi de acasă, deși ea implică, în particular, dreptul persoanelor capabile de o alegere conștientă de a fugi de acasă. Dar atunci cum poate fi probată alegerea conștientă necesară pentru ca să putem vorbi despre dreptul de a fugi de acasă? Sau, în absența ei, când apare posibilitatea unor terțe părți (evident compatibile cu ordinea proprietății private, ceea ce exclude statul!) de a constata abuzurile curatorului și de a interveni în favoarea victimei neputincioase (sau chiar de a-și apropria drepturile curatoriale asupra acesteia, care au fost implicit abandonate, prin abuz, de administratorul prealabil)? Probabil că adesea este posibilă și suficientă stabilirea pe cale dialogală a capacității de alegere deliberată a copilului. În cazurile obișnuite, criteriul vârstei de maturitate poate fi o expresie inductivă prudentă și deci legitimă a experienței comunităților respective cu tinerii. Dacă este vorba de un copil sau pacient incapabil de dialog și alegere conștientă, probabil că trebuie constatată existența sau inexistența unui tratament compatibil cu natura omului, din partea curatorului. Deși nu cunoaștem criterii operaționale a priori, independente de timp și loc, care să fie codificabile în acest scop, de aici nu rezultă că răspunsul este arbitrar, ci numai că în fiecare caz stabilirea lui presupune existența unei intanțe de decizie mature și informate – un deziderat obișnuit în justiție. Cf. și n.tr. de la p. 89.

xv Cu excepția majoră a avortului, despre care am văzut că este aproape întotdeauna o formă de agresiune criminală, aceste concluzii pot fi în general interpretate într-o manieră compatibilă cu exigențele ordinii proprietății private, pe care am încercat să le precizăm în notele de mai sus.

xvi Alternativa “coerciție fizică / a nu face nimic” este, bineînțeles, falsă, atât în cazul copiilor cât și în cel al adulților. Comunitățile autentice (de ex. Old Order Amish) se bazează tocmai pe îmbinarea încurajării respectului pentru regulile bunei conduite cu penalizarea încălcării lor non-violente prin măsuri de asemenea non-violente, dar ferme, de boicot si ostracism. Problema concepției legaliste, conform căreia legea codificabilă este instrumentul necesar și suficient al bunei rânduieli, este că nu poate fi decât sau totalitară (toate contează, “deci” toate se legiferează), fie relativistă (se legiferează puține, “deci” puține contează). Mirajul legalist-relativist al unui liberalism “neutru cultural”, sau chiar “de stânga”, conform căruia singurele imoralități obiective ar fi încălcările drepturilor legale și toate dezideratele (în part. de bună creștere) care nu sunt adecvate codificării legale ar fi lipsite de relevanță general-umană, a fost sugerat până la o vreme “printre rânduri” și de Rothbard și discipolii săi. Pentru explicitarea și începuturile depășirii sale cf. de ex. Walter Block, “Liberalism și libertinism”, online.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!